Cuvântul, decembrie 1926 (Anul 3, nr. 625-648)
1926-12-01 / nr. 625
ANUL al Ill-lea No. 625, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 4. STRADA SĂRINDAR: 4?S/5 xssr* Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. CONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv* SOCIETAP GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Batr. Carada (fostă Karagheorgheviel), 9 D. Vintilă Brătianu şi-a schimbat autoritatea pe care o citează în sprijinul teoriilor sale asupra revalorizării leului, după cum şi-a schimbat şi formula concepţiei sale monetare. Amândouă schimbările nu sunt însă decât de formă, fondul a rămas acelaş. Cita până acum pe d. Gaston Joze în favoarea revalorizării leului, şi a trebuit să-i servim mai bine de şase luni articole datorite savantului profesor de la Paris, în care el conchidea la stabilizarea imediată a francului francez, pentru a decide pe d. Vintilă Brătianu să înceapă a ne cita pe d. Nogaro, în favoarea stabilizării însă nu imediate, ci aatunci când leul va ajunge la o valoare de schimb echivalentă cu puterea lui de cumpărare internă. Am putea servi, şi o vom face, articole ale domnului Nogaro pentru a proba necinstitului (în discuţie) dictator liberal, că d. Nogaro este pentru stabilizare imediată. D. Nogaro scrie des în ziare politice, articole financiare, şi singurul său cusur este, obligaţia de a susţine punctul de vedere al unei fracţiuni din partidul radical-socialist francez, din care face parte. Această obligaţie nu conduce pe d. Nogaro până la denaturarea faptelor cum face d. Vintilă Brătianu. Aşadar, contra părerii şi a domnului Nogaro, d. Vintilă Brătianu este acum de curând pentru stabilizarea leului, dar amânată la o epocă nedeterminată. Aceasta echivalează tot cu o revalorizare dar parţială pe care d. Vintilă Brătianu o stabileşte la echivalenţa schimbului cu puterea de cumpărare internă. A descoperit un nou mijloc, acest cap încâlcit şi neprob, pentru a pluti în vag şi pentru a-şi ascunde gândul. Valoarea de schimb a leului? Care? Acea din Mai, de 1.80 centime aur, sau acea de azi de 2,90 centime auri Când schimbul leului are variaţiuni de 70 la sută, trebue să ai necinstea în cugetare a domnului Vintilă Brătianu, pentru a-ţi închipui că ai precizat ceva, când vorbeşti de valoarea de schimb a leului. Puterea de cumpărare a leului pe piaţa internă? Cine o poate determina? Este o problemă imposibilă. Puterea de cumpărare a leului la mărfurile importate este una, la mărfurile produse în tară dar libere la export, este alta, iar la mărfurile produse în tară dar lovite de taxe de export este o alta, care nu se potrivește nici cu cea dintâi, nici cu cea de a doua. Iată deci concepția domnului Vintilă: Stabilizarea leului în momentul când valoarea de schimb a leului care va continua să prezinte mari diferențe de anotimp, câtă vreme nu e stabil, va ajunge la echivalenta puterii de cumpărare internă a leului, care nu se poate determina. Cine pretinde că d. Vintilă Brătianu nu este pentru stabilizare, şi nu a precizat şi condiţiile ei, este un nepatriot şi de rea credinţă. Dar şi d. Vintilă Brătianu când îndrăsneşte să ne dea asemenea formule, ori îşi bate joc de lume, ori este inconştient. Este clar că d. Vintilă Brătianu urmăreşte revalorizarea leului până la un nivel care să permită anumitor societăţi liberale, să facă faţă angajamentelor contractate în valută forte, scontând creșterea leului, fără a se ruina. Dacă de la domnul Vintilă Brătianu nu putem spera stabilizarea leului, de ce n’ar proceda guvernul la această operaţie? Toţi miniştrii cari pot avea idei în materie financiară, sunt hotărît pentru stabilizarea imediată a leului, iar şeful guvernului este câştigat acestei idei. Până acuma, dependenţa guvernului de partidul liberal a făcut imposibilă orice acțiune contra intereselor domnului Vintilă Brătianu. Dar acuma? Liberalii sunt la mare strâmtoare. S-au interiortit