Cuvântul, iulie 1925 (Anul 2, nr. 193-219)

1925-07-22 / nr. 211

ANUL II NO. 211. Redacția şi Administrația 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Tai.fin 1 T8/0» Administr­aiia Telefon : 78^0 RadacMa Director, O. G­ONGOPOL IN PAG. IV« Problema succesiune! la guvern ■ij pagini 2 Lei Legalitate .Vorbeşte un silvicultor neamţ, bucovinean de origină, crescut în disciplina austriacă. In timpul războiului a luptat — mai mult a lucrat, în Alsia Mică, între po­poare barbare, nomazi în veşnică luptă.­­A văzut deci multe. Şcoala a făcut-o În Germania, în Bavaria La un dascăl şi mai sever, aşa­dar decât cel austriac. Erci, a revenit la vechea-i me­serie. Gospodăreşte un ocol silvic, într’un­ judeţ muntos, cu imenşi codri de brad, isvor de bogăţie ne­­secătuit, pitoresc şi belşug lao­laltă. Fireşte încearcă să-şi facă meseria cum a învăţat-o : „aceas­ta e permis, aceasta nu, cum scrie la lege !“ A devenit, uşor de închipuit, o­­mul cel mai duşmănit din întrea­ga regiune. Chiar mie, acum când îmi vorbeşte explicându-mi şi justificându-şi actele, încă îmi pare antinatic. Atât de absurdă ni se înfăţişează pretenţia de a respecta împotriva tuturor, o le­ge — care doar de ce e lege, dacă să nu fie călcată ? Oamenii se plâng , nu-i lasă să intre cu vi­tele într’un munte cu bradul tâ­năr. Dar aşa au apucat de când sunt ei. Prefectul intervine — în favoarea ţăranilor fireşte. „Lasă d­ -­le acum legea — ne­­ ar­­dem popularitatea tocmai la sfâr­şitul guvernării!“ — „Dar e imposibil. Nu putem planta un hectar de pădure, şi să devastăm ce avem î­n o crimă. Pot veni ordine, nu mă sunun. Mutaţi-mă !“ Prefectul se scarpină amărât în cap. Pas de te mai înţelege cu astfel de oameni ! E drept — are toată dreptatea. Dar ce mă fac cu ţăranii ? Şi se apropie alegerile comunale... Celălalt prefect, care o veni, n'are să facă la fel ? Vitele nu au intrat în pădurea tânără. Dar e o agitaţie generală. Auzi, să li se ia un drept pe care aşa l au apucat de când ţin min­te ? Silvicultorul a rămas. Dar deocamdată. Până când va ajun­ge în celălalt capăt de ţară. In aşteptare umblă înarmat şi în­conjurat de o gardă de câini. Şi ţăranii stârcesc pe la Prefec­tură, fac jalbe. Un episod divers. Cu îndestul comic pentru un amator de schi­ţe de moravuri. Dar un episod care adună, condensat, într’un singur fapt, toată anarhia mora­lă şi legală în care ne sbatem. Legi se fabrică, oho! multe, cu mare viteză, şi, poate unele bune. Dar la respectarea lor cine să ve­gheze, când chiar un şef de admi­nistraţie pe un întreg district — e nevoit — vedeţi bine că subli­­­niez, e nevoit să ocolească legea, fiindcă aşa cer interesele politice, ţişa a fost de când lumea, fiindcă­­adversarul va făgădui ceia ce tu nu îngădui acum şi poate va îm­plini chiar ceia ce făgădueşte, şi când, să spunem deopildă, că şi ţăranii au dreptate, fiindcă nu li s'a dat islaz, iar islazul s‘a dat altcuiva, — îşi închipue oricine că nu unui duşman din altă tabă­ră politică !... Iată un cerc închis. Fără ieşire. Vitele zbiară de foa­­me nu­ umblă cu jarbe. Pre­fectul aleargă cu automobilul. Iar şeful de ocol silvic nu iese din casă desarmat. Pădurea stă pe Vârful dealului şi aşteaptă. Sfâr­şit-’ ’­“’ăliei tot acolo se va în­cheia. Ofer această poveste, spre me­­ditare, a celor care cred că o in­trare în legalitate se va face când­va magic, la un semn. E un proces moral de sus în jos şi de jos în sus, care nu-şi poate găsi deslegare decât încet, în timp, printr-o îndelungă educaţie. Fertilitatea şi norocul nu ne-au învăţat cu constrângerea. Mâine dacă vor intra vitele în pădurea tânără, pădurea are să