Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)

1926-06-11 / nr. 477

Cronica Ardealului Chestiunea nouilor autorizaţii Declaraţiile l­ui Ion Minulescu, directorul general al Teatrelor, făcute unui ziar minoritar ,în privinţa acestora vom fi cât se poate mai severi. Vom da întâi de toate autorizaţii acelora, care, ca artişti, ne garantează că vor fi nişte directori înţelegători şi civ­tre a autorizaţiilor sumedeniei dej ştiţi, apoi că nu înseamnă o primej­die pentru ţară din punctul de ve­dere al statului şi că au un trecut neîndoelnic. Nu voim ca unii să trupe de teatru evreo-minoritare, adică să se pună capăt actualei stări de lucruri revoltătoare pe­­ care am descris-o în câteva foile­toane de dată recentă, sau să fie menţinută, după cum va socoti ofi­cialitatea. Este o chestiune de interes obş­tesc, o chestiune care interesează de-a dreptul statul, fapt pentru care ţinem să reamintim oficialităţii, că nu poate să nesocotească cele arătate în această privinţă în co­loanele «Cuvântului». De­ocamdată, deci, suntem satisfăcuţi că stările de lucruri ce le-am arătat se reo­­glindesc într’o seamă de declara­­ţiuni importante ale d-lui Ion Mi­­nulescu, directorul general al tea­trelor. CE A CONSTATAT OFICIALITA­TEA LA TEATRELE EVREO-MI­NORITARE D. I. Minulescu a declarat ziaru­lui «Brassói Lapok» următoarele: — «Chestiunea aceasta lasă în­­tr'adevăr mult de dorit. Unii direc­tori au făcut pur și simplu între­prindere comercială din teatrul lor jertfind orice valoare artistică şi împingând pe artişti in mizerie. Alţii, apoi, au adus, prin contra­­bandă, artişti de peste graniţă, şi i-au pus să joace în secret, fără să ţină seamă de situaţia siguranţei ţării, şi chiar fără să ţină seamă că iau prin aceasta pâinea de la gu­ra artiştilor din ţară. Iar alţi direc­tori, desconsiderând legea, au ju­cat piese ce se împotrivesc moralei şi legilor, Jăcmănească pur şi simplu publi­cul, să înşele statul şi pe artişti, furându-i primului veniturile şi a­cestora salariile. In privinţa aceas­ta vom proceda sever p­rin ce priveşte pe artiştii de pes­te graniţă, îi vom da afară din ţa­ră pur şi simplu. Nu voim să ia pâinea de la gura artiştilor de la noi». Este foarte de actualitate o ches­tiune despre care am mai scris în coloanele acestea, chestiunea tea­trului minoritar. Urmează să se facă peste cinci zile noua reparti­NU SE STA DE VORBA CU PARTIDUL MAGHIAR ale teatrelor minoritare In continuare d. Minulescu a de­clarat că oficialitatea va refuza să primească în chestiunea nouilor au­torizaţii părerea partidului ma­ghiar, care după cum am mai ară­tat, s’a grăbit să ia sub scutul său pe directorii actuali sau eventual să indice persoane pe care le are în graţiile sale. «Vom da prioritate numai artei şi interesului de stat — a adăugat d-sa, în continuare la declaraţiile despre excluderea politicii. Cei ce sunt în regulă cu acestea, vor pri­mi autorizaţie, numai să aibă ga­ranţia materială necesară». Ziarul iredentist după care re­producem declaraţiile acestea, ţipă în comentarul din încheiere împo­triva măsurilor puse mai sus în ve­dere în privinţa artiştilor de peste graniţă. Este singurul comentar la care ne puteam aştepta din partea lui. * Curierul judiciar Neregulile de la închisorile Statului ARESTAREA UNUI COMPLICE De judecător de instrucţie Codin Ştefănescu lea­ luat câte un supli­ment de interogator, au fost din nou confruntaţi, după care i-a lăsat liberi. Aceasta, în vederea desfăşu­rărei ulterioare a instrucţiei, care va începe de aci încolo mai intens, D. judecător a ţinut să aibă nouă verificare a primelor afirma­ţii a celor puşi sub acuzaţie spre a se fixa linia de procedare în vii­toarele cercetări. RECURSUL LA CONTEN­CIOS CU PRIVIRE LA DI­ZOLVAREA CAMEREI AGRICOLE DE ILFOV S. I a Curţii de Apel a judecat zilele trecute cererea în contencios făcută de d. D. R. Ioaniţescu pre­şedintele camerei agricole de Ilfov împotriva decretului regal de di­zolvare a acestei camerei agricole. Reprezentantul Ministerului de do­menii ridicase un accident de inad­misibilitate a cererei în contenciois incident ce curtea îl unise cu fon­dul care s’a dezbătut în acea şe­dinţă. Ori curtea s’a pronunţat respin­gând cererea în contencios ca inad­misibilă. CONDAMNAREA