Cuvântul, septembrie 1926 (Anul 3, nr. 547-572)

1926-09-15 / nr. 559

ANUL HI HO. 55S. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4­­ . ,___I 78/09 Administraţia ■ elefen | 7a/10 Redactia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL ABONAMENTE IN TARA . 890 lei Qaeo luni . 409 „ yaav UHU TfAÎ Inti! 20) . 11 vi imit < IN STRĂINĂTATE . 160o iei Kaos» Inni : 8­0 volso luni Trei luni • 403 Din oraşul iluziei pacifiste Geneva, oraşul iluziilor pacifiste, loc de întâlnire a politicei externe a tuturor statelor este iarăşi ocupat de miile de delegaţi, gazetari, dame curioase, fotografi, cinematografişti şi inerentele anexe ale oricărui ma­re spectacol internaţional. Ca în­­tr’un paleidoscop, defilează toate chipurile omeneşti pe care le-a ima­ginat fantezia naturii, dela figura uscăţivă şi osoasă a lui sir Austen Chamberlain la figurile ce par des­prinse de pe un afiş-reclamă pentru o cremă de ghete a nu ştiu cărei re­publică de cafiii. Un foarte intere­sant muzeu etnografic înfăţişează sala de şedinţe sub aspectul de lini­şte vecină cu somnolenţa. De altfel în afară de posibilitatea unor obser­vaţii asupra multiplelor fizionomii, în afară de pitorescul ansamblului ce amuză ochiul, nimic din opera­ţiile de culise nu transpiră. Ai im­­presia că cel mai desăvârşit acord domină, că o unanimă înfrăţire u­­niversală s’a realizat, că numai un spirit de nevindecabil pesimism nu se poate bucura de perspectivele se­nine generatoare de sănătos opti­mism, pe care le deschide gânduri­lor noastre, această umanitate, su­bit transformată, printr’o ciudată alhimie morală, într’o realitate pa­cifistă mulţumită laboratorului ex­traordinar al Societăţii Naţiunilor. Ce obsedat de halucinaţia răsboae­lor viitoare nu-şi poate găsi echili­brul gândurilor într’o linişte fecun­dă, într’o siguranţă întremătoare când priveşte fetele cuminţi, de oa­meni aproape somnoroşi ale sutelor de ocupanţi ai băncilor din sala de şedinţe? Dar ca la orice reprezenta­ţie de teatru totul se reduce la o simplă iluzie, pacea este tot atât de departe şi astăzi ca şi în prima zi când omul a trebuit să-şi asigure existenţa lovindu-şi, fără nici o pro­tocolară declaraţie de răsboiu, ad­versarul. Societatea Naţiunilor a început să se definească — dar nu ca un la­borator al păcii mondiale — ci ca un loc de întâlnire a politicii exter­ne a tuturor statelor. Intrarea Ger­maniei în S. D. N. (Société des Na­tions) nu trebue deci judecată din­­tr’un punct de vedere al unei etici in­ternaţionale, adică ca fireasca răs­plată morală ce se dă unui stat cu­minţit, pocăit şi lepădat de înclina­rea satanică spre o ideologie război­nică, ci pur şi simplu ca un succes deosebit de important în politica externă repurtată de Stresemann, ministrul de externe al Germaniei. Dar importanţa politică o subli­niază şi faptul că pentru a doua oară de la Locarno, preparativele de intrare a Germaniei în S. D. N. pro­voacă o criză îngrijorătoare. Tactica nefericită a promisiunilor formale şoptite la ureche, ţesătura intrigi­lor şi a manevrelor de culise au fost hotărîtoare în determinarea atitudi­nei Spaniei. Nu s’a ţinut seamă de trecut, de revendicările şi proraisiu­nile din trecut; s’a repetat acelaş joc cu Spania ca şi cu Brazilia. Dr­eaptă, sau nedreaptă, atitudi­nea Spaniei cât şi tactica