Cuvântul, decembrie 1926 (Anul 3, nr. 625-648)

1926-12-01 / nr. 625

ANUL al Ill-lea No. 625, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 4. STRADA SĂRINDAR: 4­­?S/5 xssr* Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. CONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv* SOCIETAP GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Batr. Carada (fostă Karagheorgheviel), 9 D. Vintilă Brătianu şi-a schimbat autoritatea pe care o citează în spri­jinul teoriilor sale asupra revalori­zării leului, după cum şi-a schimbat şi formula concepţiei sale monetare. Amândouă schimbările nu sunt în­să decât de formă, fondul a rămas acelaş. Cita până acum pe d. Gaston Joze în favoarea revalorizării leu­lui, şi a trebuit să-i servim mai bine de şase luni articole datorite savan­tului profesor de la Paris, în care el conchidea la stabilizarea imediată a francului francez, pentru a decide pe d. Vintilă Brătianu să înceapă a ne cita pe d. Nogaro, în favoarea stabilizării însă nu imediate, ci a­­atunci când leul va ajunge la o va­loare de schimb echivalentă cu pu­terea lui de cumpărare internă. Am putea servi, şi o vom face, articole ale domnului Nogaro pentru a pro­ba necinstitului (în discuţie) dicta­tor liberal, că d. Nogaro este pentru stabilizare imediată. D. Nogaro scrie des în ziare politice, articole financiare, şi singurul său cusur este, obligaţia de a susţine punctul de vedere al unei fracţiuni din par­tidul radical-socialist francez, din care face parte. Această obligaţie nu conduce pe d. Nogaro până la denaturarea faptelor cum face d. Vintilă Brătianu. Aşa­dar, contra părerii şi a domnului Nogaro, d. Vintilă Brătianu este acum de cu­rând pentru stabilizarea leului, dar amânată la o epocă nedeterminată. Aceasta echivalează tot cu o revalo­rizare dar parţială pe care d. Vinti­­lă Brătianu o stabileşte la echiva­lenţa schimbului cu puterea de cum­părare internă. A descoperit un nou mijloc, acest cap încâlcit şi neprob, pentru a pluti în vag şi pentru a-şi ascunde gândul. Valoarea de schimb a leului? Ca­re? Acea din Mai, de 1.80 centime aur, sau acea de azi de 2,90 centime auri Când schimbul leului are va­­riaţiuni de 70 la sută, trebue să ai necinstea în cugetare a domnului Vintilă Brătianu, pentru a-ţi închi­pui că ai precizat ceva, când vor­beşti de valoarea de schimb a leului. Puterea de cumpărare a leului pe piaţa internă? Cine o poate deter­mina? Este o problemă imposibilă. Puterea de cumpărare a leului la mărfurile importate este una, la mărfurile produse în tară dar libere la export, este alta, iar la mărfurile produse în tară dar lovite de taxe de export este o alta, care nu se po­trivește nici cu cea dintâi, nici cu cea de a doua. Iată deci concepția domnului Vin­tilă: Stabilizarea leului în momen­tul când valoarea de schimb a leului care va continua să prezinte mari diferențe de anotimp, câtă vreme nu e stabil, va ajunge la echivalenta puterii de cumpărare internă a leu­lui, care nu se poate determina. Cine pretinde că d. Vintilă Bră­­tianu nu este pentru stabilizare, şi nu a precizat şi condiţiile ei, este un nepatriot şi de rea credinţă. Dar şi d. Vintilă Brătianu când îndrăsneş­­te să ne dea asemenea formule, ori îşi bate joc de lume, ori este incon­ştient. Este clar că d. Vintilă Brătianu urmăreşte revalorizarea leului până la un nivel care să permită anumi­tor societăţi liberale, să facă faţă angajamentelor contractate în valu­tă forte, scontând creșterea leului, fără a se ruina. Dacă