Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)

1926-06-02 / nr. 469

famii. ii!­ftfo. 469 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 I 78/00 Administraţia ■ creion­­ 78/10 Redacţia Direcior politic: TITUS ENACOVICI Director; C. GONGOPOL PUBLICITATEA CONCESIONATA Ag. de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar No. 4 Abonamente vi (ară Un an ..... 600 iei Şase luni . • • . 300 „ Trei luni . . . . 150 „ IN STRĂINĂTATE Un an ..... 1209 lei Şase luni ... .600 ,, Trei luni . . . .350 » Portofoliul comercial al Băncii Naţionale Un cititor cu tragere de inimă şi priceput, judecându-l după ceea ce scrie, îmi trimete un memoriu asu­pra repartizării portofoliului Băn­cii Naţionale. Extragem din acest memoriu : «Dacă luăm şi analizăm situaţiu­nea actuală fără nici o părtinire gă­sim că băncile mari şi Societăţile naţionale şi comercializate în tim­pul din urmă au pus stăpânire pe aproape toată emisiunea Băncii Na­ţonale a României. «Putem evalua, că circa 85 la sută din emisiune este în mâna marilor industriaşi, marilor comercianţi sau marilor bănci, iar restul de 15 la sută este plasat cooperativelor, so­cietăţilor şi băncilor mici din pro­vincie sau capitală. Dacă luăm şi privim repartiţia portofoliului, pe sume, găsim că, poliţile mici de 5000, 10000 şi chiar 20000 lei nu o­­cupă nici 30 la sută din totalul por­tofoliului. In Centrală sunt foarte rare, cea mai mare parte fiind în provincie. «Făcând o altă cercetare din punct de vedere al felului de cum este repartizat acest plasament pe naţionalităţi găsim un fapt pe care putem să-l calificăm ca monstruos, pentru economia pur românească. Populaţiunea ţării este formată, ştim cu toţii, din circa 18 milioane locuitori din care circa 16 la sută minoritari şi 84 la sută români. «Dacă examinăm poliţele din por­tofoliul Băncii Naţionale, găsim că aproape jumătate din ele poartă una, două sau chiar trei semnături minoritare». Autorul articolului ne asigură că afirmatul­­ile sale se bazează pe Investigaţiuni făcute direct în in­stitutul nostru de emisiune de că­tre o persoană competentă. Suntem siguri că este adevărat, căci a prio­ri s’ar fi putut afirma în linii mari acelaş lucru. De­sigur constatările sunt dure­roase, dar vina nu o poartă în în­tregime Banca Naţională. Portofoliul comercial reprezintă la 31 Decembrie 1925 abia 8,4 mi­­liarde ceia ce în valuta de azi în­seamnă 168 milioane lei aur pe când la 31 Decembrie 1914 portofoliul e­­ra 246 milioane lei aur. Raporturile de populaţie de 7,5 şi 18 milioane ne arată sărăcia şi neputinţa actua­lă a Băncii Naţionale. Avea deci datorie institutul nostru de emisiu­ne să fie foarte atent la modul cum repartizează puţinul ce avea. Din acest punct de vedere Banca Naţio­nală merită toată hula, repartiţia este făcută cu o totală lipsă de dis­cernământ. Capitala deţine 5,5 miliarde din portofoliu, iar Provincia numai 2,9 miliarde. In Capitală 9 bănci mari ale căror capi­tal şi rezerve reunite reprezintă 1,8 miliarde deţin 3,6 mi­liarde din scont, adică dublu .La a­­ceasta dacă se adaugă Creditul In­dustrial care la 204 milioane capi­tal, are 1,6 miliarde scont, ajungem la proporţia pentru 2 miliarde capi­tal, 5,2 miliarde scont, rămânând pentru toate celelalte bănci din ca­pitală şi provincie care împreună reprezintă 2 miliarde capital, 