crească puţin ciuntită, dar are să crească; pământul e darnic — „aşa am fă­cut de când ţinem minte şi n-am mai pierit“. Hărnicia, progresul, disciplina, se desvoltă în terenele ingrate, unde omul trebuie să lupte cu ingratitudinea naturei pentru a-i smulge pânea cea de toate zilele. Plugarului din Basa­rabia, din ţinutul cu pământ ne­gru şi gras, în zadar îi vei spune să-şi are ogorul adânc. El vage cu boroana peste porumbiştea de anul trecut şi aruncă grâul. Dacă vrea Dumnezeu şi dă ploaie şi soare la timp, creşte grâul şi aşa, şi creşte bogat. Minunea e că în­­tr'adevăr creşte şi aşa şi creşte bogat. Dar când nu dă ploae şi soare , atunci cu toţii se vaită de foame. Norocul şi belşugul prea mult, pot fi astfel o nefericire. Te desvaţă de prevedere. Exect acelaş cadru în care se mişcă elastica noastră supunere faţă de lege. Anarhia e cel puţin tot atât de mare de jos în sus, ca de sus în jos : agentul de execuţie se supune numai unei tradiţii şi unei stări de fapt. Intrarea în le­galitate nu e un desiderat politic. E unul de educaţie morală şi so­cială. JÉ IIÉ Ji-tt” st mit u pili Când s'a răspândit ştirea în Bu­cureşti că Dâmboviceanu a isbutit să fugă de sub pază în palatul de justiţie chiar, majoritatea părerilor a fost: — AI L’au făcut scăpat ! In definitiv un tânăr de 20 de ani nu reuşeşte să falsifice şi să încase­ze titluri în valoare de mai multe milioane fără complicităţi impor­tante, care e mai practic să rămâe nedescoperite“, înregistrăm această apreciere de o riguroasă exactitate, fiindcă dove­deşte în ce stimă a ajuns să ţină opinia publică moralitatea regimu­lui de azi... Şi comentariile în cercurile cele mai serioase, în grupuri unde se găseau şi înalţi magistraţi, mai adăogau : — De ce împotriva tuturor regule­­lor, nu judecătorul de instrucţie, singurul în drept, care anchetează afacerea, n'a fost lăsat să conducă reconstituirea furtului titlurilor la finanţe, el a intervenit primul pro­curor? Parchetul n’are căderea de­cât să asiste pe judecătorul de in­strucţie. Dacă acesta, căruia îi re­vine tot meritul descoperire!, s’ar fi dus la ministerul de finanţe, asis­tat de procurorul asociat anchetei, ar fi luat cu dânsul pe Dâmbovicea­­nu. Primul procuror s’a dus singur înainte, lăsându-l în grija unui gar­dian care a plecat să caute o tră­sură şi în a unei sentinele tâmpite, care l-a lăsat să fugă. Prea multe coincidenţe favorabile. Şi azi la noi ai dreptul să suspectezi or ce*" ...Am reprodus aci textual ceea ce Sâmbătă la amiaţi, se spunea pre­tutindeni. Nu ne însuşim această gravă bănuială, care în ce priveşte pe d. Raicoviceanu nu se făcea de­cât în funcţie de obedienţa sa bine cunoscută pentru ordinele superioa­re. O relevăm însă, căci, cum spu­neam, caracterizează tot discreditul ruşinos în care au fost svdrlite■ no­ţiunile cele mai respectabile într'un Stat de ordine. Acum or ce monstruozitate e cre­zută.... Nimic nu mai surprinde pe nimeni. Cea mai extravagantă bănuială prinde... Dintr'o vagă sus­piciune se crează numai­decât o cer­titudine, învinuirea oricât de gravă e ca şi cum ar fi o evidenţă. Abuzul cel mai neverosimil e interpretat ca o morală curentă şi banală.... Am revenit iarăşi în plină şi bat­jocorită ,,ţară a lui Hübsch“, cu tot trivialul înţeles al acestei formule celebre. Această cumplită dezordine mo­rală este rezultatul funest al des­­frdului de atotputernicie incapabilă și trufaşe... Şi e ceva care a durat prea mult. URMĂRIŢI IN PAG. IV ŞTIRILE SERVICIULUI NOSTRU PARTICULAR Cezar Petrescu —­*0 Acţiunea diplomatică a d-lui Al. Constantinescu Un misionar discret pentru occident al d-lui Ionel