Cuventul, ianuarie 1927 (Anul 3, nr. 650-673)
1927-01-14 / nr. 659
ANUL al HMea. No. 659 KfcDACjlA Şl ADMINISTRAŢIA* 4, STRADA SAKîNDAR, 4 ... * / 78/00 Administraţia telefon: 78/10 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: €■ 60NG0POL Publicitatea ziarului, concesonată exclusiv• SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDES ; S. BERGER Str. bug. tarada (toată Haragheorotievici). 9 full HK... M .Y. vreau să fiu primari Păcală rucercurile de apropiere a partidelor neliberale, în vederea constituirii unui puternic organism politic sunt întâmpinate în cercurile dea dreptul interesate în chip divergent. (Jâci pe când «partidele» se obicinuiesc din ce în ce mai mult cu ideea unei fuziuni, şi se declară, implicit, gata la sacrificarea poziţiilor lor actuale sau numai virtuale, «cadrele» au mai degrabă o atitudine rezervată. Ba chiar, conducerea partidului naţional-ţărănesc ţine să dea comunicate, pline de o «grandezaa» care îi şade rău, admonestând în dreapta, şi n stânga, să spunem că dacă aceste admonestări vor fi, în drept, fundate faţă de partizanii politici, în virtutea disciplinei de partid, ele sunt dea dreptul deplasate faţă de presă. O conducere ca cea a partidului naţional-ţărănesc, care a făcut atâtea grave greşeli politice, nu are căderea să indice altora linii de conduită, şi cu atât mai puţin nouă, care adesea ori le-am sprijinit acţiunea, chiar în potriva voinţei lor. Asta, ca să restabilim raporturile. Cel mai energic şi mai hotărât ca atitudinea de măreaţă fudulie este d. Ion Mihalache. Mărturisim că, dacă lăsăm la o parte elementul de mărunt calcul personal, această atitudine apare ca de neînţeles. Pe ce carte joacă d. Mihalache? Vremea partidului liberal, ca şi aceea a d-lui General Averescu a trecut. Se ivesc zorile unor zile noui pentru politica ţării. Nu vrem să ne îmbarcăm pe o corabie care a început să ia apă (teoria imposibilităţii morale). Aşteptăm deci, vuu diiiCiu(înuîle acestea sunt foarte onorabile. Ele pornesc însă din spiritul unui moralist social, dacă voiţi chiar reformator, — dar nu dintr’o minte politică a cărui rost este tocmai să urmărească realităţile, intervenind în ele pentru a le modifica. Noi consideram pe d. Mihalache drept un om politic; d-sa are ambiţia să se situeze ca... sociolog. Sau poate că ne înşelăm? Să vedeai. După căderea, ruşinoasă pentru viaţa noastră publică, a parlamentului şi guvernului federaţiei din 1920, posibilităţile unei vieţi democratice şi parlamentare în ţara noastră erau anulate. Se reîntrona vechea guvernare «oligarhică» a partidelor constituite prin voinţa centrului. Partidul liberal, prototip al unor astfel de organizaţii, se reînspăuna la stăpânirea ţării. In acele împrejurări, oamenii învăţaţi să judece şi să trăiască altfel decât în atmosfera vechiului politicianism, nu vedeau decât o soluţie: revoluţiei social-economice a împroprietăririi, trebuia să urmeze revoluţia politică, efectuată, e drept, pe hârtie, prin acordarea votului universal, dar sabotată prin disolvarea parlamentului federaţiei şi aducerea la guvern a avangardelor liberale. Mărturisesc că în acele clipe tragice, o singură persoană prezenta garanţia posibilităţilor de înfăptuire a unei asemenea revoluţii, d. Mihalache. Reprezenta o nouă mentalitate; nu avea înrudiri elective cu clasa stăpânitoare; nu îşi găsea locul în vechiul sistem politic; şi în sfârşit avea o tenacitate mocnită şi liniştită în afară, care s’ar fi putut să răsfrângă grozave frământări lăuntrice. Ne-am aşteptat deci ca d. Mihalache să rupă imediat legăturile cu viaţa publică bucureşteană, să feclare partidul ţărănesc în opoziţie permanentă, şi să plece la ţăranii lui, cu care să organizeze partidul, ci singurul partid în stare a înfăptui revoluţia politică, după