de la domnul Vintilă Brătia­­nu nu putem spera stabilizarea leu­lui, de ce n’ar proceda guvernul la această operaţie? Toţi miniştrii cari pot avea idei în materie financiară, sunt hotărît pentru stabilizarea imediată a leu­lui, iar şeful guvernului este câşti­gat acestei idei. Până acuma, de­pendenţa guvernului de partidul li­beral a făcut imposibilă orice acțiu­ne contra intereselor domnului Vin­­tilă Brătianu. Dar acuma? Liberalii sunt la mare strâmtoare. S-au inter­i­ortit rolurile. Nu politica guvernu­lui este dependentă de conveniențe­le partidului liberal, ei invers, inte­resele mari ale partidului liberal de­pind de atitudinea domnului gene­ral Averescu. Ia deci ofensiva, domnule gene­ral! A sosit momentul să dai afară pe d. Lapedatu De ce mai eziţi? A SG pot CCftm n_ I L • l*W la împrumuturi externe necesare căilor ferate şi stabilizării leului, chiar fără asentimentul domnului Vintilă Brătianu, imposibil de obţi­nut fără grase comisioane pentru domnii Barbu Ştirbey şi Titulescu. A sosit momentul să dai aurul ne­­cesar stabilizării, în locul celor 11 miliarde lei hârtie, pe care statul român s-a obligat să le plătească Băncii Naţionale în rate, timp de 15 ani, dar în lei hârtie, în dauna producătorilor din această ţară. Da­că Banca Naţională se va opune schimbării Convenţiunii încheiate cu statul, sunt mijloace să fie con­strânsă să accepte. Cunosc şi eu u­­nul din acele mijloace şi l-aş spune, dacă aş fi sigur că nu i se comunică lui Vintilă. Plăteşte-ţi poliţele de umilinţă, domnule general! Ai ocazie să le plăteşti frumos, făcând bine ţării! Titus Enacovici D. Cuza, ale cărui iniţiale A. C. nu mai înseamnă, ca odinioară, ace, a intervenit iarăşi la Cameră împo­triva accesului neparlamentarilor în incinta Adunării. A doua şi ziariştii n’au mai fost admişi în coridoare şi nici în sala paşilor pierduţi, — adevărat simbol al instituţiei. Pe vremea când fusese ales la Teaca d. Casa îşi lăsa sabia ’n repaos faţă de gazetari. Ca schimb de bune procedeuri aceştia au fost amabili cu toate clişeurile sale. In Camera actuală d. Cusa este în război cu si­a­riştii. E drept că nici aceştia nu­ menajează în­deajuns. De ce vor­besc, de-o pildă, despre certurile sale cu d. I. Zelea Codreanu. D. Cuza pare obişnuit a crede, că unde, e d-sa se află şi «partidul», al cărui şef are grije să se proclame singur. D. N. lorga altă dată, d. Ze­­lea Codreanu actualmente sunt măr­turii contrare. Despre L. N. A. C. — iniţialele «partidului», sunt pasionate contro­verse intre «şef» şi fostul său aghio­tant. .­ Acesta, adică d. I. Zelea Codreanu declară categoric:­ «eu sunt Liga» — «Ba liga eu sunt» replică d. A. C. Cuza, — şi nu ştiu dacă ar putea fi contrazis în formă şi în fapt. Dar ce sunt de vină gazetarii, da­că înregistrează aceste dialoguri, fă­ră să ia nici o parte la fondul con­troversei? Ofensiva d-lui A. C. Cuza nu este cea dintâi și nici ultima, probabil. La o anumită vârstă se contrac­tează unele manii. Dimitrie Sturdza o avea pe cea religioasă, făcând veş­nic apel în Cameră la apostolul Ma­tei, de câte ori avea dificultăţi cu o­­poziţia. Pentru d. Cuza presa e răspunză­toare, că d-sa devine un fel de mic Saturn faţă de toate partidele pe ca­re le crează. Ceea ce însă ne surprinde este co­laborarea promptă a guvernului şi a Camerei la perseverenţa maniacă a d-lui A. C. Cuza. Era suficientă — şi mai ales justificată — pretenţia acestuia, ca biroul Adunării să re­vină la o dispoziţie puţin convenen­­tă pentru presă