Cuvântul, septembrie 1926 (Anul 3, nr. 547-572)
1926-09-15 / nr. 559
ANUL HI HO. 55S. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 . ,___I 78/09 Administraţia ■ elefen | 7a/10 Redactia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL ABONAMENTE IN TARA . 890 lei Qaeo luni . 409 „ yaav UHU TfAÎ Inti! 20) . 11 vi imit < IN STRĂINĂTATE . 160o iei Kaos» Inni : 80 volso luni Trei luni • 403 Din oraşul iluziei pacifiste Geneva, oraşul iluziilor pacifiste, loc de întâlnire a politicei externe a tuturor statelor este iarăşi ocupat de miile de delegaţi, gazetari, dame curioase, fotografi, cinematografişti şi inerentele anexe ale oricărui mare spectacol internaţional. Ca într’un paleidoscop, defilează toate chipurile omeneşti pe care le-a imaginat fantezia naturii, dela figura uscăţivă şi osoasă a lui sir Austen Chamberlain la figurile ce par desprinse de pe un afiş-reclamă pentru o cremă de ghete a nu ştiu cărei republică de cafiii. Un foarte interesant muzeu etnografic înfăţişează sala de şedinţe sub aspectul de linişte vecină cu somnolenţa. De altfel în afară de posibilitatea unor observaţii asupra multiplelor fizionomii, în afară de pitorescul ansamblului ce amuză ochiul, nimic din operaţiile de culise nu transpiră. Ai impresia că cel mai desăvârşit acord domină, că o unanimă înfrăţire universală s’a realizat, că numai un spirit de nevindecabil pesimism nu se poate bucura de perspectivele senine generatoare de sănătos optimism, pe care le deschide gândurilor noastre, această umanitate, subit transformată, printr’o ciudată alhimie morală, într’o realitate pacifistă mulţumită laboratorului extraordinar al Societăţii Naţiunilor. Ce obsedat de halucinaţia răsboaelor viitoare nu-şi poate găsi echilibrul gândurilor într’o linişte fecundă, într’o siguranţă întremătoare când priveşte fetele cuminţi, de oameni aproape somnoroşi ale sutelor de ocupanţi ai băncilor din sala de şedinţe? Dar ca la orice reprezentaţie de teatru totul se reduce la o simplă iluzie, pacea este tot atât de departe şi astăzi ca şi în prima zi când omul a trebuit să-şi asigure existenţa lovindu-şi, fără nici o protocolară declaraţie de răsboiu, adversarul. Societatea Naţiunilor a început să se definească — dar nu ca un laborator al păcii mondiale — ci ca un loc de întâlnire a politicii externe a tuturor statelor. Intrarea Germaniei în S. D. N. (Société des Nations) nu trebue deci judecată dintr’un punct de vedere al unei etici internaţionale, adică ca fireasca răsplată morală ce se dă unui stat cuminţit, pocăit şi lepădat de înclinarea satanică spre o ideologie războinică, ci pur şi simplu ca un succes deosebit de important în politica externă repurtată de Stresemann, ministrul de externe al Germaniei. Dar importanţa politică o subliniază şi faptul că pentru a doua oară de la Locarno, preparativele de intrare a Germaniei în S. D. N. provoacă o criză îngrijorătoare. Tactica nefericită a promisiunilor formale şoptite la ureche, ţesătura intrigilor şi a manevrelor de culise au fost hotărîtoare în determinarea atitudinei Spaniei. Nu s’a ţinut seamă de trecut, de revendicările şi proraisiunile din trecut; s’a repetat acelaş joc cu Spania ca şi cu Brazilia. Dreaptă, sau nedreaptă, atitudinea Spaniei cât şi tactica diplomaţiei franceze, marchează limpede pentru oricine că factorul hotărîtor la S. D. N. este Anglia. Circulă o frumoasă replică ce i se atribue reprezentantului spaniol de Palacios, dată lui Sir Austen Chamberlain: «Spania nu mai este o mare naţiune? Am avut cel mai mare imperiu colonial , şi cu mult înainte de Anglia; este drept că datorită împrejurărilor protivnice l-am pierdut, dar întreb dacă în ziua când şi Aneia va pierde imperiul său colonial va înceta