DEFINI­­NITIVA A UNUI FOST MAGISTRAT S. N­ a Curţii condamnase la 3 luni închisoare corecțională pe d. Nicolae Simionescu fost judecător Parcalopol a fost depus aseară la c­onstrucţie pe lângă tribunalul x„x I­l fe Ialomiţa fiind învinuit că în Văcăreşti NEREFUILILE DELA MI­NISTER­UI FIE INSTRUC­ŢIE PUBLICA Eri după amiază au fost chemaţi la cabinetul 3 instrucţie d-nil Ghi­­ţescu Petre, fost diretor al învăţă­mântului primar, intendant-colo­­nel Alexiu şi Alex. Ionescu, şef de birou la Ministerul de instrucţie publică, mai multe pricini deferate la cabi­netul său de instrucţie, ar fi pre­tins şi primit mită. împotriva deciziei curţei, d. Si­mionescu a făcut recurs, pe care s. II a înaltei Curţii de Casaţie l-a judecat ori, cu concluziile d-lui pro­curor general Al- Dem. Oprescu, înalta Curte a respins recursul ca neîntemeiat. Directorul închisoare, Focşani Ştefan Teodorescu, a declarat că a luat, printre alte sume, şi suma de un milion 450.000 lei pentru di­ferite furnituri. Suma de un milion a justificat-o cu o factură dată de un comerciant Moise. Mai rămânea de justificat suma de 450.000 lei. Petru acaesta sumă, a prezentat o chitanță iscălită de comerciantul D. Parcalopol din str. Mecet 8 care ia­ dat-o de complezenţă. Deşi Teodorescu a declarat că, din îndemnul său, D. Parcalopol a făcut o cerere aprobată de directo­rul general al închisorilor şi pe care a şi încasat-o, totuşi Parcalopol nu vrea să mărturisească această com­­plezenţa. El susţine că a dat această chi­tanţă primind în realitate suma de 450.000 lei pentru o furnitură de doage, care, în realitate nu s’a fă­cut. După cercetări laborioase, după confirmitări cu Teodorescu şi Gol­­denberg, procurist al lui Parcalo­pol, aesta refuză să mărturisească orice amestec la delapidarea lui Teodorescu. In faţa acestui refuz de a mărturisi d. judecător Papa­­dopol a emis mandat de arestare înpotriva lui Parcadopol. Acţiunea publică e deschisă de d. procuror Al. Răşcanu conform art 50, 51 combinat cu 140 cod penal (complicitate la delapidare). vestiţi d un Toscanini, un Kusse­­vitzky îşi au orchestre proprii pe cari le susţin cu banii lor. Un şef aproape oficial ca Pierne, un Paray abia de câştigă câteva sute de franci pe lună. Şi ce cunoştinţi, ce muncă depun aceştia, ce repertoriu au! Crede d-sa că va uimi pe cineva în străinătate cu cele câteva sim­fonii şi uverturi classice, cu Pate­tica lui Tchaikowsky şi două-trei poeme de Strauss? In literatura dramatică-muzica­­lă, la Operă, d-sa nu a dat măcar dovada unei cunoaşteri a meşteşu­gului de teatru. Are încă totul de învăţat. In nici un caz nu-l credem vrednic să joace în această institu­ţie alt rol decât acel al unui prim şef de orchestră. .. înseamnă aceasta că am dori Plecarea d-lui Geor­gescu?». Da şi nu. Da, fiindcă îndepărtarea d-sale temporară ar putea limpezi pe loc încurcăturile iscate din prea vio­lentele animozităţi ale ultimei gre­ve- O exasperare capabilă să-şi va­lorifice drepturile mergând până la crimă, nu trebuie întreţinută a­­tunci când un singur om pare — pe drept sau nedrept — că împiedică pe atâţia alţii să trăiască. Am pre­văzut că se va ajunge aci — şi a­­tunci când cu concesii minime, în interesul instituţiei şi al tuturor, se putea asigura liniştea dacă nu prosperitatea ei — d­l Georgescu s’a înfundat de bunăvoie în mlaştina de ură şi resentimente iremedia­bile. Apoi, d-l Georgescu ar putea în­văţa multe în străinătate. In pri­mul loc, ceea ce se cere unui adevă­rat «Musikdirector». O lecţie de mo­destie, un început de autocritică. Ce fel de muzică se face pe acolo. Cam­ sunt curentele de azi. Oraşele germane şi italiene, capitalele A­­pusului şi în special Parisul l’ar face să mediteze profitabil asupra artei sale şi asupra lui însuşi. L’am trimite chiar şi la Marsilia unde în afară de vestitul port mai e şi frumoasă operă cu frize de Bour­delle ce ne-ar putea sluji de pildă. Când s’ar întoarce din acele pe­regrinaţii utile, Tanu primi desigur cu toţii pe d-l Georgescu cu o altă simpatie, considerându-1 ca pe victimă şi un artist reînviat. Nu i-am dori totuşi plecarea din alte motive, foarte puternice. întâi, spectrul evocat de Sim- Al doilea, nu suntem atât de bogaţi în valori muzicale ca­ să ne putem lipsi chiar şi pentru