Cuventul, ianuarie 1927 (Anul 3, nr. 650-673)

1927-01-14 / nr. 659

ANUL al HMea. No. 659 KfcDACjlA Şl ADMINISTRAŢIA* 4, STRADA SAKîNDAR, 4 ... * / 78/00 Administraţia telefon:­­ 78/10 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: €■ 60NG0POL Publicitatea ziarului, concesonată exclusiv• SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDES ;­ S. BERGER Str. bug. tarada (toată Haragheorotievici). 9 full HK... M .Y. vreau să fiu primari Păcală rucercurile de apropiere a parti­delor neliberale, în vederea consti­tuirii unui puternic organism poli­tic sunt întâmpinate în cercurile dea dreptul interesate în chip diver­gent. (Jâci pe când «partidele» se obicinuiesc din ce în ce mai mult cu ideea unei fuziuni, şi se declară, imp­licit, gata la sacrificarea pozi­­ţ­ii­lor lor actuale sau numai vir­tuale, «cadrele» au mai de­grabă o atitudine rezervată. Ba chiar, con­ducerea partidului naţional-ţă­ră­nesc ţine să dea comunicate, pline de o «grandezaa» care îi şade rău, admonestând în dreapta, şi n stân­ga, să spunem că dacă aceste admo­nestări vor fi, în drept, fundate faţă de partizanii politici, în virtutea disciplinei de partid,­­ ele sunt dea dreptul deplasate faţă de presă. O conducere ca cea a partidului na­­ţional-ţărănesc, care a făcut atâtea grave greşeli politice, nu are căde­rea să indice altora linii de con­duită, şi cu atât mai puţin nouă, care adesea ori le-am sprijinit ac­­ţiunea, chiar în potriva voinţei lor. Asta, ca să restabilim raporturile. Cel mai energic şi mai hotărât ca atitudinea de măreaţă fudulie este d. Ion Mihalache. Mărturisim că, dacă lăsăm la o parte elementul de mărunt calcul personal, această a­­titudine apare ca de neînţeles. Pe ce carte joacă d. Mihalache? Vre­mea partidului liberal, ca şi aceea a d-lui General Averescu a trecut. Se ivesc zorile unor zile noui pentru politica ţării. Nu vrem să ne îm­barcăm pe o corabie care a început să ia apă (teoria imposibilităţii mo­rale). Aşteptăm deci, vuu diiiCiu(înuîle acestea sunt foarte onorabile. Ele pornesc însă din spiritul unui moralist social, dacă voiţi chiar reformator, — dar n­­u dintr’o minte politică a cărui rost este tocmai să urmărească rea­lităţile, intervenind în ele pentru a le modifica. Noi consideram pe d. Mihalache drept un om politic; d-sa are ambiţia să se situeze ca... socio­log. Sau poate că ne înşelăm? Să ve­deai. După căderea, ruşinoasă pen­tru viaţa noastră publică, a parla­mentului şi guvernului federaţiei din 1920, posibilităţile unei vieţi de­­mocratice şi parlamentare în ţara noastră erau anulate. Se reîntrona vechea guvernare «oligarhică» a partidelor constituite prin voinţa centrului. Partidul liberal, prototip al unor astfel de organizaţii, se re­­înspăuna la stăpânirea ţării. In a­­cele împrejurări, oamenii învăţaţi să judece şi să trăiască altfel decât în atmosfera vechiului politicia­nism, nu vedeau decât o soluţie: re­voluţiei soci­a­l-economice a împro­prietăririi, trebuia să urmeze revo­luţia politică, efectuată, e drept, pe hârtie, prin acordarea votului uni­versal, dar sabotată prin disolva­­rea parlamentului federaţiei şi adu­cerea la guvern a avangardelor li­­berale. Mărturisesc că în acele clipe tra­gice, o singură persoană prezenta garanţia posibilităţilor de înfăptu­ire a unei