totuşi de a fi un stat mare al lumii? Eu cred că nu». Fără îndoială că în conştiinţa lui Sir Austen Chamberlain a trecut o undă de amară îngrijorare, reversibilităţile istoriei, sentinţele definitive ale istoriei cine le poate oate împiedica, când ele sunt implacabile ca şi dramaticul final al morţii? Anglia a înlesnit intrarea Germaniei în S. D N. iar politica imprudentă a Franţei a complectat cu o grabă stranie tactica engleză. Necontastat, la Locarno d. Briand a făcut dovada supremă a spiritului pacifist ce domină politica franceză. Preţul gestului de la Locarno? Abandonarea Spaniei și a Poloniei. De altfel în «Taeglische Rundschau», ziarul d-lui Stresemann, se exprimă aproape brutal bucuria că Polonia a rămas oarecum mofluză. Ce valoare poate avea echilibristica imaginată pentru a contrabalansa intrarea Germaniei prin sporirea locurilor nepermanente în consiliu? Dacă trecem în revistă fazele politicei europene de la tratatul de la Versailles şi până astăzi, se precizează cu o evidenţă impresionantă succesul Germaniei şi poate nu va fi, mai curând decât am dori-o, exagerată afirmaţia: Germania a pierdut răsboiul şi a câştigat pacea. Dacă politica externă franceză este permanent paralizată de iluzia pacifistă (concepţia struţului ridică pe planul metafizic), politica externă germană este de un robustalism; lecţia înfrângerii militarea dat un simţ de prudenţă ce consolidează succesele. Intrată în Consiliul Societăţii Naţiunilor, Germania va exploata cu tact toate erorile Franţei. Pentru oricine este evident că Societatea Naţiunilor se parlamentarizează, deci fiecare din marele state îşi va preia o clientelă, se vor defini grupări, statele mai mici gravitând ca nişte sateliţi în jurul celor mari; deci prin intrarea Germaniei vom avea în curând trei grupuri formate: Englez, Francez, German. Pacea va fi ca întotdeauna o simplă problemă de echilibru între grupările de forţe. Fireşte, că în primii ani, politica Germaniei va fi dominată de aceeaşi prudenţă nâuă ce îşi va forma o clientelă definitiv solidarizată cu interesele ei. Noi să nu ne lăsăm prea mult amăgiţi de iluzia pacifistă. In tragedia «Tatăl» de Strindberg este o scenă de o amplă valoare simbolică. Pentru a i se pune «Tatălui» căuşa de forţă fără ca el să simtă, doica bătrână, convinsă că face bine, îi cântă acelaşi cântec ce i l-a ântat în copilărie atunci când îl legăna pentru a-l adormi. Să nu ne fie aria păcii, cântec ce-a legănat biata iluzie umană din negura veacurilor şi până astăzi, amăgirea necesară ca alţii să ne pue în cămaşa -le forţă a împrejurărilor ce hotărăsc cumplita sentinţă împotriva naţiilor neprevăzătoare. Pamfil Şeicaru Geneva, 8 Septembrie 1926. Intre Chişnau şi la ei O vie discuţiune s’a pornit intre cele două oraşe moldoveneşti, dela locul de aşezare a nouei facultăţi de teologie ce stă să se înfiinţeze. Sunt evident mari interese spirituale cari se leagă de această aşezare. Numai că, precum se întâmplă adesea, deşi argumentele in favoarea uneia sau alteia din localităţi nu lipsesc, punerea lor în cumpănă este oarecum fără rost. Căci dacă guvernul a hotărît Kişinăul ca loc de găzduire a nouei facultăţi, nu a făcut-o pentru că după îndelungă socotinţă, în spre Basarabia s’ar fi plecat cumpăna hotărîril, ci doar pentru că, încă din vremea opoziţiei, un membru al actualului guvern ar fi făgăduit Kişinăului această satisfacţie. A făcut răul In principiu de sigur că nu. Arhiepiscopia basarabeană se munceşte de mult cu gândul noului institut ortodox. Chestia se desbătea deja prin 1919. Au dreptul să se plângă ieşenii? Mă Indoesc, căci pe acea vreme mitropolia din Iaşi nu-şi pusese problema acestei facultăţi, — sau, după câte îmi amintesc, nu şi-o pusese în