diploma­ţiei franceze, marchează limpede pentru oricine că factorul hotărîtor la S. D. N. este Anglia. Circulă o frumoasă replică ce i se atribue re­prezentantului spaniol de Palacios, dată lui Sir Austen Chamberlain: «Spania nu mai este o mare naţiu­ne? Am avut cel mai mare imperiu colonial , şi cu mult înainte de An­glia; este drept că datorită împre­jurărilor protivnice l-am pierdut, dar întreb dacă în ziua când şi An­ei­­a va pierde imperiul său colonial va înceta totuşi de a fi un stat mare al lumii? Eu cred că nu». Fără în­doială că în conştiinţa lui Sir Aus­ten Chamberlain a trecut o undă de amară îngrijorare, reversibili­tăţile istoriei, sentinţele definitive ale istoriei cine le poate oate îm­piedica, când ele sunt implacabile ca şi dramaticul final al morţii? Anglia a înlesnit intrarea Germa­niei în S. D­ N. iar politica impru­dentă a Franţei a complectat cu o grabă stranie tactica engleză. Necon­tastat, la Locarno d. Briand a făcut dovada supremă a spiritului paci­fist ce domină politica franceză. Preţul gestului de la Locarno? Aban­donarea Spaniei și a Poloniei. De altfel în «Taeglische Rundschau», zia­rul d-lui Stresemann, se exprimă a­­proape brutal bucuria că Polonia a rămas oarecum mofluză. Ce valoa­re poate avea echilibristica imagi­nată pentru a contrabalansa intra­rea Germaniei prin sporirea locuri­lor nepermanente în consiliu? Dacă trecem în revistă fazele poli­­ticei europene de la tratatul de la Versailles şi până astăzi, se preci­zează cu o evidenţă impresionantă succesul Germaniei şi poate nu va fi, mai curând decât am dori-o, exa­gerată afirmaţia: Germania a pier­dut răsboiul şi a câştigat pacea. Dacă politica externă franceză este permanent paralizată de iluzia pa­cifistă (concepţia struţului ridi­­că pe planul metafizic), politica ex­ternă germană este de un robust­alism; lecţia înfrângerii militare­­a dat un simţ de prudenţă ce con­solidează succesele. Intrată în Con­siliul Societăţii Naţiunilor, Germa­nia va exploata cu tact toate e­­rorile Franţei. Pentru oricine este e­vident că Societatea Naţiunilor se parlamentarizează, deci fiecare din marele state îşi va preia o clientelă, se vor defini grupări, statele mai mici gravitând ca nişte sateliţi în jurul celor mari; deci prin intrarea Germaniei vom avea în curând trei grupuri formate: Englez, Francez, German. Pacea va fi ca în­totdeau­na o simplă problemă de echilibru între grupările de forţe. Fireşte, că î­n primii ani, politica Germaniei va fi dominată de aceeaşi prudenţă nâuă ce îşi va forma o clientelă de­finitiv solidarizată cu interesele ei. Noi să nu ne lăsăm prea mult a­­măgiţi de iluzia pacifistă. In trage­dia «Tatăl» de Strindberg este o scenă de o amplă valoare simboli­că. Pentru a i se pune «Tatălui» că­­uşa de forţă fără ca el să simtă, doica bătrână, convinsă că face bi­ne, îi cântă acelaşi cântec ce i l-a ântat în copilărie atunci când îl legăna pentru a-l adormi. Să nu ne fie aria păcii, cântec ce-a legănat biata iluzie umană din negura vea­curilor şi până astăzi, amăgirea ne­cesară ca alţii să ne pue în cămaşa -le forţă a împrejurărilor ce hotă­­răsc cumplita sentinţă împotriva naţiilor neprevăzătoare. Pamfil Şeicaru Geneva, 8 Septembrie 1926. Intre Chişnau şi la ei O vie discuţiune s’a pornit intre cele două oraşe moldoveneşti, dela locul