rolurile. Nu politica guvernului este dependentă de conveniențele partidului liberal, ei invers, interesele mari ale partidului liberal depind de atitudinea domnului general Averescu. Ia deci ofensiva, domnule general! A sosit momentul să dai afară pe d. Lapedatu De ce mai eziţi? A SG pot CCftm n_ I L • l*W la împrumuturi externe necesare căilor ferate şi stabilizării leului, chiar fără asentimentul domnului Vintilă Brătianu, imposibil de obţinut fără grase comisioane pentru domnii Barbu Ştirbey şi Titulescu. A sosit momentul să dai aurul necesar stabilizării, în locul celor 11 miliarde lei hârtie, pe care statul român s-a obligat să le plătească Băncii Naţionale în rate, timp de 15 ani, dar în lei hârtie, în dauna producătorilor din această ţară. Dacă Banca Naţională se va opune schimbării Convenţiunii încheiate cu statul, sunt mijloace să fie constrânsă să accepte. Cunosc şi eu unul din acele mijloace şi l-aş spune, dacă aş fi sigur că nu i se comunică lui Vintilă. Plăteşte-ţi poliţele de umilinţă, domnule general! Ai ocazie să le plăteşti frumos, făcând bine ţării! Titus Enacovici D. Cuza, ale cărui iniţiale A. C. nu mai înseamnă, ca odinioară, ace, a intervenit iarăşi la Cameră împotriva accesului neparlamentarilor în incinta Adunării. A doua şi ziariştii n’au mai fost admişi în coridoare şi nici în sala paşilor pierduţi, — adevărat simbol al instituţiei. Pe vremea când fusese ales la Teaca d. Casa îşi lăsa sabia ’n repaos faţă de gazetari. Ca schimb de bune procedeuri aceştia au fost amabili cu toate clişeurile sale. In Camera actuală d. Cusa este în război cu siariştii. E drept că nici aceştia nu menajează îndeajuns. De ce vorbesc, de-o pildă, despre certurile sale cu d. I. Zelea Codreanu. D. Cuza pare obişnuit a crede, că unde, e d-sa se află şi «partidul», al cărui şef are grije să se proclame singur. D. N. lorga altă dată, d. Zelea Codreanu actualmente sunt mărturii contrare. Despre L. N. A. C. — iniţialele «partidului», sunt pasionate controverse intre «şef» şi fostul său aghiotant. . Acesta, adică d. I. Zelea Codreanu declară categoric: «eu sunt Liga» — «Ba liga eu sunt» replică d. A. C. Cuza, — şi nu ştiu dacă ar putea fi contrazis în formă şi în fapt. Dar ce sunt de vină gazetarii, dacă înregistrează aceste dialoguri, fără să ia nici o parte la fondul controversei? Ofensiva d-lui A. C. Cuza nu este cea dintâi și nici ultima, probabil. La o anumită vârstă se contractează unele manii. Dimitrie Sturdza o avea pe cea religioasă, făcând veşnic apel în Cameră la apostolul Matei, de câte ori avea dificultăţi cu opoziţia. Pentru d. Cuza presa e răspunzătoare, că d-sa devine un fel de mic Saturn faţă de toate partidele pe care le crează. Ceea ce însă ne surprinde este colaborarea promptă a guvernului şi a Camerei la perseverenţa maniacă a d-lui A. C. Cuza. Era suficientă — şi mai ales justificată — pretenţia acestuia, ca biroul Adunării să revină la o dispoziţie puţin convenentă pentru presă şi pe care astă vară a anulat-o însăşi preşedintele Consiliului? E cu atât mai curios, că asemenea măsuri depinzând numai de preşedintele Camerei, d. Petre Negulescu, d-sa, un spirit cumpătat şi de o armonică civilizaţie morală a putut încuviinţa numaidecât această jignire inutilă, sau a lăsat pe alţii liberi s’o aducă. In or ce caz faptul pune şi pe generalul Averescu, într’o delicată situaţie, întrucât nimic nu s’a întâmplat, care să îndreptăţească retragerea cuvântului formal, urmat si de executare, din sesiunea precedentff. In împrejurări când, pe drept cuvânt, se face apel la buna înţelegere comună faţă de orice întâmplări eventuale, ciudata procedare se adoptă cu ziarele, care, de altminteri, nu sunt la cea dintâi dovadă de bun simţ şi cuminţenie a autorităţei, Arsenie Stabilizarea leului Apel la şeful guvernului polîîoo Raportul comisiunii de anchetă. Complicitatea d-lui Anibal Teodorescu. Sancţiuni. D. Anibal Teodorescu, ales în consiliul