care se doreau toţi oamenii de treabă şi toată tinerimea activă şi gânditoare a ţării. Ce a făcut d. Mihalache. Şi-a formulat un program, a «reorganizat» partidul renunţând cu desăvârşire la structura lui originală şi rodnică, centralizând, abstractizând, exact după exemplul, normele şi metoadele vechilor partide «oligarhice», şi-a neglijat organizatorii de masse în beneficiul «tacticianilor»şi «sforarilor» scăldaţi în toate apele politicianismului. De la răsturnarea guvernului Vaida Mihalache, partidul ţărănesc a intrat zi de zi tot mai adânc in bălăcăriala vieţii publice obicinuite, apropiindu-se, până la identificare, în metode, procedee şi structură, de celelalte partide. Astăzi d. Mihalache protestează; fuziunea nu se poate face, sunt impedimente morale. Impedimente morale, domnule Mihalache? Care? Ce impedimente morale de ordin public mai există pentru d-ta în 1927? Despre impedimente morale se pute-a vorbi acum şase ani. Atunci erau oameni cari aşteptau revoluţia de la masse, şi credeau în d-ta. Dar de atunci d-ta... ai pertractat cu toată lumea. Cei cari mai cred în revoluţie, ştiu că ea se poate face astăzi numai cu treizeci de oameni, — şi nu mai au nevoe de simboale cari s’au dovedit a nu fi decât costumate. Prin urmare, — la pertractări şi învoială cu generalul Averescu. Este singurul serviciu pe care îl mai poţi face ţării. Este adevărat însă că dificultăţi în desfăşurarea tratativelor sunt ridicate şi din lagărul guvernamental. Tenacităţile sunt greu de înfrânt. Opoziţie naţional-ţărănistă şi guvern joacă mare, fiecare îşi închipue că are pe popa în mână. Să o spunem răspicat unora şi celorlalţi, pentru a-i feri de exagerări şi imprudenţe: pe popa nu-l are nimeni între cărţi. Recunoaştem cel mult că ambii parteneri se bucură de o superioritate asupra liberalilor, cari, prin atitudinea lor, sunt forţaţi să joace în orice caz fără popă. Să nu fie însă bucuria falsă. Liberalii sunt oamenii soluţiilor îndrăzneţe ; v-aţi gândit că într'o bună zi d. Ion Brăltianu se poate retrage dela şoţia partidului, în care să fie înscăunat d. Iorga? Absurd? Nu tocmai aşa de absurd, de îndată ce ideea a fost luată în considerare, în alte împrejurări, acum vreo doi ani.... D-nii General Averescu, Maniu şi Mihalache sunt în orice caz datori să cumpănească toate eventualităţile. Mae Ionescu --------------------- MM, II. Regele și Regina au sărbătorit aniversarea a 35-a de la căsătoria, lor.* După îngrijorările care au asaltat sufletul ţarei, o asemenea zi e un prilej de bucurie pentru întreaga nafie, care vede în Suveranii ei punctul de realm cel mai tare al aşezării Statului. Intotdeauna poporul românesc a arătat în zilele de cumpănă mai mult ca în cele de serbare, ataşamentul său profund pentru întreaga Dinastie. Cine nu-şi aminteşte solicitudinea duioasă prin care toată populaţia veghea cu inima întristată în jurul Cotrocenilor, când actualul Rege, fiind principe moştenitor, a mai trecut printr’o grea boală.. Restabilirea Suveranului este înseninarea neamului, ale cărui urări s'au îndreptat cu voioşie către frumoasa dată de deunăzi. Să sărbătorim cu Cinste, veselie şi noroc căsătoria Lor de aur. Dela începutul guvernării averescane a existat pentru guvern, — pentru d. Goga mai ales — un «caz Goldiş», — pe care a voit şi d. general Averescu şi d. Goga şi majorităţile să-l clarifice, — şi n’au reuşit. D. Goga i-a luat deputaţii d-lui Goldiş, — şi chiar im unul din cei doi miniştri ai grupului, pe Păr. Lupa,ş. d. General Averescu l’a somat—în fond tot somaţie a fost—să fusioneze cu partidul poporului; majorităţile l'au maltratat şi ameninţat cu votul de blam. D. Goldiş, totuşi, a rămas impasibil. Şi acum ultima speranţă a d-lui general Averescu, a d-lui Goga Şi-a majorităţilor se spulberă definitiv. Intre