Cuvântul, mai 1926 (Anul 3, nr. 445-468)

1926-05-01 / nr. 445

ANUL III No. 445 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon­­ 75,?, Administraţia I 78/10 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL PUBLICITATEA Concesiunea exclusivă: Agenţia de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar, 4 Etaj II O PUNERE LA PUNCT Trebue sä mă repet, cer scuze citi­torilor, dar nu sunt vinovat, trebue sä mă repet. Cu ocazia ultimii scă­deri a leului, «specialiştii» noştri în problema monetară şi-au repetat fiecare cu aceiaş seninătate invaria­bilul lor cântec. «Specialiştii» noş­­tri nu evoluează, experienţa tutu­ror ţărilor în materie valutară nu s-a învăţat nimic, n’au nimic de a­­menijat la teoriile domniilor Ion de la 1920 sau 1923. D. C. Argetoianu este pentru sta­bilizarea leului, pe principiile ex­puse de d-sa în conferinţa de la Fun­daţia Carol I în 1923. D. Vintilă Brătianu este pentru revalorizarea leului. Drept că fostul ministru de finanţe nu mai are curajul să sus­­ţie pe faţă teoria pe care o etala cu mult curaj până la 1924, în schimb această teorie este susţinută de d- l. Lapedatu actualul ministru de finanţe şi de d. Oromolu. Magistrul a evoluat­, ciracii au rămas mai or­todox­ chiar decât el. Cu ocazia dis­­cuţiunii în Cameră a conventiunilor cu Banca Naţională d. Vintilă Bră­tianu declara: «Nu ştiu care va fi influenta acestor conventivini asu­pra valorii leului, nu ştiu dacă va urma revalorizarea, devalorizarea sau stabilizarea, căci nu aceasta mă preocupă în acest moment. Statul are o datorie de 11 miliarde la Ban­ca Naţională, această datorie tre­buia plătită, convenţiunea de faţă are scopul de a stabili modul de pla­tă a acestei datorii. Atât şi nimic mai mult». Iată cât de modest era magistrul în timp ce d. I. Lapedatu declara cu ocazia­ aceleaşi discuţiuni că: «Convenţiunea cu Banca Naţio­nală conduce sigur la revaloriza­rea leului în 15—20 ani», iar d. C­­romolu scria în raportul prezentat acţionarilor Băncii Naţionale în Mai 1925: «Am crezut util, a menţi­­ne aceea ce am spus prin rapoarte­le noastre anuale, anume refacerea valorii monetei noastre faţă de aur, plecând de la convingerea că aceea ce «de azi este sub cea adevărată». La timp noi am arătat ideile noa­stre în materie monetară. Pentru noi valuta este termometrul ba­­lanţei noastre de plăţi, prin urmare o consecinţă a stării noastre econo­mice. Am repetat încontinuu că problema principală este producţia nu moneta. Dacă producem şi expor­tăm suficient, dacă nu facem in­flaţie şi avem buget echilibrat, sta­bilitatea monetei urmează de la sine. Iar dacă am voi să luăm problema de la coadă şi să începem cu stabili­zarea monetei sau cu revalorizarea ei, am arătat totdeauna că nu există mijlocul de a asigura stabilitate monetară cu o balanţă de plăţi defi­citară. Eram deci în dreptul nostru să cerem socoteală, au ocazia ulti­mii scăderi a leului, tuturor acelo­ra care ne-au prezis urcarea, în primul rând domnului Oromolu ca­re se făcuse pe deasupra vinovat de a fi cumpărat livre sterlinge toc­mai în momentele de depreciere a leului. La observa­țiu­nile noastre drastice dar justificate d. Oromolu a­ găsit de cuviință să răspundă im­­pertinent prin ziarul său «Lupta». Prietenul meu Pamfil Şei­eanu, cu tin talent pe care n’au pretenţia să-l egaleze tot’ redactorii «Luptei» puşi unul peste altul, i-a servit o replică şi inepuizabilul lui talent nu aşteaptă în viitor decât pretextul pentru a-şi da măsura pe un subiect atât de mănos cum este