de aşezare a nouei facultăţi de teologie ce stă să­ se înfiinţeze. Sunt evident mari interese spiritua­le cari se leagă de această aşezare. Numai că, precum se întâmplă a­­desea, deşi argumentele in favoarea uneia sau alteia din localităţi nu lip­sesc, punerea lor în cumpănă este oare­cum fără rost. Căci dacă gu­vernul a hotărît Kişinăul ca loc de găzduire a nouei facultăţi, nu a fă­cut-o pentru că după îndelungă so­cotinţă, în spre Basarabia s’ar fi plecat cumpăna hotărîril, ci doar pentru că, încă din vremea opozi­ţiei, un membru al actualului gu­vern ar fi făgăduit Kişinăului a­­ceastă satisfacţie. A făcut răul In principiu de sigur că nu. Arhiepis­copia basarabeană se munceşte de mult cu gândul noului institut or­to­dox. Chestia se desbătea deja prin 1919. Au dreptul să se plângă ieşe­­nii? Mă Indoesc, căci pe acea vreme mitropolia din Iaşi nu-şi pusese pro­blema acestei facultăţi, — sau, după câte îmi amintesc, nu şi-o pusese în chip public. Ministrul care a făgă­duit nu fusese deci sesizat decât de una din părţi, — şi a hotărît în consecinţă. Când Iaşii au ridicat chestiunea în Sf. Simd, hotărîrea căzuse deja. E drept, nu o hotărîre publică, dar una personală, care lea­gă mai straşnic decât oricare alta, «Cazul» este caracteristic. Locul înfiinţare al nouei şcoale nu de­pinde de anumite împrejurări obiec­tive, ci doar de unele conjoncturi: ■iacă alt guvern, sau alt ministru era chemat să decidă, cu siguranţă că alta ar fi fost soluţia. Ar fi poa­te nimerit să adopte toată lumea acest punct de vedere şi să treacă la adevărata — la singura proble­mă care se poate discuta astăzi: da­că, materialmente vorbind noua fa­cultate poate lua fiin­ţă. Şi anume, problema I: care sunt viitorii profesori? Decan, se vor­beste de părintele Mihălcescu■ Netă­găduit foarte bun. Dar poate fi C. Sa decan la Kisinău? Cuvioşia Sa e profesor la Bucureşti — si paroh la bis. Amzei. Va părăsi părintele Mihălcescu aceste două însărcinări? Nu! Atunci? Va sta si la Bucureşti şi va face cursuri si la Kisinău? Nu se poate! Legea se opune categoric. Mai departe. Ce profesori vor fi numiţi? Cunoaştem doi, cam­ ar fi în adevăr folositori: părintele Gr. Piş­­culescu şi Arhim. I. Scriban. Vor merge acolo în condiţiile legii? Ne îndoim. Dar să presupunem cu­ vor merge. Să presupunem că pentru partea dogmatică se vor găsi profe­sori. Dar pentru istorie, dar pentru o mie? Unde ne sunt slavista, e­­braiștii, latiniștii de cari neapărat va fi nevoie la Kișinău? Unde este filosoful preocupat de probleme re­ligioase, ca­re nu poate lipsi din noua facultate? Să mai punem și cealaltă proble­mă? E de prisos. Institutul de la Ki­şinău nu poate porni din loc. ...Şi iată cum enervarea care a cuprins pe atleţii Iaşilor şi ai Kişi­năului este zadarnică. Să băgăm deci, spadele în teacă, şi să aştep­tăm momentul potrivit pentru o a­­semenea discuţie. Deocamdată dato­ria oamenilor de conştiinţă este să contribue la amânarea înfiinţării zouei înalte şcoli de teologie orto­doxăNae Ionescu U­CTV-----­ D, «şef al bri­oulul Informaţiilor din prefectura poliţiei Capitalei» a comunicat Sâmbătă ziarelor bucu­­reştene că directorii sau reprezen­­tanţi­ lor sânt poftiţi la orele 17h­ «în cabinetul d-lui prim-comisar regal de la Corpul II de armată din strada Francmasonă».