Cuvântul, iunie 1925 (Anul 2, nr. 169-192)

1925-06-25 / nr. 188

ANUL II NO. WS a I | u Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon 78/09 Administratia 78/10 Redacţia Director« G. GONGOPOL --------+_D IN PAG. M Călătoria d-lui Vintilă Brătianu în străinătate 4 pagini 2 Lei Intrigi profanatoare Ţara trebue să primească o lecţie de morală ori de câte ori cutează să se orienteze altfel decât o cer interesele partidului liberal. S-a nădăjduit într’o posibilă desagregare a blocului format de cele două partide naţional şi ţărănesc. La prima încercare de singularizare cu vădită nuanţă de ostilitate, s-a avertizat; fiecare a înţeles că disciplina coordonatoare a tuturor energiilor politice alcătuind blocul, nu îngădue nimănui atitudini protivnice orientării generale. Toată lumea a înţeles. Ceia ce se credea că ar putea fi un punct de plecare pentru o serie nesfârşită de convulsiuni menite să sfârtece unitatea opoziţiei, nu a fost decât un mic şi neînsemnat incident. A fost o dureroasă desamăgire — incidentul verificase o disciplină şi tenacitatea unei hotărâri. A urmat pioasa închinare de la mormântul lui Take Ionescu. Se aştepta — desnădejdea te face să te agăţi de orice ţi-ar da iluzia că un inevitabil naufragiu s’ar putea înlătura — să se producă unele manifestări prevestitoare a unor desprinderi din cadrul şi disciplina partidului naţional. Aşteptări zadarnice. Cuvântul autorizat a d-lui N. Iorga a precizat o situaţie. Cităm după „Neamul Românesc“: Suntem un partid pe care nici o intrigă nu l poate despărţi. „Şi meşterii politiciani care o încearcă pun în priejdie reputaţia de inteligenţă vicleană de care până acum s-au bucurat „Ca la orice alcătuire de oameni liberi, pot fi păreri deosebite în unele chestiuni. Ele sunt, uneori, evident regretabile, dar ar trebui să lipsească partidului însuşi înţelepciunea pentru ca ele să devie periculoase. Aceasta nu se va întâmpla însă, fiindcă e prea tare ce ne leagă. Speranţele au fost spulberate, iar în „Viitorul“ de Luni, desamăgirea icnea pe patru coloane sub titlul „o impietate“ faţă de ,,marele dispărut“ Take Ionescu. Să împrospătăm amintirile, să stimulăm puţin memoria devenită brusc opacă a partidului liberal. In primele luni ale anului 1919 poporul românesc nu dispunea decât de un singur om politic capabil, prin valoroasele legături politice ce le avea, să ne asigure la conferinţa păcii o situaţie menita să însemne echivalentul şi al jertfei noastre în timpul marelui războiu şi al numărului nostru; acel om era Take Ionescu. Inteligenţă politică unind o rară intuiţie a realităţilor cu o uimitoare putere de abstractizare, ştiind să descifreze în nebulozităţile prezentului, indicaţiile sigure ale viitorului, Take Ionescu sintetiza toate calităţile unui mare apărător al cauzei naţiei lui în faţa consertaţii de la Versailles. Era omul providenţial al momentului politic de atunci. O înţelegere a statelor mici fără amestecul marilor puteri, o înlăturare a tuturor neînţelegerilor şi înfăţişarea la masa conferinţei ca un tot indivizibil. „Mica Antantă“ pe care se reazămă astăzi toată politica noastră externă, s’ar fi constituitde atunci. Adversar al acestei politici de admirabilă intuiţie a situaţiei, si a ridicat trufaşa personalitate cu inteligenţa misterioasă ca un hieroglif, a d-lui Ionel Brătianu. Politicei de pacinică înţelegere a lui Take Ionescu, se opunea politica de brutalizare a raporturilor, încercărilor de stabilizare a unor rodnice prietenii s-au opus atitudinile de jignitoare agresivitate ale