d. Oromolu. Nu voi căuta să clarific chestiu­nea numai din punct de vedere şti­inţific, bazat pe experienţa altor ţări în ultimii ani. Pe la anii 1919—1920 se putea ad­mite că unii sunt pentru revalori­zare, alţii pentru stabilizare însoţi­tă bine înţeles de devalorizare la cursul zilei, iar alţii bazându-se pe mecanismul circulării mărfurilor în perioada moneţui­lur de dinain­te de război şi pe legea cererii şi o­­fertei puteau deduce a priori că va­luta nu poate fi decât o consecinţă a stării balanţei plăţilor. Azi, nu poate fi controversă, ex­perienţele statelor din Europa au dat definitiv câştig de cauză celor din urmă. Revalorizarea unei monete care mai are abia 2 la sută din valoarea pe aur este o imposibilitate. Avem azi o circulaţie de 20 miliarde lei hârtie care reprezintă 400 milioane lei aur, şi voim ca în 15—20 ani, cei 400 milioane lei aur să reprezinte 20 miliarde lei aur, căci aceasta este revalorizarea. Se pune întrebarea: cine plăteşte diferenţa de 19,6 mi­liarde lei aur? Producătorii toţi în folosul detentorilor de bancnote ale Băncii Naţionale? Imposibil, nu poa­te nimeni câştiga atât încât să poa­tă suporta un asemenea bir. Adău­gaţi şi creşterea datoriei publice in­terne în aceiaş proporţie, deci im­pozite în consecinţă şi veţi vedea că nici un fel de producţie nu poate rezista unui astfel de regim. Anglia şi-a revalorizat moneta ridicându-i valoarea numai cu 8 la sută şi stag­narea industriei, şomajul care a ur­mat ameninţa cu prăbuşirea, cel mai bogat imperiu. Mai poate fi cineva azi pentru revalorizarea leu­lui! Ce epitet merită d-nii Lapedatu şi Oromolu cari au inconştienţa să mai susţie asemenea aberaţiuni? Dar mai ales ce să zicem de cu­noştinţele financiare ale celor cari ca d-nii Lapedatu şi Oromolu şi-au închipuit că convenţiunile cu Ban­ca Naţională conduc la revaloriza­rea leului ! Dacă cei ce susţin revalorizarea leului sunt inofensivi, fiindcă n’au putinţa de a o realiza, partizanii stabilizării ne pot antrena într’o politică greşită, întoarcerea la o monetă stabilă încercată în unele ţări a dat, proas­te rezultate când n’a fost însoţită de 0 balanţă de plăţi favorabile. Zlotul polonez a ajuns la jumăta­te din valoarea lei-aur, cu toate că Banca de emisiune poloneză este constituită pe bazele rigide a băn­cilor cu stock metalic şi aceasta din cauza unei defavorabile balanţe de plăţi şi a lipsei de credite externe pare să vie în ajutorul acestei ba­lanţe. În schimb Cehoslovacia îşi men­ţine moneta stabilă cu toate că banc­nota Cehoslovacă nu este emisă de o bancă cu stock metalic. O masă de manevră pentru variaţiunile de curs de anotimp şi o balanţă de plăţi favorabilă a fost suficientă pentru­ a asigura această stabilitate Mai este permis cuiva în Româ­nia să vorbească de stabilizarea mo­neţii, atâta timp cât producţia noas­tră este aşa de mică, atâta timp cât căile noastre ferate nu sunt­ în stare să transporte nici puţinele pro­duse ce avem şi atâta timp, cât a­­vem nevoie de aşa de multe pro­duse pe cari le importăm! Se mai poate repetca azi cererea domnului Perieteenu de la 1920: «daţi-ne/' mo­netă stabilă s' cu restul ne însăr­cinăm noi!» Nu, o monetă stabilă n’o poate da ni­meni, atâta timp cât '.’