chip public. Ministrul care a făgăduit nu fusese deci sesizat decât de una din părţi, — şi a hotărît în consecinţă. Când Iaşii au ridicat chestiunea în Sf. Simd, hotărîrea căzuse deja. E drept, nu o hotărîre publică, dar una personală, care leagă mai straşnic decât oricare alta, «Cazul» este caracteristic. Locul înfiinţare al nouei şcoale nu depinde de anumite împrejurări obiective, ci doar de unele conjoncturi: ■iacă alt guvern, sau alt ministru era chemat să decidă, cu siguranţă că alta ar fi fost soluţia. Ar fi poate nimerit să adopte toată lumea acest punct de vedere şi să treacă la adevărata — la singura problemă care se poate discuta astăzi: dacă, materialmente vorbind noua facultate poate lua fiinţă. Şi anume, problema I: care sunt viitorii profesori? Decan, se vorbeste de părintele Mihălcescu■ Netăgăduit foarte bun. Dar poate fi C. Sa decan la Kisinău? Cuvioşia Sa e profesor la Bucureşti — si paroh la bis. Amzei. Va părăsi părintele Mihălcescu aceste două însărcinări? Nu! Atunci? Va sta si la Bucureşti şi va face cursuri si la Kisinău? Nu se poate! Legea se opune categoric. Mai departe. Ce profesori vor fi numiţi? Cunoaştem doi, cam ar fi în adevăr folositori: părintele Gr. Pişculescu şi Arhim. I. Scriban. Vor merge acolo în condiţiile legii? Ne îndoim. Dar să presupunem cu vor merge. Să presupunem că pentru partea dogmatică se vor găsi profesori. Dar pentru istorie, dar pentru o mie? Unde ne sunt slavista, ebraiștii, latiniștii de cari neapărat va fi nevoie la Kișinău? Unde este filosoful preocupat de probleme religioase, care nu poate lipsi din noua facultate? Să mai punem și cealaltă problemă? E de prisos. Institutul de la Kişinău nu poate porni din loc. ...Şi iată cum enervarea care a cuprins pe atleţii Iaşilor şi ai Kişinăului este zadarnică. Să băgăm deci, spadele în teacă, şi să aşteptăm momentul potrivit pentru o asemenea discuţie. Deocamdată datoria oamenilor de conştiinţă este să contribue la amânarea înfiinţării zouei înalte şcoli de teologie ortodoxăNae Ionescu UCTV----- D, «şef al brioulul Informaţiilor din prefectura poliţiei Capitalei» a comunicat Sâmbătă ziarelor bucureştene că directorii sau reprezentanţi lor sânt poftiţi la orele 17h «în cabinetul d-lui prim-comisar regal de la Corpul II de armată din strada Francmasonă».* In ce ne priveşte, invitaţiunea a rămas fără răspuns, Intrucât dacă era vorba de un «ceai», strada Francmasonă prea este la marginea oraşului. Iar dacă d. prim-comisar regal avea ceva de conferit cu directorii de ziare tonal, forma şi semnătura «notificărei», căci aşa a fost, — trebuiau să fie altele. Maniera este o expresie a cuviinţei în raporturile publice şi sociale. Sub pretextul unor «stări excepţionale» care nu există, dar la adăpostul cărora se încearcă acoperirea abuzului şi ilegalităţei, s’a adoptat faţă de presă şi în special de către unele organe Inferioare ale autorităţei, o atitudine inadmisibilă. Nu ne referim la actele de represiune, împotriva «abaterilor» noastre de la spiritul evanghelic al censurei «principiale» care ne guvernează «Autoritatea», cea din urmă informală, poate să considere drept o destăinuire subversivă «secretul lui Polichinelle», cunoscut nu numai în Europa dar şi în cele două Americi. Nu de azi se ştie, că «raţiunea de stat» e în stare să aibă motive pe care raţiunea nu le cunoaşte. Găsim însă că un organ al puterei publice, ale cărui acte administrative sânt supuse, nu numai aprobarea forurilor superioare dar şi controlului obştesc, n’are căderea să apeleze la constrângerea censurei, spre a înăbuşi nemulţumirea şi protestările opiniunei. Oroare ar fi sentimentele actualului guvern faţă de presă In genere, refuzăm a bănui că prin ştiinţă sau cu autorizarea