Cuvântul, septembrie 1926 (Anul 3, nr. 547-572)

1926-09-01 / nr. 547

JIMUL III NO, 547. Redacția si Administrația 4, STRADA SARINDAR, 4 ...­­ 78/09 Administrația Telefon­­ 78/10 Redacția Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL abonamente d­in țara , , Un an........................................... * Șase luni . . ......................................’ Trei luni........................................... • IN STRĂINĂTATE _ Un an...................................... IGIJO ie| Trei luni ...........................................403­­­6 PAQINI 3 lei Miercuri 1 Septembrie 1926 Asistăm la timpurii şi nerăbdă­toare pregătiri pentru alegerile par­ţiale. Adică din nou pertractări, spas­murile măruntelor ambiţii locale, tocmeli, certuri, trageri pe sfoară. Rebeliuni ale periferiei împotriva centrului. Pentru guvern chestiu­nea rămâne mai simplă. In ultimul moment va mobiliza pe teren câte­va companii de jandarmi, pentru a uşura poporului delicata problemă de conştiinţă, de a-şi numi nesiluit, direct, egal şi secret, reprezentan­ţii fireşti, aleşi între aleşi. Dar importanţa ne­justificată şi prematură acordată de toate parti­dele acestor alegeri, ne lasă în com­plectă nedumerire. Naivitate ori mistificare1! Altădată, chiar sub re­gimul colegiilor, o alegere parţială însemna ori­cum o indicaţie. In­­dreptăţia mobilizarea forţelor, fiindcă alegerea din Caracal bună­oară prilejuia un discurs răsună­tor al unui şef, care fluturând re­zultatul urnelor în proţap, în frun­tea manifestanţilor la Palat, putea striga sus şi tare că ţara îl vrea, chiar dacă Vodă s’ar încumeta să zică ba! Precedentul creiat de ale­gerile ultimilor luni de guvernare liberală, Ie-a răpit însă orice im­portantă. Se ştie că aceste alegeri puteau îndreptăţi în vara, toamna şi iarna trecută pronosticuri opti­­miste a oricărui partid, în afară de cel de sub conducerea d-lui gene­ral, înfrânt sistematic şi umilitor pe toate fronturile. Atât alegerile parţiale cât şi acele pentru camere­­le agricole ori comună, stabiliseră netăgăduit o singură stare de fapt: guvernul liberal era uzat, iar par­tidul averescan se dovedise inexis­tent ca forţă electorală. Concluzia a fost că liberalii au rămas la câr­ma ţării atât cât au vrut­ cu ceasor­nicul în mână, iar d. general îm­potriva voinţei exprimate de alegă­tori şi împotriva oricărei logice a lucrurilor, a preluat guvernarea, ca arendăşia unei moşii, pentru care proprietarul nu simte nevoie să con­sulte plugarii, vitele şi lanurile, dacă acceptă ori nu, cutare ori cu­tare chiriaş provizoriu al destine­lor. Prin ce minune, după acest pre­cedent, alegerile parţiale din toam­­na ce se apropie vor căpăta oare semnificaţia şi importanţa care să merite atâta agitare! Oricare ar fi rezultatele, se vor găsi pentru bi­ruinţe explicaţii şi pentru înfrân­geri scuze. Se va risipi cerneală în deşert, cum se risipeşte de pe acum vorbă de prisos. Nimic însă nu s’a schimbat din rânduiala dinain­te hotărîtă, fiindcă nici alegătorii, nici Suveranul, nici şefii de partid nu mai pot insufla parlamentaris­mului vigoarea sleită, cu baloane de oxigen. U­n deputat mai mult şi mai breaz decât cei care încasează diurnele acum şi se plimbă în com­partimentele rezervate ale vagoa­­re''ior, nu va repara cu nimic impo­pularitatea crescândă a circului din Dealul Mitropoliei şi a somni­ferei săli din palatul Universităţii Ţara n’a refuzat acestor reprezen­tanţi, să zicem legali ai naţiunei, nici diurnele sporite nici biruri noi, nici