d-lui Ionel Brătianu. Problema hotarelor Banatului a fost examenul definitiv al politicei de bruscare urmată de actualul preşedinte al consiliului Take Ionescu ştia că nu putem obţine o delimitare cu mult mai avantajoasă decât ce s-a obţinut ulterior prin intransigenţa fără amploare a d-lui Ionel Brătianu. Fără nici o preocupare de partid, cu jertfa chiar a partidului, Take Ionescu s-a oferit să-şi servească ţara. Propunea un guvern naţional menit să indice solidaritatea unanimă a ţării. Atât, pentru el Take Ionescu, nu cerea nimic, mergea cu jertfa de sine până la a primi un rol secundar, căutând prin diminuarea rolului său, să menajeze susceptibilităţile vanităţii cu irascibilitate megalomană a d-lui Ionel Brătianu. Aceste sugestii de o rară înţelepciune politică au fost primite cu eterna salvă de injurii . „Viitorul“ se ostenea cotidian să vorbească de „trădarea intereselor naţionale“, trădare săvârşită de „omul intereselor străine“ Take Ionescu. Nu se pomeneşte o mai înălţătoare lepădare de orice in-teres personal, o mai pasionată închinare intereselor ţării, care să fi fost mai nemernic batjocorită, decât atitudinea lui Take Ionescu din 1919 şi sistematica acoperire de insulte pe care i-a servit-o partidul liberal Anii au trecut, vremea a dat o dureroasă confirmare tuturor prevederilor politice ale omului, care în 1919 nu era pentru „Viitorul“ decât un banal „ trădător al intereselor ţării“. „ La 1919 Take Ionescu cerea un guvern naţional ca o amânare a luptelor politice de partid până la soluţionarea complectă a problemelor naţionale. A fost marea lui vină. La 1925 d. N. Iorga — care astăzi întrupează toate calităţile politice ale lui Take Ionescu —vrea o pacificare, o domolire a luptelor dintre partide prin concentrarea forţelor vii ale politicei româneşti. Este mica lui vină. „Impietatea“ de care vorbeşte „Viitorul“ există la acei care nu respectă nici măcar cucernica închinare a unor devotaţi la mormântul fostului lor şef, şi încearcă o intrigă profanatoare. Dar când au avut liberalii o sensibilitate morală ? Pamfil Șeicaru Confratele Facla publică din Huşi o corespondenţă in care e vorba de fapte care ies cu totul din comunul rotidian. Nu e vorba nici de violuri, nici de excrodierii, nici de bătăi în beciuri poliţieneşti, nici de vre-o afacere nouă pusă la cale de guvernul cu mii de ventuze aplicate lacom pe bogăţiile ţării. Toate aceste lucruri nu mai au nimic excepţional; ele au devenit o banalitate de toate zilele. Sunt un fel de „drepturi ale omului“ de-a se manifesta cum ii place, ca să vorbim pe placul „francezilor exilaţi“ şi mari admiratori ai d-lui Henri Guernot. E vorba de altceva, în legătură cu aplicarea legii repauzului duminical. In frumosul târg moldovenesc Huşii, înconjurat de podgorii grase in care belşugul adapă bacanalele traficului zeu strămoşesc al paharului plin, repauzul duminical a început să fie aplicat cu riguroasă stricteţe. Şi aceasta nu din cauza aparatului poliţienesc care îşi încetează ca prin farmec funcţionarea ori de câte ori cârciumarul scoate discret de sub sort câteva hortiuţe albăstrii şi le introduce precaut în orificiul, ştiut sub numele popular, de buzunar, al aparatului. Nu din cauză politenească deci, ci dintr'una pur cetăţenească. Un grup de comercianţi chiar au luat hotărîrea să vegheze la stricta aplicare a legii repaozului de către toţi colegii lor comercianţi, lată faptul care iese din comunul cotidian la o mică revoluţie petrecută în Huşi pentru legalitate. Şi oricât ar fi de mică, ea are un mare