* In ce ne priveşte, invitaţiunea a rămas fără răspuns, Intr­ucât dacă era vorba de un «ceai», strada Francmasonă prea este la margi­nea oraşului. Iar dacă d. prim-co­misar regal avea ceva de conferit cu directorii de ziare tonal, forma şi semnătura «notificărei», căci aşa a fost, — trebuiau să fie altele. Maniera este o expresie a cuviin­ţei în raporturile publice şi sociale. Sub pretextul unor «stări excepţio­nale» care nu există,­­ dar la adă­postul cărora se încearcă acoperirea abuzului şi ilegalităţei, s’a adoptat faţă de presă şi în special de către unele organe Inferioare ale autori­­tăţei, o atitudine inadmisibilă. Nu ne referim la actele de repre­siune, împotriva «abaterilor» noas­tre de la spiritul evanghelic al cen­­surei «principiale» care ne guver­nează «Autoritatea», cea din urmă informală, poate să considere drept o destăinuire subversivă «secretul lui Polichinelle», cunoscut nu nu­mai în Europa dar şi în cele două Americi. Nu de azi se ştie, că «ra­ţiunea de stat» e în stare să aibă motive pe care raţiunea nu le cu­noaşte. Găsim însă că un organ al pute­rei publice, ale cărui acte adminis­trative sânt supuse, nu numai apro­barea forurilor superioare dar şi controlului obştesc, n’are căderea să apeleze la constrângerea censu­rei, spre a înăbuşi nemulţumirea şi protestările opiniunei. Oroare ar fi sentimentele actua­lului guvern faţă de presă In ge­nere, refuzăm a bănui că prin ştiin­ţă sau cu autorizarea d-lui* Garo­­fild, ministru de interne ad-inte­­rîm, — d. comisar-regal-prîi» a «in­vitat» pe directorii de ziare în stra­da Francmasonă, pentru a-i «re-in­­vita» să-l lase în pace pe d. Săule­­scu, directorul prefecture! poliţiei şi să nu se mai insiste asupra mal­­tratărei comerciantului Andreescu. Căci pentru acest «serviciu de ca­marad» s’a făcut convocarea între­­gei prese a Capitalei. Un colabora­tor al nostru, care reprezintă un alt ziar de dimineață, ne-a pus un curent cu cele petrecute. Exerdiul d-nui comisar regal asu­pra «limbajului» din presă — (S’a citat drept pildă un articol din «Cu­vântul» în care revenea expresia «vagmistru», cea ce nici de cum nu poate constitui o ofensă, sergentul­­major fiind un element preţios în organizaţia militară), — acel exor­diu n’a fost improvizat, de­cât pen­tru solicitarea insistentă a tăcere! In jurul abuzului de la poliţie... Credem că surprinderea noastră înaintea acestui demers, în cel mai bun caz inoportun, va fi în mod ge­neral împărtăşită. Cum biroul Ca­merei a fost avizat, să aducă la cu­noştinţa guvernului interpelarea ce i se va adresa de la deschiderea sesiune! de toamnă în chestia An­dreescu, «invitaţiunea» ce s’a făcut ziarelor are să aibă de asemenea un joc onorabil in desbatere. Dar până atunci am dori să cu­noaştem de pe acum opinia guver­nului, în privinţa nu atât a «spe­ţei», cât a principiului în sine. Or­­ce funcţionar administrativ, — şi un director de prefectură e des­tul de subaltern, — are dreptul să apeleze la intervenţia stărei de asediu spre a-şi pune la adăpost persoana şi abuzurile ? Avem dreptul să ştim, — spre a ne conforma. Căci orcât de genuil ar fi pe viitor în corespondenţa sa cu presa d. comisar regal-prim, prea este departe strada Francma­sonă ! Cât despre «speţă», — fie sigur d. director al­­prefecture! de poliţie, că şi-a făcut un prost serviciu, îşi