Cuvântul, iunie 1925 (Anul 2, nr. 169-192)

1925-06-11 / nr. 176

(* jsQ&aT&ml ) ANUL II No. 176 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 _ . . _ I 78/09 Amin.«»Ialia Telefon t 78/10 Retrae|a Director** C. GONGOPOL ♦ In pagina IV Guvernul provoacă opoziţia şi insultă ţara Salvatorul Caillaux D. Caillaux a depus în sfârșit, pe biroul Camerei franceze, proiectul de lege pentru echilibrarea bugetului pe 1925. Guvernul Herriot trecuse prin Cameră bugetul pe 1925, presintat de d. Clémentel, care în discursuri frumoase îl presintase perfect echilibrat. D. Herriot, om cult, de mare talent, dar cu foarte puţine cunoştinţe de complicaţiunile financiare ale unui stat modern, n'a găsit în colaboratorul său de la finanţe, ştiinţa necesară unui financiar modern, şi a plătit această alegere nefericită cu pierderea puterii. D. Caillaux examinând bugetul d-lui Clémentel a găsit un deficit de 1,6 miliarde franci francezi, şi pentru a acoperi acest deficit a fost nevoit să presinte un buget rectificativ. Bugetele Franţei de la 1919 şi până azi au fost toate deficitare şi deficitul a fost acoperit prin bonuri de tezaur cu termen scurt, cu bonuri ale refacerii, cu împrumuturi la Banca Franţei (inflaţie) şi cu împrumuturi regulate pe termen lung. Guvernul Poincaré voind să prezinte primul buget echilibrat a stabilit următorul program : Sporirea impozitelor directe cu 20 la sută, reformă realizată în preziua ultimelor alegeri generale, şi reducerile de cheltuieli pe care nu a avut timpul să le înfăptuiască. Reducerile de cheltuieli trebuiau să urmeze reformei administraţiei statului care suprima un mare număr de funcţionari, economisindu-se astfel la salarii aproape un miliard anual. Reduceri de cheltuieli se mai obţineau prin uşurarea bugetului de deficitele industriilor statului prin cedarea lor industriei private şi prin exploatarea raţională a monopolurilor cu ajutorul aceleiaşi industrii private. Blocul stângei a făcut campania electorală criticând sporirea impozitelor directe votată de blocul naţional şi presentând funcţionarilor perspectiva licenţierilor ca urmare a reformei administrative. Ajuns la putere d. Herriot a menţinut sporirea impozitelor directe, dar nu a realizat nicio economie. Nu putea licenţia funcţionarii care-i votase pe baza anumitor angajamente, nu putea ceda industriei private exploatarea monopolurilor şi a industriilor statului, din cauza opoziţiei socialiştilor pe care se sprijinea în Cameră. Nu e deci de mirare că bugetul pe 1925 a fost, în asemenea împrejurări, desechilibrat; mirarea ar putea fi doar nesinceritatea d-lui Clémentel, care apare acuma în bugetul rectificativ al d-lui Caillaux. . . A fost condus deci noul ministru de finanţe al Franţei să găsească 1,6 miliarde de franci francezi, resurse noi şi iată ce propune : 1) Beneficiile ce vor urma din obligaţiunea tuturor societăţilor de asigurare franceze şi străine, de a reasigura la cassa statului jumătate din riscurile asigurate în Franţa. 2) Participarea statului la beneficiile resultate din importul, rafinarea şi vinderea petrolului brut, a derivatelor şi residuurilor lui. . . 