sens moral fiindcă este expresia unei conştiinţe cetăţeneşti care se deşteaptă , semnalăm cu adâncă bucurie şi cu elogii pentru bravul grup de comercianţi din Huşi ce au luat asupră-şi supravegherea aceasta cuvenită poliţiei. De această conştiinţă cetăţenească are ţara noastră nevoie poate mai mult decât de schimbarea guvernelor şi stabilizarea leului. Ceea ce ne lipseşte este tocmai simţul legalităţii, al obligaţiilor pe care le avem în a traduce în fapt prescripţiile legilor. Libertăţi legale avem cu nemiluita. E secetă de respect real faţă de aceste libertăţi. Şi în zilele acestea, când se face atâta caz de drepturile omului şi se cheltuieşte pentru ele atâta entuziasm demagogic, afirmăm că liga salvatoare ar fi tocmai aceea a datoriilor pe care le avem faţă de stat şi de concetăţenii noştri. R. Mir. Studiul proverbului de LUCIAN BLAGA Din partea unui ziar străin mi -a cerut, nu de mult, un articoldespre proverbele româneşti. Prilej pentru mine de a reciti o carte pe care din copilărie n'am mai luat-o în mână. ..Povestea vorbei“. Anton Pan, cel „isteţ ca un proverb“, a avut în valul de romantism — prietenos poporului — de acum un veac, fericita inspiraţie de a aduna proverbele noastre şide a le grupa după subiect. Pentru fiecare mănunchiu a dat şi o „poveste a vorbei“, o anecdotă, o povestire versificată, drept tâlc al proverbelor. Isteţimea neobişnuită cu care a legat în rachete cu explozii multicolore proverbele — şi fixagoza naivă ce le-o alătură, fac din „Povestea vorbei“ una din cele mai originale şi simpatice cărţi ale literaturi noastre. Unele mănunchiuri de proverbe sunt atât de strâns şi de firesc şi de economic legate în zale încât te crezi creaţiuni dintr’un singur bloc. In Anton Pan s’a încarnat întâia şi ultima oară proverbul românesc; apariţia lui e în felul său desăvârşită. Ce s'a mai făcut după el, e oarecum un adaos mecanic de colecţiuni, mai bogate poate, dar mai puţin consistente. Nu s'a mai găsit un al doilea, care să trăiască în aceiaşi măsură proverbul, să aibă acelaş tact, aceeaşi dragoste în întrebuinţarea lui ca Anton Pan profesorul de muzică cu viaţa împărţită între biserică şi aventură. Proverbele sunt aforismele poporului. Cum cântecul povestitor de moarte al ciobanului anonim se ia la întrecere în frumuseţe cu creaţiunile poetului ce-şi poartă cu mândrie solemnă numele, tot aşa un proverb poate să copleşească înţelepciunea cutărui gânditor bine cotat pe piaţa literară. Cântecul şi proverbul au deopotrivă un ce greu definibil, aproape cu neputinţă de realizat unui creator cult anemiat de îndoelile reflexiei: un firesc ce înduplecă inima şi inteligenţa cea mai incoruptibilă, o graţie a întâmplătorului, ceva mai presus de bine şi rău când e cântec, ceva mai presus de adevăr şi neadevăr când e proverb. Avem proverbe cari prin fineţea lor par nişte cuvinte de spirit asvârlite cu uşurinţă într’un elegant şi fictiv salon ţărănesc locuit de zei-plugari. Avem proverbe cari sunt biciuri de foc şi proverbe cari înainte de a se preface în cuvinte au fost flori. Unele, discrete, deschid orizonturi metafizice. Altele sunt surâsuri desprinse dintr’o tragică resemnare în faţa vieţii. Unele au urâtul obiceiu al dascălilor cari moralizează. Altele au umor isbăvitor de tristeţe. Adâncime, joc, grotesc întâlneşti la fiece pas, dacă nu la ori care ţăran, atunci în belşugul de înţelepciune al acelui ţăran fără de nume sinteză alegorică a geniului unui întreg popor rămas aproape acelaş prin cel puţin zece veacuri. Observaţie căreia nu-i scapă nici o