va da seama prin atenţiunea susţinută, de care nu va avea să se bucure de acum înainte. D. MAIOR HOTINEANU Comisar regal, care, a cedat locul d-lui colonel Dragul­inescu ca să «avertizeze» presa. O scară care odată părea de mar­moră, mai mult dreaptă, murdară, — se cunoaşte că antreprenorii ac­tuali ai clădire! Cazinoului sunt un soi de scursoare din fundurile Le­vantului, — duce la etajul superior al Tripoului. In faţă sala de teatru şi cinema­­tograf, care sub raportul curăţeniei ar ruşina or­ce şantan din Smyrna. In dreapta un mic vestibul pentru vestiarul jucătorilor şi taraba unde se liberează, în schimbul unei taxe de 60 lei, carta provizorie, adică se­rală de intrare în «sala de joc». Un lacheu într’o livrea galantă deschide uşa şi salută respectos — pe cei care nu plătesc. Suntem în mijlocul Tripoului... Vechile mese verzi cu numere pe margine ale consorţiului Marcay. Mobila, redusă la o expresie foarte simplă ca uzură şi confort, fişele, cărţile, sunt aceleaşi. Şi Hack­, ve­teran al vremurilor de glorie dina­inte de război, când doamne din înalta societate, le grand monde, ca şi le demi-monde, jucau cot la cot, având de parteneri, membrii din ce­le mai selecte cluburi ale Capitalei, mari proprietari, foşti şi viitori mi­niştri, nume aristocratice, «lioni» ai saloanelor, adevăraţi gentilomi şi in mânuirea cartoanelor lui B. P. Gri­­mand. Hacic oftează când îşi aduce a­­minte cum aprindea ţigara de foi, havană veritabilă d-lui Tilică Buri­­leanu şi recolta un zâmbet suveran din partea d-nei Miţa Biciclista când aceasta îi spunea să-i comande o oranjadă. Hacic, ca şi acum avea rolul să a­­nunţe nouile mese de joc care se formează, să poftească amatorii a se instala, şi să remită crupierilor «sa­­bourile» cu cărţi noui, când se sfâr­şea o «talie». — «Poftiţi, domnilor, începe masa «mare!» Azi glasul lui Hack­ e cavernos şi uniforma cu bumbi albi de care era aşa de mândru, hărtănită. A! pe vremea acea nu circula de cât printre smokinguri şi doamne de­coltate în toalete de cea mai nouă modă, — pe când d. de Marcay, «ba­ronul» într’un frac de tăetura cea mai nouă şi cu prestanţa unui şef de protocol, avea peste tot «ochiul patronului» şi alături de dânsul me­reu pe d. Rudi Catargi... D. Vartanof, care este acum «pa­­tronul» în sala de joc, dă impresia că simte necesitatea unei fete (şorţ) albe peste fracul lăbărţat cu vestă neagră, făcut parcă pe măsura al­tuia, soios pe la aripi şi cu bumbi scamoşaţi... Cât despre «personal»! Dintre crupierii stilaţi ai «baronului», — unul or doi... Restul, în mare parte, adunaţi parcă din cafenele de peri­ferie unde se joacă «uite popa, nu e popa». «Controlorii» jocului, în realitate cu sarcina de-a «expulsa» victimele care s’ar plânge prea tare de «ma­niera» cum sunt jefuite, — figuri «reprezentative» din albumul foto­grafic al poliţiei. «— Ce de clienţi! a exclamat în­tr’o seară un comisar de siguranţă, stupefăcut, de la uşe de mutrele ce-i apăruse înainte... • Cine să aşează să «joace» trebue să aibă ochi dubli nu numai pen­tru joc, cât mai ales faţă de presti­digitaţia unora dintre crupieri la reţinerea celor zece la sută pen­tru cam­eră, de fie­care lovitură câştigată de banca, şi «mărunţişu­lui» pe care, cu de la dânşii autori­tate, îl alunecă în puşculiţele lor de lemn rezervate donaţiilor