comunal al oraşului Bucureşti pe lista opoziţiei unite contra liberalilor, şi ales primar cu concursul liberalilor din consiliu în frunte cu dr. I. Costinescu, prin urmare prin trădarea tovarăşilor de listă, abia instalat în scaun se gândeşte să trădeze şi pe ultimii tovarăşi şi ordonă ancheta contra gestiunei comisiunii interimare pe care o prezidase d. dr. Costinescu. Comisiunea de anchetă instituită de d. Anibal Teodorescu îl iea în serios şi se pune pe cercetări. Nu găseşte actele gestiunilor pe anii 1923, 1924 şi 1926 fiindcă erau trimise la Curtea de Conturi şi se mărgineşte la cercetarea actelor numai pe primele 3 luni din anul 1926. Rezultatul anchetei se consemnează într’un raport în care se constată lucruri grave în sarcina vicepreşedinţilor acelei comisiuni interimare. Aproape toţi au dat avansuri mari asupra lucrărilor ce se executau în regie, fără avizul serviciului de control respectiv, iar actele justificative ale avansurilor nu sosise nici când dosarele gestiunilor au fost înaintate Curţii de corupturi, aşa că ordonanţele de plată nu au acte justificative. Unii dinvice-preşedinţi au aprobat societăţilor particulare pe care le conduceau furnituri fără licitaţie, alţii au împărţit lucrări de milioane în tranşe de câte 200.000 lei pentru a le putea da fără licitaţie, etc., etc. Jaful este constatat Comisiunea înaintează domnului Anibal Teodorescu, raportul său în iunie trecut, cerând cercetări suplimentare şi în actele ce se găsesc la Curtea de Compturi. Lucrurile se opresc însă aci. Raportul stă şi azi in saltarul Primarului care nu vrea nici să continue cercetările, nici să ceară sancţiuni contra delicvenţilor pe baza celor constatate, dar nici să absolve pe nimeni. Şantajul Are o armă d. Anibal Teodorescu de care nu voeşte să se servească, dar cu care ameninţă când cei vizaţi îşi permit să nu-i asculte. Am arătat noi anele nereguli constatate în sarcina unora din foştii vicepreşedinţi. Primăria n’a răspuns nimic. N’a luat apărarea celor pe care-i acuzam, dar nici nu n-a desminţit. Atitudine nepermisă D. Anikal Teodorescu, poate tăinui neregulile sau furturile ce s’ar fi făcut în averea sa proprie, dar aceiaşi atitudine nu este permisă cu neregulile săvârşite cu banul public.. Pentru a proba cât de departe îşi permite, actualul primar, care are pretenţia să devie ministru, să nesocotească legile şi ce puţin ştie să ocrotească interesele administraţilor săi, vom publica raportul comisiunii de anchetă. Sancţiuni Vom lua o armă de şantaj din mâna domnului Anibal Teodorescu, şi vom da-o publicului pentru ca el să ceară sancţiunile contra acelora pe cari Primarul înţelege să-i ocrotească. Confiscarea ziarelor Nu voi discuta cu lux de citaţie libertatea presei, nu voi face zadarnică risipă de corneală pentru a mai discuta cea mai discutată problemă, căci chiar cea mai desăvârşită demonstraţie nu va putea influenţa cu nimic spiritul unui guvern. D. Octavian Goga a găsit o formulă menită să creeze o vagă justificare măsurilor pe care le aplică ziarelor, a împărţit presa în două (de ce nu în trei sau nouă?), de ordine şi subversivă. Cum este firesc împotriva celei subversive d. Octavian Goga duce o luptă implacabilă salvând opinia publică de rătăcirile cumplite spre care împinge scrisul subversiv. Cum această împărţire — ca la judecata de apoi — în presă de ordine şi subversivă este personală a d-lui Goga, nimic mai logic ca sentinţele sale să fie simple exteriorizări ale unor nervi iritaţi. Faptul că şi-a făcut aproape o specialitate din confiscarea ziarului «Lupta» este o dovadă suficientă a inexistenţii criteriului de stabilire a fruntăriilor între presa de ordine şi cea subversivă. Dar d. ministru de interne confiscă, dacă nu cu metodă cel puţin cu perseverenţă, se întâmplă însă ca un prim rezultat al acestor confiscări să fie o creştere a interesului pentru ziarul confiscat. Cum sistemul confiscărilor este prea nou, aparatul