nuanţă a realităţii, interpretare adeseori divinatorie a existenţei, spirit ce se joacă cu relativitatea valorilor, imaginaţie care fixează pentru eternitate o icoană grăitoare, găseşti din plin în înţelepciunea acumulată în acea miraculoasă memorie a poporului numită tradiţie. Proverbele sunt deopotrivă: frânturi de sisteme filozofice,frânturi de psihologie, frânturi de mare pamflet. Când citeşti un proverb ca acesta: „Cine se învaţă mincinos, se îmbolnăveşte când spune adevărul”, te simţi ispitit să cauţi în istoria gândirei veacul când au părăsit filozofii continentului apriorismul valorilor ca să ajungă în definitiv la acelaş rezultat relativist al umilului gânditor cu un aşa de pronunţat simţ al realităţii. Trebuie să deschizi pagini de mare literatură ca să mai găseşti imagini plastice ca aceasta: făţarnicul „mănâncă sfinţi şi scuipă draci”; ironii ca aceasta: „fă-ţi crucea mare că e dracul bătrân”; răutăţi naive ca aceasta: omul sărac şi nevoiaş „se 'mbracă numai pe dinăuntru’’; sau imagini sugestive cum e acest început de proverb: „ochii omului sunt din mare...”. Proverbele, ca şi aforismele de altfel, cuprind de obicei, adevăruri văzute dintr’o parte, pieziş, sau dela înălţime, dar omul naturii ştie să le dea proporţii, să le exalteze; şi astfel un adevăr relativ, prins într’o icoană vie, palpabilă, grotescă sau strigătoare, convinge imediat şi încremeneşte ca un ochiu de şarpe. In ce priveşte dimensiunile imaginaţiei ţăranul nostru ia concurenţa cu orice primitiv oriental. Proverbul cu şoarecii cari se fac stăpâni, când pisica nu e acasă, îl au desigur toate popoarele înconjurătoare, dar e o întrebare dacă imaginea proverbului o mai găsim undeva tot atât de minor eroică: „unde nu e pisică, şoarecii steag ridul”. La întrebarea despre ce glăsuie proverbul românesc, s-ar putea răspunde cu mândria doctorului medieval, despre toate lucrurile cari se pot şti şi altele multe în plus. Totuş, în mijlocul interesului nu e nici cerul, nici iadul, nici lumea, ci omul. Omul cu toate calităţile şi metehnele, cu toate apucăturile, întocmirile şi rosturile sale. Până astăzi tacă bu a‘» emi» un adevărat stadiu despre proverbul românesc, un studiu la înălţimea mijloacelor de investigaţie şi de determinare ale ştiinţei moderne, care să arate fizionomia schimbăcioasă şi totuşi aceeaşi a acestui pestat şi scânteietor proverb în comparaţie cu cel de aiurea proverbul românesc are fără îndoială o fizionomie a sa, un stil dintr’o bucată, o înfăţişare de remarcabilă consecvenţă lăuntrică. Acest studiu va da cea mai organică psihologie etnică a gândirei poporale. Problema nu e uşoară. In colecţiile existente foarte multe proverbe sunt de origină biblică; o selecţie a celor curat româneşti impune ca o operaţie pregătitoare a studiului aşteptat. Nu se găseşte oare vr’un tânăr doritor de doctorate — să ia asupra sa sarcina acestui studiu al proverbului! ,A ...... încheind guvernarea şi ştiind că problema succesiunei i-a scăpat, d. Ionel Brătianu nu mai este preocupat decât de o singură chestiune: de a-şi consolida partidul în interiorul său, în vederea opoziţiei. Şeful partidului liberal a început politica de împăcare. După ce a bruscat timp de 4 ani oameni şi situaţii, creând în opinia publică cea mai mare impopularitate din câte şi-a putut atrage vreodată un regim şi în partid nemulţumiri adânci, d. Ionel Brătianu crede că în câteva luni va putea linişti lucrurile şi împăca oamenii. Zeul coboară între oameni D. Ionel Brătianu a fixat unui amic al d-sale programul „politicei