asemenea revoluţii, d. Mihalache. Reprezenta o nouă men­talitate; nu avea înrudiri elective cu clasa stăpânitoare; nu îşi găsea locul în vechiul sistem politic; şi în sfârşit avea o tenacitate mocnită şi liniştită în afară, care s’ar fi putut să răsfrângă grozave frămân­tări lăuntrice. Ne-am aşteptat deci ca d. Mih­ala­­che să rupă imediat legăturile cu viaţa publică bucureşteană, să f­e­­clare partidul ţărănesc în opoziţie permanentă, şi să plece la ţăranii lui, cu care să organizeze partidul, ci singurul partid în stare a înfăp­tui revoluţia politică, după care se doreau toţi oamenii de treabă şi toată tinerimea activă şi gânditoare a ţării. Ce a făcut d. Mihalache. Şi-a for­mulat un program, a «reorganizat» partidul renunţând cu desăvârşire la structura lui originală şi rodni­că, centralizând, abstractizând,­­ exact după exemplul, normele şi m­e­­toadele vechilor partide «oligarhi­ce», şi-a neglijat organizatorii de masse în beneficiul «tacticianilor»­­şi «sforarilor» scăldaţi în toate apele politicianismului. De la răs­turnarea guvernului Vaida­ Mihala­­che, partidul ţărănesc a intrat zi de zi tot mai adânc in bălăcăriala vieţii publice obicinuite, apropiin­­du-se, până la identificare, în me­tode, procedee şi structură, de cele­lalte partide. Astăzi d. Mihalache protestează; fuziunea nu se poate face, sunt im­pedimente morale. Impedimente mo­rale, domnule Mihalache? Care? Ce impedimente morale de ordin pu­blic mai există pentru d-ta în 1927? Despre impedimente morale se pu­­te-a vorbi acum şase ani. Atunci erau oameni cari aşteptau revoluţia de la masse, şi credeau în d-ta. Dar de atunci d-ta... ai pertractat cu toată lumea. Cei cari mai cred în revoluţie, ştiu că ea se poate face astăzi numai cu treizeci de oameni, — şi nu mai au nevoe de simboale cari s’au dovedit a nu fi decât cos­tumate. Prin urmare, — la pertrac­tări şi învoială cu generalul Ave­rescu. Este singurul serviciu pe care îl mai poţi face ţării. Este adevărat însă­­ că dificultăţi în desfăşurarea tratativelor sunt ri­dicate şi din lagărul guvernamen­tal. Tenacităţile sunt greu de în­frânt. Opoziţie naţional-ţărănistă şi guvern joacă mare, fie­care îşi în­­chipue că are pe popa în mână. Să o spunem răspicat unora şi celor­lalţi, pentru a-i feri de exagerări şi imprudenţe: pe popa nu-l are ni­meni între cărţi. Recunoaştem cel mult că ambii parteneri se bucură de o superioritate asupra liberali­lor, cari, prin atitudinea lor, sunt forţaţi să joace în orice caz fără popă. Să nu fie însă bucuria falsă. Liberalii sunt oamenii soluţiilor îndrăzneţe ; v-aţi gândit că într'o bună zi d. Ion Brăltianu se poate retrage dela şoţia partidului, în care să fie înscăunat d. Iorga? Absurd? Nu tocmai aşa de ab­surd, de îndată ce ideea a fost luată în considerare, în alte împrejurări, acum vreo doi ani.... D-nii General Averescu, Maniu şi Mihalache sunt în ori­ce caz datori să cumpănească toate eventualită­ţile. Mae Ionescu ---------------------­ MM, II. Regele și Regina au săr­bătorit aniversarea a 35-a de la că­sătoria, lor.