scurtă vreme de temperamentul d-lui Georgescu. Şi apoi — ceea ce poate fi absurd şi naiv — avem încă iluzia că dacă i-ar veni totuşi ilustrului persona­giu mintea Românului cea din ur­mă — ar putea deveni, cu puterile lui bine cârmuite, un factor consi­derabil de propăşire artistică. Ce minunate respective ni s’ar deschide atunci! Evocăm dornici, după atâtea ne­gaţii Un program constructiv Dar despre aceasta în numărul următor. -xxoxx- CUVÂNTUL Chestiunea desființărei clinicei chirur­gicale a lui Toma Ionescu tervenţii politice anulase această hotărîre. Părerile au fost împărţite. Parte din profesori s’au declarat contra felului de a proceda al mi­nisterului instrucţiune­ şi au cerut scoaterea catedrei la concurs. O altă parte din profesori a opinat că gestul ministerului este legal. A rămas ca chestiunea să fie dis­cutată într’o nouă şedinţă, care se lui Toma Ionescu, pe care, se ştie, va ţine Sâmbătă seara, când se va ministerul instrucţiunei le decla- a lua în desbatere şi fondul ei, rase vacante, iar în urma unor in- Şedinţa s’a ridicat la ora 8 seara. Membrii Senatului Universitar din Capitală s’au întrunit aseară, în localul facultăţii de ştiinţe, sub preşidenţia d-lui rector Ermil Pan­grati. La şedinţă au participat şi aproa­pe toţi profesorii dela facultatea de medicină. Timp de două ore s-a discutat nu­mai chestiunea clinicei chirurgica­le de la spitalul Colţea şi a catedrei Plângeri, constatări, lămuriri -00- Cazul de la Buzău Primim: Noţiunile raţiunii se întruchipea­ză în cele mai desăvârşite forme reale, făcând palpabil şi evident, ceia ce este în cugetarea noastră, numai fructul în stare de germen . Ceea ce este în individ numai in­tuiţie subiectivă, se generalizează prin analiza uniformă a indivizi­lor, analiză provocată şi ajutată din afară, de însuşi obiectul ce ia forme distincte şi isbitoare, prin ca­racteristica lor. Astfel se nasc discuţi­uni, opi­­niuni ce diferă puţin una de alta, cugetări şi acţiuni ce cu toate au de scop: o lămurire, o dumerire a­­supra celor ce sunt şi dacă cele ce sunt, trebuesc să fie sau km?! Pornit dela această ordine de i­­dei, dela această viaţă lăuntrică, răsfrântă în afară prin cuvânt, m’am întrebat de multe ori că, ce ajută existenţei, pentru a­ fi exis­tenţă când n’ar trebui să fie şi ce ajută omului nedemn pentru a e­­xista. Mai ales când acest speci­men cu calităţi preistorice, ocupă o demnitate în viaţa diriguitoare a bi­nelui public. Această întrebare, care nu este rezultatul unui singur strigăt de indignare, ci a unui corp întreg, mă face astăzi să relev pe Episco­pul de Buzău, Episcop care a făcut şi mai înainte pe cei cu simţul dreptăţii,­­ să dea alarma, anali­zând personalitatea acestui om. Şi-au făcut mulţi oameni de sea­mă datoria, de a-l designa, crezând că simţul de demnitate îl va îndem­na, dacă nu spre o îndreptare, dar spre o abdicare din postul însem­nat pe care-1 ocupă cu pretenţiuni de satrap postbellic.... necontrolat! Cu toate acestea, nici nu s’a în­dreptat, nici n’a abdicat, dovedind o stare patologică, care cere un tra­tament mai îndelungat şi mai acut, spre a omorî germenul. Un asemenea specimen — de stu­diu pentru anthropologi şi psiho­logi — caută să aducă blândeţea în cei pe cari îi urăşte, spre a-i face nevătămători caracterului său, dreptatea, la cei pe cari îi nedrep­tăţeşte! căci este cunoscut această stare caracteristică a sus numitu­lui Episcop — prin afacerea proce­sului cu stareţul de la Dălhăuţi — în care sentinţa dată de P. S. S a fost casată de Sf. Sinod o lovitură mai mare pentru re­prezentantul unui scaun Episcopal, nici că se poate. Căci casam, im­plică incapacitatea celui ce-a dat sentinţa, ce a fost casată! Insă această evidenţiere a inca­­pacităţii, n’a influenţat întru ni­mic caracteristica caracteristicului Episcop, fenomenal în persistenţa impertinenţei. Fiindcă profan fiind în ale conducerii Bisericii, este profan şi în simţul onoarei! Mai mult, merg şi mai departe în ne­respectul persoanei sale şi neres­­pectarea celor pentru care este pus să reprezinte respectul. Cu ocazia căsătoriei fiicei sale— căci a fost şi căsătorit — face din liniştea bătrână a­ vechei Episcopii, în care pietatea bătrânului Voevod Mateiu Basar­ab, şi-a încrustat su­fletul în