şi pe care astă vară a anulat-o însăşi preşedintele Con­siliului? E cu atât mai curios, că asemenea măsuri depinzând numai de preşe­dintele Camerei, d. Petre Negulescu, d-sa, un spirit cumpătat şi de­ o ar­monică civilizaţie morală a putut încuviinţa numai­decât această jig­nire inutilă, sau a lăsat pe alţii li­beri s’o aducă. In or ce caz faptul pune şi pe ge­neralul Averescu, într’o delicată si­tuaţie, întrucât nimic nu s’a întâm­plat, care să îndreptăţească re­tragerea cuvântului formal, urmat si de executare, din sesiunea prece­dentff. In împrejurări când, pe drept cu­vânt, se face apel la buna înţelegere comună faţă de orice întâmplări e­­ventuale, ciudata procedare se a­­doptă cu ziarele, care, de altminteri, nu sunt la cea dintâi dovadă de bun simţ şi cuminţenie a autorităţei, Arsenie Stabilizarea leului Apel la şeful guvernului polîîoo Raportul comisiunii de anchetă. Complicitatea d-lui Anibal Teodorescu. Sancţiuni. D. Anibal Teodorescu, ales în con­siliul comunal al oraşului Bucu­reşti pe lista opoziţiei unite contra liberalilor, şi ales primar cu concur­sul liberalilor din consiliu în frun­te cu dr. I. Costinescu, prin urmare prin trădarea tovarăşilor de listă, abia instalat în scaun se gândeşte să trădeze şi pe ultimii tovarăşi şi ordonă ancheta contra gestiunei co­misiunii interimare pe care o pre­zidase d. dr. Costinescu. Comisiunea de an­chetă instituită de d. Anibal Teodorescu îl iea în serios şi se pune pe cer­cetări. Nu găseşte actele gestiunilor pe anii 1923, 1924 şi 1926 fiindcă erau trimise la Curtea de Conturi şi se mărgineşte la cercetarea actelor nu­mai pe primele 3 luni din anul 1926. Rezultatul anchetei se consemnează într’un raport în care se constată lucruri grave în sarcina vice­preşedinţilor acelei co­­misiuni interimare. Aproape toţi au dat avansuri mari asupra lucrărilor ce se executau în regie, fără avizul serviciului de control respectiv, iar actele justificative ale avansurilor nu sosise nici când dosarele gestiu­nilor au fost înaintate Curţii de corupturi, aşa că ordonanţele de pla­tă nu au acte justificative. Unii din­­vice-preşedinţi au aprobat societăţi­lor particulare pe care le conduceau­ furnituri fără licitaţie, alţii au îm­părţit lucrări de milioane în tran­şe de câte 200.000 lei pentru a le pu­tea da fără licitaţie, etc., etc. Jaful este constatat Comisiunea înaintează domnului Anibal Teodorescu, raportul său în iunie trecut, cerând cercetări supli­mentare şi în actele ce se găsesc la Curtea de Compturi. Lucrurile se o­­presc însă aci. Raportul stă şi azi in saltarul Primarului care nu vrea nici să continue cercetările, nici să ceară sancţiuni contra delicvenţilor pe baza celor constatate, dar nici să absolve pe nimeni. Şantajul Are o armă d. Anibal Teodorescu de care nu voeşte să se servească, dar cu care ameninţă când cei vi­zaţi îşi permit să nu-i asculte. Am arătat noi anele nereguli constata­te în sarcina unora din foştii vice­preşedinţi. Primăria n’a răspuns nimic. N’a luat apărarea celor pe care-i acuzam, dar nici nu n­-a des­­minţit. Atitudine nepermisă D. Anikal Teodorescu, poate tăi­nui neregulile sau furturile ce s’ar fi făcut în averea sa proprie, dar aceiaşi atitudine nu este permisă cu neregulile săvârşite cu banul public.. Pentru a proba cât de departe îşi­ permite, actualul primar, care are pretenţia să devie ministru, să nesocotească legile şi ce puţin ştie să ocrotească interesele administra­ţilor săi, vom publica raportul co­misiunii de