3,2 mi­liarde scont. Printre cele 9 bănci găsim: Ban­ca Generală şi Banca de Scont cu sconturi de aproape 4 ori mai mari decât capitalul plus rezervele, Ban­ca Agricolă de 3 ori mai mare, Ban­ca Blank de 2,3 ori mai mare, adi­că tocmai băncile cele mai slabe au proporţional sconturi mai mari. Pe când băncile bune au sconturi cari reprezintă, în report cu capitalul, coeficienţi variabili între 1 la Ban­ca Crisoveleni şi 1,7 Banca Româ­nească. Lipsă deci de discernământ în re­partiţia scontului după calitatea băncilor. Portofoliul este în majoritate co­vârşitoare provenit de la comer­cianţi şi industriaşi. Deci lipsă de discernământ în a repartiza scontul după importanţa diferitelor feluri de producători. Coeficientul agri­cultorilor este infim când produsele agricole reprezintă nu numai valoa­rea cea mai mare, dar chiar baza în­tregii noastre economii. Portofoliul provine în majoritate de la minori­tari? Aci răspunderea o poartă mai mult conducătorii băncilor cari în majoritate sunt minoritari și ei. Ro­mânii trebue să creeze bănci condu­se de ei, dar nu ca Banca Agricolă, Generală și de Scont. Pentru mo­ment este greu să cerem o schimba­re radicală, totuşi o ameliorare se impune. In primul rând agricultorii trebue ajutaţi şi înfiinţarea imedia­tă a unui credit ipotecar cu obliga­ţia din partea Băncei Naţionale de a-i asigura un minimum de scont, se impune. D. Garoflid, care şi-a dat cuvântul înainte de alegeri, are obligaţia de a şi-l ţine acuma. Titus Enacovici — xxoxx-----­ Liberalii şi „Cartea neagră Opoziţia naţional-ţărănească anim­­ă o «Carte neagră» asupra ororilor electorale. Liberalii vor fi bucuroşi să colaboreze şi dânşii. D. Dr. Anghe­­lescu s’ar putea înscrie — nu cu o subvenţie în bani, de­sigur, — dar cu un întreg capitol de peripeţii dra­­matico-barbare. Versiuni de la martori oculari spun că întrevederea dintre d-sa şi căpi­tanul de jandarmi a fost de o «fa­­miliaritate» puţin obişnuită. «— Bibicule, îmi căzuşi în labă!» ar fi fost exoreiul căpitanului, care a continuat: «— Mă ameninţai cu reforma şi cu împuşcarea, ai, puiule? Ia să te­­pipăe nen’tu la armă! Şi fără a mai sta pe gânduri că­pitanul smulse pardesiul fostului ministru de instrucţie, — bunătate de stofă pe care n’o mai găseşti azi! şi-l asvârli în praful de pe şosea, pipăind apoi cu energie toate buzu­narele şefului liberal dela Buzău, pe care-l descinsese din automobil. «— Aşa ! Carevasăzică n’ai armă! N’am să te arestez, dar te trimit cu escortă, bibicule, până la hotarul ju­deţului. Şi să nu te mai arăţi pe aici, că... !». Se ştie că însoţitorii d-lui dr. Anghelescu,pe care acesta i-a aban­donat în ghiarele «bibicului jandar­meriei locale, au fost închişi într’o carceră cu miliarde de ploşniţe, a­­tât de strâmtă că au trebuit să stea în picioare, iar a doua şi dimineaţa bătuţi cu vâna de bou, acolo unde şalele îşi schimbă numele, până ce au leşinat. Căpitanul asista în so­cietatea prefectului şi a unor doam­ne amatoare de «senzaţii forte». ...La Romanaţi, fapt de care d-lui I. G. Duca i-a fost ruşine să se plân­gă, fostul ministru de externe a fost ţinut patru ore arestat între baione­te. D-lui Duca îi venea nebunie gân­­dindu-se la partea d-sale de colabo­rare în formarea guvernului A­­verescu ! Dar aproape toţi foştii miniştri li­berali cari au luptat pe front în