Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)
1926-06-11 / nr. 477
Cronica Ardealului Chestiunea nouilor autorizaţii Declaraţiile lui Ion Minulescu, directorul general al Teatrelor, făcute unui ziar minoritar ,în privinţa acestora vom fi cât se poate mai severi. Vom da întâi de toate autorizaţii acelora, care, ca artişti, ne garantează că vor fi nişte directori înţelegători şi civtre a autorizaţiilor sumedeniei dej ştiţi, apoi că nu înseamnă o primejdie pentru ţară din punctul de vedere al statului şi că au un trecut neîndoelnic. Nu voim ca unii să trupe de teatru evreo-minoritare, adică să se pună capăt actualei stări de lucruri revoltătoare pe care am descris-o în câteva foiletoane de dată recentă, sau să fie menţinută, după cum va socoti oficialitatea. Este o chestiune de interes obştesc, o chestiune care interesează de-a dreptul statul, fapt pentru care ţinem să reamintim oficialităţii, că nu poate să nesocotească cele arătate în această privinţă în coloanele «Cuvântului». Deocamdată, deci, suntem satisfăcuţi că stările de lucruri ce le-am arătat se reoglindesc într’o seamă de declaraţiuni importante ale d-lui Ion Minulescu, directorul general al teatrelor. CE A CONSTATAT OFICIALITATEA LA TEATRELE EVREO-MINORITARE D. I. Minulescu a declarat ziarului «Brassói Lapok» următoarele: — «Chestiunea aceasta lasă într'adevăr mult de dorit. Unii directori au făcut pur și simplu întreprindere comercială din teatrul lor jertfind orice valoare artistică şi împingând pe artişti in mizerie. Alţii, apoi, au adus, prin contrabandă, artişti de peste graniţă, şi i-au pus să joace în secret, fără să ţină seamă de situaţia siguranţei ţării, şi chiar fără să ţină seamă că iau prin aceasta pâinea de la gura artiştilor din ţară. Iar alţi directori, desconsiderând legea, au jucat piese ce se împotrivesc moralei şi legilor, Jăcmănească pur şi simplu publicul, să înşele statul şi pe artişti, furându-i primului veniturile şi acestora salariile. In privinţa aceasta vom proceda sever prin ce priveşte pe artiştii de peste graniţă, îi vom da afară din ţară pur şi simplu. Nu voim să ia pâinea de la gura artiştilor de la noi». Este foarte de actualitate o chestiune despre care am mai scris în coloanele acestea, chestiunea teatrului minoritar. Urmează să se facă peste cinci zile noua repartiNU SE STA DE VORBA CU PARTIDUL MAGHIAR ale teatrelor minoritare In continuare d. Minulescu a declarat că oficialitatea va refuza să primească în chestiunea nouilor autorizaţii părerea partidului maghiar, care după cum am mai arătat, s’a grăbit să ia sub scutul său pe directorii actuali sau eventual să indice persoane pe care le are în graţiile sale. «Vom da prioritate numai artei şi interesului de stat — a adăugat d-sa, în continuare la declaraţiile despre excluderea politicii. Cei ce sunt în regulă cu acestea, vor primi autorizaţie, numai să aibă garanţia materială necesară». Ziarul iredentist după care reproducem declaraţiile acestea, ţipă în comentarul din încheiere împotriva măsurilor puse mai sus în vedere în privinţa artiştilor de peste graniţă. Este singurul comentar la care ne puteam aştepta din partea lui. * Curierul judiciar Neregulile de la închisorile Statului ARESTAREA UNUI COMPLICE De judecător de instrucţie Codin Ştefănescu lea luat câte un supliment de interogator, au fost din nou confruntaţi, după care i-a lăsat liberi. Aceasta, în vederea desfăşurărei ulterioare a instrucţiei, care va începe de aci încolo mai intens, D. judecător a ţinut să aibă nouă verificare a primelor afirmaţii a celor puşi sub acuzaţie spre a se fixa linia de procedare în viitoarele cercetări. RECURSUL LA CONTENCIOS CU PRIVIRE LA DIZOLVAREA CAMEREI AGRICOLE DE ILFOV S. I a Curţii de Apel a judecat zilele trecute cererea în contencios făcută de d. D. R. Ioaniţescu preşedintele camerei agricole de Ilfov împotriva decretului regal de dizolvare a acestei camerei agricole. Reprezentantul Ministerului de domenii ridicase un accident de inadmisibilitate a cererei în contenciois incident ce curtea îl unise cu fondul care s’a dezbătut în acea şedinţă. Ori curtea s’a pronunţat respingând cererea în contencios ca inadmisibilă. CONDAMNAREA DEFININITIVA A