d-lui* Garofild, ministru de interne ad-interîm, — d. comisar-regal-prîi» a «invitat» pe directorii de ziare în strada Francmasonă, pentru a-i «re-invita» să-l lase în pace pe d. Săulescu, directorul prefecture! poliţiei şi să nu se mai insiste asupra maltratărei comerciantului Andreescu. Căci pentru acest «serviciu de camarad» s’a făcut convocarea întregei prese a Capitalei. Un colaborator al nostru, care reprezintă un alt ziar de dimineață, ne-a pus un curent cu cele petrecute. Exerdiul d-nui comisar regal asupra «limbajului» din presă — (S’a citat drept pildă un articol din «Cuvântul» în care revenea expresia «vagmistru», cea ce nici de cum nu poate constitui o ofensă, sergentulmajor fiind un element preţios în organizaţia militară), — acel exordiu n’a fost improvizat, decât pentru solicitarea insistentă a tăcere! In jurul abuzului de la poliţie... Credem că surprinderea noastră înaintea acestui demers, în cel mai bun caz inoportun, va fi în mod general împărtăşită. Cum biroul Camerei a fost avizat, să aducă la cunoştinţa guvernului interpelarea ce i se va adresa de la deschiderea sesiune! de toamnă în chestia Andreescu, «invitaţiunea» ce s’a făcut ziarelor are să aibă de asemenea un joc onorabil in desbatere. Dar până atunci am dori să cunoaştem de pe acum opinia guvernului, în privinţa nu atât a «speţei», cât a principiului în sine. Orce funcţionar administrativ, — şi un director de prefectură e destul de subaltern, — are dreptul să apeleze la intervenţia stărei de asediu spre a-şi pune la adăpost persoana şi abuzurile ? Avem dreptul să ştim, — spre a ne conforma. Căci orcât de genuil ar fi pe viitor în corespondenţa sa cu presa d. comisar regal-prim, prea este departe strada Francmasonă ! Cât despre «speţă», — fie sigur d. director alprefecture! de poliţie, că şi-a făcut un prost serviciu, îşi va da seama prin atenţiunea susţinută, de care nu va avea să se bucure de acum înainte. D. MAIOR HOTINEANU Comisar regal, care, a cedat locul d-lui colonel Dragulinescu ca să «avertizeze» presa. O scară care odată părea de marmoră, mai mult dreaptă, murdară, — se cunoaşte că antreprenorii actuali ai clădire! Cazinoului sunt un soi de scursoare din fundurile Levantului, — duce la etajul superior al Tripoului. In faţă sala de teatru şi cinematograf, care sub raportul curăţeniei ar ruşina orce şantan din Smyrna. In dreapta un mic vestibul pentru vestiarul jucătorilor şi taraba unde se liberează, în schimbul unei taxe de 60 lei, carta provizorie, adică serală de intrare în «sala de joc». Un lacheu într’o livrea galantă deschide uşa şi salută respectos — pe cei care nu plătesc. Suntem în mijlocul Tripoului... Vechile mese verzi cu numere pe margine ale consorţiului Marcay. Mobila, redusă la o expresie foarte simplă ca uzură şi confort, fişele, cărţile, sunt aceleaşi. Şi Hack, veteran al vremurilor de glorie dinainte de război, când doamne din înalta societate, le grand monde, ca şi le demi-monde, jucau cot la cot, având de parteneri, membrii din cele mai selecte cluburi ale Capitalei, mari proprietari, foşti şi viitori miniştri, nume aristocratice, «lioni» ai saloanelor, adevăraţi gentilomi şi in mânuirea cartoanelor lui B. P. Grimand. Hacic oftează când îşi aduce aminte cum aprindea ţigara de foi, havană veritabilă d-lui Tilică Burileanu şi recolta un zâmbet suveran din partea d-nei Miţa Biciclista când aceasta îi spunea să-i comande o oranjadă. Hacic, ca şi acum avea rolul să anunţe nouile mese de joc care se formează, să poftească amatorii a se instala, şi să remită crupierilor «sabourile» cu cărţi noui, când se sfârşea o «talie». — «Poftiţi, domnilor, începe masa «mare!» Azi glasul lui Hack e cavernos şi uniforma cu bumbi albi de care