anchetă. Sancţiuni Vom lua o armă de şantaj din mâna domnului Anibal Teodorescu, şi vom da-o publicului pentru ca el să ceară sancţiunile contra ace­lora pe cari Primarul înţelege să-i ocrotească. Confiscarea ziarelor Nu voi discuta cu lux de citaţie libertatea presei, nu voi face zadar­nică risipă de corneală pentru a mai discuta cea mai discutată pro­blemă, căci chiar cea mai desăvâr­şită demonstraţie nu va putea in­fluenţa cu nimic spiritul unui gu­vern. D. Octavian Goga a găsit o formulă menită să creeze o vagă justificare măsurilor pe care le a­­plică ziarelor, a împărţit presa în două (de ce nu în trei sau nouă?), de ordine şi subversivă. Cum este firesc împotriva celei subversive d. Octavian Goga duce o luptă impla­­cabilă salvând opinia publică de rătăcirile cumplite spre care îm­pinge scrisul subversiv. Cum această împărţire — ca la judecata de apoi — în presă de or­dine şi subversivă este personală a d-lui Goga, nimic mai logic ca sentinţele sale să fie simple exterio­rizări ale unor nervi iritaţi. Faptul că şi-a făcut aproape o specialitate din confiscarea ziarului «Lupta» este o dovadă suficientă a inexis­tenţii criteriului de stabilire a frun­tăriilor între presa de ordine şi cea subversivă. Dar d. ministru de in­terne confiscă, dacă nu cu metodă cel puţin cu perseverenţă, se întâm­plă însă ca un prim rezultat al acestor confiscări să fie o creştere a interesului pentru ziarul confis­cat. Cum sistemul confiscărilor este prea nou, aparatul de aplicare în străşnicie a ordinelor d-lui Goga, funcţionează cu foarte multă întâr­­ziere şi cel puţin în Capitală ju­mătate din numărul exemplarelor date la chioşcuri se vând înainte ca organele executive ale ordine! interne să poată confisca foile sub­versive. Şi se întâmplă, această reacţie sufletească de un deosebit interes pentru oricine poartă grija ordine! Interne, acelaş ziar asupra căruia s'a aplecat privirea ta de gazetar obicinuit să desprinzi chiar în formele cele mai neprecise ele­mentului politic deosebit, fără ca, oricât de atent ai citi, să descoperi nimic interesant, imediat după ce ai aflat ordinul de confiscare ace­laş ziar capătă în ochii tăi o deo­­sebită semnificaţie. Inutil să spu­nem că ziarul se reciteşte, ca fraza cea mai banală capătă o culoare suspectă, că fiecare rând pare o şoaptă îngrijorătoare, fiecare arti­col o conspiraţie, iar în total un semn de alarmă. Această uimitoare alhimie a tiparului o săvârşeşte ministrul de interne printr’un sim­­­plu ordin de confiscare a unui ziar, mărind cantitatea de îngrijorare, de enervantă aşteptare a unui eve­­niment dieprecis, poate chiar inexis­tent, dar pe care imaginaţia mul­ţimii fecundată de invenţia presei subversive l’a creiat. Şi asistăm la această ciudăţenie, ministrul de in­terme este un poet deci mai în mă­sură ca oricare alt om politic, să-şi dea seama de ‘ forţa imaginaţiei, de teroarea imaginaţiei şi totuş­i. Octavian Goga nu face altceva de­cât să aţâţe să hrănească imagina­ţia mulţimii până la halucinaţie. Oricând i-ar fi cu putinţă să facă personal o anchetă In diverse stra­turi sociale asupra ecoului produs In imaginaţia populară de fiecare confiscare de gazetă. De aceia nu vom discuta problema libertăţii presei din punct de vedere al drep­turilor constituţionale, ci exact din punctul de vedere al ordinei, a li­nişte! interne care preocupă pe d. Octavian Goga. Intru cât s’a potolit legitima — fiindcă ai creiat-o printr’o nesăbă­­duită risipă de autoritate — îngri­jorare a opiniei