de împăcare”, explicând în acelaş timp atitudinea sfidătoare de până acum: — Ştiu că sunt învinuit a fi greşit — a spus d. Ionel Brătianu, — ridicând oameni de nimic şi neglijând partizanii meritoşi, că am tolerat abuzuri şi acoperit incorectitudini; ca n'am ascultat de cei buni şi i- am văzut pe cei răi. Da, este adevărat. Dar eu nu pot uita că aceştia m'au ajutat, prin solidaritatea şi prin numărul lor, să înfăptuesc o operă care, pe deasupra nimicniciilor trecătoare şi nemerniciei lor, va rămâne. Odată opera îndeplinită, voiu curăţa partidul de ei, — pentru această a doua operă am nevoie de cei buni. Voiu merge la fiecare şi voiu cere concurs, înţelegere pentru cer a fost şi încredere pentru viitor, ...Istoria se repetă. Zeul coboară iar între oameni, Dar oamenii mi-l mai cred Limbajul ţinut „amicului său”, dacă a fost o confesiune, a fost desigur, făcută să ajungă la urechile celor ce-au sperat şi crezut, dar nu mai cred şi nu mai speră. Şi sunt două categorii de decepţionaţi pe care vrea d. Ionel Brătianu să-i împace: pe cei cari cereau satisfacţii personale. — d-nii Jean Th. Florescu, Sassu, Banu, Cosma şi alţii cu grupurile lor ; pe cei cari cereau sancţiuni moralizatoare, izgonirea profitorilor şi compromişilor, — adică acei dela grupul Răspunderea şi mai ales acei cari nu aşteaptă decât opoziţia spre a arăta că simt şi sunt alături de tinerii răzvrătiţi. Cei dintoliu, chemaţi sau întâlniţi „din întâmplare“ de d. Ionel Brătianu, sunt pe jumătate câştigaţi; cei din urmă însă nu mai cred, vor dovezi sigure, sancţiuni imediate. Turneul d-lui Ionel Brătianu Gravitatea situaţiei din partidul liberal n’a scăpat d-lui Ionel Brătianu, care îşi dă seama de descompunerea ce-ar putea urma dacă şi în provincie, unde disensiunile par mai uşor de înlăturat, — s’ar întinde mişcarea precisă de la Bucureşti. De aceea, şeful partidului liberal işi abandonează pentru vara aceasta o parte din odihna-i permanentă şi va face un turneu general, în toată ţara, spre a curma neînţelegerile din organizaţiile provinciale, cu preţul oricăror sacrificii, de principii ori de persoane. Răscoala de la centru d-sa o lasă pentru la toamnă convins, probabil, că banchetul de sărbătorire ce i se organizează la Bucureşti o va dezarma. ...Dar abia când va trece în opoziţie şi va vedea d. Brătianu ce mai rămâne din „opera” sa, îşi va da seama şi cine sunt cei pentru cari a sacrificat partidul liberal. Anchete politice ... Nu cu opoziţia, ci cu partidul liberal Preocupările şefului partidului în vederea opoziţiei Dupădiscursul* de la Deva După Bacău, Deva. D. AL Constantinescu, transformat in impresar al Mutului prestigios şi Invizibil , poartă prin feudele sale politice — când este la guvern, fireşte — il pune în contact cu mulţimea adusă prin ispravnici — şi-l face să vorbească. Oamenii se uită curioşi la miraculosul personaj, care se pretinde mai înţelept decât o naţie şi mai puternic decât Regele. Unii ar vrea parcă să‘i plobe, spre a se Încredinţa că-i o făptură croită ca toate celelalte. Alţii, mai sfioşi in controlarea inţelepciunei, ar fi mulţumiţi să afle în ce îi stă puterea. Căci lumea este mai atrasă de laturile mistice ale necunoscutului care o turbură. Şi orice judecată necernută prin sita culturei e mai aplecată să atribue fabulosului ori supranaturalului, însuşirile ce pentru dânsa trec de marginile comunului. — „Acesta este Ion I. C. Brătianu, care cică e mai tare decât Regele în ţară îşi vor fi şoptit intre dânşii ţărănii adunaţi din Deva şi ţar prin cucernica grije a