era aşa de mândru, hărtănită. A! pe vremea acea nu circula de cât printre smokinguri şi doamne decoltate în toalete de cea mai nouă modă, — pe când d. de Marcay, «baronul» într’un frac de tăetura cea mai nouă şi cu prestanţa unui şef de protocol, avea peste tot «ochiul patronului» şi alături de dânsul mereu pe d. Rudi Catargi... D. Vartanof, care este acum «patronul» în sala de joc, dă impresia că simte necesitatea unei fete (şorţ) albe peste fracul lăbărţat cu vestă neagră, făcut parcă pe măsura altuia, soios pe la aripi şi cu bumbi scamoşaţi... Cât despre «personal»! Dintre crupierii stilaţi ai «baronului», — unul or doi... Restul, în mare parte, adunaţi parcă din cafenele de periferie unde se joacă «uite popa, nu e popa». «Controlorii» jocului, în realitate cu sarcina de-a «expulsa» victimele care s’ar plânge prea tare de «maniera» cum sunt jefuite, — figuri «reprezentative» din albumul fotografic al poliţiei. «— Ce de clienţi! a exclamat într’o seară un comisar de siguranţă, stupefăcut, de la uşe de mutrele ce-i apăruse înainte... • Cine să aşează să «joace» trebue să aibă ochi dubli nu numai pentru joc, cât mai ales faţă de prestidigitaţia unora dintre crupieri la reţinerea celor zece la sută pentru cameră, de fiecare lovitură câştigată de banca, şi «mărunţişului» pe care, cu de la dânşii autoritate, îl alunecă în puşculiţele lor de lemn rezervate donaţiilor benevole ale jucătorilor. Scandalurile sânt serale. «— Destul, destul! răcneşte la un moment dat asociatul unuia care da cărţile, exasperat de iama pe care degetele crupierului o dau în «mărunţişul» bancei. — Nu ţi-e ruşine să iei mereu! Mare tapaj. — Aici nu mai este Cazinou, ci speluncă! D. Vartanof intervine, morfolind între dinţi un «chiştoc» de ţigara puturoasă — a aflat că «baronul» nu fuma decât ţigări de foi, — şi se simte autorizat să vorbească în franţuzeşte: — Messio, pas cric tanti Dar celalt se vede ştie cu cine nre a face. — şi răspunde prin populara replică turcească. Scandaluri pentru indicaţiile mimice pe care crupierii le dau unora din «prieteni» care joacă la masă; scandaluri pentru resturi insuficiente or «neglijenţă» la plată; scan(Citiţi continuare în pag. 1l-a) jurnal de bord Excursie în tripou 0X0 De-a lungul meselor de joc Din dosarul vagmistrului dela Comunicaţii : ■Df. Cauza supărării pe Direcţia «Cuvântul» a administrat o bună lecţie d-lui general Ionescu, sub secretarul de stat dela comunicaţii. Pentru a ne demonstra că este vagmistru nu numai la maniere ci şi la cap, acest domn general şi-a permis să numească, lecţia noastră «atacuri nedemne». Când spui unui om că e nepriceput într’o meserie pe care n’a avut de unde s’o înveţe, cum este cazul unui general care vrea să conducă căile ferate, şi care are maniere de vagmistru, aceasta nu constiitue un atac, ci o apreciere. Nu putem cere de la d. general Ionescu, a cărui cultură ni-o arată stilul rezoluţiilor sale, să aibă simţul nuanţelor, fiindcă însă a vorbit de lucruri «nedemne», deci are cutezanţa să ne provoace, vom arăta că am fost îngăduitori cu acest domn, până acuma. Deschidem deci dosarul d-sale şi îi servim prima afacere pe care a încercat-o, imediat după ce s-a instalat la căile ferate. Afacerea dr. Kind D. dr. Kind este reprezentantul consorţiului Otto Wolf, şi este bine cunoscut în România. D-sa a tratat afaceri cu d. Tancred Constantinescu, pe timpul când actualul senator de Lăpuşna era director general al căilor ferate. D. Tancred Constantinescu a tratat şi încheiat afaceri cu d. dr. Kind, fără însă să se compromită; d. general Ionescu a fost pur şi simplu jucăria domnului Kind. O ofertă a acestui din urmă pentru 3000 kilometri de material de cale (slni şi mic material) SOCOTIT CU 240 