3) Scumpirea tutunului şi a taxelor poştale 4) Sporirea impozitelor directe peste cotele votate de vechea Cameră. Dacă de la politica financiară a blocului stângei, nu ne putem aştepta la prea mult, trebue să mărturisim că aveam dreptul să-l considerăm pe d. Caillaux, cel puţin mai ingenios. Ce distanţă de la ideile exprimate de da într'un discurs rostit abia cu o lună înainte de a intra în minister ! Unde sunt reformele radicale preconizate pentru îndreptarea finanţelor statului ? S-au evaporat în contact cu partidul socialist şi singurul lucru ce s-a putut salva a fost impozitul pe capital. Se pare însă că în schimbul impozitului pe capital d. Caillaux va introduce inflaţia legiferată. Pentru a-şi procura mijloace de acoperire a cererilor eventale de rambursare a bonurilor de tot felul ce circulă în Franţa, li cari vin la scadenţă în mare cantitate, d. Caillaux intenţionează probabil, să impue Băncii Franţei, printr'un vot al Camerii, emisiunea de bilete necesară. Cu tot angajamentul că aceste bilete se retrag imediat ce s-ar subscrie noi bonuri, această operaţiune constitue o inflaţie cu atât mai periculoasă, cu cât scăderea francului ce ea antrenează, va îndemna pe debitorii de bonuri să ceară rambursarea, pentru a-şi asigura în valută forte, cel puţin valoarea zilei de scadenţă, provocând o şi mai mare depreciere a schimbului. De la 1919 până azi, Franţa a trecut prin mari greutăţi financiare, refacerea regiunilor din Nord distruse de război, i-a impus sacrificii pe care puţine popoare le-ar fi putut suporta. Printr-o muncă ce nu-şi are azi egal în lume, prin economii specifice poporului său şi printr-un patriotism neîntrecut, Franţa a reuşit să meargă până acuma ,şi iată că în momentul când se părea ce situaţia se îmbunătăţeşte, greşala făcută la 11 Mai se răzbună. Dacă prin destin sunt oameni nefaşti, întregu-i trecut şi activitatea sa de azi, arată că d. Caillaux este unul-T. Enacovici In chestiunea evreiască nimeni n'a scris cuvinte mai împăciuitoare ca noi. Cu toate acestea, noi sdntem „antisemiţi". Presa evreească vrea neapărat să fim aşa ! Curierul Israelit in special se înfige cu îndărătnicie de caţăr în această voinţă. Hotărît lucru, nici domnilor dela această foaie provocatoare nu le convine pacea între cetăţeni. Grupul dela Cuvântul ar fi dorind pur şi simplu să facă din evrei ,,nişte iobagi şi nişte sclavi". Aşa ne prezintă un curierist israelit, d. Gabriel Schăffer a cărui pană gânditoare o semnalăm întâia oară. E un cap sistematic d Schaffer şi îşi schematizează acuzaţiile pe puncte: 1) Eu şi confraţii mei „ejusdem farinae“ (observaţi nuanţa caustică ’.) sorem învinuiţi că nu dăm dreptul unui evreu de a polemiza; 2) Eu şi confraţii mei „ejusdem farinae" afirmăm că la dulcele ziar Curierul Israeilc s’ar fi „încuibat o impertinentă ofensatoare"; 3) Eu şi confraţii mei ,,ejusdem farinae" credem că contribuţia gazetărească a unui evreu transformă orice tribună într'o publicaţie de ură şi dispreţ provocator ; 4) Noi suntem „barbari" fiindcă nu permitem „unui publicist evreu să-şi afirme crezul său politic, economic, social în toate nuanţele sale". De unde scoate d. Schăffer aceste năzbâtii ? Din polemica „asupra unui subiect care deocamdată nu interesează“, zice d-sa. Subiectul e ortodoxismul, am fi încântaţi ca el să nu intereseze absolut deloc pe concetăţenii noştri evrei. Adevărul e ca pe unii publicişti evrei ii interesează ca să-l combată în numele liberei cugetări. Şi asta ne indignează şi o socotim impertinenţă. Sânt chestiuni comune tuturor cetăţenilor acestei ţări: politice, economice, sociale şi fiecare dintre noi avem şi dreptul şi datoria să ne interesăm de ele şi să le grăbim soluţia. Ortodoxismul