popei Piso, pravoslavnic de cafe-concert, şi politician de Dealul Spirei«, ... Când la idolatri preoţii simţeau nevoia să mai întărească credinţa mulţime! prosternate în puterea monştrilor de piatră, unul dintre isteţii sacerdoţi se introducea din vreme in interiorul găunos al stanei şi idolul căpăta priviri, or din gară neslalom, semne care serveau şi la mulţumire şi la supărare, după cum era interpretarea interesată a popilor. D. Ionel Brătianu, instalat in funeţie de idol, îşi întreţinea legenda numai din mistere şi din tăcere. Cât mai nevăzut şi cât mai puţin auzit Taina este unica forţă a superstiţie. Cu cele mai bune sentimente de pe lume, de altminteri şi despre Infern se spune că este tapetat de intenţii excelente, d. AL Constantinescu şi-a luat sarcina sfi curme vraja. La Bacău d. Ionel Brătianu păruse neurastenizat şi obosit. La Deva ne-a adus aminte de Dimitrie Sturdza, care citea din apostolul Pavel la discuţia Adresei în Cameră. Din definitiv vacanţa în care ne închipuim este numai aparentă... Şi condiţiunile in care se alia ţara niciodată n‘au fost mai puţin normale decât azL-&’*naţia politică este extrem de încordată. Problemele cele mai grave ar rămas în picioare. Anxietatea publică este legitimată pentru toate domeniile vieţei de stat. In asemenea împrejurări şeful guvernului merge la două mari manifestări politice, unde administraţia a cărat mii de oameni Şi dacă nu atât pentru el şi dacă nu pentru ţară, măcar faţă de cel dinafară, care ştiu ce este la noi şi urmăresc cu interes declaraţiile ce se pot aştepta de la un preşedinte al Consiliului, — ce găseşte de spus d. Ionel I. Brătianu? La Bacău tratează opoziţia de câini ce aleargă după automobilul său, iar la Deva relatează o pretinsă scenă de amor propriu ofensat ce i-ar fi făcut căţelul său de la Florica, pentru inteligenţa şi mai ales spirituala comparaţie de la Bacău... Asta la un banchet politic anunţat de o mie de tacâmuri«. Altul, in locul d-lui I. Brătianu care-şi scoate fumurile pe gură din proprie iniţiativă, s-ar fi jenat să spue, că are un căţel care-şi permite să-i dea lecţii de bunăcuviinţă şi de simţ politic. Fiindcă cea de mai sus nu e singură... Pentru ce credeţi că a vorbit la Deva proprietarul Florichel şi ţărei româneşti? Cităm textual: „Nu acesta a fost însă scopul vorbirei mele. „Mi-am adus aminte că la casa mea părintească, ce se află alături de mormântul tatălui meu, se găseşte un prag de piatră la care ori CINE INTRA TREBUE SA SE ÎNCHINE CU PIETATE. „Piatra e adusă de la Sarmisegetuza“. Ei bine, căţelul de la Florica al d-lui Ionel Brătianu, de sigur că nu închinăciune ci altceva face la pragul de piatră, — care nu e decât piatră or de unde ar fi, — şi este o lecţie pentru atitudinea pe care şi opoziţia ofensată trebue s'o aibă faţă de discursurile „Idolului" ruinat X. & V- ra iugoslavă Ştefan Ciceo Pop Belgrad, 23 (Rador). — Presa din Belgrad salută călduros a 60-a aniversare a fruntaşului politic român, Ştefan Ciceo Pop, amintind lupta pe care alături cu deputaţi sârbi şi slovaci a susţinut-o în parlamentul din Budapesta pentru apărarea drepturilor naţionalităţilor oprimate. Ziarele re-Pop în timpul războiului în momentele cele mai dificile, pentru apărarea naţionalităţilor. Ziarul „Reci" într’un lung articol consacrat personalităţii sărbătoritului, declară că astăzi toţi sârbii păstrează încă grozava amintire din lagărele de internare din Ungaria şi în special de la Arad, unde sârbii sufereau cu miile cele mai teribile chinuri. Ziarul aminteşte apoi demersurile