supunerea legilor fabrica­­te cu mare viteză, după solemne cuvântări şi pompoase angajamen­te. Făgăduelile n’au dus decât la ruină şi la mizerie. Legiuirile la desordine. Scandalurile deslănţuite în şedinţe, la ştirbirea autorităţii. Cum să mai creadă poporul în alţi oameni şi alte programe! Oricât de primenită ar fi o min­ciună rămâne tot minciună. Iar re­zistenţa la minciună, e unul din drepturile omului şi ale cetăţeanu­lui, la care omul şi cetăţeanul înce­pe să se deprindă a nu renunţa, chiar dacă n’a învăţat-o până a­cum din nici un catehism al demo­craţiei. E adevărat, că ne întâlnim la a­­ceiaşi răspântie cu adversarii par­lamentarismului din ţările apusene ostenite de palavrele politice. Nu­mai că am ajuns la această răscru­ce pe alt drum. Acolo, parlamenta­rismul e în discredit fiindcă na­ţiunile nu vor să se mai lase rui­nate de câteva ambiţii personale organizate în bandă şi de ideologii impracticabile. La noi parlamen­tul însuşi a aprins feştilă de mort la căpătâiul parlamentarismului. Rezumându-se să mascheze o dic­tatură disimulată şi fleşcăită de autoritate, dovedindu-se în fieşte ce prilej neputinţe, absent dela pro­blemele reale ale timpului, făcând primă incompetinţei şi sluj şefilor respectivi de partid, părăsind şedin­ţele supărat şi întorcându-se împă­răşboiu, când n’a indignat marea masă a alegătorilor a scârbit-o. A­­cea tainică putere a prestigiului, pe care nu o poţi învăţa dintr’un tratat cum s’o câştigi şi nici cum să n’o pierzi, ci stă crescută în tine să fa­că trup cu tine, s’a pulverizat cu încetul. Nimeni nu se mai indig­nează. Se desinteresează pur şi sim­plu, strânge din umeri şi întoarce spatele. A fi parlamentar nu este astăzi o profesie prea onorabilă. E a multora care nu mai au alta. De ce dar atâta agitare, fiindcă, la o piesă proastă, jucată într’un teatru reputat anost, de către o trupă de umplutură, se vor recru­ta câţiva figuranţi mai mult, să caşte gurile în care chiar muştelor le e lehamite să-şi mai caute adă­post! Fiţi siguri că nimic nu se va întâmpla, nici catastrofal, nici e­­roic, şi totul va fi cum a mai fost, în cea mai sceptică ţară din câte sunt. Cezar Petrescu !n iurul tm cteSa HâîiiS»» iLumina Satelor» de la Sibiu pu­blică actul de trecere la biserica or­todoxă a unirilor din Hornba. Des­pre aceste întâmplări s’a vorbit. A­­cum avem un act oarecum oficial. Este o cerere în regulă, scrisă în­tr’un frumos stil simplu şi aşezat, în care credincioşii nu uită a amin­ti nici pe «Papa de la Roma, care n’a avut nici un amestec bun cu poporul românesc», nici împrejura­rea că învrednicindu­­-ne Dumnezeu să fim slobozi în ţara, noastră şi ca rege român, «s’a făcut biserica având patriarh românesc». Relatarea faptului arată că din 400 suflete româneşti, câte are comu­na, 322 au părăsit biserica Blajului. Cu acest act scris, lucrurile se lămuresc întrucâtva şi pentru cei din afară. Şi anul, de fapt, po­poranii s-au reîntors sânul bise­ricii ortodoxe. De chestiu­nea averii comunităţii respective nu este încă lămurită. Se pare că poporul nu a aşter_\ 1 h--%'t*4rea le­gală pentru­ a int,'a ... tinta ar-' cestei averi, care era a lor când e­­rau uniţi, şi care va fi tot a lor când se va pronunţa leg'Z. De aci rezultă că prot'M&e blă­­jenilor sunt îndreptăţite formă. In fond, ele nu apar însă decât ca obiecţiuni, pornite numai din, fap­tul că ei mi­ se pot obicinui cu gân­dul că au pierdut o comunitate. E, omenesc, dar, nu e logic. Uniţii nu ar trebui să u­ite cum au Căpătat de la 1700 până