Brătianu împăcarea cu Italia De zece zile avem în streină­­tate un misionar discret al d-lui Ionel Brătianu, plecat într’un concediu de odihnă după o tai­nică întrevedere cu şeful su­vera­nului. S’a spus atunci că d. Al. Con­stantinescu — acesta este „dis­cretul misionar” — va netezi în streinătate terenul pentru vizita d-lui Vintilă Brătianu. De atunci însă ministrul de finanțe, lepădăn­du-se, parcă, de ajutorul ce i se atribuia, desmintea prin Viitorul orice preocupare alta decât cura de la Reyat. O misiune discretă Şi totuşi d. Al. Constantinescu, împotiva voinţei şi fără ştirea d-lui Vintilă Brătianu a fost în­sărcinat de d. Ionel Brătianu cu o importantă misiune şi, după şti­rile pe care le primim de-acolo, d-sa a şi început să desfăşoare acţiunea sa diplomatică. Fapt este, până acum, că d. Al. Constantinescu are însărci­narea să lămurească politica e­­conomică şi financiară a s ţării, să explice atitudinea de până acum a guvernului Brătianu în dome­­niul vintilist şi să asigure cercu­rile financiare streine că de bu­năvoinţa lor depinde o radicală schimbare a concepţiunilor eco­­nomico-financiare ale regimului actual din România. De­ aseme­­nea, că regimul nu este sfârşit, dar mai ales că legiuirile libe­rale nu vor fi anulate. Nu ştim încă în ce măsură ace­­ţiunea d-lui Al. Constantinescu, în această direcţie, va avea suc­ces, dar cert este că d. AL Constantinescu a început să se achite de însărcinările primite. Şi pentru a le da mai multă autoritate, d. AL Constantinescu a trecut întâiu pe la Bagnolles de l’Ome... De altfel, nu numai repararea efectelor politicei d-lui Vintilă Brătianu intră în misiunea dis­cretului „trimis extraordinar“, ci mai ales elucidarea câtorva „o­misiuni” ale d-lui Duca sub gu­vernul Herriot, omisiuni care au făcut ca atunci când Franţa a ri­dicat legaţia de la Varşovia la rang de ambasadă cea de la Bu­cureşti să nu fi avut beneficiul avansării, ceea ce n’a scăpat ce­lui pe lângă care un ambasador al Franţei n’ar fi însemnat numai o schimbare diplomatică, ci o bună recomandare a politicei ex­terne a guvernuilui Brătianu. Şi vice versa... Anchete politice împăcarea cu Italia Dar dacă în Franţa dL AL Con­stantinescu are mai mult un rol platonic, în Italia, pe unde minis­­trul domeniilor se va întoarce în ţară, i s-a rezervat greaua încer­care. Căci în Italia, d. AL Constanti­nescu are de obţinut ceva mai important şi mai concret: împă­carea regimului „fraţilor Bră­­tieni“, cu dl Mussolini Căci deşi d. Duca anunţa regu­lat Parlamentului „excelentele rapoarte“ ale României cu Italia, — ceea ce nu era decât o jumătate de minciună, — noi putem afirma că între regimul Brătianu — ca­re în Italia se distinge de ţara românească, — şi guvernul Mus­solini ,­rapoartele*­i sunt inexis­tente. D. AL Constantinescu este sin­gurul ministru al d-lui Ionel Bră­tianu care are raporturi persona­le cu d. Mussolini şi mai ales o presă bună în Italia , pe deasupra abilitatea necesară spre a încer­ca cu posibilităţi de succes o îm­păcare a regimului „fraţilor Bră­­tieni“, — cum este oficial numit in Italia guvernul român — cu guvernul d-lui Mussolini. Desigur, rostul acestei împă­cări nu este atât schimbarea u­­nei opinii personale a d-lui Mus­solini, — opiniune personală care a avut însă consecinţe politice, cât schimbarea unei atitudini po­litice pentru atenuarea acelor con­secinţe, dacă mai este posibil. Dacă în Italia d. Al. Constan­tinescu va avea mai mult succes decât în Franţa,­­ e de văzut. D. AL. CONSTNTINESCU LECflE DE PATRIOTISi ? Odată mânia trecută şi inevitabi­lele consolări potolind prima izbuc­nire, „îndreptarea“ se strădueşte să rectifice o nerozie. Biruinţa celor două partide coali­­zate nu mai este expresia covârşito­rului curent ruso-u­l ci „cele 12.000 voturi obţinute de candidatul ţără­nist sunt un conglomerat în care s’au amestecat voturi de toate nuan­ţele, dela voturile bolşevice, până la voturile naive ale alegătorilor căro­ra li s’a ameţit mintea cu promisi­­uni demagogice“. Cetitorul poate savura în voe in­teligenţa acestei retractări — căreia i se mai adaugă şi un supliment de explicaţie: echivocul partid al de­functei legende averescane se simte obligat să „dea semnalul de alarmă spre a pune capăt propagandei ce se face in Basarabia". Revine pe căi o­­colite la prima afirmaţie: biruinţa d-lui Alexandri este rezultatul pro­pagandei bolşevice în Basarabia. Atunci logic moldovenii dintre Prut Şi Nistru lăsaţi in voia lor n’ar sta prea mult pe gânduri şi ar alege fără discuţie regimul sovietic ? De ce nu o spune limpede, cu tot cura­­jul „îndreptarea“, spre a se bucura de cinstea unei revederi în tălmă­cirea rusească a „Isvestiei" a tutu­­ror afirmaţiilor de astăzi ? Pentru orice minte în care nu s-a cuibărit poticneala perpetuă a ra­molismentului fără leac, un teren prielnic agitaţiilor revoluţionare in­dică o totalitare de erori, de abuzuri ale ideii de autoritate. Febra revolu­­ţionară este doar o consecinţă orga­nică a unei politici de provocare. Că politica „străşnicie!“ sub care s’a dosit găinăria unor organe ad­ministrative, a exasperat pe paşnicii moldoveni, cine ar putea-o nega. Că bătaia ridicaă la rangul de supremă dogmă de stat ultragiază cea mai elementară noţiune a demnităţii u­­mane, cine o poate nega? Crede oare echivocul de partid al genei. Avere­sen că unitatea naţională este garan­tată de agerimea organelor admini­strativă în aplicarea trăgătorilor ca salutare şi definitiv convingătoare cataplasme ideologice ? Da ce nu-și formulează acest crez —și dacă poticnelele de memorie ine­rente vârsei îl pun in imposibilitate stilistică pe general — de ce oare nu-i dă contur de scris d. Octavian Goga, căruia natura i-a pus la in­­demână talentul ? D. GENERAL AVERESCU „îndreptarea" caută să-şi acopere nenorocita afirmaţie printr-un citat dintr’un articol publicat de Charles Maurras în „L’action transaise”. în­tâmplător articolele lui Charles Ma­urras nu se cam potrivesc de o pildă cu reglementele serviciului interior sau serviciului în campanie admira­­bil de potrivite însuşirilor intelec­tuale ale generalului. Dacă „Îndreptarea” vrea să exami­neze situaţia din Basarabia călăuzi­­tă de Charles Maurras, să cerceteze (la novoc îi vom ţine colecţia lui „L’action franşaise” la dispoziţie) campania dusă de militantul naţiona­lismului francez împotriva politicei de brutalizare — de unificare — a guvernului francez in Alsacia şi Lo­­rena. Politica anticatolică (tendinţa de a suprima şcolile confesionale, ele), dusă de guvernul Herriot in Alsacia şi Lorena a provocat o reacţiuna aşa de puternică încât s’a auzit chiar strigătul dureros pentru francezi: „mai bine era sub nemţi“ iar pro­paganda germană a prins curaj pro­fitând de greşelile guvernului fran­cez. Charles Maurras a atacat cu ultima violenţă politica de brutali­zare a celor două provincii averti­­zând zi de zi consecinţele fatal le­gate de nenumăratele ultragii adu­se Alsaciei şi Lorene. Şi — Dumnezeu să ne afte — gu­vernele franceze n’au utilizat nici­odată bătaia până la ruperea coas­telor. In Basarabia a fost bătut cumplit Pan Halipa, fostul preşedinte al „Sfatului Ţării” cel care a ratificat drepturile noastre istorice asupra Basarabiei reînviind la 1918 voinţa