nu e dintre acestea. El interesează numai pe adepţii lui. Ce contribuţie ar putea să aducă un rabin în rezolvarea problemei ortodoxe ? Amestecul lui ar fi jicnitor. E o cheltuie de educaţie în sensul respectului sau ignorării unei instituţii care nu te priveşte. In acest exclusiv înţeles noi am scris: „A fi mai mult ortodox decât român înseamnă a respecta fi fiinţa sufletească a aproapelui tău de alt sânge. Căci fiecare neam are o Sfântă a Sfintelor în care nu avem dreptul să intrăm cu copilele cailor ori cu buzduganul. In ce ne priveşte deci, niciodată nu ne vom îngădui să aruncăm, cu pietre In Arca Alianţei lui Moise nici să defăimăm această formidabilă putere care a făcut ca poporul evreu să supravieţuiască neamurilor şi împărăţiilor şi să creeze azi, prin sionism, noul miracol în străvechiul Chanaan. Cu aceste sentimente, atragem atenţia confraţilor evrei asupra stupidei lor necuviinţi fară de ortodoxism“. (Cuvântul, 26 Aprilie 1925). Auzi, d-le Gabriel Schăfefer ? Bănuiesc că ai urechi destul de lungi. Aceasta e atitudinea noastră, a mea fi a confraţilor mei ,,ejusdem farinae", nntro chestiune specială, care nu priveşte pe evrei. A face generalităţi absurde ca ale d-lui Schăffer, pe această temă, însemnează ori a face pe prostul, ori a fi realmente imbecil. Şi într'un caz şi în celalt, „impertinenţa provocatoare" e evidentă. Sperăm însă că sânt destui evrei inteligenţi şi de bună credință cari să înţeleagă atitudinea noastră civilizată, in interesul tuturor. Nichifor Crainic Am făcut o interesantă excursie politică. Am mers printre tineri liberali care aşteaptă... Aşteaptă, ce ? Avantaje de ultima oră din partea unui guvern agonisant ? Locuri în consiliile de administraţie ale nouilor afaceri brătieniste ? Compensaţiuni de orce fel pentru starea de ignorare vădită în care au fost ţinuţi ? Nu. Tineretul liberal de care e vorba aşteaptă căderea partidului în opoziţie. O răscoală a sclavilor A vorbi de ideologie în partidul liberal poate să pară un paradox. Se crede în genere că partidul acesta nu e decât o mare tabără de ghiftuiţi, şi că e destul să fii liberal pentru a fi la fel cu crapii îmbuibaţi care se tolănesc în limusine şi venituri asigurate de pe urma partidului. Este o eroare... La liberali este mai întâi, adică pe prima treaptă Marea Gaşcă. Un fel de consiliu suprem al maffiei. Numele şi persoanele acestora se întâlnesc în toate afacerile şi combinaţiile răsunătoare ale partidului. Vin apoi trepăduşii cu influenţă. Intervenţionişti de o mai mică sau mai mare alură cărora în orce caz, dacă nu le curge, le pică. Pe lângă mandatele de deputaţi şi senatori mai au şi beneficiile demersurilor prin ministere „pentru interesele alegătorilor“. In sfârşit sunt o seamă de tineri printre care sunt şi mulţi oameni de seamă, dar pe care nimeni nu i-a luat In seamă. Sânt resemnaţii de acum, cei care pregătesc „revolta şcolarilor“. Lupta pentru prefăcerea partidului Starea sufletească a acestora poate să aibă diverse interpretări. Scepticii vor zice că acreala şi surda lor mânie, e din causa spectacolului îmbuibaţilor, ranchiuna omenească înaintea celor care au reuşit printr'un mijloc or altul. Acestei ipoteze pusă cu brutalitate ni s'a răspuns cu oarecare mâhnire: „— Dar nu înţelegeţi că nu depindea decât de noi spre a fi „distinşi"* ca şi ceilalţi de către conducerea partidului. Autocratismul asiatic care guvernează partidul liberal este