UNUI FOST MAGISTRAT S. N a Curţii condamnase la 3 luni închisoare corecțională pe d. Nicolae Simionescu fost judecător Parcalopol a fost depus aseară la construcţie pe lângă tribunalul x„x Il fe Ialomiţa fiind învinuit că în Văcăreşti NEREFUILILE DELA MINISTERUI FIE INSTRUCŢIE PUBLICA Eri după amiază au fost chemaţi la cabinetul 3 instrucţie d-nil Ghiţescu Petre, fost diretor al învăţământului primar, intendant-colonel Alexiu şi Alex. Ionescu, şef de birou la Ministerul de instrucţie publică, mai multe pricini deferate la cabinetul său de instrucţie, ar fi pretins şi primit mită. împotriva deciziei curţei, d. Simionescu a făcut recurs, pe care s. II a înaltei Curţii de Casaţie l-a judecat ori, cu concluziile d-lui procuror general Al- Dem. Oprescu, înalta Curte a respins recursul ca neîntemeiat. Directorul închisoare, Focşani Ştefan Teodorescu, a declarat că a luat, printre alte sume, şi suma de un milion 450.000 lei pentru diferite furnituri. Suma de un milion a justificat-o cu o factură dată de un comerciant Moise. Mai rămânea de justificat suma de 450.000 lei. Petru acaesta sumă, a prezentat o chitanță iscălită de comerciantul D. Parcalopol din str. Mecet 8 care ia dat-o de complezenţă. Deşi Teodorescu a declarat că, din îndemnul său, D. Parcalopol a făcut o cerere aprobată de directorul general al închisorilor şi pe care a şi încasat-o, totuşi Parcalopol nu vrea să mărturisească această complezenţa. El susţine că a dat această chitanţă primind în realitate suma de 450.000 lei pentru o furnitură de doage, care, în realitate nu s’a făcut. După cercetări laborioase, după confirmitări cu Teodorescu şi Goldenberg, procurist al lui Parcalopol, aesta refuză să mărturisească orice amestec la delapidarea lui Teodorescu. In faţa acestui refuz de a mărturisi d. judecător Papadopol a emis mandat de arestare înpotriva lui Parcadopol. Acţiunea publică e deschisă de d. procuror Al. Răşcanu conform art 50, 51 combinat cu 140 cod penal (complicitate la delapidare). vestiţi d un Toscanini, un Kussevitzky îşi au orchestre proprii pe cari le susţin cu banii lor. Un şef aproape oficial ca Pierne, un Paray abia de câştigă câteva sute de franci pe lună. Şi ce cunoştinţi, ce muncă depun aceştia, ce repertoriu au! Crede d-sa că va uimi pe cineva în străinătate cu cele câteva simfonii şi uverturi classice, cu Patetica lui Tchaikowsky şi două-trei poeme de Strauss? In literatura dramatică-muzicală, la Operă, d-sa nu a dat măcar dovada unei cunoaşteri a meşteşugului de teatru. Are încă totul de învăţat. In nici un caz nu-l credem vrednic să joace în această instituţie alt rol decât acel al unui prim şef de orchestră. .. înseamnă aceasta că am dori Plecarea d-lui Georgescu?». Da şi nu. Da, fiindcă îndepărtarea d-sale temporară ar putea limpezi pe loc încurcăturile iscate din prea violentele animozităţi ale ultimei greve- O exasperare capabilă să-şi valorifice drepturile mergând până la crimă, nu trebuie întreţinută atunci când un singur om pare — pe drept sau nedrept — că împiedică pe atâţia alţii să trăiască. Am prevăzut că se va ajunge aci — şi atunci când cu concesii minime, în interesul instituţiei şi al tuturor, se putea asigura liniştea dacă nu prosperitatea ei — dl Georgescu s’a înfundat de bunăvoie în mlaştina de ură şi resentimente iremediabile. Apoi, d-l Georgescu ar putea învăţa multe în străinătate. In primul loc, ceea ce se cere unui adevărat «Musikdirector». O lecţie de modestie, un început de autocritică. Ce fel de muzică se face pe acolo. Cam sunt curentele de azi. Oraşele germane şi italiene, capitalele Apusului şi în special Parisul l’ar face să mediteze profitabil asupra artei sale şi asupra lui însuşi. L’am trimite chiar şi la Marsilia unde în afară de vestitul port mai e şi frumoasă operă cu frize de Bourdelle ce ne-ar putea sluji de pildă. Când s’ar întoarce din acele peregrinaţii utile, Tanu primi desigur cu toţii pe d-l Georgescu cu o altă simpatie, considerându-1 ca pe victimă şi un artist reînviat. Nu i-am dori totuşi plecarea din alte motive, foarte puternice. întâi, spectrul evocat de Sim- Al doilea, nu suntem atât de bogaţi în valori muzicale ca să ne putem lipsi chiar şi pentru scurtă vreme de