* După îngrijorările care au asal­tat sufletul ţarei, o asemenea zi e un prilej de bucurie pentru întrea­ga nafie, care vede în Suveranii ei punctul de rea­lm cel mai tare al aşezării Statului. In­totdeauna poporul românesc a arătat în zilele de cumpănă mai mult ca în cele de serbare, ataşa­mentul său profund pentru în­treaga Dinastie. Cine nu-şi aminteşte solicitudi­nea duioasă prin care toată popula­ţia veghea cu inima întristată în ju­­rul Cotrocenilor, când actualul Re­ge, fiind principe moştenitor, a mai trecut printr’o grea boală.. Restabilirea Suveranului este în­seninarea neamului, ale cărui urări s'au îndreptat cu voioşie către fru­moasa dată de deunăzi. Să sărbătorim cu Cinste, veselie şi noroc căsătoria Lor de aur­. Dela începutul guvernării ave­­rescane a existat pentru guvern, — pentru d. Goga mai ales — un «caz Goldiş», — pe care a voit şi d. gene­ral Averescu şi d. Goga şi majorită­ţile să-l clarifice, — şi n’au reuşit. D. Goga i-a luat deputaţii d-lui Goldiş, — şi chiar im unul din cei doi miniştri ai grupului, pe Păr. Lupa,ş. d. General Averescu l’a so­mat—în fond tot somaţie a fost—să fusioneze cu partidul poporului; ma­jorităţile l'au maltratat şi amenin­ţat cu votul de blam. D. Goldiş, totuşi, a rămas impa­sibil. Şi acum ultima speranţă a d-lui general Averescu, a d-lui Go­ga Şi-a majorităţilor se spulberă de­finitiv. Intre guvern şi grupul Gol­diş, — între d-nii Averescu, Goga şi­ majorităţi deoparte şi d. Goldiş de-­­ alta, mai exact, — rapoturile rămân­­ aceleaşi. Nimic nu­ se schimbă D. Goldiş îşi asigură prietenii po­litici că «nimic nu se schimbă»... Interesant este că «amicii» d-lui Goldiş, — amici şi-ai d-lui Goga a­­fără, de 2—3 — au primit rolul, dela acesta din urmă, de-a împinge pe d. Goldiş la fusiunea cu partidul po­porului, pe care d. Goldiş nu o ad­mite, n’o vrea şi n’o va face. Dea­­ceea, de-altfel, şi insistă d. Goga. Căci d. general Averescu şi d. Goga şi majorităţile ar vrea să vadă eşed din guvern pe d. Goldiş şi pe d. La­­pedatu (iur. Lupaş este indiferent­ de bună voe, şi ştiu că nu pot să-i facă a părăsi guvernul altfel. — Regele numeşte şi revoaca pe miniştrii Săi, e i a spus odată d. Goldiş, când un amic i-a anunţat complotul majorităţilor parlamen­tare contra d-sale. Şi după o vizită la d. general Averescu, care s’a lă­sat convins de­ a­cest adevăr, d. Gol­diş Va împărtăşit, sigur de d-sa, prie­tenilor îngrijaţi şi le spune de câte ori vin la d-sa, — «nimic nu se schimbă». Două convocări, — două amânări D. Goldi­ş convocase pentru 20 De­cembrie «comitetul executiv al par­tidului naţional», — împins de prie­tenii d-sale dar mai mult ai d-lui Goga, — pentru o consfătuire în care aceştia din urm­ă aveau să pună chestiunea justiției cu partidul po­porului. T. Goldiş aflând de ce v­­­orba a amânat convocarea. Acum în urmă, o nouă convocare s’a făcut: pentru 18 Ianuarie la Arad, în care din nou se urmărea punerea d-lui Goldiş în faţa unei grele situaţii: «partidul» d-sale să se declare pentru fusiunea cu partidul poporului, pentru ca d. Goldiş (ea şi d. I. Lapedatu), care I), .OC1’A» uiJi GOGA n’o poate primi, n o vrea şi n’o va face, — să tragă consecinţele dem­i*­s,a din guvern. Or, după câte aflăm, din nou «co­mitetul executiv al partidului na­ţional» nu va fi convocat. O simplă consfătuire va avea loc, în care din nou d. Goldiş va cere amicilor­­ sale solidaritatea, cu garanţia că «nimic nu se va schimba». Pe ce se bizue d. Goldiş ? Numai pe principiul că «h­egele numeşte şi revoaca pe miniştrii