a­­legeri, au avut de suferit asemenea accidente. D. Chirculescu în Putna, a fost de asemenea condus cu alai de baionete, iar d. general Traian Mo­şoiu a tras cu revolverul ca pe vre­mea când mergea împotriva Buda­pestei. E drept că prin aceleaşi lo­curi de data aceasta ungurii aveau protecţia baionetelor române. Vedeţi clar, ce contribuţie impor­tantă pot da liberalii pentru «Cartea neagră» şi sfătuesc opoziţia cealaltă să le-o primească. Nu s’ar putea ceva mai sugestiv, două luni după «reco­mandarea» la succesiune... Natural vor avea şi ei, liberalii, o singură pretenţie: tipărirea Căr­ţei negre la «Cartea românească» ! Abrsenie !« CITITI ÎN PAG. IV-as GUVERNUL e în m­anul unor mari zbuciumuri REMANIEREA VA DA PRILEJ UNOR VII AGITAȚII ÎN SÂNUL PARTIDULUI POPORULUI PAGINI Miercuri 2 Iunie 1323 ACTUALITATI Partidul liberal nu şi-a putut strecura şeful în Cameră cu toate asigurările de popularitate pe care i le dădea d. Jean Florescu când l’a determinat să candideze şi cu tot concursul de neutralitate bine­voitoare, ba chiar mai mult, pe care i l’a dat d. Goga, de la Ministerul de Interne. Cele câteva mii de voturi nu sunt suficiente pentru ca prin ciudatul mecanism al legei electorale d. Ion I. C. Brătianu, șeful partidului li­beral și­ al tuturor guvernelor, să se fofileze în Camera pe care, de­sigur, n’ar fi frequentat-o, după cum a fost totdeauna­ absent din cea dintâiu Cameră averescană şi după cum nu şi-a prea onorat-o nici chiar pe-a d-sale... Dacă d. general Averescu resimte o tainică satisfacţie de-a fi reuşit să aducă o jignire d-lui Ionel Bră­tianu, pe care-l urăşte profund dar nu este destul de tare ca să i-o a­­rate, d. Goga însă n’a avut aceeaş mulţumire de faptul că alegătorii n’au putut fi împiedicaţi de-a trânti uşa Camerii în faţa d-lui Brătianu. Şi dacă este adevărat ceea ce spun liberalii fruntaşi,­­ d. Goga a şi făcut o vizită de scuze, pentru excesul de zel guvernamen­tal, d-lui Brătianu. Orice s’ar zice, d. Goga nu uită că mai curând sau mai târziu tot d. Brătianu îi va fi «șef», — căci d. general Averescu ori nu va mai fi conducătorul partidului poporului, ori nu va mai fi d. Goga în subor­dinele d-sale.. După câte se pare, d. general A­­verescu nu este, din punct de ve­dere al intereselor politice ime­diate, încântat de rezultatele alege­rilor din Ardeal: d. Goga şi «frip­turiştii» din guvern s’au dovedit a nu prea «exista», — cum se spu­ne, — peste Carpaţi, unde partidul naţional i-a cam dat tava... D. general Averescu nu ignorea­ză că toată campania electorală şi peste Carpaţi s’a făcut tot în nu­mele d-sale, căci nici firma d-lui Goga, nici aceea a neo-averescani­­lor aşa zis partid naţional al d-lui V. Goldiş, nu se bucură de-o faimă prea bună. Şi totuşi vrea să vadă care e starea de spirit din Ardeal. D. general Averescu va pleca zi­lele acestea într’un turneu, — pe­ste Carpaţi — inutilă oboseală per­sonală, dar semnificativă încăl­care a «şefiei Ardealului* averes­­can, pe care par’că o avea d. Goga, — sau măcar d. Goldiş. Se pare că d. general Averescu nutreşte serios şi e grăbit să realizeze ideea apro­pierii de Ardeal,­­ de partidul naţional, căci acest turneu are ae­rul a însemna că «dacă nu vine muntele la Mohamet se duce Moha­met la munte»... Guvernul îşi cere scuze pentru ex­cesul de zel D. Goga şi „fripturiştii" nu