arhitectura şi măreaţa pictură a Bisericii, dăruind credin­cioşilor solitari un loc de reabilita­re psihică,— a făcut zic, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, un local de petrecere profană!? Acest personagiu cu titulatură de Episcop, vine să profaneze cu patimile sale, un locaş străbun şi să conturbe liniştea celor acoperiţi de pietre grele, cu inscripţiuni ce a­rată faptele ale căror urme se păs­trează, dar cari din întunerecul criptelor nu pot trage la răspunde­re şi pedepsi impietatea acestui om ce­ aduce în lăcaşul liniştei şi al rugăciunii, lăutarul de drum cu a­­pucături şi expresii de cabaret... Nu putem sta indiferenţi la acea­stă lipsă de respect, căci este prea mare, este profanarea celor ce a­­vem mai scump, — şi nici a ne mul­ţumi cu constatarea exclamată de Cicero: «O tempora o, mores» — de­oarece nu suntem în acea epocă Romană, ci vom spune la toţi cari mai poartă un pic de respect faţă de cele ce ne-au ţinut până astăzi, strigând ca­ instituţiile noastre Bi­sericeşti să se respecte! Astăzi, să se respecte mai mult, când ne clătinăm pe chestiunea re­ligioasă, când avem în sânul nos­tru atâţia străini, să se respecte şi să li se dea oameni demni, de ca­racter şi cultură. Să lăsăm politica şi să scoatem la iveală oamenii capabili, pe­ ca­­re-i ţinem în umbră din pretexte de patriotism?! .. .! Regeneratoarele , tăriei ortodoxe sunt astăzi aceste aşezăminte ce chiamă în memorie vieţaile apuse şi nobile, virtutea şi tăria celor vechi. De la ele venim să ne luăm puteri proaspete. Dar ce va urma fiind date spre reprezentare unor astfel de oameni ? Ce va fi de nu se vor lua măsuri din vreme? Răspunsul îl ştiu cei ce aprofundează chestiunile şi cei cari stau azi în terenul de experienţă ,din vechiul lăcaş de cultură al lui Kesarie Episcopul, în care tronea­ză astăzi un... profan ! MEFISTOFEL încă un abuz în legătură cu cele de mai sus, ţinem să arătăm că persecuţiunea episcopului Ghenadie Niculescu îm­potriva arhim. Athanasie Popescu, stareţul mânăstirei Dălhăuţi, con­tinuă cu o înverşunare crescândă şi cu aceiaşi lipsă de temei legal sau canonic. Deşi Sf. Sinod, găsind că drepta­tea arhim. Popescu este desăvâr­şită, a anulat hotărîrea samavolni­că a episcopului de Buzău, acesta din urmă a trimis pe stareţ în ju­decata instanţelor laice. Judecato­ria din Buzău a achitat pe părin­tele arhimandrit, cu toate sforţări­le episcopului de a obţine o con­damnare, prin cartea de judecată No. 220 din 12 Aprilie 1926. înverșunat în ura sa, titularul diecezei Buzăului a refuzat să li­bereze arhim. Popescu, conform ho­tărîrii Sf. Sinod, cartea canonică de estre din eparhie. Din pricina acestui refuz, părin­tele arhimandrit se află de opt luni fără adăpost, fără hrană, fă­ră linişte sufletească, ucigând, du­pă cum spune cu drept cuvânt,în povestea sa, în toate sufletele pe care le întâlneşte stima şi respec­­tul pentru Biserică. Părintele arhimandrit s-a adre­sat în scris atât ministerului cul­telor cât şi Sf. Sinod, cerând să fa­că uz de prerogativele lor pentru a pune pe episcopul Ghenadie în po­­ziţiune de a executa hotărîrea au­torităţii supreme bisericeşti. -------xxoxx— - BANEASA Z­IU­A XX, Joi 10 Iunie FAVORIŢII NOŞTRI I. PR. MERIŞORULUI: Bora, Cardinal, Bogey. II. PR. TRANDAFIRU: Grajdul Schlessinger, Leţcae. III. PR. GAROAFELOR: Grajd. Marghiloman, Duduia. IV. PR. COBZAR: Gr. Marghilo­man, Gingaşa. V. H.CAPUL DE PRIMA­VARA: Brumar, Săftica II, Leuștean II. VI. PR. CRINILOR: (Săftica II) Musca, Electra. VII. PR. BUJORILOR: Omsc, Dragul Mamii, Kilia, Eglantine, (surpriză Polcovnic). . „.Bloo-IVotes In jurul Salonului Oficial Spre a lămuri opinia publică Nu ştim dacă inofensiva proză de cronicar a d-lui Victor Bilciurescu de la «Universul» ne-ar putea emoţiona, hotărându-ne la cinstea unui răspuns, fie el chiar cu caracter polemic. Repet, poate nu i-am acorda această onoare dacă n’ar fi în joc opinia publică, as­tăzi dezorientată din cauza permanen­tului conflict între opera de artă care nu poate fi altfel decât cum este și între cronica interesată a unor cotidia­­ne de mare tiraj. Dacă răspund, o mai fac în urma în­sărcinării primite de la un numeros grup de tineri expozanţi în actualul Sa­lon Oficial, convins fiind, că sunt şi în asentimentul