Săi» ? In orice caz d-sa e sigur de-un lucru: că nu poate fi «lichidat», nici de d. general Averescu, nici de d. Goga, nici de majorităţi. «■ ANCHETE POLITICE Intre guvern şi grupul Goldiş D. Goga nu poate obţine lichidarea grupului. - întrunirea de la Arad nu aduce nici fusiunea cu partidul poporului« nici plecarea din guvern I 1). V. GOLDIŞ lui nehotărît a Papa Celestin V’a fi citit vreodată d. Iuliu Ma­niu «Infernul» de Dante ? Se va fi oprit cândva să mediteze mai înde­lung asupra cântului al III, reci­tând evocarea din versurile 22—69 a șovăetnicilor, fantome gonind fre­­netic după un steag ? Ii vor fi ră­mas poate în memorie versurile. ...şi iată privind văzut-am bine... umbra cui fugi, de laş, de marea slujbă dată. Umbra după cea mai mare parte din comentatori, a papei Celestin ai V, smeritul sihastru Pietro di Momma, care după câteva luni, mâ­nat de dorul sihăstriei lui şi proba­­bil de greutatea răspunderii papale, renunţă la pontificat şi se întoarse la viaţa lui de dinainte. In lungi.? şir de papi, unul singur Celestin al V a demisionat, iar Dante dispre­­ţuind laşitatea ,şi frica de răspun­dere îi aşează sufletu-i şovăetnic in ceata umbrelor ce gonesc rătăcitoa­re pe lângă poarta infernului. Evocarea dantescă a papei Cele­stin al V, smeritul suflet curat al si­hastrului pe care o imensă grijă de perfecţie l-a facut să fugă de răs­punderea pontificatului, te sileşte să te gândeşti la d. Iuliu Maniu. Un om, cu o nediscutată bună inten­ţie, de o austeră viaţă, de neconte­nit sporită grijă a răspunderii, pen­tru care politica este o simplă ani­mare a realităţilor de către etică, dar tocmai această severă disciplină a spiritului îl fixează la răspântia tuturor nehotărârilor. Cu o dialec­tică formată din acele «exerciţii spi­rituale» prin care Ignaţiu de Loyola subtilisează sufletul omenesc, dă un maximum de simţ critic şi o as­prime morală a fiecărui gest, d. Iu­­liu Maniu la fiecare pas, în faţa fie­cărei probleme vede clar, cu o lim­pezime neobicinuită, toate obiecţiu­­nile, toate soluţiile. Criticismul d-lui Iuliu Maniu însă, îl pune în impo­sibilitate de a se hotărî, căci oricare soluţie conţine elemente de risc, de probabilităţi, ce micşorează cantita­tea de siguranţă, ori d. Iuliu Maniu vrea absolutul. Când i s’a spus «Hamletul» Ar­dealului nu a fost o exagerare şi numai ignoranţa literară a unora a luat-o drept o batjocură, Hamlet re­prezentând nehotărârea prin hiper­trofia simţului critic, print­ro grijă de perfecţie morală a gestului îm­pinsă până la absurd. D. Iuliu Maniu vede clar, prea clar poate, situaţia politică. Înţe­lege perfect că orice acţiune politică răzim­ată pe capacitatea de reacţiune a maselor faţă de comodul sistem de falsificare a urnelor practicat de guverne, este o iluzie zadarnică. Realitatea politică şi viitoarele con­jecturi exprimate într’o scrisoare curajoasă publicată in «Adevărul» de d. Grigore Filipescu nu diferă întru nimic de optica politică a d-lui Iuliu Maniu. Şeful partidului na­­ţional-ţărănist îşi dă perfect de bine seama că poate întreprinde oricând o campanie de răsturnare a guver­nului ca să-l doboare exact ca şi la 1922, dar ea şi atunci roadele biruin­­ţii vor reveni tot liberalilor. D. Iu­­liu Maniu ştie prea bine că o nouă opoziţie printr’o nouă guvernare