moldovenilor sugrumată la 1812. Dacă s’ar fi întâmplat o nemerni­­cie similară in Alsacia sau în Lo­rena — poate să-şi imagineze „In­­dreptarea” ce sancţiuni ar fi cerut Charles Maurras — autorul faimoa­sei scrisori către Abraham Schra­­meck? O lecţie de patriotism vrea să dea „îndreptarea”? De ce nu o cură de tămăduire a metehnelor ascunse ale şefului ei politic. Pamfil Şervaru Miercuri 22 Iulie ISPS Războiul marocan COMUNICAREA CONDIT­IUNILOR DE PACE FRAN­CO-SPANIOLE CĂTRE ABD-EL-KRIM DENOTA AGRAVAREA SITUAŢIE­I IN MAROC FRANŢA DUCE UN RĂZBOI SERIOS Diverse fapte, rând pe rând înde­plinite, au fost de natură să arate că operaţiile militare ale Franţei în Maroc întâmpină dificultăţi se­rioase, şi că în orice caz reclamă măsuri ce nu se bănuiau necesare la începutul atacurilor infane. întăriri şi schimbări în comandament Agitaţia printre triburile favora­bile Franţei, infiltraţiuni suspecte şi pregătiri vădite făcuse pe mareşalul Lyautey, excelentul general al Fran­ţei în Maroc, să solicite întăriri în arme şi material de război încă de pe vremea guvernului Herriot. Dar acesta a întârziat, intimidat de re­zistenţa amicilor săi socialişti din cartel la întreprinderi războinice în Maroc. Guvernul Painlevé s-a grăbit să ex­pedieze ajutoarele cerute. Dar impor­tanţa şi intensitatea ofensivei lui Abd-el-Krim au întecut supoziţiile comandamentului francez. Nu numai trupele de ocupaţie, cele algeriene şi senegaleze şi regiunea străină dar şi forţe din metropolă trebuiră în­dreptate la Casablanca, portul de debarcare. In acelaş timp schimbări impor­tante se făcură în comandament. Generalii fură înlocuiţi. Generalul Naulin fu numit comandant al ar­matei de operaţiuni. In sfârşit se simţi necesitatea tri­­meterei unui mare şef din războiul mondial. Mareşalul Pétain, care este azi ge­neralisimul armatelor franceze, tre­bui să plece în Maroc pentru a dresa un nou plan de campanie. Franţa are un corp de armată în Maroc. Situaţia militară la 14 Iulie In ziua aniversară a luărei Basti­­liei situaţia militară pe frontul ma­rocan francez era în rezumat aceasta . Abd-el-Krim, după operaţiile con­tra locali­tatei Taza, şi-a demascat planul adevărat care este ofensiva contra Fezului. A ajunge în capitala Marocului ar însemna în ochii în­tregului imperiu triumful decisiv al rifanilor. De aceea Abd-el-Krim, după ce a reuşit să disemineze oare­cum for­ţele de acoperire franceze, şi-a în­dreptat tot grosul trupelor sale către Fez, încercând să meargă în linie dreaptă în­spre capitală. Grosul trupelor franceze a fost însă şi el concentrat la nord de Fez, aco­perind şi imediatele împrejurimi, sub comanda generalului Billotte. Primele tentative ale şefului rifan de a ocupa cel două drumuri care de la Fez duc în spre nord, împiedi­când astfel jocul de navetă al trupe­lor franceze, au fost respinse cu pier­deri serioase pentru rifani. Au avut loc lupte corp la corp în care ina­micul a abandonat foarte mulţi morţi. Pe de altă parte Abd-el-Krim a în­cercat în acelaş timp să împiedice unirea trupelor franceze cu cele spa­niole în regiunea Lukkos. In general la data indicată mai sus situaţia era considerată în toată zona frontului ca mai puţin gravă de­cât la începutul lunei. Nu mai puţin însă ea este într’un echi­libru nestabil. Părerea criticilor mi­litari autorizaţi este că trupele fran­ceze care se menţin pretutindeni în defensivă ar trebui să treacă la o ofensivă viguroasă şi concursul tru­pelor Sultanului neutilizate până acum, ar pute­a să preîntâmpine or­ce nouă defecţiune de triburi şi să constrângă multe triburi descendente la supunere, intervenţii pentru­ pace . Iată însă că se produce, interven­ţia pentru pace ,fapt contrariu de­claraţiilor repetate până acum ale guvernului francez. In adevăr, d. Painlevé a spus: — ,, Suntem gata să discutăm propunerile de pace ale lui Abd-el-Krim. Dar a­i oferi noi pacea ar în­semna o dovadă de slăbiciune pe care nu o putem da1". Ce Înțeles are atunci depeşa din Madrid a lui Petit Parisien anun­țând că secretarul spaniol a însăr­cinat pe comandantul Aguillar să transmită lui Abd-el-Krim condiţiu­­nile de pace stabilite de conferinţa franco-spaniolă ? înseamnă aceasta o descărcare a celor două guverne faţă de o­pai­ia publică, înaintea căreia în ambele ţări războiul marocan nu e popular, de toată răspunderea evenimentelor decurgând din refuzul lui Abd-el- Krim ? Sau această comunicare sa făcut sub presiunea insuportabilă, a si­tuaţiei militare ? Trebuie să aşteptăm explicaţiile in­terioare. •“*"*“*"** Străbătând vechi treburi Intr’o săptămână, doi prieten un Buick, tustrei deopotrivă ne­m­brili, mau purtat prin trei puncte ale vechei graniţe carpatice, care şi acum, după nouă ani, stau scrise in amintire cu litere sângerate: Oi­­tuz, V­alea Jiului, Cerna. Privelişti pitoreşti şi grandioase. Stânci vi­nete în care apa, şi-a săpat strâm­­tori de frumuseţi ireale şi sălbatece. Şosele şerpuite, de la colţul cărora în viragii vertiginoase, ţâşnesc ti­­nuri de praf alb, automobilele excur­sioniştilor devorând distanţele cu nouăzeci de kilometri pe oră, acolo unde în defileuri se prăbuşeau con­voaiele în retragere, se sfărâmau obuzele în granit, clănţănea ascun­să după un ţanc o mitralieră şi car­nea omenească era pisată laolaltă cu piatră, cu praf, cu sfărămături de roţi şi cu aşchii de schijă ex­­ploadată. Acum, acolo e o mare linişte. Ce­rul e foarte înalt şi calm. Pădurile tăcute îşi revarsă umbra pe versan­tele de unde au dispărut potecile trupelor alpine şi grănicerilor noş­tri. Se roteşte sus, fără să clinteas­că din aripi câte-un şoim cenuşiu. Iar apele grăbesc sonor între lespezi de piatră, limpezi­­i răsfrângând în albastru bucăţi de cer şi creşte in­ munţi, cu nevinovăţie, ca şi cum nici­­odată n'ar fi târât trupuri şi n'ar fi răsturnat zăgazuri de cai, chesoa­­ne, muniţii şi cadavre. E o mare li­nişte şi o mare uitare. Mormintele soldaţilor, îngrădite cu sârmă ghim­pată s'au acoperit de ierburi. Cun­­cile de lemn putred nu se mai văi din florile de sâmziană şi din scac­­ii cu floarea vânătă. Viaţa biruie Am văzut şi soclul câtorva monu­mante. Piramide de piatră fără fru­museţe şi fără patetic. Recunoştinţa oficiala, croită grotesc şi meschin, după proecle aprobate în băurori de gestul muced al tuturor oficiali­tăţilor din lume, fruct al devizelor, proectelor, comitetelor şi comiţiilor, cu ochelari, burtă şi chelie. Monu­mentele acestea sânt mai hidoase încă de­cât uitarea. Natura cel pu­ţin a încorporat morţii în marele de­cor al vieţii, mormintele fac parte acum din munte, sânt preţul frumu­seţii pe care o admiră grăbitul es­­evisionist care trăbate chilometrii cu ghidul în mână. Dar monumen­tele ridicate cu zgârcenie, fără nimic din înţelegerea marei drame a ce­lor care nu se mai pot bucura de bu­curia noatră — achitarea aceasta meschină a unei datorii în care co­mitetele, comisiile, subscriitorii şi mitetele, comiţiile, subscriitorii şi un suflet însă, sânt pentru ochiu o ofensă, pentru amintirea lor, o in­sultă. Decât această „recunoştinţă“ îm­puţinată, mai bine o sinceră uitare. Stau munţii acolo îndestul de mo­­numental omagiu şi în marea tă­cere a pădurilor clopotitul apelor, care ştiu, au văzut şi au şters dârele de sânge, slujesc o veşnică şi