publice confiscând două, trei ziare pe săptămână . Un fost şef de guvern şi tutore al politicei româneşti, d. Ionel I. C­­Brătianu vorbeşte în aceiaşi zi când se întorcea de la o îmormân­­tare, cu toate aparenţele unui om sdrobit de durere, de un X căruia îi dă avertismente să nu vie, să nu intre, să nu încerce aventura că e prăpăd... ca la Mărăşeşti. Ceva mai mult şeful guvernului d. general Averescu fire foarte strânsă la vorbă şi întru nimic în­clinat spre cuvântări fără nici un rost — vorbeşte majorităţilor sale parlamentare cam in acelaş ton, cu aceleaşi aluzii la supărătorul X al politicei româneşti. Nimic mai nor­mal ca imaginaţia populară să por­nească în căutarea necunoscutului despre a cărei primejdie oameni prea serioşi ca d-nii Brătianu şi A­­verescu au dat alarma. Dibuind prin viaţa tuturor svonurilor, hi­­emită de o cumplită curiozitate, imaginaţia mulţimii creiază legen­de şi d. Octavian Goga este invo­luntar complice la creiarea celei mai impresionante legend/­. Iată singurul rezultat real, pe care îl dă sistemul confiscărilor şi nu vom exagera întru nim­ic dacă vom spune că cel mai harnic agent al neliniştirii opiniei publice este in­suşi ministrul de interne, este chiar vrăjmaşul neînduplecat al acţiuni­lor subversive, este d. Octavian Goga. Dar în afară de involuntara con­tribuţie la halucinarea opiniei pu­blice, d. Octavian Goga (evident ca exponent al guvernului în ceia ce priveşte ordinea internă) mai ridi­că prin acţiunea sa precipitată şi o altă problemă. Se pot impune unei naţii soluţiile unei minorităţi nulă ca simpatie populară, îndoel­­nică şi controversată ca valoare politică asupra unor probleme hotă­râtoare pentru istoria acelui neam? Silnic ales oricând un parlament e totuşi viabil, dar sunt alte institu­­ţii la baza cărora iubirea naţiei trebue să existe ca nediscutată ga­ranţie de durată. Politică de partid se poate face oricând cu expediente, politică na­ţională se face cu inteligenţă şi ini­mă într’o clasică precumpanire. Confiscarea ziarelor este un ex­pedient al politicei electorale şi o vinovată eroare faţă de o politică naţională, animă halucinaţiile mul­ţime!. pamfil Scicaru Congresul studenţesc de la Iaşi va discuta, între altele, şi dreptul studenţilor teologi de a urma cursu­rile altor facultăţi de­cât aceea de studii religioase. Este o durere mai veche a absol­venţilor noştri de seminarii, cam­ de câţiva ani revine mereu în preo­cupările şi doleanţele studenţimii şi care merită a fi odată cercetată cu amănuntul, pentru a i se găsi o so­luţie echitabilă. Problema însă­ datează cam de şase ani. Căci, după câte îmi amin­tesc, până la 1920, teologii semi­narişti aveau dreptul să se înscrie şi să treacă examene la ori­care din facultăţile universităţilor noas­tre unde era valabilă vechea secţie clasică a liceului. De atunci însă s’au introdus restricţiuni. Semina­­riile, deşi având tot opt ani de stu­dii au fost considerate ca şcoli spe­­ciale, a căror echivalenţă cu liceul nu mai putea fi acordată principial. Prin aceasta drepturile rezultate din echivalenţa refuzată cădeau, iar seminariştii erau chemaţi la exa­mene de diferenţă, care se raportau la toate cele opt clase ale semina­­riului­­ respectiv ale liceului. Ceea ce practic însemna, că dacă aceste examene nu erau făcute paralel cu clasa respectivă, ele nu se mai pu­teau face aproape nici­odată. Fapt care echivalează cu interdicţia pen­tru seminarişti de a­ poseda şi o altă licenţă, de­cât cea în teologie. Trebue