există peste Carpaţi I. L C. BRATIANU Necesitate electorală şi necesitate naţională Adesea temperamentului s’ar pă-j mejdioasă: subminarea statului nalţiuni, în fiecare zi doctrina «friptu­­■- că deformează redarea exactă­­ tional ? I risuiunul» găsea partizani zeloşi. * In Ardeal, partidul national dato! Nu mai era vorba de partiale frân­tea a unor realităţi, prin fireasca exu­berantă a sensibilităţii care se com­place, atunci când se exteriorizează, într’o abundentă de culoare şi vi­goare de expresie. Un scriitor de temperament va fi totdeauna bă­nuit de exagerare, iar mărturia lui pusă la îndoială, de acela vom pre­ţui în deosebi notele unui om cum­pănit, care nu se lasă furat de ex­presia tare, nici robit de fatalele porniri ale temperamentului, cum sunt acelea publicate de d. Grigore Gafencu în numărul trecut al «Cu­vântului». Directorul ziarului «Argus» are o singură pasiune­­a obiectivităţii. Zilnic ziarul pe care îl conduce face dovada unei onestităţi de in­formaţii, unei susţinute străduinii de a smulge discuţia oricărei pro­bleme din vâltoarea patimei de par­tid, însemnările sale din campania electorală ce s-a desfăşurat în Ar­deal vor forma un preţios docu­ment pentru istoricul de mâine al vremurilor tulburi de astăzi. Ce-au însemnat actualele alegeri pentru Ardeal ? O formidabilă im­­pulsiune minorităţilor, o îngenu­­chiare dureroasă a ideii naţionale, o creştere a tendinţelor de împotri­vire a minorităţilor faţă de statul român, iar guvernul român al ge­neralului Averescu a dat primă de încurajare insurecţiei minoritare. Ce-a determinat guvernul, în care la interne figurează d. Octavian Goga, militantul «ideii naţionale», să alunece pe panta cea mai pic­turi ale partidului, ci de o totală surpare. Pentru o mai mare siguranţă, s-a făcut pactul cu minorităţile, un pact umilitor, un pact de mutilare a ideii de stat naţional român. O coaliţie a forţelor administra­tive, a cohortelor de amatori gră­biţi de căpătueli şi a minorităţilor încântate de perspectivele unei a­­propiate dominări asupra valahilor, chiar în statul valah, o coaliţie de îndrăzneală, abuz şi neruşinare tre­buia să lichideze definitiv partidul naţional. Dar o reacţiune a instic­­tului naţional s’a petrecut. Sufletul românesc ultragiat s’a mobilizat pentru a rezista valului cotropitor al inerentei erori elective. D. Octavian Goga (generalul e fericit şi zâmbitor fiind ferit de chi­nuriie cugetării politice) va des­prinde doar învăţăminte pur elec­torale menite să-i desăvârşească tac­tica de partid, noi însă repunem problema de care se feresc toţi po­­liticianii. Sistemul robirei autorităţii opi­niei, sistemul de a lega interesele naţionale de capriciul urnei este sursa unui permanent atac dat ideii naţionale. Necesitatea electorală domină tot­deauna necesitatea naţională. O sin­gură concluzie se desprinde: par­lamentarismul este negaţia unităţii naţionale.