a d-lui Ionel I. G. Brătianu, va însem­na largi defalcări dezerţioniste din rândurile partidului naţional-ţărani­­ste şi nu e doar pentru nimeni o taină că unii dintre conducătorii partidului şi’au exprimat neted pă­rerea sterilităţii unei politici de per­manenţă negaţie printr’un regim de nesfârşită opoziţie. I). Iuliu Maniu ştie prea bine că tot sbuciumul partidului său, toate energiile cheltuite, toate entuzias­­m­ele măcinate, nu vor putea trasa in viaţa statului român măcar o sin­gură operă pozitivă. Totuş­i. Iuliu Maniu rămâne la aceiaşi răspântie a tuturor nehotă­rârilor să facă un act de presiune, forţând pe fiecare să vadă limpede ? Dar dacă d. I. Mihalache are drep­tate şi curajul unei lupte decisive împotriva partidului liberal este o simplă şi iluzorie aparenţă ? Dacă în ceia ce priveşte o mai bună gos­podărie a Ardealului va întâmpina voinţa dovedită plină de resurse a d-lui Octavian Goga ? Dacă împreu­nă cu generalul Averescu, totuş li­beralii îi vor răsturna înainte ca această întovărăşire să-şi fi dat mă­­car roadele ? Daca... Şi la fiecare imugurire de gest hotărât în mintea d-lui Iuliu Ma­niu se profilează paralel posibilită­ţile de înfrângere prin eroarea In­trinsecă a gestului. Şovăelnic, cu a­­pasătoare grijă de răspundere d. Iu­liu Maniu se retranşează în vechea sa poziţie: amânarea oricărei ho­­târâri. Papa Celestin a fost mai capabil de o hotărâre: a renunţat la ponti­ficat, şi-a dat demisia refugii­ndu-se în sihăstria lui unde nu avea altă răspundere decât a propriilor fapte. II. Iuliu Maniu este mai nehotă­rât decât Papa Celestin al V. Pamfil Şeicaru CARŢI şi REVISTE D. Mitrany, Le probleme des sanc­tions internationales, Paris, Dota­tion Carnegie, 1926. Domnul Mitrany este, între com­patrioţii noştri, cel mai harnic, cel mai competent şi cel mai optimist susţinător al operei de pace şi înţe­legere întreprinsă de Liga Naţiuni­lor. De aceea nici nu prea lucrează în chiar cadrul ei, c­el mai mult pe de lături, adică în cercurile unde se ereriză şi atmosfera pentru această instituţie romantică între toate, şi doctrina, respectiv mijloacele gene­rale de înfăptuire. Membru al dota­­ţ­iei Carnegie pentru pacea interna­ţională, d-sa studiază în acest opus­cul problema precisă a sancţiunilor ce ar fi de aplicat, pe deo parte pen­tru a se evita răsboiul, pe de alta pentru a paraliza pe provocator o­­dată acesta declanşat. Problema aceasta a sancţiunilor e aridă; ea a fost întotdeauna priet­­enia în dificultate de ca­re s’au isbit sforţările pentru organizarea păcii. Vom constata că soluţiile d-lui M. sunt adesea simple, sugestive şi e­­ficace. Din nefericire aplicarea lor depinde de,, buna, voinţa popoare­lor, adică de o altă atmosferă mo­rală, care astăzi nu există. Se va realiza ea vreo­dată ? Nuşi Tullîn, Poezii, original (aro­mânesc) şi transpunere literară, Bu­cureşti 1926. Este încă una din lucrările har­nicului, vioiului şi priceputului nos­tru filolog Take Papa­hagi, aduna­rea la un loc a poeziilor lui Nuşi Tullin, desigur cel mai de seamă poet dialectul din Macedonia aroma urască. In afară de valoarea lite­rară, netăgăduită, a acestor poezii, încercarea lui Papahagi are o în­semnătate filologică, care cu greu laoate să scape cercetătorului. Edi­­torul o lămureşte şi în cuvântul