MARCI aur tona la fabrică, a fost recomandată de d. general Ionescu căilor ferate, spre aprobare. In acelaş timp, acelaşi consorţiu Otto Wolf furniza Bulgariei slnt CU 180 MARCI AUR tona transportate în portul Varna. Adăugând şi transportul OFERTA DADEA O DIFERENŢA DE 85 MARCI AUR LA TONA SAU 4250 LEI. Refuzul căilor ferate Căile ferate au refuzat oferta din cauza enormităţii preţului. De aci conflictul dintre d. general Ionescu şi conducătorii căilor ferate. Urmarea a fost: şicanele zilnice, ordinele nesăbuite, cutreerarea sta-3 tlilor pentru a culege informaţiuni I compromiţătoare contra inginerilor I C. F. R. din capul administraţiei« anchete nesfârşite cari n'au probat nimic, etc., etc. De ce? De ce d. general lonescu s’a supărat că oferta dr. Kind n’a fost aprobată? Dacă şinele erau necesare, şi recunoaştem că trebuiau cumpărate, de ce d. general lonescu n’a intervenit pe lângă d dr. Kind să reducă preţul la preţul european al cartelului? La un astfel de preţ, căile ferate nu puteau refuza cumpărarea. — Ml*:*IW* Tată întrebări la cari nu voim să răspundem. Fondul reparaţiilor Tot ce putem spune este că în locul acestor sini, cari trebuiau înfnisate din fondul reparaţiilor datorite de guvernul german, după 1928—căci până atunci fondul era epuizat de comandele domnului Tancred Constantinescu—S’AU CUMPĂRAT NIŞTE LOCOMOTIVE VECHI, APARȚINÂND CAILOR FERATE GERMANE, CU UN PREȚ MAI MARE DECÂT LOCOMOTIVELE NOI. Dar despre aceasta altă dată, căci face parte din alt dosar. CITIŢI IN PAG. IV-a- Rezultatul alegerilor partiale pentru Senat Candidaţii guvernului au reuşit în cele cinci judeţe Mlmi iiii goli sârbeşti în România Comentarii necesare în fura unor destăinuiri interesante Astă primăvară, cu ocazia campaniei electorale, ni a fost dat să aflăm despre o mişcare politică foarte importantă pentru noi, întrucât pune indirect în discuţie situaţia celei mai numeroase minorităţi româneşti, a românilor din Iugoslavia. Era vorba de intrarea în activitate a sârbilor din Banat — acea disparentă minoritate, al cărei contingent nu se ridică nici la 100.000 de cetăţeni, îndemnaţi de succesele obţinute de ceilalţi minoritari învoiţi electoraliceşte cu guvernul, unii sârbi din Banat, asemeni ucrainenilor din Bucovina şi rutenilor din Maramureş, au socotit prielnic momentul ca să iasă la iveală, şi să-şi îmbie guvernului Avereseu voturile. S au trezit însă prea târziu, dupăce epoca învoielilor electorale se încheiase, şi astfel parlamentul român a rămas fără respectivul deputat sârb. Regretăm întâmplarea, deoarece prezenţa aceluia pe băncile Parlamentului ar fi fost un continuu memento, că datorită împrejurărilor create de guvernul iugoslav, sutele de mii de Români din regatul vecin nu au un singur reprezentant în Scupcină! Acum auzim din nou vorbinduni-se de sârbii din România. Vicarul din Timişoara al acestora, P. S. S. Ştefan Nicolici, face ziarului cluj a îi «Ujsâg» o seamă de declaraţii, cari tocmai pentru că ne amintesc mereu, oricât de indirect, situaţia Românilor din Iugoslavia, merită toată atenţia. P. Sima declară, că partidul sârbilor din România, a luat fiinţă, e pus sub conducerea avocatului Feodor Telmer din Bocşa, îşi continuă organizarea şi va convoca pe la începutul lui Octombrie un congres general. D. Nicolici vorbeşte deasemenea despre oferta electorală făcută dlui Goga, şi destăinuie că s’a făgăduit sârbilor un mandat de deputat la viitoarele alegeri, indiferent care guvern le va face. Apoi a vorbit despre situaţia şcoalelor sârbeşti din România, chestiune pentru care trebuie să-i fim recunoscători că a ridicat-o, dându-ne — un autentic şi autorizat sârb de la noi — prilejul de a aminti de inexistenţa şcoalelor româneşti în