­rită unei îndelungate tradiţii s’a statornicit în conştiinţa poporului român ca singura lui expresie poli­tică. Indiferent de valoarea condu­cătorilor, o strânsă şi continuă co­municare de gânduri, de sentimen­te, sbuciumul sub presiunea acelo­­raş împrejurări au consolidat par­tidul naţional. De trei ori s’a încer­cat sfărâmarea acestei unităţi po­litice de luptă. La 1920, d. Octavian Goga a dat primul atac; avea şi marele avantaj că împotriva par­tidului naţional era şi acţiunea ne­fericită a Consiliului Dirigent. Lo­vitura d-lui Octavian Goga nu a is­­butit. Al doilea atac a fost condus de umflatul hoit al liberalismului, A­­lecu Porcu. Prin faţa fruntaşilor partidului naţional ardelenesc au defilat toate seducătoarele perspec­tive ale procopselii, iar chipul cu zâmbet stins al constantinescului promitea averea spontanee. Alege­rile au dovedit a doua oară trăini­cia organizaţiei ardelene a d-lui Iuliu Maniu. A treia şi cea mai mare lovitură a dat-o tot d. Octavian Goga. Cu un plan chibzuit, îndelung pregătit, cu efectul deprimant al celei mai mare deziluzii, imposibilitatea de a mai nădăjdui în venirea la putere singuri sau în tovărăşie cu ţără­niştii, în atmosfera de totală abdi­care­­. Octavian Goga a început li­chidarea partidului naţional în Ar­deal. In fiecare zi se anunţau dezer­ Pamfil Şeicaru Expozeul lui Mussolini Limbajul Genevei şi limbajul Romei Există în politica internaţională actuală două limbagii, două voca­bulare, complect opuse. Unul e cu­vântul Genevei; celălalt e cuvântul Romei. Geneva, pe ţărmurile Lemanului, prelungeşte tradiţia lui Rousseau, abstracţia juridică din Contractul Social şi optimismul asupra bună­tăţii firii omeneşti. La aceste se a­­daugă spiritul protestant şi infuzia britanică, pe calea Societăţii Naţiu­nilor, reminescenţe wilsoniene şi prezenţă saxonă, un complex de ideologie şi de miopie care se des­prinde de realitatea posibilităţilor terestre cu eleganţa avionului, pă­răsind terenul aerodromului. E un sbor lin, pe curba formulelor juri­dice prezentate şi acceptate în etape succesive. E deşteptarea bruscă, în mijlocul norilor, la înălţimi verti­ginoase. Urmează prăbuşirea verti­cală. Iată de ce a doua zi după ce d-nii Mac Donald şi Herriot încheiau Pro­tocolul de la Geneva, declarând, de comun acord, «pace lumei întregi», Franţa se vedea silită să trimeată 150.000 de oameni în Maroc. Iată de ce, după semnarea acordu­rilor de la Locarno, când improviza­torii de utopii mutate de pe planul economic pe cel internaţional, vor­beau de Statele­ Unite ale Europei— Germania se alia cu Sovietele, tră­dând, sub masca textelor procedura­le — datoriile ei de viitoare mem­­bă a Societăţii Naţiunile. Iată de ce, când se vorbeşte de de­zarmare, mitralierele tăcăne sinis­tru în Syria, iar Damascul este bom­bardat de generalul Sarrail. Bom­bardat de altfel, în numele Societă­ţii Naţiunilor (E vorba de executa­rea unui mandat). Şi enumerarea ar putea continua. S’ar putea cons­­stitui un adi­drat tablou compara­tiv pentru a sublinia prăpastia care desparte limbajul juridic, vocabula­rul solidarist al actualei poliţiei in­ternaţionale, fie tristul eşec al rea­lizărilor. Ar fi un tablou de verifi­care şi în acelaş timp un bilanţ de faliment. E limbajul Genevei. Din când în când, răsună glasul Romei. Nu vorbeşte o noţiune topo­grafică, vorbeşte o tradiţie şi o fi­lozofie. Topograf­i­ceşte au ocupat acelaş punct şi Giolitti şi Nitti. Cuvântul Romei îi vorbeşte însă Mussolini. E o rechemare la realităţi,­­ împotriva timidităţilor de limbaj, întrebuinţate de cei care încearcă a­­ceastă rechemare la Geneva chiar, Mussolinii ridică glasul adevăruri­lor esenţiale. Iată bună­oară o simplă consta­tare, pe care nimeni la Geneva n’a îndrăsnit s’o facă neted: «Se aud fraze frumoase despre solida­ritatea internaţională, fraternitatea po­poarelor, cordialitatea relaţiunilor în­tre naţiuni, dar toate acestea nu sunt decât literatură dulce. Realitatea este cu totul alta. In rea­litate niciun popor nu face politică in­ternaţionalistă şi de fraternitate. Toate popoarele ridică bariere formidabile, care în prezent sunt numai de ordin e­­conomic şi politic. Chiar popoarele ca­re aveau tradiţiuni liberaliste, se gră­besc să le îngroape şi să le uite». Iar în chestiunea dezarmărei a­­ceste adevăruri prime care trebuiau să-şi găsească din primul ceas ener­gica lor afirmare: «Dezarmarea trebuie să fie totală fiindcă altfel înseamnă o proastă come­die. Totală, adică pe mare, pe uscat, în aer. Până când toate statele nu vor fi dezarmat în mod efectiv, Italia nu poa­te dezarma, fiind­că altfel ar însemna să se sinucidă, să-şi piardă indepen­denţa şi libertatea. Aceste considera­­ţiuni trebuie să vă lămurească de ce colegul dv. generalul de Marinis, ob­servă la Geneva o atitudine fermă, foar­te inteligentă de salvgardare a intere­selor italiene și felul cum delegatul nostru la comisiunea dezarmărei a pus problema în complexitatea ei. Nu trebuie să se controleze numai câ­te tunuri posedă o naţiune, câte avioa­ne, câte vapoare. Trebuie să se vadă ce posedă acea naţiune ca materii pri­me, ca fabrici, ca uzine care pot crea mâine la un moment dat un număr de corăbii, de tunuri, de avioane. Iată politica noastră de pace, aşa cum vă spuneam, de pace cu demnita­te, cu hotărâre, pace pusă sub tutela intereselor noastre oriunde şi împotriva oricui ar fi. Va trebui ca şi această tâ­nără Italie să-şi facă puţin loc în lu­me». E limbagiul Romei. Un glas care n’are nimic excesiv, nimic provocă­­tor. O simplă rechemare la realităţi şi o încurajare pentru concepţiile sănătoase, dar atrofiată de limbajul Genevei, o infuzie vitală dată timi­dităţilor prea mult prelungite, şi mai cu seamă o radicală spulberare a iluziilor inutile. Eugen Titeanu ------ xxoxx------­Aniversarea „tigrului“ maghiar Contele Albert Apponyi a împlinit Sâmbătă 80 de ani. Este nu numai un eveniment perso­nal. Este unul unguresc, şi «ciuntita» Ungarie l-a sărbătorit ca pe puţine al­tele. Dar să-l sărbătorească şi presa ma­ghiară din România, iată un lucru că­ruia, deşi puteam să credem în el, nu i-am fi bănuit o justificare. Și totuşi bătrânul «tigru», cum a fost poreclit, va citi în ziarele maghiare de aici apologia cea mai gălăgioasă a u­­nui anti-minoritar. Albert Appony, săr­bătorit de o presă minoritară — fie și ungurească — iată un record care nu va fi egalat. Ziarele maghiare de aici, din­tre care multe au trebuit să recunoască în timpul de după unire că li-e inter­zis principiul minoritarilor maghiari să se plângă de regimul românesc, a­­tăta vreme cât a existat mai ’nainte un regim al lui Apponyi, scriu totuși, cu prilejul aniversării acesteia, lucruri ce se pot spune numai la Budapesta. Un­garia poate să sărbătorească pe călăul naţionalităţilor ce le robia până de­unăzi, chiar dacă o asemenea apologie i-ar micşora autoritatea cu care vrea să apere în străinătate anumite drep­turi minoritare, împotriva cărora se ri­dică un nume: Apponyi. Este dreptul el să sărbătorească un şovinism rectilinia, ca al acestuia. In atmosfera de-acolo, încărcată de ameninţări ce