tuturor celor cari, recunos­când şi respectând această organizaţie, s’au supus dispoziţiunilor ei regulamen­tare şi au trimis spre expunere operele lor de artă. Şi aceştia sunt mulţi, foarte mulţi şi dintre cei mai buni. Pe de altă parte, cred de asemenea, că şi artistul trebue să stea din când în când de vorbă cu publicul care, din fericire de la un timp încoace, cu toate multiplele sale greutăţi în lupta pentru existenţă, tot mai găseşte dragostea şi timpul necesar spre a urmări cu pro­­priile-i mijloace mişcarea noastră plas­tică. Profităm deci cu această ocaziune să aducem prinosul nostru de recuno­ştinţă celor setoşi de lumină şi de ade­văr în căutarea frumosului. E adevărat că, acest rol ar trebui în­deplinit de critic, iar în caz de absenţă a acestuia, de către cronicar care, prin comentarea obiectivă a operei de artă, ar putea lămuri priceperea şi îndruma gustul marelui public. Când critica serioasă lipseşte sau e răsieţ reprezentată prin unele reviste puţin accesibile publicului, când cronica unor ziare populare e nepricepută sau nesinceră, atunci e rolul artistului să vorbească; nu spre a-şi apăra opera, ră­mâne aceiaşi ca valoare intrinsecă, dar * ca să respingă denigrarea ei ’de către­­ elemente incompetente sau de rea cre- Ilinţă. Căci cum am putea oare considera campania pe care o duce d. V. Bilciu­rescu de doi ani încoace în contra Sa­lonului, dacă nu interesată şi de rea credinţă? D-sa are un procedeu foarte curios de a-şi face datoria de cronicare: ridică în slava cerului pe unii artişti moderni consacraţi în expoziţiile lor personale ori de grupare, coborând apoi tot pe a­­ceiași în cele mai întunecoase adâncuri când expun la Salonul Oficial. Astfel d-sa n’ar fi putut publica în No. 125 de Vineri 4 Iunie a. c. «Scrisoarea unui artist reputat la noi» (pe care ne prindem că-l ghicim cât e de reputat), prin care vechii societari ai «Artei Ro­mâne» ieri la avantgardă iar astăzi con­sacraţi de public şi recunoscuţi în fine şi de curajul de­ glotaş al d-lui Bilciu­rescu — care îndrăsneşte să descopere în sfârşit şi pe răposaţii Luchian la noi şi Cézanne în Franţa, — sunt trataţi de anonimul coleg: o simplă «mână de artişti» (manierişti, expresionişti, etc.), lipsiţi de geniu fiindcă, vai n’au putut ţine în picioare o asociaţie!? Ca de pildă una oarecare încretinită într’o bă­trâneţe decrepită şi stearpă. F. seducătoare teoria integral anoni­mului coleg că asociaţiile produc pe geniu, sau că numai geniile pot fi buni societari. Tot ei sunt «o mână de oa­meni despre al căror talent şi origine nu vom discuta acum» ei «au pus stă­pânire pe o bună parte din banul public, în ciuda celor ce muncesc din greu şi tânjesc o bucată de pâine». Aci e buba stimate coleg: «Tânjirea după o bucată de pâine!». Află că, Ministerul Artelor n’a fost creat să încurajeze frământările şi «tân­jirile» diletantismului nul şi iluzoriu al celor nechemaţi; nu e o instituţie de caritate pentru invalizii artei, ci una menită să promoveze valori efective, as­tăzi în persoana foştilor societari ai «Artei Române» care prenumără nume ca ai pictorilor: Pallady, Sirato, Sion, St Dimitrescu, N. Tonitza, Bunescu, Dărăscu, etc. sau ca al sculptorilor Dan Paciurea, Medrea, Jalea, etc., în prezent recunoscute de toţi, mâine în acea a tinerilor cari le urmează nobilul şi ge­nerosul exemplu, de a crea artă, neîn­ţeleasă la început, ostilă, dacă vreţi, pu­blicului, dar totuşi cinstită şi conformă unui crez nestrămutat, exemplu pe care, d-tră cari tânjiţi după imediatul dumi­cat de pâine particular său public nu-l puteţi pricepe. Nu ei d-le Bilciurescu «tocesc scă­rile ministerului şi clăniile de la uşa cabinetului directorului general al arte­lor», ci colegi ca amicii d-tră cari, vă inspiră asemenea cronici pline de con­­fuziune şi contradicţii, punându-vă în­tr’o postură lamentabilă. Nu e­ locul să vă dau o lecţie de este­tică spunându-vă că nu există artă nouă sau veche; arta nu se poate eticheta şi nici deci valorifica după etichetă. Există numai artă bună. Dacă e firesc astăzi ca arta bună să se identifice cu ex­presiunea epocei pe care o trăim, epocă dintre cele mai însemnate care au ocupat vreodată istoria, nu trebue să ne surprindă, fiindcă creaţia e mişcare, şi mişcare la