l, au­tari diversele comu­nităţi cari au trecut ai­ci. Şi poate că în chiar natura acestui proces de cucerire vor găsi pricinile pier­derilor de astăzi; qui in gladio oc­­ciderit, oportet cum gladio occidi (Apoc. 13, 10). Evident, nu înţelegem să grăbim cu o concluzie care ar putea fi pre­matură. Chiar când asculţi ambele părţi, hotărârea e anevoioasă. E clasică în această privinţă întâm­plarea de la Cheia-Cibului. Presa­ ortodoxă pretinde hotărât şi repe­tat că P. S. Episcop unit al Lugo­jului ar fi deschis uşa bisericii cu,, securea. «Unirea» de la Blaj pro­testează împotriva acestei afirma­ţii ca împotriva unei infamii. Po­ziţiile sunt ambele categorice şi diametral opuse. Căreia din dou­ă să te alături? In cazul de la Hamba a fost o­­rânduită o anchetă pentru sfârşitul acestei luni. E bine deci să aştep­tăm rezultatele acestei cercetări, pe cari, suntem siguri, atât «Unirea,» cât şi «Telegraful Român» le vor da publicului. Atunci vom putea vor­bi mai hotărât. Dar ori­care ar fi rezultatul aces­tei anchete, noi tot credem că, în­tre cele două biserici, cea mai rod­nică e calea păcii. Nae Somescu -xxoxx--xxoxx- Şi Porcu îşi serbează ziua — dar nu a sfântului Ignat (ar fi cel mai mângâetor dar ce nu l-ar putea face Di­mnezeu) ci ziua sfântului Alecu, jaime ce l’a­ căpătat Porcu atunci când un creştin şi-a încărcat conş-' fiinţa şi a patronat scufundarea de trei ori în cristelniţă a godacului, întors din Franţa unde lipsa de bună cuviinţă a Porcului a abuzat de accentuata delicateţă a Regelui, în preajma căruia a stăruit cu pre­zenţa lui până la desgust, Porcu s’a dus să-şi pună la umbră slăni­na in mijlocul brădetulu­i dela Te­­meş. Statul major — păduchi lăţiţi în jegul abundent al creţurilor de grăsime — l-a primit triumfal cu strigăte sincere de bucurie pe stă­pânul căminurilor lor. O sărbătoa­re de familie porcină, în care obi­cinuita nomenclatură de familie ar fi foarte încurcată şi de ruşine ar renunţa să mai stabilească altă e­­rarhie decât a scandalului. Şi Per­en îşi serbează ziua. O ţară întrea­gă aşteaptă ziua când i-ar putea face pomana, nu atât pentru cel care s’ar rosto?i ea în sfârşit, în marea necunoscută a morţii, cât din recunoştinţă fată ’-i cel ce a scăpat pământul de umbra neruşi­nată a păcatului. Acolo unde, şantajând primăria Braşovului şi funând ca de obiceiu statul, Porcu şi-a aşezat cocina, în­tre munţii aceia acoperiţi de pă­durile sumbre de brazi pe şoseaua ce şerpueşte alături de cursul ne­astâmpărat al Temeşului, sunt încă urme mute ale prăpădului luptelor din ISIS. La tot pasul morminte sin­guratice amintesc simplu fragmen­te de tragedie. Morminte necunos­cute, străjuite de cruci pornite de vânturi şi vreme să alunece spre pământ, morminte care închid cele mai măreţe exemplare ale oro­pnu­­­lui anonim, morminte simple, troi­­fe ai f­­inului naţiei noastre, măsoară dru -"-i. In mijlocul acestor locuri ca o provocare, ca o baligă de vită pe un mormânt, Porcu şî-a aşezat co­lonia. Intr’o ţară unde cutezanţa neru­şinării este luată drept inteligenţă şi curajul tâlharului drept deştep­­t aci­ane, nimeni nu şi-a pus vreo­dată întrebarea­ dacă totuşi nu s’ar cuveni o cravadas­e brutală, capa­bilă de a cutremura chiar borhoitul moral al Porcului. Nu este numai un om svârlit asupra ţârii noastre ca un scuipat al Satanei; este un întreg principiu ce atacă organis­mul statului ca spiroch­eta siste­mul nervos al omului. Dominaţia Porcului, dominaţia lui absolută, este o sursă de infecţie a atmosfe­rei, de