de aplicare în străşnicie a ordinelor d-lui Goga, funcţionează cu foarte multă întârziere şi cel puţin în Capitală jumătate din numărul exemplarelor date la chioşcuri se vând înainte ca organele executive ale ordine! interne să poată confisca foile subversive. Şi se întâmplă, această reacţie sufletească de un deosebit interes pentru oricine poartă grija ordine! Interne, acelaş ziar asupra căruia s'a aplecat privirea ta de gazetar obicinuit să desprinzi chiar în formele cele mai neprecise elementului politic deosebit, fără ca, oricât de atent ai citi, să descoperi nimic interesant, imediat după ce ai aflat ordinul de confiscare acelaş ziar capătă în ochii tăi o deosebită semnificaţie. Inutil să spunem că ziarul se reciteşte, ca fraza cea mai banală capătă o culoare suspectă, că fiecare rând pare o şoaptă îngrijorătoare, fiecare articol o conspiraţie, iar în total un semn de alarmă. Această uimitoare alhimie a tiparului o săvârşeşte ministrul de interne printr’un simplu ordin de confiscare a unui ziar, mărind cantitatea de îngrijorare, de enervantă aşteptare a unui eveniment dieprecis, poate chiar inexistent, dar pe care imaginaţia mulţimii fecundată de invenţia presei subversive l’a creiat. Şi asistăm la această ciudăţenie, ministrul de interme este un poet deci mai în măsură ca oricare alt om politic, să-şi dea seama de ‘ forţa imaginaţiei, de teroarea imaginaţiei şi totuşi. Octavian Goga nu face altceva decât să aţâţe să hrănească imaginaţia mulţimii până la halucinaţie. Oricând i-ar fi cu putinţă să facă personal o anchetă In diverse straturi sociale asupra ecoului produs In imaginaţia populară de fiecare confiscare de gazetă. De aceia nu vom discuta problema libertăţii presei din punct de vedere al drepturilor constituţionale, ci exact din punctul de vedere al ordinei, a linişte! interne care preocupă pe d. Octavian Goga. Intru cât s’a potolit legitima — fiindcă ai creiat-o printr’o nesăbăduită risipă de autoritate — îngrijorare a opiniei publice confiscând două, trei ziare pe săptămână . Un fost şef de guvern şi tutore al politicei româneşti, d. Ionel I. CBrătianu vorbeşte în aceiaşi zi când se întorcea de la o îmormântare, cu toate aparenţele unui om sdrobit de durere, de un X căruia îi dă avertismente să nu vie, să nu intre, să nu încerce aventura că e prăpăd... ca la Mărăşeşti. Ceva mai mult şeful guvernului d. general Averescu fire foarte strânsă la vorbă şi întru nimic înclinat spre cuvântări fără nici un rost — vorbeşte majorităţilor sale parlamentare cam in acelaş ton, cu aceleaşi aluzii la supărătorul X al politicei româneşti. Nimic mai normal ca imaginaţia populară să pornească în căutarea necunoscutului despre a cărei primejdie oameni prea serioşi ca d-nii Brătianu şi Averescu au dat alarma. Dibuind prin viaţa tuturor svonurilor, hiemită de o cumplită curiozitate, imaginaţia mulţimii creiază legende şi d. Octavian Goga este involuntar complice la creiarea celei mai impresionante legend/. Iată singurul rezultat real, pe care îl dă sistemul confiscărilor şi nu vom exagera întru nimic dacă vom spune că cel mai harnic agent al neliniştirii opiniei publice este insuşi ministrul de interne, este chiar vrăjmaşul neînduplecat al acţiunilor subversive, este d. Octavian Goga. Dar în afară de involuntara contribuţie la halucinarea opiniei publice, d. Octavian Goga (evident ca exponent al guvernului în ceia ce priveşte ordinea internă) mai ridică prin acţiunea sa precipitată şi o altă problemă. Se pot impune unei naţii soluţiile unei minorităţi nulă ca simpatie populară, îndoelnică şi controversată ca valoare politică asupra unor probleme hotărâtoare pentru istoria acelui neam? Silnic ales oricând un parlament e totuşi viabil, dar sunt alte instituţii la baza cărora iubirea naţiei trebue să existe ca nediscutată garanţie de durată. Politică de partid se poate face oricând cu expediente, politică naţională se face cu inteligenţă şi