rându-i e viaţă, iar viaţa e supusă forţat evolu­ţiei. Vina nu e a noastră cari nu ne putem sustrage influenţelor felurite ale civilizaţiei actuale modificatoare de sen­sibilitate şi de concepţii. Vina nu e a noastră cari preferăm expresul, auto­mobilul ori aeroplanul în locul carului cu boi sau al diligenţei, sau cari prefe­răm să ascultăm un concert prin radio de la mii de chilometri fără să ne cru­cim, în locul flaşnetei hodorogite de periferie. Artistul creiază, nu imită servil şi plat natura văzută prin obiectul foto­grafic.. Creaţia e exaltare mistică, e rupere de echilibru sufletesc spre regăsirea ţi­nui echilibru artistic. Deformarea de care vă speriaţi atâta, la noi se numeşte expresiune şi sea­mănă grozav cu toată aceia a marilor stiluri, numite: egiptean, asirobabilo­­nian, archaic grec, bizantin, romanic, gotic, etc., pe cari d-tră le recunoaş­teţi şi le respectaţi fiindcă aşa aţi în­văţat la carte şi ca supuşi şi sârguin­­cioşi elevi vă e frică să le contestaţi. Legile armoniei d-tră nu le vedeţi în gogoriţa modernismului, ci le găsiţi mai degrabă în cromolitografiile băr­bierului de mahala în care accentele de pasiune ale lui Romeo şi Julieta, ori Othelo şi Desdemona în cromatica tu­turor şerbeturilor de bragagerie şi a cos­meticurilor de bărbierie se intercalează cu ritmul sacadat al pitpalacului. Vai! cum suspinaţi după fata în roz, bleu şi verde cu porumbielul pe umăr din cromp-urile agăţate odată pe gri­lajul palatului Şuţu! Ce vremuri! Pă­cat ! Arta pe atunci nu era încă strâmbă; ea nu încăpuse încă pe mâna scelera­ţilor sau a «zuluşilor, hotentoţilor» etc., ţaţei franceze de a sufoca talentele ti­nere şi neastâmpărate prin sabotările lor sistematice de la Prix de Rome sau din Saloanele cu caracter oficial, res­pectând şi încurajând vechile obiceiuri de coterie academică, cu drepturi la să­lile şi panourile luminoase numai a «borş concours-urilor» a profesorilor, a elevilor protejaţi şi a recomandaţior politici­ La noi sub acest raport, putem spune că suntem în plin progres de civiliza­ţie. O nouă eră se deschide: acea a re­vizuirea valorilor pe un criteriu de com­petinţă şi de cinste, înlăturând unele erori inerente slăbi­­ciunei sau intereselor unora, ne putem mândri că protecţia şi influenţele din afară, în lumea noastră, nu-şi mai au aproape rost în această ţară a nepotis­mului. Câţiva diletanţi impuşi de personali­tăţi politice n’au putut să pătrundă în Saloanele Oficiale de după răsboi gra­­ţie opoziţiei dârze a juriului de zecei care constitue o forţă activă distrugând acea legendă a atotputerniciei Directo­rului general al artelor, care nu are decât rolul de delegat al Ministerului, asistând la bunul mers al lucrărilor. Cei avizaţi se ştiu prea bine, putând să des­­mintă când vor insinuările d-lui Bileii­­rescu. Salonul de astăzi, în afară de mici excepţii şi de un număr de artişti ade­vărat reputaţi, absenţi din diverse mo­tive, se poate spune că­ conţine majo­ritatea artiştilor noştri cari fac o ade­vărată cinste artei româneşti pornită pe oc­oale sănătoasă de laborioase cercetări şi rodnice realizări. Şi acum, înainte de a termina, rugăm pe d. V. Bilciurescu să ne spue când este sincer ? Când în cronicele expoziţiilor indivi­duale preamăreşte pe vechii societari ai Artei Române sau atunci când în urma­ suggestiunilor de tot felul, îl dărâmă sau îl pune în vecinătatea supărătoare a diletantismului deplorabil strecurat pe alocuri, în Salonul Oficial ! Aşteptăm un răspuns cinstit­ a maestrului ci­ tră de desen care, deşi numai în funcţie de înţelegere­a subioc­­«maestru» rămâne pentru noi numai «de­­ titlul de realizare de valori plastice pure: desen», şi pe care d-tră (rămas fără­­ formă şi culoare, sprijin), îl chemaţi în ajutor spre a mai ! Thiébauld-Sisson, octogenarul crldle arunca şi el o pietricică cu mâna de al lui «Le Temps», umple câteva coloane pigmeu în cetatea indestructibilă a ar­­j cu consideraţiuni generale asupra Salo­nei moderne, din fericire spre onoarea ţ­iului de la Paris din anul acesta, şi oficialităţei române, astăzi întronată şi, uimitor de tânăr, constată cu durere­a tot stăpânitoare în Salonul Oficial.