se traduc până şi in fapte ca ale tovarăşilor lui Windschgraetz şi în justifiări ca ale acelora, este prea uşor de uitat influen­ţa apponyiană asupra soartei minorita­rilor unguri din statele succesoare. Dar nu se poate uita aceasta când o simţi personal, cum trebuie să o simtă presa maghiară de aici, când fiecare acţiune a ei contează a priori pe un eşec moral. Şi totuşi iată ziarul «Erdélyi Terlap», al fostului deputat din parlamentul ro­mân Zima Tibor, ziarul unuia de ori­gină română, scriind: «Decât aceasta (decât împăcarea ce-o face azi ,­re reacţionarism şi democraţie, N. Tr.) este mai importantă majestoasa consecinţă cu care a purtat în toată cariera sa in­­signile idealului nobil. Cinstea sa mo­rală, năzuinţa sa spre dreptatea­­a­­bilă»,­­ etc. etc. Repetăm, se pot scrie asemi ,«la­­­cruri la Budapesta, unde noţiunile s'au pervertit până la declararea unei mo­ralităţi a falsificatorilor. Se poate scrie acolo despre nobleţea idealismului ar­­ponyian şi despre moralitatea acidei cinste, ce tronează de­asupra vieţii u­­nuia care, în ce ne priveşte numai pe noi, şi-a legat pe veci numele de zona culturală cu ale ei şcoli româneşti î­chise, maghiarizate într’un an cu su­tele­ de episcopia dela Ilajdudorog şi de acel întreg sistem cultural şi şcolar, care în 10 ani, dacă nu se făcea unirea Ardealului cu România, ducea la totala desnaţionalizare a unui popor. Aici însă, când prin simpla­ antece­denţă apponyană ni s’ar justifica fie şi o crimă — ce ne repugnă şi în gând — îndreptată împotriva mi­norităţii ungureşti, lucrurile pe care le scrie cu acest prilej presa minoritară sunt o aberaţie ca toate clashcele abe­raţii maghiare, şi nu le găsim, decât a­­ceastă scuză. (Citiţi continuarea în pag. II-a). Ionel Cronica literară Teodoreanu şi romanul copilăriei (pe marginea romanului „La Medeleni") de CEZAR PETRESCU Intr’un ciclu de reflexii asupra. Copilăria înseamnă o stare, adoles­­romanului, Albert Thibaudet lămurienta o criză. Pentru artist, pentru veste ingenios şi subtil de ce lite-­ romancier, copilăria oferă o mate­­ratura universală numără atâtea f­ire plăcută, adolescenţa disimulea­romane ale copilăriei şi atât de pu­ţine ale adolescentei, când inteli­genta deschizându-se întâia oară la problemele lumei e atât de la­comă de absolut. «Copilăria pare limpede, spontană, se oferă, îşi are viaţa şi logica ei, care sunt armo­nioase şi complecte. Adolescenţa e toată în taine nemărturisite, în nu­anţe, în nelinişte şi în tranziţiuni. că un subiect ingrat. Nu poţi reda sensibilă transiţia adolescentei de­cât oprind-o, nu poţi ordona desor­­dinea decât suprimând-o. Fără în­doială, nu ştim ce este în fond, un copil. Dar arta dispune pentru a creia copii viabili, de o ipoteză co­modă, fecundă, admirabilă: aceia că geniul poietic este o copilărie prelungită şi copilăria este un su­flu poietic. Adevărată or­ falsă a­­ceastă ipoteză pune autorul, în ro­manul de copilărie, într’o atitudi­ne limpede faţă de subiect». Copilul este aşa­dar un poiet în permanent conflict cu realitatea i­­mediată, cu trivialul şi vulgarul co­tidianului, evadează în fiece clipă din real pe aripele basmului şi me­taforei, e neînţeles şi suferă fiind­că e neînţeles — copilăria e tristă ca un destin poetic nerealizat. Din urâţenia de toate zilele, se deş­teaptă în «Dumbrava minunată» a