■estul» nu există. Daţi credite producăt­orii­or, daţi credite pentru a face o cale ferată în stare să facă faţă traficului, abo­liţi toate restreţiile la export şi stabilizarea monetă vine­ de la sine. Şi până atunci! Produceţi cât mai mult cu­ mijloacele ce aveţi, consu­maţi cât mai puţin, puneţi un pri­ceput în capul Băncii Naţionale şi daţi-i o mică masă de manevră. Este tot ce puteţi face mai bine cu mijloacele de care dispuneţi azi Pâ­nă ieşim din situația anormală, în care ne găsim, nu putem întrebuin­ţa decât palative. W.nar,avtr,7 mmm issolongh­i de ieri la cel de mâine de ION BICIOLLA Cu un fast și cu un entuziasm, ce’l dă cerul Mediteranei, Grecii au sărbătorit zilele acestea cente­narul bătălii de la Missolonghi. Is­toria Greciei moderne e plină de înfrângeri în luptele cu Turcii. La Missolonghi, zeul Marte n’a fost mai protector faţă de Greci.­ Pen­tru poporul grecesc, ca şi pentru soarta statului grec de mai târ­ziu, bătălia aceasta, dacă n’a ho­­tărît, prin rezultatele ei, dorinţa de a scăpa de sub stăpânirea tur­cească, a avut darul să atragă, în toiul ei, şi după ea, interesul cercurilor intelectuale şi politice Pe marginea unei aniversari din Europa, cu reminiscenţe de ţeluri cruciate în suflet şi cu ad­miraţie în minţi faţă de cugeta­rea şi de filosofia elenă veche. Punctul culminant al revolu­ţiei izbucnite în 1821 era rezisten­ţa de la Missolonghi. Fortăreaţa fu­sese asediată în Iunie 1825 de că­tre Turci sub comanda generalu­lui Reşid Paşa. Forţele erau aproa­pe egale. Turcii dădeau asalturi, apărătorii le respingeau. La fine­le lui Iulie, când situaţia deve­nise grea pentru apărători, din cauza violent­ului bombardament al Turcilor şi a foametei ce făcea ravagii, Chieru Giavelia cu faimo­şii săi Sulioti, reuşeşte să treacă printre Turci, să intre în cetate şi să ridice moralul grecilor. Toa­te însă au fost zadarnice. După câteva luni fortăreaţa în urma u­­nei trădări făcută de un bulgar sau sârb, zice-se, cade în mâinile generalului Ibrahim Paşa, la 22 Aprilie într’o noapte de urgie răz­boinică dusă­ de Sulioti, cari, re­duşi la numărul de 1300 şi răma­şi singuri şi-au făcut drum prin gardul de baionete turceşti, sub grindina de ghiulele şi gloanţe şi au reuşit să scape. Bătălia fusese pierdută, dar de astă dată în mod glorios, Suliotii au scos revoluţiu­­nea greacă cu fata curată spă­lând-o în sângele lor şi a căpita­nilor lor: Nicola Stri­ară, Costa Sadima, A. Razi. Adăugaţi pe Chieru Giavelia, Nicu Boeiari şi Suliotii şi veţi avea cadrul etnografic al eroi­lor de la Missolonghi. Câţi morţi, atâtea nume româneşti, câţi Aro­mâni, atâţia eroi. De altfel, aces­ta nu e unicul caz în care aromâ­nii s’au jertfit pentru Grecia, în care vedeau nu un stat naţional, ci un stat creştin, apropiat de su­fletul şi de credinţele de care e­­rau animaţi ei, cari se diferen­­ţiau de Greci, dacă nu printr’o conştiinţă naţională, necunoscută pe acele vremuri, printr’o conştiin­ţă de rasă. Dorinele şi cântecele ră­mase, ce le poţi auzi şi astăzi aco­lo, sunt o dovadă ce nu poate fi mistificată şi de nici o istorie de rea credinţă. î ■ Urmarea logică a acestor jertfe date în mod larg şi neprecupeţit ar fi fost, dacă nu o iubire, o me­najare măcar faţă de urmaşi. Dar aduceţi-vă aminte de antarti, ci­tit­ ştirile ce pot ajunge până la noi, şi vedeţi situaţia aromânilor din Grecia, şcolile şi bisericile în­chise, arestarea şi întemniţarea fruntaşilor, deposedarea celor cu pământuri, persecutarea tuturor, înconjurată aproape de Slavi, politica Greciei faţă de Aromâni e pur şi simplu stupidă. Ştim că poporul grec nu e întru nimic vi­novat pentru această politică, ci pus aceste întrebări, răspunsul neşte:în loc de Români. Sunt acte de guvern bazate pe aşa zisa idee de stat, ce fac rău chiar ideei. Scuza, nu este decât tradi­ţia. O nenorocită