susceptibil ca orce tiranie de două slăbiciuni: semitismul şi linguşirea. Vrem un exemplu categoric? Toată munca d-lui N. Săveanu in partidul liberal n'a făcut cât o vilegiatură la Vadra Dornei in acelaş timp cu d. Vintilă Brătianu, care îi era ostil pe gratis. Noi, unii dintre noi am făcut nedemnităfi de ordin politic pentru partid. Cel care vă vorbeşte a fugit cu o urnă în alegerile generale pentru a asigura is- Lânda unui atot puternic de azi. Dar nu ne am genuflexiat înaintea nimănui; nu ne-am făcut limba de ocară, nici n'am umblat cu cădelniţa aprinsă în toate dimineţile pe la natul şefilor. De aceea am fost inexistenţi pentru dânşii. Şi de aceea vom da lupta pentru prefacerea partidului. Să se schimbe metodele, — şi oamenii — Şi ce veţi face? — Aşteptăm ca un fel de zi mare căderea guvernului. Atunci gaşca va face apel la partid. Şi atunci „partidul“ nu va mai fi anticamerele nici bieţii amorfi provinciali, care vin la Cameră mai mult când sânt aduşi. Partidul va f acest „centru“ dispreţuit în folosul incapabililor sau necistiţilor. Şi când d. I. Brătianu şi d. Vintilă Brătianu vor face apel iarăşi la devotamentul nostru, vom pune întreaga chestie: la o parte cu nevolnicii şi cu netrebnici. La o parte cu autocratismul care duce partidul la sciziune, la dezagregare. Vrem să fim conduşi de oameni, nu de ze. Vrem ca şefii să ne cunoască, să ne asculte, şi să aleagă dintre noi pe cei mai buni“. — Şi credeţi că veţi reuşi? — Vom merge până la ultima extremitate, chit că, rămânând în partid, să ne batem pe faţă contra partidului oficial, dar pentru transformarea lui politică. Şi cel care a vorbit aşa e un de aproape relaţiuni sociale, nu numai politice, cu d- Vintilă Brătianu. Anchete politice Luata de reorganizare a partidului liberal Este un tineret liberal care a stat în marginea guvernirei şi care aşteaptă căderea de la putere a partidului pentru a deschide un proces de revizuire Simplificare sentimentală D. Octavian Goga nu este an om complex. Poezia sa de o primitivă prospeţime, de o brutală exuberantă in simplicitatea ritmului şi a coloraturii sentimentale şi-a găsit echivalentul perfect in cugetarea sa politică. Nu-i de mirare deci, că singura sa contribuţie în vocabularul politic este cuvântul: simplificare. Situaţiile complexe cer un bagaj mai bogat de cultură, o judecată mai cuprinzătoare, o viziune mai vastă a politicei. D. Octavian Goga e, ca şi umilul cetăţean a cărui viguroasă expresie lirică este, încurcat in fata prea multor semne: crucii-secere coase pluguri-stele etc.; d-sa vrea o simplificare prin reducere la două semne ca ştampila să nu se încurce Într'o migăloasă alegere. Primitivii au simplificat de mii de ani problema cosmică prin dualismul binelui şi al răului. Poet primitiv — nu este o insultă, și Walt Whitmann este un primitiv In poezie cum este Gloto in pictură — d. Octavian Goga simplifică frământările politice la fenomene cu plus si fenomene cu minus reducând viata socială la o equatie de gradul al doilea. Pentru d-sa fuziunea grupului averescan şi a grupului conservator-progresist este „un puternic pas spre limpezirea atmosferei, spre o bună orânduire, spre simplificare“. Dar nu vedem cum se poate simplifica, o situaţie politică, atunci când in această situaţie, fosta grupare a defunctului AL Marghiloman era inexistentă Evident că de circumstanţă d. Octavian Goga ii dă proporţiile unei viabilităţi In prezent chiar