lui Mihail Sadoveanu sau plăsmu­­eşte din grădina plantelor, un mi­raculos paradis biblic ca micul Pier­re Nozière al lui France. Iar fiind­că la capătul acestei vârste care transfigurează realitatea, aşteaptă şcoala cu uniformizarea ei tiranică, cu ucenicia ipocriziei şi cu deperso­nalizarea unde, cum spune Giovan­ni Papini — «unicul text de since­ritate rămână peretele latrinei» — aproape toate romanele copilăriei ca şi destinul copilăriei se închee ca un sfârşit de vacantă. Intr’o at­mosferă glacială şi ploioasă de toamnă, cu cerul limpede al vacan­telor pentru totdeauna întunecat. Buni sau răi, plini de ingenuu sau sortiţi mediocrităţii, coborâţi din­­tr’un sat de mocani sau din etacul cald al unei mame desmierdătoare, cu toţii trăiesc în primii ani de şcoală cel dintâi capitol desnădăj­­duit, după care toate desamăgirile, toate suferinţele, toate umilinţele şi toate concesiile făcute vieţii mai târziu, nu mai au decât o ştearsă şi secondară însemnătate. Atunci este criza ceia mare, lupta când ucizi ceia ce e în tine generos şi divin; după desnodământul acestei crize, ac­cepţi ori crezi că accepţi viaţa aşa cum e, cu linişte — dar cum spune Taine — avec l’a tranquilité d’une fille-mére qui a assasiné son pre­mier enfant. . . Trăsnea, doborât de definiții sa­vante, adormind într’o zi friguroasă de Noembrie pe un hat lângă Făl­ticenii vechi sub cap cu «Artea de a învăţa a vorbi şi scrie corect olim­ba». E bursierul lui Delavrancea, răsucindu-se în aşternutul dormi­torului pentru a asculta mai atent cele dintâi destrămnuri vinovate care-i arâţă imaginaţia. E Charles Bovary — Charbovary — cu casche­ta lui ovoidă, din care copii şi-au gă­sit obiect de glumă şi de suferinţă din primul ceas. E Pierre Noziere, cu tunica fantastic imaginată de Ra­bion, croitorul portar, curajos şi mistic, întru delectarea unui întreg colegiu şi spre întâia umilinţă a co­pilului care ascunde în pupitru cel dintâi caet cu versuri stângace. E Jak (par un k), desprins din etacul Idei de Barancy, pentru a mucezi aruncat în gimnaziul Moronval, în tovărăşia lui Madon-Ghéza, odraslă nefericită a regelui negru din Daho­­mei. E Poir de Carotte, chinuindu-se să înţeleagă in dormitorul institutu­lui Saint-Marc, de ce provizorul Vi© lone sărută noaptea când luminile se sting, pe Marceau, cel care roşeş­te ca o fată. E Jacques Vinigras, a­­cumulând zi cu ei revoltele din care va isbucni refractarul Vallés. E Se­bastian Roch, alungat din pensionul iezuiţilor cu sufletul şi trupul vio­lat. E Iliuşca lui Dostoievski bom­bardat cu pietre de ceata colegilor pe care îi urăşte până la moarte fi­indcă a hrănit un câine vagabond cu o bucată de pâine în care ascun­sese un ac cu gămălie. E Egoruşca din «Stepa» lui Cehov, dus la şcoa­lă dealungul câmpiilor pustii şi e­­moţionat până la plâns de cântul Stepei. E Kim, fugit din colegiul Saint-Xavier din Lucknow pentru a întâmpina în furnicarul eteroclit al uliţilor indiene, Omul sfânt, de care nu l-a desprins nici o învăţă­tură şi nici o disciplină. E micul erou din La rohe pretexte a lui Mau­­riac, între grand’mère, soeur Marie- Henriette, şi acea delicioasă copilă de unsprezece ani, Camille. E Jac­ques Thibault, victima nu eroul, din ciclul Les Thibault al lui Roger Mar­tin du Gard; sunt eroii din «L’En­­fant qui pris peur» a lui Gilbert de

Next