in­troductiv de altfel, care, în disci­plina aspră ,a a preocupării­ ştiinţifice, închide o notă de tragică obiectivi­­ate: poezia aromânească aparţine trecutului, pentru că veacul de aiu­­al fraţilor noştri de la Pindis’a în­cheiat în 1912, odată cu prăbuşirea Turciei Europene. De aci înainte, nu mai poate veni decât disoluţi­a... E, nu numai o faptă­­de ştiinţă, ci şi una de curaj cetăţenesc Vor înţe­lege ceva agitatorii­, naţionalişti? Arhim. Titu Simedrea, Patriar­hia Românească, acte şi docam­nete, Bucureşti, 1926. O lucrare necesară, care e bine ea şi-a găsit energia care să o înfăp­tuiască. Actul de naştere al Patriar­hatului Român, şi încă cu toate a­­mănuntele de trebui­nţă. Un eveni­ment de o aşa de covârşitoare insem­nătate religioasă şi naţională împu­tea lipsi să fie fixat în istoria scri­să. Preferim această metodă, a acte­lor şi declaraţiilor oficiale,­­ ca fiind cea mai credincioasă faţă de realitate, şi cea mai puţin expusă subiectivismului. Răsfoind însă a­­ceste documente, cercetându-le fie­căruia semnificaţia, nu-ţi poţi opri alături de sentimentul de mândrie pentru actul înfăptuit, pe acela de înfricoşare faţă de greaua operă constructivă care stă în faţa pri­mu­ui Patriarh­ al României. Şt. Zeletin, Naţionalizarea Şcoalei colecţia Cartea Vremii, Bucureşti, 1926. Cunoscutul autor al «Burgheziei Române» şi de­sigur cel mai origi­nal şi­ mai viguros sociolog pe care îl adăposteşte cetatea Bucureştilor, îşi expune în această mică, d­ură şi preţioasă broşură părerile asupra şcoalei noastre. Propriu zis nu e decât o amplificare a punctului de vedere exprimat în cuprinzătoarea şi sugestiva sa lucrare—lucrată (du­pă toate regulile (şi defectele) me­­to­adei materialist-istorice, Burghe­zia Română. Ea pleacă de la convin­gerea că cultura românească nu a ţinut pas transformările economice ale ţării, şi prin aceasta clasa noa­stră intelectuală se găseşte în con­flict permanent cu realităţile so­ciale. Se indică deci nevoia unei re­­forme a învăţăm­ântului care să ţină seamă de aceste realităţi. Autorul pledează pentru un învăţământ... so­ciologic. Ou­­­ specialiştii... Society of Friends of llouinania, Bulletin dedicated to Her Majesty Queen Marie of Roumania, New- York. 1926. Prin hotărârea şi bunăvoinţa d-lui William Nelson Cromssell — un mare prieten al nostru în Ame­rica — şi prin stăruinţa d-lui Radu Irim­escu, a apărut, cu prilejul vizi­tei Reginei Maria în America, acea­sta excelentă lucrare de propagandă asupra tării noastre. Ea cuprinde, într’o aleasă tipăritură — cum noi abia dacă am putea face în atelie­rele «Culturii Naţionale» — arti­cole asupra istoriei şi situaţiei ţării iscălite de însăş Regina, de general Ru­deanu, James Shotwell, Randers, N. Iorga, Andrei Popovici ş a., pre­cum şi frumoase reproduceri foto­grafice după monumente de artă românească mai mult sau mai puţin caracteristice. După «La Rou­manie en Images» apărută pe vremuri la Paris, şi acum în urmă în ediţie ro­ (Citiţi continuarea în pag. II-a). Vineri 14 Ianuarie télit INDUSTRIALISM ROMAN România, ţară eminamente agri-­ cola... aşa a învăţat la şcoală gene-­ raţia mea, aşa ştiau guvernanţii noştri. Era atât de înrădăcinată con­­vingerea încât oamenii caii au con­dus ţara înaintea războiului: Dim­i­­trie Sturdza, Petre