inimă într’o clasică precumpanire. Confiscarea ziarelor este un expedient al politicei electorale şi o vinovată eroare faţă de o politică naţională, animă halucinaţiile mulţime!. pamfil Scicaru Congresul studenţesc de la Iaşi va discuta, între altele, şi dreptul studenţilor teologi de a urma cursurile altor facultăţi decât aceea de studii religioase. Este o durere mai veche a absolvenţilor noştri de seminarii, cam de câţiva ani revine mereu în preocupările şi doleanţele studenţimii şi care merită a fi odată cercetată cu amănuntul, pentru a i se găsi o soluţie echitabilă. Problema însă datează cam de şase ani. Căci, după câte îmi amintesc, până la 1920, teologii seminarişti aveau dreptul să se înscrie şi să treacă examene la oricare din facultăţile universităţilor noastre unde era valabilă vechea secţie clasică a liceului. De atunci însă s’au introdus restricţiuni. Seminariile, deşi având tot opt ani de studii au fost considerate ca şcoli speciale, a căror echivalenţă cu liceul nu mai putea fi acordată principial. Prin aceasta drepturile rezultate din echivalenţa refuzată cădeau, iar seminariştii erau chemaţi la examene de diferenţă, care se raportau la toate cele opt clase ale seminariului respectiv ale liceului. Ceea ce practic însemna, că dacă aceste examene nu erau făcute paralel cu clasa respectivă, ele nu se mai puteau face aproape niciodată. Fapt care echivalează cu interdicţia pentru seminarişti de a poseda şi o altă licenţă, decât cea în teologie. Trebue să recunoaştem de la început că formal, punctul de vedere al ministerului şi al diverselor facilităţi este pe deplin îndreptăţit. Dacă liceul stă la baza studiilor universitare, absolvenţii seminariilor teologice nu se pot înscrie la drept, litere sau medicină de pildă, pentru că seminariul nu e în nici un fel o şcoală asemănătoare cu liceul. E drept! Să fie însă punctul de vedere formal cel care a prezidat la luarea hotărârii din 1920? E greu să credem ! Trebue să admitem mai degrabă că anumite stări de fapt au atras atenţia asupra chestiunii, şi că pentru rezolvarea lor s’a luat această măsură interdictorie. Cercetarea acestor motive reale deci e singura cale ce poate duce la lămurirea situaţiei. Unul din aceste motive este credinţa că dacă se îngădue seminariştilor să se înscrie la alte facultăţi ei părăsesc teologia şi mai ales preoţia, îndreptându-se înspre ocupaţiuni laica.În aparenţă argumentul este impresionant; în fond el nu rezistă însă unui examen. Nu este exact că lucrurile se întâmplă aşa. Mai întâiu e mult mai mare la noi lipsa de preoţi buni, decât lipsa de preoţi pur şi simplu. Al doilea până la 1920 seminariştii puteau face şi alte licenţe, şi totuş temutul fenomen de desertiune în massa nu s’a produs. In sfârşit, trebuie să recunoaştem că actuala generaţie de preoţi, care numără în adevăr o seamă de exemplare de elită, este tocmai generaţia care s'a bucurat de dreptul să facă şi alte studii în afară de cele teologice. Atunci? Dar să presupunem că în adevăr dezertarea aceasta ar fi un fapt real. Este oare măsura luată o soluţie rodnică? Recunoaştem că dacă seminaristul nu se mai poate înscrie la litere sau la drept de pildă, el va fi forţat să se facă preot, şi se va face. Va fi el însă preotul care ne trebue ? Fără nici un fel de patetism preoţia este un apostolat şi o chemare. Or ce fel de chemare mai e aceasta, care se îndeplineşte nu după o alegere proprie, de NAE IONESCU ci după constrângerea absolută? Constatăm că în privinţa aceasta biserica este mai înţelegătoare. Sunt in măsură să afirm că proectul de lege pentru reorganizarea învăţămâtului teologic are la bază vocaţiunea, şi dispune diversele trepte de învăţământ în aşa fel ca studiosul respectiv să poată părăsi oricând teologia, îndreptându-se înspre alte preocupări. Dar dacă biserica e aşa de largă, de ce vrea autoritatea şcolară laică să fie mai... catolică decât papa ? Este, evident, o exagerare. Un