con­­tinuă liturghie, peste uitarea oame­nilor. c. p. ­Citiţi continuarea în va a­­ll­a încă un an de şcoală Constatările şi reflecţiile unui dascăl A mai trecut un an de zadarnică trudă, un an de deziluzii în viaţa noastră şcolară. Nu pentru că fie­care om laudă ocupaţia altuia, ne ocăram noi dascălii meseria proprie. O ocorâm fiindcă a decăzut la un grad, cum nu ni-l închipuim mai scăzut­ . Apostolatul, pe care ni-l predică superiorii noştri de la liniştita lor masă verde, a ajuns să fie o ironie sau o vorbă umflată în gura celor cinici. Nu vreau să vorbesc in graiul ce­lor desnădăjduiţi nici să furnizez material duşmanilor ţării noastre, o Constatare totuşi trebue să fac: în învăţământul nostru secundar dom­neşte o desorientare înspăimântă­toare. In loc de vorbe las să urmeze câte­va fapte. Incerc cu leafa profesorilor. Susem­natul după 14 ani de slujbă ridic 5724 de lei lunar. Plătesc chirie lunar 1100. Din restul de 4124 trebue să trăiască împreună cu mine: soţia, copilul şi servitoarea. Trăesc în Braşov, unde mereu sunt reprezentaţii teatrale, concerte şi alte manifestaţiuni de ordin cultural. Nu mai vorbesc de cărţi, cari au ajuns să fie mărfuri de lux. Vă asigur că nici 10 la sută dintre profesori nu-şi mai cumpără cărţi, nici nu sunt abo­naţi la nici o revistă de specialitate. In oraşe mai mari cum e şi Bra­şovul, ocaziile de câştiguri extra­şco­lare, nu sunt prea rare. Unii câştigă în câte 20 de ore săptămânale, la cur­suri de limba română cu populaţia minoritară. Alţii iau ore la alte şcoli. Toţi care pot, îşi acaparează un maxim de ore săptămânal, între 35— 50 de ore, în locul celor normale de 12 — lot 12 sau 50 de ore. Ce ai putea crea în cele 12 ore normale şi ce mai poţi presta în cele 50 de ore chinuite. Unde mai pui că maximul de prestaţiune nu-l vei face la şcoala ta, ci în orele străi­ne, pe cari le pierzi mai uşor dacă nu-ţi faci datoria. Urmarea? In locul „apostolului“ în­flăcărat, vei găsi în orele oficiale — ca să le zic aşa — un istovit. In locul căldurei sufletului care atrage, o ră­ceală respingătoare se va i­uti între catedră şi între bieţii elevi. Noi dascălii acestor vremuri neno­rocite, vedem cu disperare, cum co­piii încredinţaţi nouă, stau străini în faţa noastră. Gândurile ne sboară peste capetele lor, la ocupaţia extra­­scioară, unde este mântuirea noas­­tră. Pentru a ilustra această stare jalnică a profesorului secundar, ci­tez trei cazuri caracteristice: 1) Un coleg lipsit de orice ocupaţie laterală (e de specialitatea ştiinţe naturale, necăutate astăzi) nu-i în stare să-şi facă, de ani de-a rândul un costum de haine; 2) la direcţia unui inter­nat, până acum nu puteai să afli di­rector; fiecare era mulţumit cu ce­­avea; astăzi, pentru acest post sunt şase (6) candidaţi, toţi din acelaş corp profesoral; 3) pentru producerea a cât mai multor ore suplimentare, se creează cu orice preţ ela de divi­zionare. Trebue deci sa se primească elevi cât mai mulţi, calitatea lor este în 30 — 40 la sută absolut inferioară. Toate aceste pentru ce? Pentru ca salariul neîndestulător pentru aco­perirea celor mai elementare neca­zuri, să se mai poată înnăguri cu ceva. Partea administrativă a şcoalei secundare prezintă acelaș duh dezo­rientat. Ordinele ministeriale sunt adeseori lipsite de legătură și de logică. Un exemplu: In toamnă ne vine ordinul în sen­sul căruia un elev de cl. VII, termi­nând clasa, nu poate da examen par­ticular de cl. VIII în Septembrie, deoa­rece ajunge nepregătit la universi­tate. Bun ordin. Insă ce să vezi?! La vre­o 2 săp­tămâni elevul F. S. vine cu un or­din, care îl admite la depunerea exa­menului, oprit cu ordinul de mai sus Presupunând o eventuală confuzie, e trimis să se prezinte din nou la onor. minister să aducă un nou or­din de admitere. II aduce. In Iunie a dat prima parte a exa­menului de cl. VIII. în Septembrie o va da a doua. Ordinul prohibitiv, ce-i cu el?