tradiţie inaugu­rată de patriarhul grec din Con­­stantinopol, pe care şi conducăto­rii de astăzi ai Greciei se cred o­­bligaţi să o continue, ignorând realităţile, şi trădând o teamă, ce nici trecutul Aromânilor nici sentimentele lor, nici numă­rul lor de vre­o 4.500.000 cu Te­­salia cu tot, nu o justifică. Cre­dem că guvernanţii Greciei nu şi­­au pus nici­odată întrebarea: Ce stat vecin atrage mai mult senti­mentele Aromânilor? Bulgaria Bulgarilor ? Serbia şovinismului ucigaş ? Albania lui Zogu, procu­­ristul Belgradului ? Care alt po­por din cuprinsul graniţelor lor s’a jertfit pe toate câmpurile de războae ale Greciei ! Dacă şi-ar ar fi venit singur, logic şi clar. Conducătorii politici de azi însă «nu privesc pe Aromâni decât sub umbra fantomei rămasă din revo­luţia din Pind de la 1917. Politica unui stat nu se duce pe baza unui act ce însemna mai mult o protestare a celor în su­fletul cărora instrumentul de gu­vernământ le-a aruncat spiritul de desnădejde şi mici pe ură. O înţelegere a cererilor Aromânilor , o menajare chiar, să fie siguri oamenii politici ai Greciei că nu va trezi în Aromâni dorinţa realităţi­lor de pe timpul lui Pompeiu, Pau­lus Aemilius, Maximus Quintus şi alţii. Aromânii îşi dau seama de interesele lor ca neam şi de realităţi mai mult decât Grecii când Peninsula Balcanică o nu­mesc Peninsula Grecească şi lor le spun Greci cari vorbesc rom­a­ Poate că în conştiinţa de rasă a Aromânilor dela Missolonghi era desvoltată dacă nu o tendin­ţă, o intuiţie politică când au sân­gerat şi s’au jertfit în numele creş­tinismului pentru Grecia. Această intuiţie a devenit credinţă în spi­ritul Aromânilor. Cerul în Balcani este încărcat. Visurile Sârbilor, necesităţile Bul­gărilor, apropierea Bulgaro sârbă, despre care se vorbeşte din ce în ce mai stăruitor, îndiguite pe trei sferturi, cară să se satisfacă în dauna Greciei. Un nou Missolonghi va fi, poa­te, în curând necesar. De ce prin atitudinea lor politică greșită, Grecii să provoace repetarea lui 1917, și să nu reînoiască eroismul din 1826. PAGINI Sâmbătă 1 Mai 1926 A­CTUAL TATI Un ziar popular LIBERAL D. Tătărescu va cânta opera guvernului Brătianu D. general Averescu şi marghilomaniştii D. Goga ha părăsit, d. Minea nu-i poate ajuta ...Un ziar popular lberal ! Ziar, mai merge, dar popular, ! E ordinul d-lui Ionel Brătianu în­să ca d. Tătărescu să organizeze pre­­sa partidului, — şi d. Tătărescu se execută. D. Ionel Brătianu, într’un discurs ţinut majorităţilor sale nu mult im­­naîrtie de sfârşitul guvernării, se plângea de lipsa de propagandă a «operei uriaşe* înfăptuită de guver­nul d-sale şi de partidul liberal şi cerea deputaţilor şi senatorilor să se scoboare în masse spre a la lumina, iar d. Vintilă Brătianu, în discursul ţinut la faimosul banchet de la Bou­levard, în ajunul demisiei guvernu­lui, explica retragerea ca o necesi­­tate psihologică, — dacă se poate spune —, nu politică, nevoia apro­prierii sufleteşti între partidul libe­­ral popor, între care o propagandă demagogică, şi inevitabil «bolşevi­că», pusese o prăpastie. Ca şi cum prăpastia aceasta a cre­at-o numai propaganda adversari­lor, E­d. Brătianu vrea s’o astupe cu hârtie şi vorbe, cu «ziarul popu­lar■» al d-lui Tătărescu, prim tenorul «operei» guvernului. Se va cânt­a, de­sigur, în ziarul popular al dlui Tă­­tărescu, — munca d-lui Ionel Bră­tianu, inteligenţa d-lui Vintilă, cins­­tea d-lui Constantinescu (Alecu sau Taneved, tot una face), — şi popu­laritatea va veni de la sine, puhoi, opinia publică