să recunoaştem de la înce­put că formal, punctul de vedere al ministerului şi al diverselor fa­cilităţi este pe deplin îndreptăţit. Dacă liceul stă la baza studiilor universitare, absolvenţii seminarii­­lor teologice nu se pot înscrie la drept, litere sau medicină de pildă, pentru că seminariul nu e în nici un fel o şcoală asemănătoare cu li­ceul. E drept! Să fie însă punctul de vedere formal cel care a prezidat la luarea hotărârii din 1920? E greu să cre­dem ! Trebue să admitem mai de­grabă că anumite stări de fapt au atras atenţia asupra chestiunii, şi că pentru rezolvarea lor s’a luat această măsură interdictorie. Cer­cetarea acestor motive reale deci e singura cale c­e poate duce la lă­murirea situaţiei. Unul din aceste motive este cre­dinţa că dacă se îngădue semina­riştilor să se înscrie la alte facul­tăţi ei părăsesc teologia şi mai a­­les preoţia, îndreptându-se înspre ocupaţiuni laica.έn aparenţă ar­gumentul este impresionant;­ în fond el nu rezistă însă unui exa­men. Nu este exact că lucrurile se în­tâmplă aşa. Mai întâiu e mult mai mare la noi lipsa de preoţi buni, decât lipsa de preoţi pur şi simplu. Al doilea până la 1920 seminariştii puteau face şi alte licenţe, şi totu­ş temutul fenomen de desertiune în massa nu s’a produs. In sfârşit, tre­buie să recunoaştem că actuala gene­raţie de preoţi, care numără în a­­devăr o seamă de exemplare de e­­lită, este tocmai generaţia care s'a bucurat de dreptul să facă şi alte studii în afară de cele teologice. Atunci? Dar să presupunem că în adevăr dezertarea aceasta ar fi un fapt real. Este oare măsura luată o so­luţie rodnică? Recunoaştem că dacă seminaristul nu se mai poate îns­crie la litere sau la drept de pildă, el va fi for­ţat să se facă preot, şi se va face. Va fi el însă preotul care ne trebue ? Fără nici un fel de patetism preoţia este un aposto­lat şi o chemare. Or ce fel de che­mare mai e aceasta, care se înde­plineşte nu după o alegere proprie, de NAE IONESCU ci după constrângerea absolută? Constatăm că în privinţa aceasta biserica este mai înţelegătoare. Sunt in măsură să afirm că proec­­tul de lege pentru reorganizarea învăţămâtului teologic are la bază vocaţiunea, şi dispune diversele trepte de învăţământ în aşa fel ca studiosul respectiv să poată părăsi oricând teologia, îndreptându-se înspre alte preocupări. Dar dacă biserica e aşa de largă, de ce vrea autoritatea şcolară laică să fie mai... catolică decât papa ? Este, evident, o exagerare. Un al doilea motiv, hotărât mai serios, dar eu m­ult prea formal, e cel pe car­e l-ar putea invoca învă­ţământul. Seminariştii nu au, de fapt, pregătirea necesară ca să ur­meze cursurile altor facultăţi. Să fie chiar aşa? De ce oare nu ar pu­tea un seminarist să studieze drep­tul, istoria, filologia sau filosofia ? Eu cred că e o prejudecată por­nită din aşezarea actuală a învăţă­mântului nostru. De fapt, necesară pentru universitate e pregătirea ce* -------------------------­--------------------­ (Citiți continuarea în pagina 2-a) --------oolao------ O PARODIE! Expoziţia volantă de la Parcul Carol O adunătură de câteva vitrine cu parfumuri şi biscuiţi cel mult o... ex­­poziură de mostre incomplectă... (nici 5% din numărul făbricelor)... era de altfel de aşteptat în criza de azi în care se scot industriile. Câţi­va pontifi bine mâncaţi se stră­­desc să dea un colorit cât mai liber al solemnităţei... nu lipseşte nici realiza­­torul­ui Vintilă, domnul Nae Ştefănes­­cu nici marele om Ştefan Cerkez nici