­ Cei de sus i-or şti rostul, noi, ăştia mărunţei nu-1 putem nici bănui. Acesta e un caz tipic, unul dintr'o sută. Clasificarea elevilor? Tremur când scriu acest cuvânt. Tremur de ener­vare. In Ardeal clasificarea se fă­cea într'o singură zi, uşor şi cu dreptate. Eu nu-mi aduc aminte de nici o singură reclamaţiune faţă de nota stabilită de profesor şi de con­ferinţă. Astăzi? Săptămâni de-a rân­dul adunăm şi împărţim, şi urma­rea? Ministerul instrucţiunei este ne­voit să dea un comunicat, că orice reclamaţiuni faţă de clasificare se a­­dresează direcţiunii şcoalei respec­tive, nu ministerului. Iar dispoziţiu­­nile regulamentului de clasificare sunt atât de neclare, în­cât discuţiile în jurul lor, făcute de profesori, ar face cinste neîntrecutului sofit Pro­tagoras. Şi apoi întrebaţi, — aşa la? " repe­zeală, pe vre-un profesor că cine promovează clasa, cine e corijent şi repetent — grea şi complicată între­bare. Vă spun cu toată hotărârea, dictonul latin s'a întors: non vitae sed. scholae discimus. Bacalaureatul? O caricatură. In comisie un singur membru care cu­noaşte bine limba maghiară — nici unul care s-o cunoască pe cea ger­mană. De examinat sunt 3 şcoli ma­ghiare, 1 germană. In afară de lim­ba română, istorie, geografie şi con­stituţie, la celelalte materii se scrie, sau se răspunde în limba elevului. Când s'a văzut, că nu-i în­cotro, s'a chemat un coleg tălmăcind pentru ştiinţe, limba maghiarăă. Că au fost respinşi mulţi pe baza lucrărilor scrise (cam 50 la sută)? Poate astfel vor să-şi dovedească comisiile com­petenţa? O fi şi acesta un argument! Pedagogic? Nu cred! Ce se urmăreşte cu severitatea la aceste examene de bacalaureat? îm­piedicarea de la universitate a ele­mentelor nepotrivite ? Foarte bine. Dar atunci, de ce crearea atâtor gim­nazii şi licee noui? Cu atâţia profe­sori nepregătiţi şi elevi nenorociţi! înţelegeţi logica ? Licee multe da, bacalaureaţi, doamne fereşte ! Cine-i de vină că 50 la sută dintre elevi nu pot da bacalaureatul : ministerul creator de licee, părinţii dornici de înaintare, profesor­i pregătiţi sau istoviţi, elevii vin de toţi şi de toate până la acest examen teribil. (La Tighina din 64 candidaţi numai anul (1) a trecut.) Un tantor al zăpăcitei noastre vieţi şcolare a rămas neamintit încă : es­te inspectorul, mai bine zis inspec­torii, la plural. In timpul din urmă şi-au făcut năravul, să apară câta 2­3, ba unele şcoli s-au pomenit chiar cu 4 deodată. Cred că aşa ceva nu s-a mai pomenit in istoria pedagogiei. Patru inspectori deoda­tă ! Toţi cu traistele pline de sfa­turi. Sfaturi strânse, nu mai ştii cum, în cele 15 inspecţii lunare obli­gate. 15 inspecţii — 15 călătorii — 20 zile in drum, are 5 zile pregătirea rapoartelor — restul de 5 zile isto­vite : perfecţionarea în specialitatea ta şi apoi cunoaşterea celei mai noi literaturi pedagogice! La o astfel de viaţă plină de disarmonii trebuie să înţelegi lipsa de seninătate a in­spectorilor. Ei nu vin la noi ca nişte colegi mai învăţaţi prin urmare mai ridicaţi, mai buni sufleteşte, colegi cari să te ridice în turnurile de fildeş ale teoriilor lor frumoase. Nu ! Ei vin ca să introducă în con­dica de inspecţii, că n-ai iscălit re­gistrul de prezenţă, că lângă aula liceului — unde seara precedenta se ţinuse o conferinţă cu un public numeros — s'au văzut câteva restur.

Next