bene­vole ale jucătorilor. Scandalurile sânt serale. «— Destul, destul! răcneşte la un moment dat asociatul unuia care da cărţile, exasperat de iama pe care degetele crupierului o dau în «mă­runţişul» bancei. — Nu ţi-e ruşine să iei mereu! Mare tapaj. — Aici nu mai este Cazinou, ci speluncă! D. Vartanof intervine, morfolind între dinţi un «chiştoc» de ţigara puturoasă — a aflat că «baronul» nu fuma de­cât ţigări de foi, — şi se simte autorizat să vorbească în franţuzeşte: — Messio, pas cric tanti Dar celalt se vede ştie cu cine nre a face. — şi răspunde prin populara replică turcească. Scandaluri pentru indicaţiile mi­mice pe care crupierii le dau unora din «prieteni» care joacă la masă; scandaluri pentru resturi insufici­ente or «neglijenţă» la plată; scan­(Citiţi continuare în pag. 1l-a) jurnal de bord Excursie în tripou 0X0 De-a lungul meselor de joc Din dosarul vagmistrului dela Comunicaţii : ■Df. Cauza supărării pe Direcţia «Cuvântul» a administrat o bună­ lecţie d-lui general Ionescu, sub se­cretarul de stat dela comunicaţii.­­ Pentru a ne demonstra că este vag­­­mistru nu numai la maniere ci şi la cap, acest domn general şi-a per­mis să numească, lecţia noastră «a­­tacuri nedemne». Când spui unui om că e nepriceput într’o meserie pe care n’a avut de unde s’o înveţe, cum este cazul unui general care vrea să conducă căile ferate, şi ca­re are maniere de vagmistru, a­­ceasta nu constiitue un atac, ci o apreciere. Nu putem cere de la d. general Ionescu, a cărui cultură ni-o arată stilul rezoluţiilor sale, să aibă simţul nuanţelor, fiindcă însă a vorbit de lucruri «nedemne», deci are cutezanţa să ne provoace, vom arăta că am fost îngăduitori cu acest domn, până acuma. Des­chidem deci dosarul d-sale şi îi servim prima afacere pe care a încercat-o, imediat după ce s-a ins­talat la căile ferate. Afacerea dr. Kind D. dr. Kind este reprezentantul consorţiului Otto Wolf, şi este bi­ne cunoscut în România. D-sa a tratat afaceri cu d. Tancred Cons­tantinescu, pe timpul când actua­lul senator de Lăpuşna era direc­tor general al căilor ferate. D. Tan­cred Constantinescu a tratat şi în­cheiat afaceri cu d. dr. Kind, fără însă să se compromită; d. general Ionescu a fost pur şi simplu ju­căria domnului Kind. O ofertă a acestui din urmă pen­tru 3000 kilometri de material de cale (slni şi mic material) SOCO­TIT CU 240 MARCI aur tona la fabrică, a fost recomandată de d. general Ionescu căilor ferate, spre aprobare. In acelaş timp, acelaşi consorţiu Otto Wolf furniza Bulgariei slnt CU 180 MARCI AUR tona transpor­tate în portul Varna. Adăugând şi transportul OFERTA DADEA O DIFERENŢA DE 85 MARCI AUR LA TONA SAU 4250 LEI. Refuzul căilor ferate Căile ferate au refuzat oferta din cauza enormităţii preţului. De aci conflictul dintre d. general Ionescu şi conducătorii căilor ferate. Urmarea a fost: şicanele zilnice, ordine­le nesăbuite, cutreerarea sta-3 tlilor pentru a culege informaţiuni I compromiţătoare contra inginerilor I C. F. R. din capul administraţiei« anchete nesfârşite cari n'au probat nimic, etc., etc. De ce? De ce d. general lonescu s’a supă­rat că oferta dr. Kind n’a fost apr­o­bată? Dacă şinele erau necesare, şi recunoaştem că trebuiau cumpărate, de ce d. general lonescu n’a inter­venit pe lângă d dr. Kind să redu­că preţul la preţul