aflând, în fine, ade­vărul pe care celelalte­ ziare îl as­cunde. D. general Averescu a plecat în Basarabia, lăsând în urmă pe d­roga să se descurce cu «amicii d-sale», marghilomaniştii, rămaşi deşi în partidul poporului, tot în o­­poziţie. Din cadrele curate ale foştilor prieteni ai d-lui Alex­. Marghiloman d. general Averescu n’a găsit decât 30 (treizeci) de oameni demni să fi­gureze pe listele de candidaţi la Ca­meră şi Senat, aproape 600 (şease sute) de locuri, ceea ce evident, nu se cheamă « a fi la putere, cu atât mai mult cu cât abia vre­o 10 (zece) au reuşit să ajungă «capete de lis­tă», iar ceilalţi doar «cozi».... Furia marghilomaniştilor s’a des­­lănţuit întâiu asupra d-lui general Averescu, personal, şi unul din frun­taşii lor a şi trimes o scrisoare şe­fului guvernului în care, îi vorbeşte despre partidul poporului, — «par­tid de plutonieri majori dela Bis­triţa». Iar apoi s’a Întors asupra d-lui Goga, ministrul de Interne, pe care-l acuză că, după ce s’a sprijinit pe dânşii în opoziţie, ca «să mă­nânce» pe d. Petrovici, i-a părăsit, declarându-se neputincios să reziste voinţei d-lui general Averescu. ...Şi astfel a ajuns un ziar de di­mineaţă să publice un pomelnic fă­ră sfârşit de marghilomanişti în disgraţie, care este chiar lista pe care d. Mitilineu, singurul marghi­­lomanist ministru, a recomandat-o d­lui general Averescu şi de pe care primul ministru n’a găsit nici un mimn­­ic­ reținut .. D. G. TATARASCU D. OCTAVIAN GOGA . TARA A FOST ÎNCHINATA . A CI IV ..§» A -----------__________ _ — — — ____i _____u _ V ___| s...---i ® wr A aaI »V t Chiar dacă nu sunt prea elegante, destăinuirile ce au urm­at despăr firii, mai mult Involuntare a câtor­va membri al partidului national, ele folosesc la ceva: clarifică nu numai psihologii politice, nu numai nefericite structuri de partid dar şi o situaţie reală a vieţii noastre so­ciale de după război. «Venim sau nu venim?» Iată tra­ducerea exactă a faimosului «a fi sau a nu fi» pentru fiecare partid, îşi poate uşor imagina oricine, dacă partidul liberal ar îi silit să ră­mână în opoziţie îndelungată, aşa de îndelungată încât chiar şi rezer­vele de seu ale Porcului constanti­­nesc să fie ameninţate cu o simţi­toare scădere, cât­ pelerini la Flori ca s’ar mai osteni să ducă închina­re marein­ zeu ! Cunoaştem obiecţia facilă şi prea des repetată: un par­tid politic nu poate să fie veşnic protestatar , nu-şi poate justifica existenţa şi nu poate justifica încre­derea, pe care o cere opiniei publi­ce, decât făcând toate sforţările în vederea puterii, ca să-şi pună în practică programul» , o rezumă fără ocoluri d. Stelian Popesc® în zia­rul «Universul». Dar acest «făcând toate sforţările în vederea puterii» este punctul bolnav al oricărei al­cătuiri de partid, căci justifică toa­te concesiile, sfărâmă toate Intran­sigentele, pregăteşte toate compro­misurile­ «Toate sforţările în vede­rea puterii» cu riscul abdicărilor succesive, ale mutilărilor de pro­gram este o dogmă, nemărturisită, e drept, a tuturor partidelor; şi cum în primul rând şefii se înfruptă din binefacerile personale Inerente iuterii, este firesc ca acţuiarea lor să fie schematica unui zigzag iar nu o linie Inflexibil dreaptă, Pamfil Şeicaru «Sforţările îtf vederea puterii» ur­mează două direcţii: spre masse, sub forma celei mai destrăbălate de­magogii şi spre căpeteniile partidu- Iui liberal, sub forma celei mai u­­militoare milogeli. Partidele sunt precipitate căci cadrele n’au vre­me de aşteptat, nu se gândesc să e­duce