atunci când gruparea nu persista in actual, numai ca o prelungire fragmentară a umbrei anul trecut ce şi-a Încheiat la 1919 bilanţul D. Octavian Goga e mânios pe ziare căci au înregistrat fără lux de amănunte un act politic. Şi spre complecture adaogă „oricât de lipsită de elementul spectaculos această unire, ferită de intrigă şi de scandal, neputând să pasioneze deci admirabila noastră presă, rămâne totuşi pentru viaţa politică a vremii noul unul din faptele cele mai pline de semnificare" D. Octavian Goga nu are dreptate, căci, presa nu poate înregistra — de pildă — la faptele diverse, multiplele drame ce se vor fi petrecând în lumea miscroscopică a protozoarelor, la ingânarea regimului vegetal cu regimul animal. O, biată săracă și lipsită de mijloace curiozitate umană ! Cum insă d. Octavian Goga face apel la curiozitatea presei din candescenţă pentru poetul care girează pe omul politic li vom satisface dorinţa. Era in anul una mie nouă sute nouăsprezece in ziua de 17 Decembrie. Şedinţele parlamentului se fineau la Ateneu. Vorbise d. Ionel I. C Brătianu, culminând intr’o violentă şarjă împotriva Iul AL Marghiloman. Păstrez şi acum In amintirea mea figura stăpânită a omului care-şî încrucişase braţele, ascultând nemişcat torentul invinuirilor; numai chelia demasca prin înroşirea continuă tulburarea interioară deghizată de o tinti statuară. Cănd d. N. Iorga i-a dat cuvântul s'a auzit strigătul melodramatic cu resonanţă cavernoasă a părintelui Vasile Lucaci: „Vorbeşte trădătorul. Să nu-1 ascultăm". Şi atunci când părintele Lucăci a părăsit incinta — un singur om l’a urmat :d. Octavian Goga. E drept că pe urmă a rămas la jumătatea drumului lângă tribuna preşedintelui. Şi fiindcă d. Octavian Goga n’a voit ca gestul său să apară ca un simplu act reflex, ci, ca o expresie energică a unei revolte interioare a luat cuvântul in şedinţa de Vineri 19 Decembrie acelaş an, când a judecat cu asprime pe „regretatul Marghiloman“ de astăzi. Cităm după „Monitorul Oficial": „D. Al. Marghiloman rămâne pentru noi omul neutralităţei ,omul care n’a avut niciodată curajul să manifeste în mod evident o politică în marea dramă a neamului nostru, iar dacă a manifestat o părere, a manifestat-o alături de acea orientare politică pe care noi o detestăm, şi pe care noi o socotim vinovată, alături de Germania“. Ar fi să jertfim prea mult spaţiu continuând să reproducem la Întregime asprele Învinuiri pe care le aducea atunci AL Octavian Goga conservatorilor progresişti pe care ii ataca In persoana şefului lor AL Marghiloman. Astăzi tot d-lui Goga i se pare „că deodată cu această contopire spiritul purificator şi euritmic al lui Maiorescu începe să planeze din nou peste capetele noastre“. Nu au făcut bine ziarele că „au Înregistrat fără lux de amănunte acest act politic ?“ Pentru un poet — căci bietul chipiu pleoştit al generalului nu mai contează — am simplificat şi noi prin uitare, o uitare Îngăduitoare, o uitare generoasă de oameni miloşi faţă de tristeţa ce Însoţeşte întotdeauna o agonie. Poetul Octavian Goga de ce nu Înţelege simplificarea sentimentală a oamenilor : uitarea ? E tn această uitare şi o absolvire — poetul trebue să De mişcat căci intr’un fel este tn această absolvire şi un vag omagiu, Pamfil Şeicaru in Cehoslovacia de T. DEVECHI II. De la Uzinele Vitkovice am plecat direct — şi ajungeam In aceiaşi zi — la Olomouc, — cunoscutul Olmütz, capitala Moraviei, oraş