temperamentul d-lui Georgescu. Şi apoi — ceea ce poate fi absurd şi naiv — avem încă iluzia că dacă i-ar veni totuşi ilustrului personagiu mintea Românului cea din urmă — ar putea deveni, cu puterile lui bine cârmuite, un factor considerabil de propăşire artistică. Ce minunate respective ni s’ar deschide atunci! Evocăm dornici, după atâtea negaţii Un program constructiv Dar despre aceasta în numărul următor. -xxoxx- CUVÂNTUL Chestiunea desființărei clinicei chirurgicale a lui Toma Ionescu tervenţii politice anulase această hotărîre. Părerile au fost împărţite. Parte din profesori s’au declarat contra felului de a proceda al ministerului instrucţiune şi au cerut scoaterea catedrei la concurs. O altă parte din profesori a opinat că gestul ministerului este legal. A rămas ca chestiunea să fie discutată într’o nouă şedinţă, care se lui Toma Ionescu, pe care, se ştie, va ţine Sâmbătă seara, când se va ministerul instrucţiunei le decla- a lua în desbatere şi fondul ei, rase vacante, iar în urma unor in- Şedinţa s’a ridicat la ora 8 seara. Membrii Senatului Universitar din Capitală s’au întrunit aseară, în localul facultăţii de ştiinţe, sub preşidenţia d-lui rector Ermil Pangrati. La şedinţă au participat şi aproape toţi profesorii dela facultatea de medicină. Timp de două ore s-a discutat numai chestiunea clinicei chirurgicale de la spitalul Colţea şi a catedrei Plângeri, constatări, lămuriri -00- Cazul de la Buzău Primim: Noţiunile raţiunii se întruchipează în cele mai desăvârşite forme reale, făcând palpabil şi evident, ceia ce este în cugetarea noastră, numai fructul în stare de germen . Ceea ce este în individ numai intuiţie subiectivă, se generalizează prin analiza uniformă a indivizilor, analiză provocată şi ajutată din afară, de însuşi obiectul ce ia forme distincte şi isbitoare, prin caracteristica lor. Astfel se nasc discuţiuni, opiniuni ce diferă puţin una de alta, cugetări şi acţiuni ce cu toate au de scop: o lămurire, o dumerire asupra celor ce sunt şi dacă cele ce sunt, trebuesc să fie sau km?! Pornit dela această ordine de idei, dela această viaţă lăuntrică, răsfrântă în afară prin cuvânt, m’am întrebat de multe ori că, ce ajută existenţei, pentru a fi existenţă când n’ar trebui să fie şi ce ajută omului nedemn pentru a exista. Mai ales când acest specimen cu calităţi preistorice, ocupă o demnitate în viaţa diriguitoare a binelui public. Această întrebare, care nu este rezultatul unui singur strigăt de indignare, ci a unui corp întreg, mă face astăzi să relev pe Episcopul de Buzău, Episcop care a făcut şi mai înainte pe cei cu simţul dreptăţii, să dea alarma, analizând personalitatea acestui om. Şi-au făcut mulţi oameni de seamă datoria, de a-l designa, crezând că simţul de demnitate îl va îndemna, dacă nu spre o îndreptare, dar spre o abdicare din postul însemnat pe care-1 ocupă cu pretenţiuni de satrap postbellic.... necontrolat! Cu toate acestea, nici nu s’a îndreptat, nici n’a abdicat, dovedind o stare patologică, care cere un tratament mai îndelungat şi mai acut, spre a omorî germenul. Un asemenea specimen — de studiu pentru anthropologi şi psihologi — caută să aducă blândeţea în cei pe cari îi urăşte, spre a-i face nevătămători caracterului său, dreptatea, la cei pe cari îi nedreptăţeşte! căci este cunoscut această stare caracteristică a sus numitului Episcop — prin afacerea procesului cu stareţul de la Dălhăuţi — în care sentinţa dată de P. S. S a fost casată de Sf. Sinod o lovitură mai mare pentru reprezentantul unui scaun Episcopal, nici că se poate. Căci casam, implică incapacitatea celui ce-a dat sentinţa, ce a fost casată! Insă această evidenţiere a incapacităţii, n’a influenţat întru nimic caracteristica caracteristicului Episcop, fenomenal în persistenţa impertinenţei. Fiindcă profan fiind în ale conducerii Bisericii, este profan şi în simţul onoarei! Mai mult, merg şi mai departe în nerespectul persoanei sale şi nerespectarea celor pentru care este pus să reprezinte respectul. Cu ocazia căsătoriei fiicei sale— căci a fost şi căsătorit — face din liniştea bătrână a vechei Episcopii, în care pietatea bătrânului Voevod Mateiu Basarab, şi-a încrustat sufletul în arhitectura şi