european al car­telului? La un astfel de preţ, căile ferate nu puteau refuza cumpăra­rea. — Ml*:*IW* Tată întrebări la cari nu voim să răspundem. Fondul reparaţiilor Tot ce putem­ spune este că în lo­cul acestor sini, cari trebuiau înfni­­sate din fondul reparaţiilor datorite de guvernul german, după 1928—căci până atunci fondul era epuizat de comandele domnului Tancred Cons­tantinescu—S’AU CUMPĂRAT NIŞ­TE LOCOMOTIVE VECHI, APAR­ȚINÂND CAILOR FERATE GER­­MANE, CU UN PREȚ MAI MARE DECÂT LOCOMOTIVELE NOI. Dar despre aceasta altă dată, că­ci face parte din alt dosar. CITIŢI IN PAG. IV-a- Rezultatul alegerilor partiale pentru Senat Candidaţii guvernului au reuşit în cele cinci judeţe M­l­mi iiii goli­ sârbeşti în România Comentarii necesare în fura unor des­tăinuiri interesante Astă primăvară, cu ocazia cam­paniei electorale, ni­ a fost dat să aflăm despre o mişcare politică foarte importantă pentru noi, în­trucât pune indirect în discuţie si­tuaţia celei mai numeroase minori­tăţi româneşti, a românilor din Iu­goslavia. Era vorba de intrarea în activi­tate a sârbilor din Banat — acea disparentă minoritate, al cărei con­tingent nu se ridică nici la 100.000 de cetăţeni, îndemnaţi de succesele obţinute de ceilalţi minoritari învoiţi electo­­raliceşte cu guvernul, unii sârbi din Banat, asemeni ucrainenilor din Bucovina şi rutenilor din Ma­ramureş, au socotit prielnic momen­tul ca să iasă la iveală, şi să-şi îm­bie guvernului A­vereseu voturile. S au trezit însă prea târziu, după­­ce epoca învoielilor electorale se încheiase, şi astfel parlamentul ro­mân a rămas fără respectivul de­putat sârb. Regretăm întâmplarea, deoarece prezenţa aceluia pe băn­cile Parlamentului ar fi fost un continuu memento, că datorită îm­prejurărilor create de guvernul iu­goslav, sutele de mii de Români din regatul vecin nu au un singur repre­zentant în Scupcină! Acum auzim din nou vorbindu­­ni-se de sârbii din România. Vicarul din Timişoara al acesto­ra, P. S. S. Ştefan Nicolici, face ziarului cluj a îi «Ujsâg» o seamă de declaraţii, cari tocmai pentru că ne amintesc mereu, oricât de indirect, situaţia Românilor din Iugoslavia, merită toată atenţia. P. Si­ma declară, că partidul sâr­bilor din România, a luat fiin­­ţă, e pus sub conducerea avocatului Feodor Telmer din Bocşa, îşi conti­nuă organizarea şi va convoca pe la începutul lui Octombrie un congres general. D. Nicolici vorbeşte deasemenea despre oferta electorală făcută d­­lui Goga, şi destăinuie că s’a făgă­duit sârbilor un mandat de deputat la viitoarele alegeri, indiferent ca­re guvern le va face. Apoi a vorbit despre situaţia­­ şcoalelor sârbeşti din România,­­ chestiune pentru care trebuie să-i fim recunoscători că a ridicat-o, dându-ne — un autentic şi autori­zat sârb de la noi — prilejul de­ a aminti de inexistenţa şcoalelor ro­mâneşti în Iugoslavia. Sârbii din România au 68 de şcoa­le primare, iar acum se fac pregă­tiri pentru deschiderea în anul vii­tor a unui gimnaziu la Timişoara, care se va egala treptat cu un li­ceu. Limba de predare în aceste 68 de şcoale este cea sârbească — o decla­ră categoric d. Nicoliei — şi se pre­dă în româneşte numai limba ro­mână. Atunci când Românii din­ Iugo­slavia se plâng că nu le este tole­rată nici­ o şcoală susţinută de ei în­şişi, vicarul sârbesc din Timişoara se