Carp­ete, aici nu admiteau că am putea avea o cât de mică industrie cu toate că sub ochii lor, Italia — ţară lipsită de materii prime — îşi făcea o mare industrie. A luptat mult d. Vintilă Brătianu pentru a convinge chiar pe ai lui, că Românii trebue să se ocupe şi de industrii şi că băncile— corolarul industriei — nu trebue să fie patrimoniu exclusiv străin. Ardealul şi Banatul ne-au adus o industrie care suferă de lipsa de pricepere a Regăţenilor in domeniul industrial. Nu suntem în stare să fi­nanţăm industria existentă, nu ştim s’o protejăm iar legiuirile pe cari le-am introdus nu permit o des­vol­tare normală şi industrială. N’avem în ea personal pregătit pentru marea industrie. La baza tu­turor industriilor stă cea de fier re­prezentată la noi prin Hunedoara, prost condusă de stat şi prin «Re­şiţa», care nu poate exista fără co­menzile plătite bine ale statului. Este adevărat că patria fabricaţiei fierului nu este patria minereurilor de fier ci a cărbunilor şi că nea­vând decât prea puţin cărbune colsifica­­bil, industria fierului întâmpină mari dificultăţi şi trebue protejată. Nu este însă mai puţin adevărat că în condiţiile acestea, conducătorii «Reşiţei» n’ar trebui să se mărgi­nească la laude proprii, fiindcă cu coksul cehoslovac şi cu minereul sârbesc, au ajuns să fabrice în 1926 o locomotivă. Avem în ţară mine­reuri de fier cari ar trebui puse in valoare şi este datoria ei să facă sacrificii pentru a le exploata. Ar trebui, conducătorii «Reşiţei» să pue să se studieze, sau mai bine să se continue studiile începute în Germania, pentru a obţine reduce­rea minereurilor de fier, fară cols metalurgic, întrebuinţând oxidul de carbon, produs din distilarea căr­bunilor necolsificabili pe care-i a­­vem­. Este natural ca o ţară lipsită de huilă să facă aceste studii, căci actualele ţări industriale n’au nici­­un interes să studieze procedeuri cari ar face inutilă huila pe care o posedă, în cea mai mare a ei între­buinţare. Asistăm la o mare luptă pe care chimia o dă în domeniul industrial. Ea urmăreşte­­degajarea de sub tu­tela ţărilor posesoare de materii prime. Fabricile de azot vor face i­­nutile importurile de nitraţi,­­ iar produsele de d­istalaţie a huilei, cată să reproducă petrolul sintetic. Când probleme aşa de grele au fost­ rezol­vate, când minereurile de zinc pot fi reduse prin gazele pro­venite de la distilarea cărbunilor inferiori, de ce n’ar fi posibilă şi re­ducerea minereurilor de fier ? Iată marea problemă a industriei româneşti! Înţelegem să susţinem «Reşiţa», dar nu pentru ca cei ce o conduc să ne dea sine de proastă ca­litate, provenite din returnarea şine­lor vechi, ci pentru a găsi mijlocul de a fabrica fontă cu produsele ţării noastre, când aceasta e posibil. In momentul când fabricarea pe­trolului sintetic a ieşit din cadrul laboratorului şi a devenit industria­lă în Germania, în momentul când la Lens se instalează o fabrică pen­tru a produce petrol, după un pro­cedeu francez, din aceleaşi produse de distilare a huilei, cum este posi­bil că numai felul să rămâe sus­ceptibil de o singură fabricaţie? Cum­ este mai ales admisibil să nu se studieze procedeuri existente ? Nu se ştie ce va fi mâine cu pe­trolul. Nu se ştie dacă riscurile ex­ploatărilor vor mai putea fi supor­tate faţă de preţul