totală demoralizare a ori­cărei conştiiuţi curate. Porcul este un toxic, este paralizia morală a naţiei româneşti. Partidul liberal îl suportă, îi ac­ceptă nu numai prezenţa dar şi au­toritatea, iar d. Ionel Brătianu te­­mându-se că murind Porcul, parti­dul i-ar rămâne fără porcărie, cul­tivă pe Tancred. Fireşte că, în mo­cirla bucuriilor, Porcu are şi o tris­teţe: nu-şi poate promova politi­­ ceşte godacul Atta, mal de vasilină calomelată. Insuşirele prădalnice sunt absente la odrasla Porcul­ui ; dela cel ce l’a zămislit nu a moşte­nit decât asemănările fizice. O oa­recare sensibilitate morală a făcut imposibilă utilizarea godacului At­ta de către Brătieni ceiace dă ade­sea râgăeli melancolice Porcului tată. Când auziţi — voi oameni cumsecade — vreun liberal svâr­­lind fraze de accentuată revoltă îm­potriva dihaniei cu slăbiciune pen­tru smare, nu socotit­ că ati întâl­nit o conştiinţă morală cumplit o­­fensată ci o biată laşitate târâ­toare ce în fata Porcului n’ar os­teni cu mătăniile supuşeniei prih­are, 11 acceptă? Nu! I se supun fiindcă este singura sclavie rentabilă spre care râvnesc din rărunchi şi frunta­şii ţărănişti şi — mai ales — naţio­nalii. Se vorbeşte fără întrerupere de posibilitatea unei fuziuni între partidul naţional şi cel liberal — o suspină părintele Man — o declară imperativ al istorici d. Sever — dacă nu s’au declarat însă publî­ce aceste tratative este că nu s'a găsit o bază convenabilă de per­tractare. Dar se va găsi şi acel punct de intersecţie al intereselor şi vor rămâne uimiţi, etern uimiţi naivii jertfit! ai tuturor partidelor că o clipă nu se va articula o sila­bă măcar din dorinţa eliminării lui Porcu. Fruntaşii partidului na­­ţional vor uita cu grăbită uşurinţă pângărirea şi jefuirea Ardealului de către Porcu, fiecare se va preo­cupa de a-şi elasticiza şira spinării şi morala căminului spre a cuceri graţia celui ce te procopseşte tot­deauna. Cine să se mai gândească la bieţii orfani ai naţiei, la Moţii vânduţi de către Porcu evreului Tischler Mor ? Există însă o conspiraţie a eve­nimentelor şi a fărădelegilor acu­mulate; împotriva acestei conspira­ţii nu poate nimic d. Romulus Voi­­nescu chiar: Este fireasca re­acţiu­ne pe care o provoacă fatal pute­rile de viaţă ale unei societăţi. Chiar uitat de moarte — în fiecare lună constat cu o crescândă triste­ţe că Porcu n’a murit — neruşina­tul voluptos al noroaielor va stârni gestul fatal prin care Dumnezeu iartă pe oameni de o plagă. Până atunci cn fast, e­‹ ’‹V›,tii indecente,­­mătarul şi-a serbat In cocina sa de pe valea Tem­eşului ziua nume­lui. Vor fi plutit în noapte fanto­mele ofensate ale celor morţi pen­tru patrie, vor fi oftat brazii cu tal­nice înţelesuri, dar Porcu fericit va fi citit telegramele de felicitări şi pe a Brăd­enilor şi pe a d-lui I. G. Duca şi pe a d-lui Vaida şi pe a d-lui Grozea şi pe a d-lui Octavian Li­vra. Eu am recitit necrologul Porcu­lui scris anticipat în aşteptarea fe­ricitei deslegări a destinului... «Pe orice mormânt, dormind în el chiar un păcătos, o lacrimă cade ea o postumă ertare: pe mormântul Porcului scuipatul chiar este un o­­magiu...» De ziua Porcului mi-a părut tare rău că nu-i pot publica necrologul. Pamfil Șescaru Porcului ANCHETE POLITICE Ademenirile liberale sunt în scă­dere la Bursa tocmelilor politice. Informaţiuni din surse autorizate ne îndrituesc a afirma, că «eveni­mentele importante» pe care ziarul d-lui Vintilă Brătianu le profetizea­ză cu litere pompoase pentru la toamnă, sunt mai