­­ aceeaşi tendinţă de totdeauna a oficiali« Arta plastică nu o formează pensula­­turile de rântaşuri rumene întinse de gospodinile harnice pe muşamale uzate smulse meselor din bucătării, nici efu­ziunile lăptoase ale iaurgiilor cari după răsboi vor să umple cu produsele lor saloanele parvenitului îmbogăţit peste noapte şi nici frământările în urdă a formelor pseudo-sculpturale ale frizeri­lor romantice sentimentali. In afară de acest public, avut mai este unul, cel de elită, modest, umil poate, dar care nu admite să fie violat de trivialitate. Clasicul, care nu e altceva decât echi­librul absolut şi perfecta armonie în conţinut şi formă, care nu e decât reali­zarea sintetică a permanentului din na­tură, nu trebue confundat cu lamenta­bilele pastişări clasiciste isvorâte din lipsa de talent şi de putere de creaţie a pensulatorului cu orice preţ sau a frământătorului de urdă. Vina nu e a noastră dacă pretinşii «artişti reputaţi» până ieri din lipsă de concurenţă, nu ştiu să cetească şi să pătrundă în legile tainice ale naturei care, nu se deschide decât iniţiaţilor- Vina nu e a noastră dacă tot ei deştep­­tându-se dintr’un vis frumos şi o iluzie atât de dulce cad* pe neaşteptate de pe un trotuar numai de zece centimetri, producându-şi totuşi şocuri traumatice destul de dureroase. Arta nu trebue s’o facă toţi, fiindcă nu pot s'o facă toţi Căutaţi deci bu­căţica de pâine aiurea, stimaţi colegi până ieri «reputaţi»! Mai sunt atâtea drumuri deschise.... Aceasta trebue s-o ştie publicul, nu să creadă balivernele zilnice a unor cronici interesate din care, toţi cari au nenorocirea să mur­dărească o pânză sau să strice o bucată de marmoră pe înţelesul tuturor, ies unşi şi proclamaţi aleşi ai artelor. Sărmană Dacia felix! în care, muri­torii de rând sunt mai puţini de­cât artiştii... «Universului»! D. V. Bilciurescu şi cu dânsul poate mare parte din public ca şi din «repu­taţii artişti» nu ştiu că, clasicul poate fi conţinut în cele mai îndrăzneţe forme aparţind şi celor mai îndrăzneţe tendin­ţe, cât timp legile imuabile de armonie şi echilibru sunt respectate. El trăeşte CORNELIU MICHAILESCU artist pictor Rânduri pentru prietenul Mihailescu-Tescani şi pro­fitabile multor alte Dintr’un liniştit colţ de ţară româ­nească, urmăresc, cu stăruinţă, greaua dar frumoasa povară ce ţi-ai luat: aceia de a dezbate problema marasmului mu­zical din România. Din călduroasele tale articole am dumerit că muzica şi al ei templu, se rezumă la noi în Ţară, în instituţia Operei Române că acest templu a fost dărâmat de Samson (Go­­gu) Georgescu şi că supranaturala sa forţă i-a fost anume dăruită pentru anumite scopuri de către zeiţa: Conce­sia. Recunoaşte, cu mine împreună, că pornind dela această premiză ar trebui să tragem concluzia că odată ce toată muzica s’a adăpostit în templul dărâ­mat de noul Samson, azi am rămas fără muzică. Aşa să fie ? Mediu — favorizat de soartă e regula­torul. Aşa dar cântăreţul n’a format ,­ nu poate forma singur Opera, deci nici n’are dreptul la privilegii mai mari. Este oare bun amestecul cântăreţilor în ceia ce priveşte alcătuirea direcţiei şi organizarea Operei? Cântăreţii, au cerut Opera de Stat. Au avut-o. Cântăreţii şi unii muzicieni au cerut înlăturarea primului director de Scarlat Cocărăscu. Ministerul a satis­făcut şi această cerere. Azi principalul vinovat e Samsonul Gogu. Cine l’a cerut? Cântăreţii şi mu­zicienii de mare anvergură. Acum lumea va fi lămurită pe deplin: nu-l vrem pentru că l’am vrut, îl vrem fiind­că nu l’am vrut. Natural şi Minister şi public se vor Problema pe care o pui tu e foarte, întreba: în definitiv ce mai vor cântă­­vastă şi va atrage multe discuţii. Una­ e muzica românească, alta e Opera Ro­mână şi cu totul altă scripcă prietenii noştri cântăreţii români. E drept că muzica românească înglobează şi operă şi cântăreţi şi compozitori şi critici şi instrumentişti. Dar cum, în literatură, Teatrul Naţional din Bucureşti n’ar putea opri elanul, tot astfel ulei Opera din Bucureşti nu ar putea stânjeni dez­voltarea muzicei româneşti. Şi, iarăşi, cum artiştii Naţionalului n’ar putea în­­t­mormânta literatura, tot astfel nici cân­tăreţii n’ar putea pune pe catafalc mu­zica noastră. Şi, să ne înţelegem: una e muzica românească şi chiar templul ei şi alta este Traviata şi Rigoletto. Aşa­dar greşeşti în idolatria ta când