măreaţa pictură a Bisericii, dăruind credincioşilor solitari un loc de reabilitare psihică,— a făcut zic, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, un local de petrecere profană!? Acest personagiu cu titulatură de Episcop, vine să profaneze cu patimile sale, un locaş străbun şi să conturbe liniştea celor acoperiţi de pietre grele, cu inscripţiuni ce arată faptele ale căror urme se păstrează, dar cari din întunerecul criptelor nu pot trage la răspundere şi pedepsi impietatea acestui om ce aduce în lăcaşul liniştei şi al rugăciunii, lăutarul de drum cu apucături şi expresii de cabaret... Nu putem sta indiferenţi la această lipsă de respect, căci este prea mare, este profanarea celor ce avem mai scump, — şi nici a ne mulţumi cu constatarea exclamată de Cicero: «O tempora o, mores» — deoarece nu suntem în acea epocă Romană, ci vom spune la toţi cari mai poartă un pic de respect faţă de cele ce ne-au ţinut până astăzi, strigând ca instituţiile noastre Bisericeşti să se respecte! Astăzi, să se respecte mai mult, când ne clătinăm pe chestiunea religioasă, când avem în sânul nostru atâţia străini, să se respecte şi să li se dea oameni demni, de caracter şi cultură. Să lăsăm politica şi să scoatem la iveală oamenii capabili, pe care-i ţinem în umbră din pretexte de patriotism?! .. .! Regeneratoarele , tăriei ortodoxe sunt astăzi aceste aşezăminte ce chiamă în memorie vieţaile apuse şi nobile, virtutea şi tăria celor vechi. De la ele venim să ne luăm puteri proaspete. Dar ce va urma fiind date spre reprezentare unor astfel de oameni ? Ce va fi de nu se vor lua măsuri din vreme? Răspunsul îl ştiu cei ce aprofundează chestiunile şi cei cari stau azi în terenul de experienţă ,din vechiul lăcaş de cultură al lui Kesarie Episcopul, în care tronează astăzi un... profan ! MEFISTOFEL încă un abuz în legătură cu cele de mai sus, ţinem să arătăm că persecuţiunea episcopului Ghenadie Niculescu împotriva arhim. Athanasie Popescu, stareţul mânăstirei Dălhăuţi, continuă cu o înverşunare crescândă şi cu aceiaşi lipsă de temei legal sau canonic. Deşi Sf. Sinod, găsind că dreptatea arhim. Popescu este desăvârşită, a anulat hotărîrea samavolnică a episcopului de Buzău, acesta din urmă a trimis pe stareţ în judecata instanţelor laice. Judecatoria din Buzău a achitat pe părintele arhimandrit, cu toate sforţările episcopului de a obţine o condamnare, prin cartea de judecată No. 220 din 12 Aprilie 1926. înverșunat în ura sa, titularul diecezei Buzăului a refuzat să libereze arhim. Popescu, conform hotărîrii Sf. Sinod, cartea canonică de estre din eparhie. Din pricina acestui refuz, părintele arhimandrit se află de opt luni fără adăpost, fără hrană, fără linişte sufletească, ucigând, după cum spune cu drept cuvânt,în povestea sa, în toate sufletele pe care le întâlneşte stima şi respectul pentru Biserică. Părintele arhimandrit s-a adresat în scris atât ministerului cultelor cât şi Sf. Sinod, cerând să facă uz de prerogativele lor pentru a pune pe episcopul Ghenadie în poziţiune de a executa hotărîrea autorităţii supreme bisericeşti. -------xxoxx— - BANEASA ZIUA XX, Joi 10 Iunie FAVORIŢII NOŞTRI I. PR. MERIŞORULUI: Bora, Cardinal, Bogey. II. PR. TRANDAFIRU: Grajdul Schlessinger, Leţcae. III. PR. GAROAFELOR: Grajd. Marghiloman, Duduia. IV. PR. COBZAR: Gr. Marghiloman, Gingaşa. V. H.CAPUL DE PRIMAVARA: Brumar, Săftica II, Leuștean II. VI. PR. CRINILOR: (Săftica II) Musca, Electra. VII. PR. BUJORILOR: Omsc, Dragul Mamii, Kilia, Eglantine, (surpriză Polcovnic). . „.Bloo-IVotes In jurul Salonului Oficial Spre a lămuri opinia publică Nu ştim dacă inofensiva proză de cronicar a d-lui Victor Bilciurescu de la «Universul» ne-ar putea emoţiona, hotărându-ne la cinstea unui răspuns, fie el chiar cu caracter polemic. Repet, poate nu i-am acorda această onoare dacă n’ar fi în joc opinia publică, astăzi dezorientată din cauza permanentului conflict între opera de artă care nu poate fi altfel decât cum este și între cronica interesată a unor cotidiane de mare tiraj. Dacă răspund, o mai fac în urma însărcinării primite de la un numeros grup de tineri expozanţi în actualul Salon Oficial, convins fiind, că sunt şi în asentimentul tuturor