problematice as­tăzi decât ori. Chiar cei mai zeloși partizani ai «conlucrărei» cu partidul liberal, fără să abandoneze ideia, s’au mai răcorit de căldura cu care o spriji­neau... De ce ! Vina este a orgoliului brătienist. Rezerva d-lui I. Bră­tianu Demersurile din timpul din ur­mă pe lângă d. I. Brătianu n’au răspuns aşteptărei liberaloizilor din diversele sfere opoziţioniste. Şeful partidului liberal se în­­vălue de reticenţe, de câte ori este vorba să se pronunţe categoric. Spre a fi precişi, i se cere să spue că ar pretinde, dela cei pe care-i pofteşte la dânsul. Având aerul că traduce această curiozitate legitimă, în dorinţa ce ar avea de aşteptat şi de primit, fostul prim-ministru răspunde că nare condiţie de pus, dar e gata să asculte cele ce i s’ar înfăţişa. Formula «Veniţi la noi şi are să fie bine pentru toată lumea, mai bine chiar decât se nădăj­­dueşte», nu satisface pe nimeni. Un fruntaş ardelean spunea de curând: «ASTA ŞI CU NIMIC E TOT UNA- Noi, ca să convin­gem pe toţi ai NOŞTRI TRE­­BUE SA LE EXPUNEM CEVA PRECIS». Teoria d-lui Vintilă Brătianu D. Vintilă Brătianu are o teorie mai orgolioasă. D-sa nu înţelege ca partidul liberal să facă primul pas, — şi de aceea a dezarmat şi desmin­­ţit demersurile d-lui Tuculeţ pe lân­gă ţărănişti. «Partidul naţional-liberal n’are de făcut avansuri şi propus condiţii nimănui. Partidul naţional-liberal poate merge şi singur înainte. Cei care vor să vie la dânsul, să o spue!» Pe de altă parte d. Vintilă Brătia­nu, adversar al orcărei fel de cola­borare cu oricine, nu admite decât o fuziune erarhică, întâi liberalofi­­care, pe urmă organizare: «SA NE PUNEM CT­ TOŢI LA MUNCA PENTRU BINELE Ţ­REI, ASTA ESTE CE TREBUE». Dar ca unii să fie rezervaţi mun­­cei iar alţii foloaselor, iată ce nu vor să priceapă cei mai fervenţi li­bera­loi zi, care ştiu ce însemnează «erarhia valurilor» la patronul d-lui Tancred Constantinescu. Şi nici inefabilul d. Sever Dan nu înţelege să se angajeze stipendiat numai de ideal. Vechi liberali re­clamă o primenire Caracteristic este faptul că în rândurile vechilor liberali se ma­nifestă făţiş curentul pentru pri­menirea şi reorganizarea partidu­lui. Un şef de organizaţie provin­cială şi fost viceprezident al Ca­m­erei, ne spunea de curând: «— Partidul liberal resimte simp­tomele raselor în decadenţă. Mer­gem către o gravă atrofie. Ne încus­­crim numai între noi. Văd apropiată ziua senilităţei noastră politice. Osa­tura generală a partidului e intactă. Dar organismul lui se şubrezează pe zi ce trece. Mai mult aer, mai multă libertate, mai mult individualism, o altă viaţă, şi noul cadre. Altmin­teri ne pândeşte paralizia». ..Foarte mulţi sunt cei care gândesc astfel. Şi când d. Vintili Brătianu adresează prin ziarul său «apeluri­», ca sa înceteze, ura contra partidului liberal, pe mo­tiv că România mare şi democra­tică românească sunt operele lui, dovedește o acefalitate politici’ deplorabilă. Apelurile d-lui V. Brătianu n’au răsunet,-și forma în care le adresează indispune Scrisori din Ungaria Budapesta, 29. — Se împlinesc as­tăzi 300 de ani dela cumplita în­frângere a Ungurilor la Mohaci şi dela începutul domniei de 150 de ani a turcilor în Ungaria. E o ani­versare care nu prea echivalează cu o sărbătoare naţională. Dar în Ungaria aceasta multe de toate se întâmplă tocmai pe dos. Şi astfel înfrângerea dela Mohaci a putut deveni pretext pentru continuarea desfiăţului iredentist care s’a în-, ceput săptămâna trecută de ziua sfântului Ştefan. Iredentismul