a cărui origină este foarte veche, de vreme ce prin secolul XI- lea devenise deja demn de a fi reşedinţă regală şi episcopală. Istoria cu farmec de legendă a Olomonc-ului ne-a fost redată cu foarte interesante amănunte de către un consilier comunal ceh" transformat, în cinstea noastră, în cicerone. La Olomonn ni s’a făcut prima primire solemnă, de către toate autorităţile oraşului, — cu muzică militară, cu fete îmbrăcate In pitoreşti şi originale costume naţionale, cu tradiţionala pâine şi sare. Prietenul nostru preotul Zamykal, directorul unui ziar catolic, — prietenul nostru pentru că Intr’adevăr, cum spunea, s’a întors în patrie din România pe jutătate român, — a fost desigur cea mai bună recomandare pentru noi pe lângă oficialitatea olomonceană ce se întrecea In atenţiuni pentru a ne face scurta şedere cât mai plăcută. Surpriza noastră a fost Insă momentul când după discursul de bună veniră al primarului d. dr. Fischer, în limba cehă, un ofiţer în uniforma armatei ţării, ne-a făcut o curgătoare traducere in cea mai perfectă limbă românească. Ofiţerul, aghiotant al generalului Weiss, comandantul granizoanei, făcuse şcoala de războiu la Bucureşti, — ne-a lămurit mai târziu. Şi-a doua surpriză, la fel de plăcută, ne-a făcut o tânără fată care ni s’a adresat de-asemenea într’o ireproşabilă românească: Domnilor, vă ofer un program al excursiunei dv., tradus in româneşte de mine.... O preţioasă şi succintă monografie, tot în româneşte, însoţea programul care cu alta delicată atenţiune ni-l pregătise. Ne-am plimbat prin oraş şi prin împrejurimile imediate, care n’au nimic deosebita vedere, Olomonc fiind aşezat pe singurele trei coline ce se ridică din monotona şi fertila câmpie numită „Hana", — sfânta Ana (Hana in limba cehă) fiind considerată protectoarea binecuvântatei regiuni agricole a Moraviei. Oraşul are însă interesante monumente şi relicve istorice, cărora populaţia le păstrează un adevărat cult. Cele mai de valoare sunt depuse într’un mic muzeu, o aripă a primăriei, unde am fost conduşi înainte de recepţia solemnă organizată de consiliul comunal în sala-i de şedinţe, în onoarea noastră. Recepţia aceasta a fost mişcătoare, mişcătoare pentru noi prin dragostea ce ni se arăta, emoţionantă şi pentru cehi, prin atmosfera caldă ce se stabilise, spontană. N’am înţeles de la început ce spunea primarul în discursul său, curgător, rostit cu impresionantă voce şi cu deosebită prestanţă. Dr. Fischer a avut pentru ţara noastră. pentru noi, pentru prietenia româno-cehoslovacă, pentru popoarele vecine şi prietene, prea frumoase cuvinte şi urări. Amintise în acelaş timp că e cel dintâiu primar ceh al oraşului, care deşi ceh, — naţionalităţile celelalte abia însumând un sfert din populaţie — n’a avut niciodată sub imperiul habsburgic un conducător din poporul ce nu era stăpân la el acasă. Vorbise de alte vremi, de vremi când cel întunecat acoperea întinsul ţării sale, ţării noastre, — o spovedanie între prieteni ce-şi aduceau aminte fără ură pentru trecut, plini de nădejdi pentru viitor, fericiţi. A doua zi de dimineaţă am făcut o nouă plimbare prin oraş, în automobile. Ni s’a arătat mănăstirea ,,Hradisko“, restaurată astăzi şi servind de spital, mănăstire din sec. XI-lea, urmele fortificaţiilor vechiului oraş, — astăzi interiorul lui, — depăşite abia în sec. XIX-lea, cele patru muzee, biserica Sf. Vaclav al cărei fundament sunt rămăşiţele vechiului