făcute de Ştefan Ciceo Pop pe lângă generalul Sarcotic, reuşind să obţină trimiterea unei comisiuni de anchetă pentru stabilirea atrocităţlor suferite de sârbii internaţi la Arad şi în cele din urmă eliberarea acestor nenorociţi din infernul de la Arad, aduce omagii d-lui rery 'Joi IB funle IBM mmmmmamm—mmmmmma Cei doi monştri: Dumnezeu şi Patria CUM A FOST IMPEDICATA CONFERINŢA UNUI „ÎNAINTAT“ FRANCEZ, ADVERSAR CREDINŢEI ŞI PATRIEI „Action Française anunţă că la Montpellier, asasinul anarhist, provocatorul poliţist, Colomer, anunţase o conferinţă cu mari afişe, invitând lumea să asculte revelaţiile conferenţiarului despre cei doi monştri: Dumnezeu şi Patria. Conferinţa a fost zădărnicită de studenţimea catolică, plătind acest succes al său __, un succes de onoare şi de demnitate — cu răniţi. Democraţia anarho-comunistă a Franţei actuale şi din întreaga lume pe drept vede în Dumnezeu şi în Patrie inamici ireductibili. Lupta ei împotriva Divinităţii şi a Patriei ,este pe deplin justificată fiindcă astăzi ceia ce împiedică dezagregarea complectă a societăţilor organizate este sentimentul religios şi sentimentul naţional. Nu se pot distruge aceste sentimente mai bine decât atacând şi secătuind ivoarele lor: Dumnezeirea şi Patria. Nu se poate dezagrega chinuitul suflet al contemporaneităţii noastre decât ridiculizând şi scoţând din el — ca pe nişte vreascuri — ideile eterne de Dumnezeu şi Patrie. Din acest punct de vdere, Dumnzeu şi Patria sunt pentru anarho-comuniştii doi monştri, după cum monştri sunt pentru credincioşi şi naţionalişti antiteticele noţiuni: ateism şi internaţionalism. Colizia — ciocnirea de fapt — este şi îngăduită şi explicabilă. Cine birue? Dumnezeu sau Diavolul? Patria sau internaţionalismul vag şi vagabond? In planul imens al istoriei , Dumnezeu rămâne suveran. Biruinţa lui asupra Diavolului este biruinţa binelui asupra răului. Este biruinţa progresului şi a fericirii asupra primitivismului şi a nenorocirii. Pentru existenţa cetăţenească , sentimentul naţional rămâne senzul indestructibil al activităţii individului.Pentru Diavol şi pentru internaţionalism rămân subsolurile, subsolurile întunecate ale vieţii şi ale sufletului. Omenirea a fost unanimă în cristalizarea valorilor acestora ! Dumnezeu şi Patrie pentru viaţa largă şi creatoare — autentic omenească — Diavol şi internaţionalism pentru cârtiţele şi pentru reptilele din ruine. * Lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Patriei e veche. Mai ales împotriva lui Dumnezeu. Cunoscuţi sunt şi filozofii, care cu putere de cugetare, mult mai pătrunzătoare decât a anarho-comunistului, Colomer, au încercat să străpungă cu acul veninos al liberei cugetări ideia de Dumnezeu. Au încercat şi Schopenhauer, Nietzsche, Stierner înaintea lor, Felix le Dante astăzi,Bucunin în secolul trecut. Acesta a fost covârşit de propria sa îndrăzneală: în momentul când crezuse că a omorât pe Dumnezeu şi Rusia, s-a prăvălit, pocăitla picioarele lui Alexandru al II-lea, cerându-i iertare, lui, reprezentanta lui lui Dumnezeu pe pământ. Din 1919 însă, Rusia Sovietică, statul ateist al internaţionaliştilor subterani, a început şi continuă până astăzi lupta împotriva lui Dumnezeu. Problema e grandioasă, într’adevăr. Din sute de milioane trebuie scoasă ideia de Dumnezeu şi sentimentul de patrie. Ar fi trebuit să reuşească. Toate avantagile sunt de partea ateiştilor: aparatul administrativ, tipografiile, talentele batjocoritorilor, lumina cârtiţelor iluminate. Se începuse murdărirea bisericilor, după ce