unguresc e pe cât de exuberant, pe atât de obosit. Ce vreţi, sunt ani de când o ţine lanţ d­e o săptămână şi jumătate de când a început manifestaţia pentru inte­gritatea teritorială pretextată cu comemorarea întâiului rege ungu­resc, şi nu s’a sfârşit pe bună cale săptămâna Sfântului Ştefan şi a şi început comemorarea ceastălal­tă, la Mohaci, pentru ca să ţină şi ea peste o săptămână. Nu-i deci nici o mirare, că lumea e foarte plictisită de toată exhibi­ţia aceasta. Şi nu-i nici o mirare că această plictiseală a prilejuit în timpul comemorării de-o săptămâ­nă a Sfântului Ştefan întâmplări cari au făcut iredenta maghiară de poveste. COMPLICITATEA LUI SZELE BELA CU ORGANIZATORII SER­BĂRILOR DE LA BUDAPESTA Citesc în ziarele din statele suc­cesoare venite aici, că săptămâna sfântului Ştefan cel unguresc a de­curs aşa şi pe dincolo. Au fost pes­te 200.000 de participanţi. A fost ceva nemai­pomenit. Succesul mo­ral ca şi cel material fără pereche. Ş. a. m. d. Nici un cuvânt însă des­pre ceea ce s’a întâmplat de fapt. E foarte necesar deci să restabi­lim lucrurile, dacă nu de alta, cel puţin ca să se arate câtă complici­tate este între «Brassói Lapok» al dv. şi organizatorii acestei exibiţii a iredenţei. SUB EGIDA INTEGRITĂŢII TE­RITORIALE E perfect adevărat că oficialita­tea maghiară şi-a dat toate silinţe­le pentru asigurarea reuşitei. Orga­nizarea serbărilor şi găzduirea Un­gurilor din Statele succesoare a fost doar discutată într’un consiliu de miniştri.. Grija aceasta s’a vădit suficient. Fiindcă o sărbătoare a integrităţii teritoriale nu e de în­chipuit fără armată, domnul Hor­thy a avut grijă să ia cu acest pri­lej jurământul a 92 ofiţeri proas­peţi, absolvenţi de câteva luni ai Academiei Ludovice. Ministerul de război, la rândul său, a îngrijit de aranjamentul material al exhibiţiei de pe arena de pe calea Vllei. Voi mai vorbi despre asta mai jos. Un alt lucru prin care s’a vădit grija aceasta a guvernului a fost participarea Ungurilor din America pe banii cui, nu se ştie. La procesi­unea ce-a avut loc în Capitală dele­gaţia aceasta a purtat un steag cu inscripţia: «Rămânem credincioşi imperiului Sfântului Ştefan — Un­sorii din America». După procesiune a avut loc o li­turghie, la sfârşitul căreia asisten­ţa din biserică şi din piaţa Liber­­tăţii a intonat imnul lui Kölcsey şi faimosul «Credo» al iredentei: Cred în reîntregirea Ungariei! JALNICA POVESTE A FECIORU-J LUI DE IMP­ARAT CI­AB­A, IZBA­­VITORUL ARDEALULUI ^- -- Dar punctul cel mai reuşit am fost reprezentaţiile iredentiste de' (Citiţi continuarea în pag. II a) -----xxoxx—----­D. N. (orga şi „fraţii“ săi SUBIECT DE LEGENDA BIBLICA D. Nicolae Iorga se teme de soar­ta lui Iosef, care se ştie că a fost «vândut de către fraţii lui» pentru o modestă sumă chiar în valuta din acele vremi patriarhale. Se pare însă, cel puţin Biblia afirmă, că fiul lui Iacob nu prea a avut să se plângă mai târziu de fapta urâtă a fraţilor săi invidioşi şi lacomi. Dacă în aventura galantă cu ma­dam Putifar a avut o atitudine real­mente jignitoare pentru nobila da­mă, şi or ce putifară din zilele noas­tre va confirma această apreciere, — căci nu este ofensă mai gravă faţă de o femee, decât refuzul de a exercita asupra-i ceea ce, bizar pa­radox! se chiamă «ultimul ultra­­giu», — cariera politică a lui Iosef, nu s’a resimţit din acea întâmplare. Dimpotrivă. De acolo a pornit ascensiunea lui, fără să i se poată­ spune că s’a ridicat prin femee. ihî Să presupunem însă că fraţii lui­ Joseph s’ar fi