al doilea motiv, hotărât mai serios, dar eu mult prea formal, e cel pe care l-ar putea invoca învăţământul. Seminariştii nu au, de fapt, pregătirea necesară ca să urmeze cursurile altor facultăţi. Să fie chiar aşa? De ce oare nu ar putea un seminarist să studieze dreptul, istoria, filologia sau filosofia ? Eu cred că e o prejudecată pornită din aşezarea actuală a învăţământului nostru. De fapt, necesară pentru universitate e pregătirea ce* --------------------------------------------- (Citiți continuarea în pagina 2-a) --------oolao------ O PARODIE! Expoziţia volantă de la Parcul Carol O adunătură de câteva vitrine cu parfumuri şi biscuiţi cel mult o... expoziură de mostre incomplectă... (nici 5% din numărul făbricelor)... era de altfel de aşteptat în criza de azi în care se scot industriile. Câţiva pontifi bine mâncaţi se strădesc să dea un colorit cât mai liber al solemnităţei... nu lipseşte nici realizatorului Vintilă, domnul Nae Ştefănescu nici marele om Ştefan Cerkez nici ceilalţi membri la pătrat şi la cul a consiliilor de administraţie de la societăţile... naţionalizate. Ua marele om Cerkez se ridică... vorbeşte, se laudă cu aer foarte modest, vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte... Dacă cu vorba lui ar putea să amâne măcar cu o şi plăţile urgente ale industriei.. Dar tăcere... vorbeşte strălucitorul om de Stat domnul Grigorie Trancu... (care ne va face onoarea să ne vorbească zilele acestea despre problemele economice ale smeritei noastre ţari)... vorbeşte şi ne face cunoscut că putem să ne facem propaganda în străinătate cu victrinele de parfunturi Legrain şi celelalte... ne mai povesteşte apoi că începutul acestei mari sărbători l-a făcut Hogele Carol acum 30 de ani cu Expoziţia agricolă şi culturală din 1000 uitând scumpul şi nevinovatul de el că printrecele câteva momente de reală sprijinire a industriei a fost Târgul de mostre complect din 1921 cu cele douăzeci de pavilioane construite peste noapte şi di toată volanta 1926 a încăput în unul din acestea... Pour la bonne bouchie.. având în vedere bogatul bufet care aşteaptă pe bine hrăniţii pontifi... nmaarreelle om de stat ne spune că vorbeşte în numele guvernului şi că deşi (sic), munţii noştri aur poartă şi deşi D-sa din leafa de ministru şi-a construit o modestă casă de 3 milioane de lei depreciaţi. 5. str. Polonă, care cu această ocazie a fost pavată, totuşi, totuşi noi serşim din poartă în poartă... şi că pe viitor trebue să fim mai tari să nu fim fataliştri, să facem totuşi poezii însă să zicem într’un singur gând şi dor: Munţii voştri aur poartă noi muncim la altă soartă Foarte mulţumit de puternica şi competenţa Dsale improvizaţie D-sa acondus pe A. S. Regală Principesa Elena prin vasta ti) expoziţie acompaniind fiecare explicaţie de o mică poezioară nd-hoc apoi după 5 minute terminând de vizitat vasta expoziţie «•u adevărat 'Wembley-national-lîheml. D-sa s’a pozat cu un larg surîs pe buze... a trecut apoi să înghită ceva şi... foarte mândru de contribuţia adusă industriei fătei şi de poezioara cu care a făcut mart pe mojici. D-sa a binevoit să se afunde în pernele moi ale laWardul plătit de contribuabili schițând din nou un larg surâs protector de excelente... In parcul Carol frunzele îngălbenite cădeau și mă gândeam ce rost ar putea să aibă parodia asta acum când industria tărei noastre e lăsată în voia soartei. Un (CifrG continuare în pag. II-a). ORIENT şi OCCIDENT de MIRCEA ELIADE De câţiva ani, în Apus — se des- făşură o foarte interesantă şi aprin-1 ci rlSsTmUâ în înrnl TvunKIamoî • I «mîvwvw *** Orient şi Occident. Nenumărate volume, broşuri , articole în publicaţii periodice, anchete, conferinţe, — au încercat să lămurească, într’un fel sau în altul, conflictul între spiritul asiatic şi spiritul european. Mărturisim că nu cunoaştem decât o neînsemnată parte din publicaţiile acestea. Plecând, totuşi, de la textele şi evenimentele esenţiale