politiceşte în disciplina unei ideologii sociale ci să excite sufe­­rinţi, să mobilizeze ori, să irite a­­petituri, totul făcându-se numai şi numai pentru rezultatul imediat, rezultatul electoral. De ac! credinţa ce s’a statornicit în conştiinţa — ca să zicem aşa — a fiecărui om po­litic ; credinţa în elasticitatea orică­rei noţiuni de drept, în posibilitatea de realizare a oricărui capriciu. Dar şi mai demoralizantă decât tactica demagogiei fără pudoare şi frână a simţului de răspundere este raportul de umilitoare dependenţă a tuturor partidelor faţă de cel li­beral. (Un biet Şef de organizaţie averescan a sintetizat admirabil si­tuaţia : «am venit la putere dar fă­ră putere»). Ce concepţie morală poa­te desprinde un biet suflet românesc din adevărul trist: Aleea Porcu, factor determinant în formarea gu­vernelor ţării ? Nu este o simplă a­­firmație : dictatorul iritat, Cezarul de carton, Octavian Goga, a cunos­cut personal cât de adevărat, aproa­pe axiomatic este ca factor determi­nant Alecu Porec. Câte seri a tre­buit să ostenească in povestiri pre­sărate cu anecdote picante, poves­tiri depănate în sufrageria Porcului constantinesc ca să înlesnească di­gestia stăpânului! Şi ca adversari oneşti recunoaştem ce scump a plă­tit, ca abdicare de la orice mândrie,­­ Octavian Goga situaţia sa de azi şi ce ingraţi sunt averescanii cari cutează să mârâie împotriva celui ce i-a salvat de la un iremediabil naufragiu. Şi nici concurenţa unor fruntaşi naţionali şi ţărănişti la gra­ţia lui Aleea Poren n’a lipsit. Nimeni nu poate nega că specta­colul pe care îl dau partidele poli­tice promovătoare de mari idealuri nu este înălţător. Ţara a fost închi­nată celei mai respingătoare încar­nări a răului în viaţa noastră poli­tică. In România aceia veche, în ţara aceia mică dese­ori hulită pe nedrept, Alecu Porcu era doar o m­­iinoasă toleranţă a partidului libe­ral: în România mare şi mai ales nouă, Alecu Porcu este o neruşina­tă putere. O ! Dacă am fi ştiut că la capătul străduinţelor noastre tragice, că din belşugul de sânge şi pe urma atâtor suflete cosite de război va răsări zeul desgustului, monumentul de noroi şi sen ranged al Porcului, câţi dintre noi nu ar fi regretat nebunia înfăptuitoare a eroismului? Patria nu este realizată numai printr’o întindere geografici şi prin­tr’un aparat administrativ­ Patria este realizată, mai ales, printr’o al­titudine morală singura generatoare de sacrificii şi de cultură naţională Ţara a fost închinată lui Alecu Por­cu- Refuzam s’o credem cu acea îm­potrivire naivă a unui instinct, de conservare morală, ne împotriveam să admitem că pământul stern al natb­ei este închinat respingătoarei făpturi a Porcului constan­tinesc, dar polemica dintre foştii comparşi politici ne a sfâşiat mângâetoarea noastră iluzie. Țara a fost închinată lui Alecu Porcu de către partidele politice. T­ratatul germano-rus şi chestia Basarabiei -po- Se vorbeşte mult de tratatul ger­­mano-sovietic, se vorbeşte mai pu­ţin de chestiunea Basarabiei, dar a­­ceste două lucruri sunt în directă legătură. A fost suficient ca d. Diamandy, ministrul nostru la Paris — să fa­că, ziarului «Le Matin» câteva de­claraţii privitoare la acest tratat, pentru ca o telegramă din Berlin să ne anunţe un început de Incendiu diplomatic. Berlin, 28. — Ministerul de exter­­ne a adresat o notă guvernului ro­mân prin care îşi exprimă surprin­­derea faţă de declaraţ­iunile pe care ministrul României la Paris, d. Diamandi, le-a făcut ziarul «Le Ma­tin» asupra tratatului