castel al primilor regi bohemi din dinastia Premmyslizilor, biserică în care la 1469 a fost încoronat ca rege al Bohemiei Matei Corvin. Scena incoronărei lui Matei Corvin a fost găsită pictată pe pereţii actualei primării clădire din sec. XIII- lea — şi reconstituită, într’o sală de a cărei existenţă se uitase şi care serveşte actualmente de muzeu pentru reclicvele istorice ale oraşului Olomouc. Apoi clădirea vechei Universităţi morave, de astăzi bibliotecă, ciudata biserică Sf. Mihai, în patru stiluri suprapuse şi cu turnuri originale, „poarta tereziană“, de urmă a cetăţii reclădite sub domnia Măriei Tereza şi „Casa Naţion Citii continuarea naar. Il-ai Joi II Iunie 1925 Conversaţiile de la Geneva Luni s’a început sesiunea Consiliului Societăţii Naţiunilor la Geneva. Ca şi rândul tecut Franţa a fost reprezentată de d. Briand, ministrul ei de externe, iar Anglia de d. Austen Chamberlain, ministrul de externe al Angliei. Ne am învăţat să credem, când vine vorba despre pace, că pacea va putea fi asigurată în Europa de aceste două mari puteri. De data aceasta însă, la Geneva, cei doi miniştri nu vor discuta, ci numai vor „conversa”. Acei cari cred că pacea e realizabilă fără introducerea Germaniei în Liga Naţiunilor cu scopul şi obligaţiunea de a coopera activ la organizarea păcii, şi fără introducerea unei Rusii, alta decât cea sovietică, în aceiaşi calitate de cooperator activ, sunt dispuşi să-şi complecteze credinţa cu presupunerea că conversaţiile celor doi miniştri nu vor fi în stare să învingă greutăţile de principiu şi de fapt, care se nudea curmezişul păcii, şi de a realiza un nou pact de garanţie reciprocă, de data aceasta complect, definitiv şi etern. Pentru ce atunci la Geneva se construeşte de atâţia ani — fie în discuţii, fie în conversaţii — un sistem de pace, care ţinteşte neschimbat slăbirea militară a Germaniei şi stabilirea unui statu quo, conţinut şi sigilat în tratatul de la Versailles, fără să se înţeleagă de ce Germania ese totuşi din zi în zi şi efectiv din starea sa de ţară biruită, strecurându-se prin mii de portiţe diplomatice către o altă stare, care îi dă timp să se refacă politiceşte şi economiceşte şi putinţa de a grupa în jurul său spaime din partea unora şi nădejdi din partea altora ? S-au anunţat acordurile de principiu ale marilor aliaţi asupra soluţiunilor ce se vor da marilor probleme ale păcii — dar acorduri de principiu s’au elaborat de şase ani şi nici o problemă a păcii cât de mică n’a fost până acum dezlegată. Conversaţiile celor doi miniştri lămuresc şi de data aceasta situaţia internaţională dar o lămurire a ei verbală nu este de loc o refacere şi o stabilizare a ei de fapt. Vor culege la Geneva o imensitate de informaţiuni amănunţite, precise, verificate despre stările sufleteşti şi altfel de stări care domină în statele Europei — dar aceste stări deosebite şi contrarii de la Stat la Stat vor arăta celor doi miniştri ce piedici mari pentru stabilizarea păcii arată a fi această diversitate de aspiraţii politice, naţionale şi economice ale fiecărui stat pentru desfundarea unui singur drum — indiferent care — către pace. Se va lămuri încă odată că popoarele nu râvnesc, — psihologiceşte nu sunt în stare —* să se concentreze pe un sintetic şi universal principiu de pace. Conversaţiile amicale dela Geneva vor risipi, fără îndoială, neliniştea acelora care se tem că s’a produs o prăpăstioasă deosebire de