la care va reveni petrolul sintetic. Toate calculele asupra preţurilor de revenire sau asupra enormei cantităţi de huilă care ar trebui de­­stilată pentru a da petrolul de care avem nevoe, n’au mare valoare. Este destul să vedem că la baza petrolului sintetic stă metanul ca să ne închipuim că el poate proveni şi din altă sursă decât distilarea huilei. Dacă putem întrezări Ardealul producător de petrol, sântem mult mai convinşi că el poate fi produ­cător de oţel pentru toate trebuin­ţele româneşti, independent de pre­ţul coksului cehoslovac. De ce d. Veith sau d. Orghidan, n’ar avea ambiţia de a construi pri­mul cuptor înalt, fără coks ? Dacă unui astfel de cuptor i s’ar da numele Regelui ţării, aş fi primul, să aplaud- Titus Ignacovic! ---------------­iiMi In Ml Ziarul iugoslav «Politika» s’a a­­larmat de atitudinea «Cuvântului». Şi-l linişteşte «Adevărul». Ne-a a­­cordat prea mare importanţă, pen­tru că am fi cu totul izolaţi în pre­sa românească «în ce priveşte uneia campanii contra aliaţilor din Mica Antantă». Şi pentru complecta­rea amabilei recomandări tot «Adevă­rul» mai adaogă: «De altfel se cu­nosc simpatiile acestui ziar pentru regimul actual din Italia, ceea ca explică suficient atitudinea lui». Am citit toate acestea cu o vie satisfacţie. In deosebire de ziarele care tapetează gardurile publice cu af­işe anunţând că ţin recordul răs­­pândirei, «Cuvântul» îşi dovedeşte şi importanţa şi prestigiul prin ră­sunetul ce au articolele lui. Scumpii confraţi bucureşteni, care preferă su iiîy/Hț'U şi ou I ui/ui", decât sa po­menească de «Cuvântul», nu pot opri ca peste graniţe, să ştie voi de acolo, ceea ce ştim cu toţi aici. «Cu­vântul» e cel mai bun ziar din Ro­mânia. Ei, modestia noastră sângerează făcând această înregistrare. Dar da­­că­ o strigă toată lumea? Ziarul «Politika» din Belgrad nu e politicos cu România. Şi-a făcut parcă o specialitate din a ne ataca. Dar la această pornire curioasă ar fi putut avea vreodată o influenţă, în judecata ce ne-am crezut acum datori să exprimăm despre aspecte­le politicei sârbeşti. «Mica înţelegere» nu este o for­mulă metafizică■ De funcţiunea ei politică depinde şi personalitatea ei morală. Dacă în cea dintâi sunt sal­turi echivoce, cealaltă devine pusi­­une. Când anumite tendinţe sau e­­rori îi pun în cumpănă structura, cei care pot să le distingă, sunt o­­bligaţi să le arate. E cea mai eficace reţetă a amici­ţiei. Nemulţumiri mereu mocnite, sancţiuni sau­ bănueli acumulate, spuza făţărniciei oportune peste un jar de supărări — diplomaţie imbe­cilă, isvorul tuturor conflictelor. ...Cât despre acele atracţiuni sen­timentale către un anumit regim politic, care ne-ar face să-l susţinem în or ce conjecturi ar fi, nu mai a­­vem nimic de spus. Răspunsul cel mai categoric este în colecţia «Cuvântului». Nimeni n’a protestat ca noi contra tratatu­lui din Roma. Iar «obiectivii» po­lemişti care-şi simt inima la... spa­te, da­căteori e vorba de o atitudine mai dârje, au navigat în două lun­tre, — să nu se ude la.. curaj... De altminteri am relevat mai mult în treacăt toate astea. Obişnuiţi cu «simpatia» cu care eminenţii con­fraţi visează doar coliva noastră, nu o sa ne facem sânge râu din răutăţi inofensive-Ne mângâeni eu ed­if­or­ii. Sunt sin­gurii care contează...

Next