ruso-german Nota germană acuză guvernul ro­mân de duplicitate afirmând că la Geneva delegaţi României ar a­­vea atitudini pacifiste în vreme ce faţă de Rusia guvernul român ar avea o atitudine răzbunătoare». Iată dar o complicaţie în germe­ne. O complicaţie fără urmări ime­diate, ceea ce nu-i scade însă câtuşi de puţin puterea ei de avertisment. Germania este a doua putere ca­re nu vrea să creadă în spiritul nos­tru de împăciuire faţă de Rusia. Italia e prima. Ne-ar fi greu să pre­cizăm care a fost «atitudinea răzbu­nătoare» a guvernului român. Acu­zarea însă își are gravitatea ei, iar acest simplu incident vine să arate cam ce spirit se poate desprinde din tratatul germano-sovietic. acestui tratat se discută și se scrie de vre­o trei zile, pentru a se ajun­ge la Concluziile cele mai contradic­torii. Unii iau de bune declaraţiile pacifice şi protocolare care întovă­răşesc textul oficial. Tratatul germano-sovietic n’ar fi contrar spiritului şi pactului Socie­tăţii Naţiunilor. Alţii prezintă tratatul de azi ca începutul revanşei germane. Juriştii de la Forteing Office au e­­xaminat cu atenţie ştiinţifică textul prezentat lor, în versiune quasi-ofi­­cială — şi au conchis la imposibili­tatea de a conchide asupra adevăra­tului caracter al acestui tratat. Une­le clauze sunt neclare. Mai multe interpretări sunt posibile. Ju ridiceşte, prin urmare, chestiunea poate fi dezbătută la infinit. Iată însă că, pe terenul politicii reale , primul rod al acestui tratat e nota guvernului german. Nu ştim dacă ea a fost primită la Bucureşti. Nu ştim ce i se va răspunde. In ori­ce caz, înţelegem ca Berli­nul să reacţioneze când i se aduce o acuzaţie directă, când i se bănue­­şte bunele intenţiuni. Astfel limitat, protestul german ar fi fost natural şi legitim. Berlinul se declară paci­fist. E dreptul lui. Dar nota germană, după telegra­mele venite din Berlin, ar face apre­cieri puţin măgulitoare asupra poli­ticii noastre externe, calificând de agresivă atitudinea noastră faţă de Rusia. E o ieşire, cel puţin neaşteptată. Forată întrebuinţată e absolut neu­zitată. Iată de ce ştirea trebuie pri­mită sub rezervă. Nu e mai puţin adevărat, că tele­grama venind din Berlin, trădează, în orice caz o anumită mentalitate. Chestiunea Basarabeană se com­plică şi mai mult. E o simplă con­stat­are, iar incidentul sus menţionat arată adevăratul spirit care a pre­zidat la negocierea tratatului: Ger­mania a trecut în tabăra Rusiei. E răsturnarea vechiului echilibru eu­ropean. Iată singura concluzie care se desprinde clar- Chestiunea de a ști dacă o virgulă din tratat nu a­­nulează o silabă din Pact, dacă în­­telo£rerea germano sovietică se înca­drează sau nu în acordurile de la Locarno, dacă există sau nu incom­patibilitate între Germania candi­dată la Geneva şi în acelaş timp semnatară a unui tratat cu o putere declarată duşmană a Societăţii Na­ţiunilor, rămâne u­n bogat material de controversă. Răsturnarea vechiu­lui echilibru european — e un lucru precis. Eugen Titeanu -------xxpx x-------­ Efectele pădurilor S’au ratificat pădurile electorale din­tre guvern fi cele două principale parti­de minoritare — german fi maghiar —• listele de candidaţi au fost stabilite şi depuse; prin urmare guvernul se consi­dera satisfăcut; jumătate din succes este al lui. Mai rămâne să se vadă sfârşitul. Rămâne să se vadă de câtă trecere se bucură la minoritari cei care­ au înche­iat învoiala, care le este aportul electo­ral, în speranţa căruia guvernul s’a an­gajat faţă de cele două partide cu