creezi un Samson şi un templu. Nu în Samsonul tău stă toată puterea mu­zicei. Avem în muzica noastră, ca şi în literatură critici, creatori, bârfitori, răspânditori şi chiar sindicate, acestea un fel de protozoare, fiindcă niciodată nu ştii cu ce se hrăneşte şi ce organis­me posedă. Avem o întreagă — să vor­bim în termenii noştri — gamă por­nind de la mihalachiştii muzicii (din punct de vedere dragomirescian) până la baltazarii sunetelor inteligente. A­­vem un Nichifor Crainic muzical după cum avem pe Cosminul nostru- El! Dacă distinsul şi sclipitorul Brăiloiu ar renunţa la scuza limbei lungi, şi tu ai afla mai multe şi publicul ar privi mu­­zica românească altminteri. feţii români azi pentru ca să ştim ce anume vor cere mâine ! Şi eu sunt convins că marele dărâ­mător — revenind la chestia noastră—d­e George Georgescu. Dar recunoaşte, prietene Toscani, că el a fost cerut de cântăreţi. Totuşi e vinovat fiindcă a acceptat să ia locul — asim Ta luat —a primului director, d- Scarlat Cocorăscu. E vinovat. Totuşi se pare că nu e aşa vinovat din moment ce fostul director general a colaborat mai târziu cu toată sârguinţa alături de Samsonul tău. In ultimă analiză ajung la convingerea că tot tu ai dreptate, marele şi singurul vinovat tot Gogu e. Acum compozitorii de ce n’au rea­­­ţionat, de ce s’a renunţat la prima gre­vă şi mai ales de ce marele George E­­nescu nu şi-a supus cuvântul lui — oara ar fi fost hotărâtor — în chestiunea O­­perei de dărâmare pe care a dus-o Sam­sonul tău î Imi face impresia scumpul meu Tos­cani, că vom Inebuni punându-ne şi re­petând la Infinit întrebarea: a fi sau a nu fi traşi pe sfoară. Intre noi şi «în mare taină», am impresia că mu­zica românească e înconjurată de tră­dători şi răufăcători. E o conspiraţie ge­nerală a tuturor muzicienilor contra cântăreţilor. O dovadă că există această «maffia» e că până şi cel mai multila­teral muzician, dârzul şi şflohmnitorul fin Brăiloiu tace. Ori îi e frică ori n’are ce spune ! Şi atunci când în muzica românească ! Aşa­dar, reîncepe dragă Toscani, re­din care fac parte şi es la la­urîle­ţii­zolvarea problemei ce te persecută şi corurile dureros de false şi chinuitoare­­ P° tine, pe alte date, cifre şi conside­­pentru urechi, cu care se face educaţia, rente. Vei avea poate noroc mai mult ostaşului român în m­ilitărie şi învăţă-­­te c®-t mine, mântui muzical, şcolar şi cel superior şi opera şi văzduhul simfonic zguduit de jazzbanduri politonalizate sau de pom­pierească Thebaidă, de ce să scoatem ţap ispăşitor pe Gogu Georgescu, văzut de tine în înflăcărată fantezie sub chi­pul părosului Samson, tocmai el care nu prea se mândreşte cu podoaba capi­lară ? Există un marasm muzical, e cert. Dar nu George Georgescu e vino­vat. Dacă am privi chestiunea Operei cu obiectivitate am trage alte concluzii. E un caz asemuitor cu tulburările studen­ţeşti unde vinovaţi n’au fost nici stu­denţii nici profesorii. Sunt principii cari se bat cap în cap la Operă. Cântăreţii spun: noi suntem Opera Română, noi am înfiinţat-o, a noastră e, noi trebue să avem vot ho­tărâtor, vrem să occidentalizăm Opera după sistemul Operei de stat din Viena. Sunt unele pretenţii juste, altele eronate. Că Opera Română înseamnă numai cân­tăreţii români, asta e o pretenţie cu to­tul absurdă. Opera înseamnă în primul rând cor şi orhestră, solişti, maeştrii, balet, bibliotecă, costume, decoruri, ma­ţ­­inişti, decoratori croitori, etc... Asta e Duminică 27 Iunie se împlineşti 37 ani de la moartea lui Mihail E­­minescu. Cu acel prilej, comitetul instituit pentru ridicarea în Bucureşti a ţi­nut monument marelui poet român sub preşedenţia d-lui general Mo­­şoiu va organiza un parastas şi un pelerinaj la cimitirul Bellu. Se vor concedia 46 de stagiari de la Tea­trul Naţional din Bucureşti Ministerul artelor în urma avizului co­misiei speciale a hotărît oficial să con­cedieze 16 de stagiari dela Teatrul Ia­ Operă. Un mecanism de ceasornic inde­n­ţional din Capitală, fiecare joacă rolul unei rotiţe şi unde : Ministerul adaogă amănuntul că la maestru!—chiar dacă s’ar opune un dis-­ Comoedia franceză sunt 60 de angajaţi, tins compozitor şi şef de orchestră în contar la Bucureşti 150. Radu Urlăţianu Comemorarea mor­ţii lui Mihail Emi­ţi­eseu a

Next