vederi în privinţa necesităţii păcii, — dar cine garantează că o circumstanţă neprevăzută nu va diminua şi nu va schimba această uniformitate de vederi . Şi francezii vor crede că esenţialul nesfârşitelor umblări la Geneva e să afle Berlinul că Anglia, foarte interesată de chestiunea păcii, aprobă teza franceză aşa cum a fost formulată în răspunsul d-lui Briand la oferta Germ?" iar englezii vor mărturisi vag ca să ştie sigur şi Berlinul şi Parisul, că comentariile d-lui Briand relativa „oarecare” pasagii a memorandului britanic, au atribuit acestor pasagii „o interpretare pe care guvernul britanic n’a avut niciodată intenţia să le-o dea“. Germania, în schimb, profitând de formulele vagi ale diplomaţiei engleze, — îşi pledează numai cauza sa, în colaborare cu toţi împotriva tuturor, nepăsându i de nici o altă pace decât cea a Vaterlandulu. Conversaţiile de la Geneva nu-i pot fi decât de folos — fiindcă indirect îi vor arăta cărările pe care să apuce ca să se strecoare în câmpul larg al propriilor ei realizări, independente de oricine și în afară de orice Geneva G. M. I. Un ministru de coaliţie catolico-socialist Cititorii noştri cunosc, fiind ţinuţi mereu în curent, fazele crizei din Belgia. E o situaţie politică fără precedent. De mai bine de două luni nu s'a putut forma un minister, — şi cabinetul conservator al d-lui Van de Vyvere n'a durat de cât o zi. Dificultatea, am arătat, a fost în imposibilitatea d'a se realiza o coaliţiune fie intre câte trei partidele, socialişti, catolici, liberali, fie numai intre două din ele. Rând pe roxxd au incorcat loadorii c£Uur ti şi partidele. Acum onoarea d'a fi isbutit se pare că va reveni tron tuşului stângei catolice, grupul deffin crat-creştin flamand, al cărui leader este d. Paullet, actual ministru de interne în cabinetul demisionat care girează afacerile curente. D. Paullet, însărcinat în mod oficial cu constituirea ministerului, a căutat la început, ca şi toţi predecesorii săi realizarea unei combinaţiuni „tripartite", adică a unei concentrări generale. Refuzul liberalilor de a intra în combinaţie, în orice fel de combinaţie în care şeful guvernului n'ar fi un liberal, părea că va face sa creeze şi această încercui. In realitate a urmat-o, socialiştii al căror guvern a fost împedicat tot din cauza atitudinei liberalilor, s'au arătat mai concilianţi de îndată ce n'a mai fost vorba de liberali. D. Vandervelde, care este un om de guvern, şi-a dat seama de dificultăţile grave pe care le creiazâ ţarei continuarea crizei, precum şi de riscurile unei disolvări care rămânea unica soluţie. Stăruinţelor sale, desigur, se datoreşte rezultatul votului din congresul de Sâmbăta trecută al partidului socialist bulgar, convocat special spre a se rosti în chestia participării la un guvern catolico-socialist Cu o majoritate de două treimi aşa cum statutele partidului o cer, congresul s'a rostit pentru colaborare. Astfel d. Paullet va putea să constitue un cabinet, chiar dacă dreapta conservatoare e contra, compus din socialişti şi democraţi flamanzi care să obţie o majoritate de 94 de voturi, numărul necesar spre a guverna cu actuala Cameră. Dar înainte de a examina situaţia încomplect, trebue aşteptată formarea noului guvern. E în orce caz un frumos exemplu de viaţă politică şi constituţională, acela pe care l-a dat Belgia, două luni frământată de o criză fără precedent şi păstrând neștirbită liniştea ei publică.