Iugoslavia. Sârbii din România au 68 de şcoale primare, iar acum se fac pregătiri pentru deschiderea în anul viitor a unui gimnaziu la Timişoara, care se va egala treptat cu un liceu. Limba de predare în aceste 68 de şcoale este cea sârbească — o declară categoric d. Nicoliei — şi se predă în româneşte numai limba română. Atunci când Românii din Iugoslavia se plâng că nu le este tolerată nici o şcoală susţinută de ei înşişi, vicarul sârbesc din Timişoara se plânge în Intervieiul acesta, că sunt sate unde copiii sârbi trebuie să înveţe la şcoli româneşti, fiindcă statul nu înfiinţează secţii sârbeşti la şcoalele primare de stat. E vorba deci de comune fără şcoală confesională sârbească, deci în card n’au existat nici în trecut — când populaţia sârbească era mai numeroasă — şcoli confesionale (căci pe cele ce au existat, statul român le tolerează şi astăzi). Singura comparaţie ce se poate face între acest tratament al sârbilor dela noi — în număr de o sută {Citiți continuare în pag. 11-a) ------xxoxx—— STATISTICS... — Și câte suflete zici că are comuna? Primarul se scarpină în cap, consultă cerul, se decide târziu, într’un noroc: — Să tot fie vreo trei mii... Nu. Hai să zicem două mii opt sute... La urmă, poate să fie chiar peste trei mii. — Și capete de vită? — Păi vite avem mult mai multe. Sunt trecute în condici... Dar înțelegi dumneata, aşa, nu chiar numărate bucată cu bucată. Socoteala noastră e cu asta, cum se zice... — ... Cu aproximaţie, îl ajut eu. — Da, da, cu aproximaţie! se buă primarul că poate plasa un termen radical. Tot cu aproximaţie ştie câte hectare stăpânesc plugarii, câte au fost semănate cu grâu, câte au rămas pârloagă, câţi copii au murit, de scarlatină, cât spirt se bea în comunză, câţi elevi are şcoala şi aşa mai departe, într’o dulce imprecizie, fără contur, vagă ca un desemn impresionist care trebue privit de la distanţă. Mă simt dator să se răspunde atunci la diferitele elichire, care cer în 24 ore cifra exactă a viţeilor din comună, a rămătorilor bolnavi de brâncă, şi altor obscure chestionare statistice. Primarul îmi face cu ochiul. — Ei, ce mai întrebi şi d-ta?.. Sortim din ochi. Luăm rapoartele de mai adăogăm ici. mai tăiem de colo, vorba e să nu iasă numai vreo socoteală prea boacănă. încerc să conving părintele comunei de haosul in care pluteşte administraţia centrală, dacă e silită să se folosească de date statistice ■"dese cu tot atâta lipsă de scrupul. Primarul mă priveşte întâiu ca viţelul la accelerat. Pe urmă începe a râde, înţelege că şuguesc. Sitie el că prefectura şi pe urmă ministerul, au alte griji decât să facă numărătoarea gânsacilor din ţară. Dacă cer din când în rând tablouri, rapoarte, etc., etc. o fac numai ca să dea de lucru oamenilor. E o credinţă generală. E desigur nazul la 80 la sută din comunele ţării. Statisticele cn’ea date fanteziste prin oameni fără pricepere şi fără educaţie. Pe urmă pe temeiul lor, se făuresc legi, se închee socoteli, se ’■rc pronosticuri. Astfel sc întâmplă, că după ce s’a anunțat tn numele datelor statistice o recoltă de mău strălucită, se descoperă, că a fost una, svhmnări,nyă n- n aminteri, cum ar putea fi altfel dacă nu ^vem încă o numărătoare exactă a oamenilor, materialul uman fiind cel dintâi element statistic? Avem un cadastru, o statistică a populaţiei? Mai corespunde realităţii? E o chestune mereu amânată. Fondul bănesc acordat acestei operaţiuni de bază într’o gospodărie, nu va fi mers oare să plătească printr’o acrobafie bugetară, benzina automobilelor, după cum un prefect liberal mărturisea anul trecut, că e nevoit să plătească leafa șoferului din fondul acordat pentru combaterea sifilisului? Am pariu că suntem în orice caz aproape de realitate Siua.