ceilalţi membri la pătrat şi la cul a consiliilor de administraţie de la so­cietăţile... naţionalizate. Ua marele om Cerkez se ridică... vor­beşte, se laudă cu aer foarte modest, vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte... Dacă cu vorba lui ar putea să amâne măcar cu o şi plăţile urgente ale industriei.. Dar tăcere... vorbeşte strălucitorul om de Stat domnul Grigorie Trancu... (care ne va face onoarea să ne vorbească zi­lele acestea despre problemele economi­ce ale smeritei noastre ţari)... vorbeşte şi ne face cunoscut că putem să ne fa­cem propaganda în străinătate cu vic­­trinele de parfunturi Legrain şi cele­lalte... ne mai povesteşte apoi că înce­putul acestei mari sărbători l-a­ făcut Hogele Carol acum 30 de ani cu Expozi­ţia agricolă şi culturală din 1000 uitând scumpul şi nevinovatul de el că printre­­cele câteva momente de reală sprijinire a industriei a fost Târgul de mostre complect din 1921 cu cele douăzeci de pavilioane construite peste noapte şi di toată volanta 1926 a încăput în unul din acestea... Pour la bonne bouchie.. având în ve­dere bogatul bufet care aşteaptă pe bine hrăniţii pontifi... nmaarreelle om de stat ne spune că vorbeşte în numele guvernului şi că deşi (sic), munţii noş­tri aur poartă şi deşi D-sa din leafa de ministru şi-a construit o modestă casă de 3 milioane de lei depreciaţi. 5. str. Polonă, care cu această ocazie a fost pavată­, totuşi, totuşi noi serşim din poartă în poartă... şi că pe viitor trebue să fim mai tari să nu fim fata­­liştri, să facem totuşi­ poezii însă să zicem într’un singur gând şi dor:­­ Munţii voştri aur poartă noi muncim la altă soartă Foarte mulţumit de puternica şi com­petenţa Dsale improvizaţie D-sa a­­con­dus pe A. S. Regală Principesa Elena prin vasta ti) expoziţie acompaniind fiecare explicaţie de o mică poezioară nd-hoc apoi după 5 minute terminând de vizitat vasta expoziţie «•u adevărat 'Wembley-national-lîheml. D-sa s’a po­zat cu un larg surîs pe buze... a tre­cut apoi să înghită ceva şi... foarte mândru de contribuţia adusă industri­ei fătei şi de poezioara cu care a făcut mart pe mojici. D-sa a binevoit să­ se afunde în pernele moi ale laWardul plătit de contribuabili schițând din nou un larg surâs protector de excelente... In parcul Carol frunzele îngălbenite cădeau și mă gândeam ce rost ar putea să aibă parodia asta acum când indus­tria tărei noastre e lăsată în voia soar­­tei. Un (CifrG continuare în pag. II-a). ORIENT şi OCCIDENT de MIRCEA ELIADE De câţiva ani, în Apus — se des-­ făşură o foarte interesantă şi aprin-1 c­i rlSsTmUâ în înrnl TvunKIamoî • I «mîvwvw *** O­rient şi Occident. Nenumărate volu­me, broşuri , articole în publicaţii periodice, anchete, conferinţe, — au încercat să lămurească, într’un fel sau în altul, conflictul între spiritul asiatic şi spiritul european. Mărtu­risim că nu cunoaştem decât o neîn­semnată parte din publicaţiile aces­tea. Plecând, totuşi, de la textele şi evenimentele esenţiale asiatice şi europene — vom încerca să preci­zăm, atât cât se poate în marginile unui foileton, caracterele specifice şi legăturile dintre Orient şi Occi­dent. I C?e! adânceşte câicvs. pc puni­te din cultura şi civilizaţia asiatică, cunoscând în prealabil formele spe­cifice europene — deosibeşte lămu­rit o prăpastie. O prăpastie între valorile celor două civilizaţii. In Asia — supremaţia valorilor spiri­tuale; în Europa, supremaţia, am zice, a celor materiale. A valorilor cari se pot obiectiva şi se pot cân­tări. Fireşte — opoziţia aceasta li­­niară, nu corespunde întocmai şi în­totdeauna realităţii. Dar e luminoa­să şi indispensabilă unei prime o­­rientări. Analizând caracterele sensibilită­ţii şi mentalităţii asiatice — factorii cari au produs supremaţia valorilor spirituale — se deosebesc o­ serie de elemente specifice, însemnăm câte­va din ele: 1) O bogată și complexă viață in­terioară, care aduce după sine, ca rezultat imediat, un accentuat mis­ticism. Un misticism care poate fi exaltat sa frenetic — ca cel medite­­ranian extazul cultului Cibelei al lui Attis, al lui Adonis­ Tammuz­ — sau un misticism concentrat, pur, iluminat, — ca cel din centrul şi ră­săritul Asiei (India, Tibet, China). O altă urmare a intensităţii vieţii interioare — a fost imposibilitatea dezvoltării valorilor economice. 2) Necesitatea speculaţiilor meta­­fizice. Din care rezultă excesul de construcţii metafizice, ignorarea realităţii imediate, dispreţul către disciplina gândiii în cadre rigide. După cum viaţa interioară îndem­nase pe asiatici către contemplaţie , demonul metafizic le-a alimentat dorinţa de discuţii speculative. 3) Comuniunea, cu natura. Pentru Asiatici, natura nu e însufleţită nu­mai de zei, dar şi de forţe psihice menite să potolească patemile tru­peşte şi să aducă iluminarea lăun­trică. Rezultatul fundamental al a­­cestei comuniuni a fost imposibili­­tiiffic dezvoltării spiritului şti­in­ti“­fic european,­­ care priveşte natu­ra ca obiect, iar nu se contopeşte subiectiv cu ea. Asiaticul n’a obser­vat natura — ci a experimentat-o­­lăuntric Din contactul cu natura — asiaticul nu şi-a desvoltat spiritul de observaţie, ci posibilităţi sufle­teşti necunoscute europenilor. O­­rientalii n’au avut propriu zis o ştiinţă; ci numai culegeri empiri­ce de fapte, asupra cărora s’a exer­citat speculaţia metafizică (origine­­le orientale ale alchimiei, originele astrologiei, etc.). 4) Viaţa socială — şi chiar politi­ca — se întemeiază pe elemente re­ligioase. Ceiaee explică luptele din­tre cetăţile asiatice pentru suprema­ţia zeului respectiv. De asemenea, evoluţia socială nu se îndeplineşte pe interese de clasă, ci pe interese de castă. De bună seamă — nu nu­mai acestea sunt trăsăturile specifi­ce Asiei. Ceva mai mult: nu le gă­­si­m numai în Asia. ^Parţial şi spo­­radic — fie că au fost împrumutate direct, fie că au fost etape la cari s’au oprit anume faze de evoluţie — se întâlnesc şi în alte părţi. Totuşi prin esenţă, ele aparţin Asiei. II Iată acum, câteva din trăsăturile, mentalităţii şi sensibilităţii euro­pene: 1) Conştiinţa individualităţii ime­diate. Din care rezultă cultul pentru făptura fizică, reflectarea umani­tăţii pe plan divin, şi valorificarea trupului omenesc în artă, respectfin­­du-se cu scrupulozitate proporţiile. 2) Cultul pentru naţiune, — pen­tru logică şi bun simţ. Ceia ce a adus supremaţia vieţii intelectuale asu­­pra celei interioare. 3) Desvoltarea conştiinţei sociale, urmată de intensitate excesivă a preocupărilor sociale. Pentru întâia oară, valorile sociale îşi câştigă in­dependenţa..Nu se mai dezvolta sub impasul valorilor religioase. Dim­potrivă. Valorile religioase sunt mo­dificate şi evoluiază sub impulsul celor sociale. Pilde: religia oficială, statală, greacă şi romană; creştinis­mul roman, organizat, o funcţie so­­cială. 4) Diferenţierea tot mai pronun­ţată a EULUI de OBIECT. Ceea ca explică dezvoltarea spiritului ştiin­ţific, pozitivist — pe care l-au vă­­dit, cei dintâi, Grecii. Diferenţierea

Next