asiatice şi europene — vom încerca să precizăm, atât cât se poate în marginile unui foileton, caracterele specifice şi legăturile dintre Orient şi Occident. I C?e! adânceşte câicvs. pc punite din cultura şi civilizaţia asiatică, cunoscând în prealabil formele specifice europene — deosibeşte lămurit o prăpastie. O prăpastie între valorile celor două civilizaţii. In Asia — supremaţia valorilor spirituale; în Europa, supremaţia, am zice, a celor materiale. A valorilor cari se pot obiectiva şi se pot cântări. Fireşte — opoziţia aceasta liniară, nu corespunde întocmai şi întotdeauna realităţii. Dar e luminoasă şi indispensabilă unei prime orientări. Analizând caracterele sensibilităţii şi mentalităţii asiatice — factorii cari au produs supremaţia valorilor spirituale — se deosebesc o serie de elemente specifice, însemnăm câteva din ele: 1) O bogată și complexă viață interioară, care aduce după sine, ca rezultat imediat, un accentuat misticism. Un misticism care poate fi exaltat sa frenetic — ca cel mediteranian extazul cultului Cibelei al lui Attis, al lui Adonis Tammuz — sau un misticism concentrat, pur, iluminat, — ca cel din centrul şi răsăritul Asiei (India, Tibet, China). O altă urmare a intensităţii vieţii interioare — a fost imposibilitatea dezvoltării valorilor economice. 2) Necesitatea speculaţiilor metafizice. Din care rezultă excesul de construcţii metafizice, ignorarea realităţii imediate, dispreţul către disciplina gândiii în cadre rigide. După cum viaţa interioară îndemnase pe asiatici către contemplaţie , demonul metafizic le-a alimentat dorinţa de discuţii speculative. 3) Comuniunea, cu natura. Pentru Asiatici, natura nu e însufleţită numai de zei, dar şi de forţe psihice menite să potolească patemile trupeşte şi să aducă iluminarea lăuntrică. Rezultatul fundamental al acestei comuniuni a fost imposibilitiiffic dezvoltării spiritului ştiinti“fic european, care priveşte natura ca obiect, iar nu se contopeşte subiectiv cu ea. Asiaticul n’a observat natura — ci a experimentat-olăuntric Din contactul cu natura — asiaticul nu şi-a desvoltat spiritul de observaţie, ci posibilităţi sufleteşti necunoscute europenilor. Orientalii n’au avut propriu zis o ştiinţă; ci numai culegeri empirice de fapte, asupra cărora s’a exercitat speculaţia metafizică (originele orientale ale alchimiei, originele astrologiei, etc.). 4) Viaţa socială — şi chiar politica — se întemeiază pe elemente religioase. Ceiaee explică luptele dintre cetăţile asiatice pentru supremaţia zeului respectiv. De asemenea, evoluţia socială nu se îndeplineşte pe interese de clasă, ci pe interese de castă. De bună seamă — nu numai acestea sunt trăsăturile specifice Asiei. Ceva mai mult: nu le găsim numai în Asia. ^Parţial şi sporadic — fie că au fost împrumutate direct, fie că au fost etape la cari s’au oprit anume faze de evoluţie — se întâlnesc şi în alte părţi. Totuşi prin esenţă, ele aparţin Asiei. II Iată acum, câteva din trăsăturile, mentalităţii şi sensibilităţii europene: 1) Conştiinţa individualităţii imediate. Din care rezultă cultul pentru făptura fizică, reflectarea umanităţii pe plan divin, şi valorificarea trupului omenesc în artă, respectfindu-se cu scrupulozitate proporţiile. 2) Cultul pentru naţiune, — pentru logică şi bun simţ. Ceia ce a adus supremaţia vieţii intelectuale asupra celei interioare. 3) Desvoltarea conştiinţei sociale, urmată de intensitate excesivă a preocupărilor sociale. Pentru întâia oară, valorile sociale îşi câştigă independenţa..Nu se mai dezvolta sub impasul valorilor religioase. Dimpotrivă. Valorile religioase sunt modificate şi evoluiază sub impulsul celor sociale. Pilde: religia oficială, statală, greacă şi romană; creştinismul roman, organizat, o funcţie socială. 4) Diferenţierea tot mai pronunţată a EULUI de OBIECT. Ceea ca explică dezvoltarea spiritului ştiinţific, pozitivist — pe care l-au vădit, cei dintâi, Grecii. Diferenţierea