privi­re la întreaga sa politică minoritară de­­acum până când îşi va da duhul. Dar până să se facă această verificare, observăm că nici jumătatea de succes nu este prea măgulitoare. S’au ratificat pacturile• s'au depus listele averescano­­miroritare, dar n’au tre-ul nici câteva sile, și iată că și ceeace a fost până den năsi partid maghiar (ca să vorbim in special de dânsul) se distramă înainte de­ a ’şi da votul guvernului. Guvernul Averescu s’a angajat in privinţa între­gii sale politici minoritare, faţă de un partid care nici în momentul, semnării pactului nu reprezintă decât o infimă •rie a minorităţii ungureşti. Acum , această grupare se clatină­ înainte de­­ a’fi fi dat votul. Dizidenta de la Arad a Asupra fost urmată în mai puţin de 21 de ceasuri de dizidenta de la Cluj şi de alta la Tur­da, şi de­sigur le vor urma şi altele. I se trimit partidului maghiar avertismente: să modifice listele de candidaţi, să in­troducă în ele şi candidaturi ale păturii de mijloc şi ale celei de jos■ căci in caz contrar aceste pături pornesc lupta îm­potriva lui­, iar partidul maghiar, ajuns în imposibilitate fiindcă nu mai poate modifica listele depuse, răspunde nega­tiv, cu apeluri la solidaritate. Aceasta-i situaţia până în momentul de faţă, i se aduc partidului aliat cu guvernul acuzaţiile pe care i le adusese guvernul Brătianu înainte de a şi.l fi a­­nexat în alegerile agricole şi comunale, şi partidul naţional în zilele când nu co­cheta cu el, şi partidul ţărănesc în cam­­pania ce-a întreprins-o printre ţărăni­mea maghiară că este o mică societate care nu reprezintă minoritatea ungurene­scă nu poate vorbi in numele ei. liste punctul de vedere al celor ce văd obiectiv ti al tuturor partidelor româ­neşti înainte de-a ajunge cu acest partid (di am putea vorbi ţi de celelalte parti, de minoritar( afara As­a, sașilor) la târgueli electorale. Atunci de-odata se schimbă totul. Partidul ajuns la guvern se angajează fată de asemenea mici grupări cu privi­re la întreaga sa politică minoritară. Ce este mai mult, anulează, ca în cazul dat al averescanilor, hotărâri definitive ce au fost aduse relativ la proteste sau po­liţii minoritare de către foruri interna­ţionale ca Liga Naţiunilor. 8. totodată, prin aceleaşi păduri electorale, li se mai atribuie partidelor minoritare şi al­te minorităţi pe care să le reprezinte, cum, vă aduceţi aminte■ s’a recunoscut partidului maghiar (şi de averescani şî înainte, de liberali) reprezentanta evrei­­lor din Ardeal ca şi a celorlalte nea­muri maghiarizate ţi nerevenite încă la matca naţională- situaţie în care se află şi românii din Săm­i­nie .Dar fiindcă ne-am­ apucat să urmărim procesul osti­lităţii ce-o manifestă masele împotriva acestei pretenţii a partidului minorilor şi acestei hotărâri a guvernului, remar­căm că a început concomitent o mişcare antisemită în sânul ungurimii. Poin’aru­­ma mişcarea care­ a luat proporţii atât­ de mari în sânul poporului român, găsi­se un prea neînsemnat ecou în abia câte­­va­ pronunţări ungureşti (scrisoarea preotului Bokor­­ de-o pildă din revista «Magyar Kisebbsâg»). Mişcarea a luat acum proporţii şi între unguri. În ciuda partidului maghiar, care se vede nevoit să emită circulări şi să convoace adu­nări împotriva stricătorilor­­unităţii*. Găsim că este un răspuns direct la fe­lul cum înţeleg partidele româneşti să-şi facă pacturile devenite faimoase şi nu este singura remarcă ce se poate face. Vor mai fi fi alte lucruri rari să ne facă să ne mai aninăm de aceste pacti­zări.

Next