guvern şi grupul Goldiş, — între d-nii Averescu, Goga şi majorităţi deoparte şi d. Goldiş de- alta, mai exact, — rapoturile rămân aceleaşi. Nimic nu se schimbă D. Goldiş îşi asigură prietenii politici că «nimic nu se schimbă»... Interesant este că «amicii» d-lui Goldiş, — amici şi-ai d-lui Goga afără, de 2—3 — au primit rolul, dela acesta din urmă, de-a împinge pe d. Goldiş la fusiunea cu partidul poporului, pe care d. Goldiş nu o admite, n’o vrea şi n’o va face. Deaceea, de-altfel, şi insistă d. Goga. Căci d. general Averescu şi d. Goga şi majorităţile ar vrea să vadă eşed din guvern pe d. Goldiş şi pe d. Lapedatu (iur. Lupaş este indiferent de bună voe, şi ştiu că nu pot să-i facă a părăsi guvernul altfel. — Regele numeşte şi revoaca pe miniştrii Săi, e i a spus odată d. Goldiş, când un amic i-a anunţat complotul majorităţilor parlamentare contra d-sale. Şi după o vizită la d. general Averescu, care s’a lăsat convins de acest adevăr, d. Goldiş Va împărtăşit, sigur de d-sa, prietenilor îngrijaţi şi le spune de câte ori vin la d-sa, — «nimic nu se schimbă». Două convocări, — două amânări D. Goldiş convocase pentru 20 Decembrie «comitetul executiv al partidului naţional», — împins de prietenii d-sale dar mai mult ai d-lui Goga, — pentru o consfătuire în care aceştia din urmă aveau să pună chestiunea justiției cu partidul poporului. T. Goldiş aflând de ce vorba a amânat convocarea. Acum în urmă, o nouă convocare s’a făcut: pentru 18 Ianuarie la Arad, în care din nou se urmărea punerea d-lui Goldiş în faţa unei grele situaţii: «partidul» d-sale să se declare pentru fusiunea cu partidul poporului, pentru ca d. Goldiş (ea şi d. I. Lapedatu), care I), .OC1’A» uiJi GOGA n’o poate primi, n o vrea şi n’o va face, — să tragă consecinţele demi*s,a din guvern. Or, după câte aflăm, din nou «comitetul executiv al partidului naţional» nu va fi convocat. O simplă consfătuire va avea loc, în care din nou d. Goldiş va cere amicilor sale solidaritatea, cu garanţia că «nimic nu se va schimba». Pe ce se bizue d. Goldiş ? Numai pe principiul că «hegele numeşte şi revoaca pe miniştrii Săi» ? In orice caz d-sa e sigur de-un lucru: că nu poate fi «lichidat», nici de d. general Averescu, nici de d. Goga, nici de majorităţi. «■ ANCHETE POLITICE Intre guvern şi grupul Goldiş D. Goga nu poate obţine lichidarea grupului. - întrunirea de la Arad nu aduce nici fusiunea cu partidul poporului« nici plecarea din guvern I 1). V. GOLDIŞ lui nehotărît a Papa Celestin V’a fi citit vreodată d. Iuliu Maniu «Infernul» de Dante ? Se va fi oprit cândva să mediteze mai îndelung asupra cântului al III, recitând evocarea din versurile 22—69 a șovăetnicilor, fantome gonind frenetic după un steag ? Ii vor fi rămas poate în memorie versurile. ...şi iată privind văzut-am bine... umbra cui fugi, de laş, de marea slujbă dată. Umbra după cea mai mare parte din comentatori, a papei Celestin ai V, smeritul sihastru Pietro di Momma, care după câteva luni, mânat de dorul sihăstriei lui şi probabil de greutatea răspunderii papale, renunţă la pontificat şi se întoarse la viaţa lui de dinainte. In lungi.? şir de papi, unul singur Celestin al V a demisionat, iar Dante dispreţuind laşitatea ,şi frica de răspundere îi aşează sufletu-i şovăetnic in ceata umbrelor ce gonesc rătăcitoare pe lângă poarta infernului. Evocarea dantescă a papei Celestin al V, smeritul suflet curat al sihastrului pe care o imensă grijă de perfecţie l-a facut să fugă de răspunderea pontificatului, te sileşte să te gândeşti la d. Iuliu Maniu. Un om, cu o nediscutată bună intenţie, de o austeră viaţă, de necontenit sporită grijă a răspunderii, pentru care politica este o simplă animare a realităţilor de către etică, dar tocmai această severă disciplină a spiritului îl fixează la