celor cari, recunoscând şi respectând această organizaţie, s’au supus dispoziţiunilor ei regulamentare şi au trimis spre expunere operele lor de artă. Şi aceştia sunt mulţi, foarte mulţi şi dintre cei mai buni. Pe de altă parte, cred de asemenea, că şi artistul trebue să stea din când în când de vorbă cu publicul care, din fericire de la un timp încoace, cu toate multiplele sale greutăţi în lupta pentru existenţă, tot mai găseşte dragostea şi timpul necesar spre a urmări cu propriile-i mijloace mişcarea noastră plastică. Profităm deci cu această ocaziune să aducem prinosul nostru de recunoştinţă celor setoşi de lumină şi de adevăr în căutarea frumosului. E adevărat că, acest rol ar trebui îndeplinit de critic, iar în caz de absenţă a acestuia, de către cronicar care, prin comentarea obiectivă a operei de artă, ar putea lămuri priceperea şi îndruma gustul marelui public. Când critica serioasă lipseşte sau e răsieţ reprezentată prin unele reviste puţin accesibile publicului, când cronica unor ziare populare e nepricepută sau nesinceră, atunci e rolul artistului să vorbească; nu spre a-şi apăra opera, rămâne aceiaşi ca valoare intrinsecă, dar * ca să respingă denigrarea ei ’de către elemente incompetente sau de rea cre- Ilinţă. Căci cum am putea oare considera campania pe care o duce d. V. Bilciurescu de doi ani încoace în contra Salonului, dacă nu interesată şi de rea credinţă? D-sa are un procedeu foarte curios de a-şi face datoria de cronicare: ridică în slava cerului pe unii artişti moderni consacraţi în expoziţiile lor personale ori de grupare, coborând apoi tot pe aceiași în cele mai întunecoase adâncuri când expun la Salonul Oficial. Astfel d-sa n’ar fi putut publica în No. 125 de Vineri 4 Iunie a. c. «Scrisoarea unui artist reputat la noi» (pe care ne prindem că-l ghicim cât e de reputat), prin care vechii societari ai «Artei Române» ieri la avantgardă iar astăzi consacraţi de public şi recunoscuţi în fine şi de curajul de glotaş al d-lui Bilciurescu — care îndrăsneşte să descopere în sfârşit şi pe răposaţii Luchian la noi şi Cézanne în Franţa, — sunt trataţi de anonimul coleg: o simplă «mână de artişti» (manierişti, expresionişti, etc.), lipsiţi de geniu fiindcă, vai n’au putut ţine în picioare o asociaţie!? Ca de pildă una oarecare încretinită într’o bătrâneţe decrepită şi stearpă. F. seducătoare teoria integral anonimului coleg că asociaţiile produc pe geniu, sau că numai geniile pot fi buni societari. Tot ei sunt «o mână de oameni despre al căror talent şi origine nu vom discuta acum» ei «au pus stăpânire pe o bună parte din banul public, în ciuda celor ce muncesc din greu şi tânjesc o bucată de pâine». Aci e buba stimate coleg: «Tânjirea după o bucată de pâine!». Află că, Ministerul Artelor n’a fost creat să încurajeze frământările şi «tânjirile» diletantismului nul şi iluzoriu al celor nechemaţi; nu e o instituţie de caritate pentru invalizii artei, ci una menită să promoveze valori efective, astăzi în persoana foştilor societari ai «Artei Române» care prenumără nume ca ai pictorilor: Pallady, Sirato, Sion, St Dimitrescu, N. Tonitza, Bunescu, Dărăscu, etc. sau ca al sculptorilor Dan Paciurea, Medrea, Jalea, etc., în prezent recunoscute de toţi, mâine în acea a tinerilor cari le urmează nobilul şi generosul exemplu, de a crea artă, neînţeleasă la început, ostilă, dacă vreţi, publicului, dar totuşi cinstită şi conformă unui crez nestrămutat, exemplu pe care, d-tră cari tânjiţi după imediatul dumicat de pâine particular său public nu-l puteţi pricepe. Nu ei d-le Bilciurescu «tocesc scările ministerului şi clăniile de la uşa cabinetului directorului general al artelor», ci colegi ca amicii d-tră cari, vă inspiră asemenea cronici pline de confuziune şi contradicţii, punându-vă într’o postură lamentabilă. Nu e locul să vă dau o lecţie de estetică spunându-vă că nu există artă nouă sau veche; arta nu se poate eticheta şi nici deci valorifica după etichetă. Există numai artă bună. Dacă e firesc astăzi ca arta bună să se identifice cu expresiunea epocei pe care o trăim, epocă dintre cele mai însemnate care au ocupat vreodată istoria, nu trebue să ne surprindă, fiindcă creaţia e mişcare, şi mişcare