avut cu dânsul, aşa­ cum de-o pildă, sunt între ei as­tăzi fraţii ardeleni Iacob, care-şi îm­part frăţeşte tot ce reuşesc să aibă dela alţii, ce s’ar fi ales de el? Or cât ceilalţi l-ar fi iubit, — pes­te anumite drepturi de întâetate ale lor n’ar fi putut trece niciodată. Tn consiliile de familie ar fi fost între­bat la urmă, dacă ar fi fost; păre­rea lui, cât de înţeleaptă, n’ar fi a­­vut precădere dacă fraţii, mai nu­meroşi, ar fi gândit în alt chip; şi chiar dacă bunurilor comune li s’ar fi dat o împărţire dreaptă între toţi, partea lui era să fie mai mult morală şi de fapt ceilalţi ar fi con­dus, pe când dânsul trebuia să se mulţumească a, căra apa la moara tuturora, de a lui neavând grije nici unul. In cele din urmă dacă neamul lui Iacob ar fi ajuns să gu­verneze în trib, e cert că nu lui Ia­cob, de care s’ar fi zis, poate, că are idei, însă nu e în stare să le pregă­­tească îndeplinirea, i s’ar fi dat în­­tâietate. Iată deci că «vânzarea» a priit din toate punctele de vedere cumin­telui, priceputului şi desinteresatu­­lui Iosef, ale cărui însuşiri ai săi­­ nu le apreciau de loc. ...Aşa fiind, şi încredinţat că isto­ria nu-i decât o succesiune de ana­logii, nu împărtăşesc răzvrătirea d-lui N. Iorga faţă de eventualita­tea de a fi «vândut de fraţii» săi. Fireşte, nu ştiu întru cât e îndrep­tăţită teama preşedintelui de la Vă­­lenii-de-Munte al partidului naţio­nal. Dar dacă aceştia ar acredita, o faptă aşa de rea, în locul d-lui Iorga, cenuşeteasă a poeticei ro­mâneşti, n’aş fi de loc supărat. Căci poate doar astfel, ca şi bibli­cul Iosef, va ajunge şi d-sa, un sfâr­­şit ministru al Faraonului... Arsenie Când iredentismul degenerează în mascaradă — CUM A DECURS DE FAPT SAPTAMANA INTEGRI­­TATII TERITORIALE, SĂRBĂTORITĂ SUB E­­GIDA SFANTULUI STEFAN.­­ GREVA FECIO­RULUI DE IMPAR­AT CI ABA IZBĂVITORUL ȘI A TOVARĂȘILOR DE DESROBIRE. — | — Dela corespondentul nostru particular —* (Citiţi continuarea în pag. II-a­ -----0X0----­Într’un articol anterior (vezi «Cuvântul» din 14 August), am schiţat două din cele mai intere­sante aspecte ale reformei învăţă­mântului, aşa cum o preconizează , ministru I. Petrovici. Spuneam la sfârşit, ca întregul succes al acelor idei de reformă atârnă de felul în care vom avea la înde­mână profesori pregătiţi în acest scop. Intr’adevăr, dacă Filosofia va cai, parlamentul României de după reintra în drepturile sale, între­gindu-şi obiectul în programa ana­litică a liceelor, cu etica, sociolo­gia, estetica, şi noţiuni de teoria conştiinţii, dacă se vor complecta orele de filosofie cu numărul nece­sar unei predări pedagogice ire­proşabile, — atunci profesorul de «Filosofie» nu va mai trebui să fie ca astăzi un licenţiat, silit să ia o a doua specialitate principală, pen­tru a avea ore suficiente în Cate­dră­­ (orele de Filosofie la liceu sunt în total 3, 2 în cl. VII şi 1 în cl. VOT...), sau un licenţiat în altă specialitate, care primeşte «spre complectare» orele de filosofie. In primul caz, învăţământul Filoso­­fiei se «papagalizează», de cele mai multe ori, pentru că în cl. VII eşti silit să «predai» toată logica şi ju­mătate din Psihologie în două ore pe săptămână, îşi poate oricine închipui la ce se reduce în mod obişnuit — nu vorbesc de excepţii rarissime — învăţământul filoso­fiei! Am avut ocasie să mă con­ving în diverse împrejurări şi mai predispoziţiilor de gândire ce le-ar ales la ultimul examen de baca-­ fi având acei elevi! Este însă peste de ROM. DEMETRESCU laureat. Bietul profesor, împins