plânge în Intervieiul acesta, că sunt sate unde copiii sârbi trebuie să înveţe la şcoli româneşti, fiindcă statul nu înfiinţează secţii sârbeşti la şcoalele primare de stat. E vorba deci de comune fără şcoală confe­sională sârbească, deci în card n’au existat nici în trecut — când popu­laţia sârbească era mai numeroasă — şcoli confesionale (căci pe cele ce au existat, statul român le tole­rează şi astăzi). Singura comparaţie ce se poate face între acest tratament al sârbi­lor dela noi — în număr de o sută {Citiți continuare în pag. 11-a) ------xxoxx—— STATISTICS... — Și câte suflete zici că are co­muna? Primarul se scarpină în cap, con­sultă cerul, se decide târziu, într’un noroc: — Să tot fie vreo trei mii... Nu. Hai să zicem două mii opt sute... La urmă, poate să fie chiar peste trei mii. — Și capete de vită? — Păi vite avem mult mai multe. Sunt trecute în condici... Dar înțe­legi dumneata, aşa, nu chiar numă­rate bucată cu bucată. Socoteala noastră e cu asta, cum se zice... — ... Cu aproximaţie, îl ajut eu. — Da, da, cu aproximaţie! se bu­­ă primarul că poate plasa un termen radical. Tot cu aproximaţie ştie câte hec­tare stăpânesc plugarii, câte au fost semănate cu grâu, câte au rămas pârloagă, câţi copii au murit, de scarlatină, cât spirt se bea în comu­nză, câţi elevi are şcoala şi aşa mai departe, într’o dulce imprecizie, fă­ră contur, vagă ca un desemn impre­sionist care trebue privit de la dis­tanţă. Mă simt dator să se răspunde atunci la diferitele eli­chire, care cer în 24 ore cifra exac­tă a viţeilor din comună, a rămăto­­rilor bolnavi de brâncă, şi altor ob­scure chestionare statistice. Primarul îmi face cu ochiul. — Ei, ce mai întrebi şi d-ta?.. So­rtim din ochi. Luăm rapoartele de mai adăogăm ici. mai tăiem de colo, vorba e să nu iasă numai vreo socoteală prea boacănă. încerc să conving părintele co­munei de haosul in care pluteşte ad­ministraţia centrală, dacă e silită să se folosească de date statistice ■"dese cu tot atâta lipsă de scrupul. Primarul mă priveşte întâiu ca vi­ţelul la accelerat. Pe urmă începe a râde, înţelege că şuguesc. Sitie el că prefectura şi pe urmă ministe­rul, au alte griji decât să facă nu­mărătoarea gânsacilor din ţară. Da­că cer din când în rând tablouri, ra­poarte, etc., etc. o fac numai ca să dea de lucru oamenilor. E o credinţă generală. E desigur nazul la 80 la sută din comunele ţă­rii. Statisticele cn’ea date fanteziste prin oameni fără pricepere şi fără educaţie. Pe urmă pe temeiul lor, se făuresc legi, se închee socoteli, se ’■rc pronosticuri. Astfel sc întâm­plă, că după ce s’a anunțat tn nu­mele datelor statistice o recoltă de m­ău strălucită, se descoperă, că a fost una, svhmnări,nyă n- n amin­teri, cum ar putea fi altfel dacă nu ^vem încă o numărătoare exactă a oamenilor, materialul uman fiind cel dintâi element statistic? Avem un cadastru, o statistică a populaţiei? Mai corespunde realităţii? E o ches­tune mereu amânată. Fondul bă­nesc acordat acestei operaţiuni de bază într’o gospodărie, nu va fi mers oare să plătească printr’o acro­bafie bugetară, benzina automobi­lelor, după cum un prefect liberal mărturisea anul trecut, că e nevoit să plătească leafa șoferului din fon­dul acordat pentru combaterea sifi­lisului? Am pariu că suntem în ori­ce caz aproape de realitate Siua.

Next