se terminase jefuirea lor. Au fost bătuţi şi ucişi arhierei, episcopi. Au fost sfâşiate hainele preoţeşti. De pe mitrele arhiereilor au fost prădate pietrele scumpe. Templele prefăcute în cluburi. Icoanele frânte şi arse. In zilele de Naştere şi de înviere — alături de bisericile pustiite — urla sarabanda drăcească a comeloţilor Satanei. N’a fost de ajuns aceasta. S’au scos raclele şi în faţa mulţimilor uăluite se demonstra neputinţa sfinţilor. Se arătau — despoiate — căraurile lor, vinete şi uscate, Învăluite în giulgiuri seculare. Uite, nu este Dumnezeu! Neputincioşi sunt sfinţii ! Nu există minune ! De ce vă lăsaţi amăgiţi! Foc din cer nu s’a coborât Şi pe pângăritori nu i-a mistuit. Pământul nu s’a deschis şi nu i-a înghiţit. Şi în templele pângărite, cutare tovarăş explică citate din „Corespondenţa“ lui Marx către Engels şi a lui Engels către Marx. Dar unde este biruinţa Satanei, dacă după 8 ani de ofensă şi de demonie. Biserica şi credinţa în Dumnezeu este mai tare, ca ori când şi ori unde, acolo, în pământul guvernului ateist şi intenaţionalişti? De ce bisericile nu mai încap de credincioşi? De ce oamenii se cutremură la vederea Vlădichii? De ce în fiecare casă icoanele s’au înmulţit ? De ce preoţii — într’un nou prestigiu, prestigiul muceniciei stăpânesc conştiinţele ? De ce se şoptesc mai ferbinte ca oricând, rugăciuni? De ce pentagramele roşii — semnul Diavolului şi al Internaţionalismului se înlocuesc cu semnul crucii__şi ca un avis pentru pângăritori — cu semnul crucii încârligate ? De ce întreprinderile ateiste — toate ■— n’au izbutit întru nimic? De ce ţăranii ucid ca pe nişte draci pe acei cari le-au murdărit credinţa, încercând să le pustiească sufletul? Dumnezeu şi Patria — a scăpat pe poporul rus de Marx, de tatăl lui, şi de guvernul Sovietic. L’au scăpat în chip real. Cameloţilor Diavolului le rămâne China şi insulele pentru revoluţie şi demonie. Cine poate spune că minunea nu s’a făcut? „UMANITARISM» G. M. Ivanov Marele duce Nicolae pentru o cruciadă mondială contra bolșevicilor Paris. — Marele duce Nicolae Nicolae Nicolaevici, care trăește foarte retras în apropiere de Paris, a vorbit unui prieten al său, rus despre pregătirile ce se fac sau ar tre* bui să se facă pentru alungarea ac* tualului regim din Rusia. Marele duce care, conduce această propagandă, este evident el însuşi condus de ideea că va reuşi să însceneze o cruciadă mondială contra bolşevicilor, în fruntea căreia s'ar pune el însuşi. El este ferm convins că domnia bolşevică în Rusia se va sfârşi în curând. Ar trebui o propagandă în toată lumea, spre a pune capăt crimei de la Moscova. Cea mai mare parte a populaţiei ruse aşteaptă, cum susţine marele duce, cu nerăbdare o iniţiativă din afară. Ordinea, pacea şi dreptatea trebue din nou puse în locul bunului plac, fără însă ca regimul viitor în Rusia să facă o politică de răzbunare sau persecuţii. Cetăţenii ruşi, cari au fost siliţi prin mijloace brutale de către deţinătorii puterii sovietice să lucreze pentru scopurile internaţionalei a treia, nu trebue cu nici un preţ expuşi la persecuţii. De adăugat este că marele duce Nicolae pare a dispune intr'adevăr de însemnate mijloace, pe cari le întrebuinţează pentru propaganda sa contra sovietelor. Se înţelege că deocamdată aceasta este numai o manevră diplomatică, pe care o duce marele duce, sprijinit de acţiunea ziarelor din toată lumea, favorabile ţarismului. Considerând nenorocitele expediţii militare contra Rusiei roşii, trebue dat marelui duca Nicolaevici brevetul de optimist.