la rându-i e viaţă, iar viaţa e supusă forţat evoluţiei. Vina nu e a noastră cari nu ne putem sustrage influenţelor felurite ale civilizaţiei actuale modificatoare de sensibilitate şi de concepţii. Vina nu e a noastră cari preferăm expresul, automobilul ori aeroplanul în locul carului cu boi sau al diligenţei, sau cari preferăm să ascultăm un concert prin radio de la mii de chilometri fără să ne crucim, în locul flaşnetei hodorogite de periferie. Artistul creiază, nu imită servil şi plat natura văzută prin obiectul fotografic.. Creaţia e exaltare mistică, e rupere de echilibru sufletesc spre regăsirea ţinui echilibru artistic. Deformarea de care vă speriaţi atâta, la noi se numeşte expresiune şi seamănă grozav cu toată aceia a marilor stiluri, numite: egiptean, asirobabilonian, archaic grec, bizantin, romanic, gotic, etc., pe cari d-tră le recunoaşteţi şi le respectaţi fiindcă aşa aţi învăţat la carte şi ca supuşi şi sârguincioşi elevi vă e frică să le contestaţi. Legile armoniei d-tră nu le vedeţi în gogoriţa modernismului, ci le găsiţi mai degrabă în cromolitografiile bărbierului de mahala în care accentele de pasiune ale lui Romeo şi Julieta, ori Othelo şi Desdemona în cromatica tuturor şerbeturilor de bragagerie şi a cosmeticurilor de bărbierie se intercalează cu ritmul sacadat al pitpalacului. Vai! cum suspinaţi după fata în roz, bleu şi verde cu porumbielul pe umăr din cromp-urile agăţate odată pe grilajul palatului Şuţu! Ce vremuri! Păcat ! Arta pe atunci nu era încă strâmbă; ea nu încăpuse încă pe mâna sceleraţilor sau a «zuluşilor, hotentoţilor» etc., ţaţei franceze de a sufoca talentele tinere şi neastâmpărate prin sabotările lor sistematice de la Prix de Rome sau din Saloanele cu caracter oficial, respectând şi încurajând vechile obiceiuri de coterie academică, cu drepturi la sălile şi panourile luminoase numai a «borş concours-urilor» a profesorilor, a elevilor protejaţi şi a recomandaţior politici La noi sub acest raport, putem spune că suntem în plin progres de civilizaţie. O nouă eră se deschide: acea a revizuirea valorilor pe un criteriu de competinţă şi de cinste, înlăturând unele erori inerente slăbiciunei sau intereselor unora, ne putem mândri că protecţia şi influenţele din afară, în lumea noastră, nu-şi mai au aproape rost în această ţară a nepotismului. Câţiva diletanţi impuşi de personalităţi politice n’au putut să pătrundă în Saloanele Oficiale de după răsboi graţie opoziţiei dârze a juriului de zecei care constitue o forţă activă distrugând acea legendă a atotputerniciei Directorului general al artelor, care nu are decât rolul de delegat al Ministerului, asistând la bunul mers al lucrărilor. Cei avizaţi se ştiu prea bine, putând să desmintă când vor insinuările d-lui Bileiirescu. Salonul de astăzi, în afară de mici excepţii şi de un număr de artişti adevărat reputaţi, absenţi din diverse motive, se poate spune că conţine majoritatea artiştilor noştri cari fac o adevărată cinste artei româneşti pornită pe ocoale sănătoasă de laborioase cercetări şi rodnice realizări. Şi acum, înainte de a termina, rugăm pe d. V. Bilciurescu să ne spue când este sincer ? Când în cronicele expoziţiilor individuale preamăreşte pe vechii societari ai Artei Române sau atunci când în urma suggestiunilor de tot felul, îl dărâmă sau îl pune în vecinătatea supărătoare a diletantismului deplorabil strecurat pe alocuri, în Salonul Oficial ! Aşteptăm un răspuns cinstit a maestrului ci tră de desen care, deşi numai în funcţie de înţelegerea subioc«maestru» rămâne pentru noi numai «de titlul de realizare de valori plastice pure: desen», şi pe care d-tră (rămas fără formă şi culoare, sprijin), îl chemaţi în ajutor spre a mai ! Thiébauld-Sisson, octogenarul crldle arunca şi el o pietricică cu mâna de al lui «Le Temps», umple câteva coloane pigmeu în cetatea indestructibilă a arj cu consideraţiuni generale asupra Salonei moderne, din fericire spre onoarea ţiului de la Paris din anul acesta, şi oficialităţei române, astăzi întronată şi, uimitor de tânăr, constată cu durerea tot stăpânitoare în Salonul Oficial. aceeaşi tendinţă de totdeauna a oficiali« Arta plastică nu o formează pensulaturile de rântaşuri