în coastă de circulare ministeriale groaznice — pentru că sunt date fă­ră rost şi în necunoştiinţă de cau­ză —, face cum crede mai bine să termine întreg materialul, uneori, în sensul circulărilor pomenite, «lăsând afară ceea ce nu este esen­ţial»! Auziţi! Dacă există lucruri neesenţiale — la o matere cu o sin­putinţă să faci aşa ceva într’o oră pe săptămână, şi să nu se uite că în cealaltă oră, ce rămâne până la sfârşitul anului, eşti dator să pre­dai din Psihologie. După cum vedeţi, cine a făcut programa ana­litică pentru acest obiect a împăr­ţit biata Filosofie cu metrul... Nu e de mirare, şi aici apare acea concepţie materialistă a cul­gură oră săptămânală (în el. VIII Hurii, după care omul cu cap se d. ex.)..., pentru ce s’au trecut in programa de studii!... Şi atunci profesorul crede că e mai bine să spună lecţia şi s’o ceară ştiută pe de rost pe ora ce vine, sau să lase, ca «neesenţial», nepredat, mate­rialul necesar, dar care răpeşte timpul... In amândouă ipotezele. Filosofia e sacrificată sau maltratată. De aceea în licee logica se «buche­­reşte», în loc să se facă prin exer­ciţii cu toţi elevii clasei, dând po­sibilitatea de clarificare şi ascuţire cunoaşte prin cît spune nu dutlă cum ştie să spună din experienţa vieţii. Dacă aş putea abuza de a­­ceste pagini, ca să arăt amănunţit cât de perimată e concepţia des­pre ceea ce trebuie să fie în liceu (Psihologia, după preceptele pro­gramei analitice, cititorii s’ar a­­musa îndestul! E suficient să adaug că pentru un om conştiin­cios alcătuirea unui manual de Psihologie după prescripţiile pro­gramei, ar însemna crearea unei­­e acestea să le înveţe elevii clase-idicul şcoalei la formarea fişei vii­lor VII şi VIII! Rezultatul i­Ma- 'dividuale şi a profilului psihologic nale despre Psihologie, pe care ele­­foarte curioase romane senzaţio­nale despre psihologie, pe care ele­vii le cumpără absolut zadarnic şi nu le citesc, deoarece un profesor conştient nu se va ocupa nici­odată cu comediile ce cuprind ele!... In cazul contrar, filosofia trece la coşul vechiturilor şi la acest obiect «se trage chiulul», după ex­presia consacrată de şcolarii cari aplică consecinţele unei reforme aşa de bine chibzuite... La Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj, am discutat mult timp — şi avem intenţia să fixăm în scris, — asupra celor ce trebuie să cunoască şi a felului cum trebuie să predea un profesor Psihologia la liceu. Sunt rezultate ale unei experienţe destul de fru­moase şi care ar trebui să se monstruozităţi, idei şi teorii care aplice, se bat cap în cap, contrazicându-se. Rostul profesorului de Psihologie lucruri fără nici o sistemă. Şi toa- ar fi să conlucreze alături de me­şi medical al fiecărui şcolar, an de an, astfel ca la ieşirea din şcoală, fiecare elev să-şi aibă într’un ca­zier special conspectul psihic al ap­titudinilor sale, care să poată uşu­ra la examenul de sfârşit de an, sau de bacalaureat, aprecierea jus­tă a elevului. Această fişă indivi­duală, presupune o observaţie ştiin­ţific pregătită şi îndelungat exer­citată. Pentru acest scop, am putea pregăti — vorbesc de Institutul de Psihologie din Cluj — în cursuri de câteva luni pe profesorii de Psihologie. Pregătirea trebuie fă­cută în Institut, pentru că se cere activitatea practică în acest scop și unitate de directivă pentru cei ce urmează cursul. Pe lângă acea­sta profesorul de Psihologie va avea de făcut — într’un număr de ore convenabil — și cursul de Psi­hologie la clasele unde e necesar

Next