rumene întinse de gospodinile harnice pe muşamale uzate smulse meselor din bucătării, nici efuziunile lăptoase ale iaurgiilor cari după răsboi vor să umple cu produsele lor saloanele parvenitului îmbogăţit peste noapte şi nici frământările în urdă a formelor pseudo-sculpturale ale frizerilor romantice sentimentali. In afară de acest public, avut mai este unul, cel de elită, modest, umil poate, dar care nu admite să fie violat de trivialitate. Clasicul, care nu e altceva decât echilibrul absolut şi perfecta armonie în conţinut şi formă, care nu e decât realizarea sintetică a permanentului din natură, nu trebue confundat cu lamentabilele pastişări clasiciste isvorâte din lipsa de talent şi de putere de creaţie a pensulatorului cu orice preţ sau a frământătorului de urdă. Vina nu e a noastră dacă pretinşii «artişti reputaţi» până ieri din lipsă de concurenţă, nu ştiu să cetească şi să pătrundă în legile tainice ale naturei care, nu se deschide decât iniţiaţilor- Vina nu e a noastră dacă tot ei deşteptându-se dintr’un vis frumos şi o iluzie atât de dulce cad* pe neaşteptate de pe un trotuar numai de zece centimetri, producându-şi totuşi şocuri traumatice destul de dureroase. Arta nu trebue s’o facă toţi, fiindcă nu pot s'o facă toţi Căutaţi deci bucăţica de pâine aiurea, stimaţi colegi până ieri «reputaţi»! Mai sunt atâtea drumuri deschise.... Aceasta trebue s-o ştie publicul, nu să creadă balivernele zilnice a unor cronici interesate din care, toţi cari au nenorocirea să murdărească o pânză sau să strice o bucată de marmoră pe înţelesul tuturor, ies unşi şi proclamaţi aleşi ai artelor. Sărmană Dacia felix! în care, muritorii de rând sunt mai puţini decât artiştii... «Universului»! D. V. Bilciurescu şi cu dânsul poate mare parte din public ca şi din «reputaţii artişti» nu ştiu că, clasicul poate fi conţinut în cele mai îndrăzneţe forme aparţind şi celor mai îndrăzneţe tendinţe, cât timp legile imuabile de armonie şi echilibru sunt respectate. El trăeşte CORNELIU MICHAILESCU artist pictor Rânduri pentru prietenul Mihailescu-Tescani şi profitabile multor alte Dintr’un liniştit colţ de ţară românească, urmăresc, cu stăruinţă, greaua dar frumoasa povară ce ţi-ai luat: aceia de a dezbate problema marasmului muzical din România. Din călduroasele tale articole am dumerit că muzica şi al ei templu, se rezumă la noi în Ţară, în instituţia Operei Române că acest templu a fost dărâmat de Samson (Gogu) Georgescu şi că supranaturala sa forţă i-a fost anume dăruită pentru anumite scopuri de către zeiţa: Concesia. Recunoaşte, cu mine împreună, că pornind dela această premiză ar trebui să tragem concluzia că odată ce toată muzica s’a adăpostit în templul dărâmat de noul Samson, azi am rămas fără muzică. Aşa să fie ? Mediu — favorizat de soartă e regulatorul. Aşa dar cântăreţul n’a format , nu poate forma singur Opera, deci nici n’are dreptul la privilegii mai mari. Este oare bun amestecul cântăreţilor în ceia ce priveşte alcătuirea direcţiei şi organizarea Operei? Cântăreţii, au cerut Opera de Stat. Au avut-o. Cântăreţii şi unii muzicieni au cerut înlăturarea primului director de Scarlat Cocărăscu. Ministerul a satisfăcut şi această cerere. Azi principalul vinovat e Samsonul Gogu. Cine l’a cerut? Cântăreţii şi muzicienii de mare anvergură. Acum lumea va fi lămurită pe deplin: nu-l vrem pentru că l’am vrut, îl vrem fiindcă nu l’am vrut. Natural şi Minister şi public se vor Problema pe care o pui tu e foarte, întreba: în definitiv ce mai vor cântăvastă şi va atrage multe discuţii. Una e muzica românească, alta e Opera Română şi cu totul altă scripcă prietenii noştri cântăreţii români. E drept că muzica românească înglobează şi operă şi cântăreţi şi compozitori şi critici şi instrumentişti. Dar cum, în literatură, Teatrul Naţional din Bucureşti n’ar putea opri elanul, tot astfel ulei Opera din Bucureşti nu ar putea stânjeni dezvoltarea muzicei româneşti. Şi, iarăşi, cum artiştii Naţionalului n’ar putea întmormânta literatura, tot astfel nici cântăreţii n’ar putea pune pe catafalc muzica noastră. Şi, să ne înţelegem: una e muzica românească şi chiar templul ei şi alta este Traviata şi Rigoletto. Aşadar greşeşti în idolatria ta când creezi un Samson şi un templu. Nu în Samsonul tău stă toată puterea muzicei. Avem în muzica noastră, ca şi în literatură critici, creatori, bârfitori, răspânditori şi chiar sindicate, acestea un fel de protozoare, fiindcă niciodată nu ştii cu ce se hrăneşte şi ce organisme posedă. Avem o întreagă — să vorbim în termenii noştri — gamă pornind de la mihalachiştii muzicii (din punct de vedere dragomirescian) până la baltazarii sunetelor inteligente. Avem un Nichifor Crainic muzical după cum avem pe Cosminul nostru- El! Dacă distinsul şi sclipitorul Brăiloiu ar renunţa la scuza limbei lungi, şi tu ai afla mai multe şi publicul ar privi muzica românească altminteri. feţii români azi pentru ca să ştim ce anume vor cere mâine ! Şi eu sunt convins că marele dărâmător — revenind la chestia noastră—de George Georgescu. Dar recunoaşte, prietene Toscani, că el a fost cerut de cântăreţi. Totuşi e vinovat fiindcă a acceptat să ia locul — asim Ta luat —a primului director, d- Scarlat Cocorăscu. E vinovat. Totuşi se pare că nu e aşa vinovat din moment ce fostul director general a colaborat mai târziu cu toată sârguinţa alături de Samsonul tău. In ultimă analiză ajung la convingerea că tot tu ai dreptate, marele şi singurul vinovat tot Gogu e. Acum compozitorii de ce n’au reaţionat, de ce s’a renunţat la prima grevă şi mai ales de ce marele George Enescu nu şi-a supus cuvântul lui — oara ar fi fost hotărâtor — în chestiunea Operei de dărâmare pe care a dus-o Samsonul tău î Imi face impresia scumpul meu Toscani, că vom Inebuni punându-ne şi repetând la Infinit întrebarea: a fi sau a nu fi traşi pe sfoară. Intre noi şi «în mare taină», am impresia că muzica românească e înconjurată de trădători şi răufăcători. E o conspiraţie generală a tuturor muzicienilor contra cântăreţilor. O dovadă că există această «maffia» e că până şi cel mai multilateral muzician, dârzul şi şflohmnitorul fin Brăiloiu tace. Ori îi e frică ori n’are ce spune ! Şi atunci când în muzica românească ! Aşadar, reîncepe dragă Toscani, redin care fac parte şi es la laurîleţiizolvarea problemei ce te persecută şi corurile dureros de false şi chinuitoare P° tine, pe alte date, cifre şi considepentru urechi, cu care se face educaţia, rente. Vei avea poate noroc mai mult ostaşului român în militărie şi învăţă-te c®-t mine, mântui muzical, şcolar şi cel superior şi opera şi văzduhul simfonic zguduit de jazzbanduri politonalizate sau de pompierească Thebaidă, de ce să scoatem ţap ispăşitor pe Gogu Georgescu, văzut de tine în înflăcărată fantezie sub chipul părosului Samson, tocmai el care nu prea se mândreşte cu podoaba capilară ? Există un marasm muzical, e cert. Dar nu George Georgescu e vinovat. Dacă am privi chestiunea Operei cu obiectivitate am trage alte concluzii. E un caz asemuitor cu tulburările studenţeşti unde vinovaţi n’au fost nici studenţii nici profesorii. Sunt principii cari se bat cap în cap la Operă. Cântăreţii spun: noi suntem Opera Română, noi am înfiinţat-o, a noastră e, noi trebue să avem vot hotărâtor, vrem să occidentalizăm Opera după sistemul Operei de stat din Viena. Sunt unele pretenţii juste, altele eronate. Că Opera Română înseamnă numai cântăreţii români, asta e o pretenţie cu totul absurdă. Opera înseamnă în primul rând cor şi orhestră, solişti, maeştrii, balet, bibliotecă, costume, decoruri, maţinişti, decoratori croitori, etc... Asta e Duminică 27 Iunie se împlineşti 37 ani de la moartea lui Mihail Eminescu. Cu acel prilej, comitetul instituit pentru ridicarea în Bucureşti a ţinut monument marelui poet român sub preşedenţia d-lui general Moşoiu va organiza un parastas şi un pelerinaj la cimitirul Bellu. Se vor concedia 46 de stagiari de la Teatrul Naţional din Bucureşti Ministerul artelor în urma avizului comisiei speciale a hotărît oficial să concedieze 16 de stagiari dela Teatrul Ia Operă. Un mecanism de ceasornic indenţional din Capitală, fiecare joacă rolul unei rotiţe şi unde : Ministerul adaogă amănuntul că la maestru!—chiar dacă s’ar opune un dis- Comoedia franceză sunt 60 de angajaţi, tins compozitor şi şef de orchestră în contar la Bucureşti 150. Radu Urlăţianu Comemorarea morţii lui Mihail Emiţieseu a