răspântia tuturor nehotărârilor. Cu o dialectică formată din acele «exerciţii spirituale» prin care Ignaţiu de Loyola subtilisează sufletul omenesc, dă un maximum de simţ critic şi o asprime morală a fiecărui gest, d. Iuliu Maniu la fiecare pas, în faţa fiecărei probleme vede clar, cu o limpezime neobicinuită, toate obiecţiunile, toate soluţiile. Criticismul d-lui Iuliu Maniu însă, îl pune în imposibilitate de a se hotărî, căci oricare soluţie conţine elemente de risc, de probabilităţi, ce micşorează cantitatea de siguranţă, ori d. Iuliu Maniu vrea absolutul. Când i s’a spus «Hamletul» Ardealului nu a fost o exagerare şi numai ignoranţa literară a unora a luat-o drept o batjocură, Hamlet reprezentând nehotărârea prin hipertrofia simţului critic, printro grijă de perfecţie morală a gestului împinsă până la absurd. D. Iuliu Maniu vede clar, prea clar poate, situaţia politică. Înţelege perfect că orice acţiune politică răzimată pe capacitatea de reacţiune a maselor faţă de comodul sistem de falsificare a urnelor practicat de guverne, este o iluzie zadarnică. Realitatea politică şi viitoarele conjecturi exprimate într’o scrisoare curajoasă publicată in «Adevărul» de d. Grigore Filipescu nu diferă întru nimic de optica politică a d-lui Iuliu Maniu. Şeful partidului naţional-ţărănist îşi dă perfect de bine seama că poate întreprinde oricând o campanie de răsturnare a guvernului ca să-l doboare exact ca şi la 1922, dar ea şi atunci roadele biruinţii vor reveni tot liberalilor. D. Iuliu Maniu ştie prea bine că o nouă opoziţie printr’o nouă guvernare a d-lui Ionel I. G. Brătianu, va însemna largi defalcări dezerţioniste din rândurile partidului naţional-ţăraniste şi nu e doar pentru nimeni o taină că unii dintre conducătorii partidului şi’au exprimat neted părerea sterilităţii unei politici de permanenţă negaţie printr’un regim de nesfârşită opoziţie. I). Iuliu Maniu ştie prea bine că tot sbuciumul partidului său, toate energiile cheltuite, toate entuziasmele măcinate, nu vor putea trasa in viaţa statului român măcar o singură operă pozitivă. Totuşi. Iuliu Maniu rămâne la aceiaşi răspântie a tuturor nehotărârilor să facă un act de presiune, forţând pe fiecare să vadă limpede ? Dar dacă d. I. Mihalache are dreptate şi curajul unei lupte decisive împotriva partidului liberal este o simplă şi iluzorie aparenţă ? Dacă în ceia ce priveşte o mai bună gospodărie a Ardealului va întâmpina voinţa dovedită plină de resurse a d-lui Octavian Goga ? Dacă împreună cu generalul Averescu, totuş liberalii îi vor răsturna înainte ca această întovărăşire să-şi fi dat măcar roadele ? Daca... Şi la fiecare imugurire de gest hotărât în mintea d-lui Iuliu Maniu se profilează paralel posibilităţile de înfrângere prin eroarea Intrinsecă a gestului. Şovăelnic, cu apasătoare grijă de răspundere d. Iuliu Maniu se retranşează în vechea sa poziţie: amânarea oricărei hotârâri. Papa Celestin a fost mai capabil de o hotărâre: a renunţat la pontificat, şi-a dat demisia refugiindu-se în sihăstria lui unde nu avea altă răspundere decât a propriilor fapte. II. Iuliu Maniu este mai nehotărât decât Papa Celestin al V. Pamfil Şeicaru CARŢI şi REVISTE D. Mitrany, Le probleme des sanctions internationales, Paris, Dotation Carnegie, 1926. Domnul Mitrany este, între compatrioţii noştri, cel mai harnic, cel mai competent şi cel mai optimist susţinător al operei de pace şi înţelegere întreprinsă de Liga Naţiunilor. De aceea nici nu prea lucrează în chiar cadrul ei, cel mai mult pe de lături, adică în cercurile unde se ereriză şi atmosfera pentru această instituţie romantică între toate, şi doctrina, respectiv mijloacele generale de înfăptuire. Membru al dotaţiei Carnegie pentru pacea internaţională, d-sa studiază în acest opuscul problema precisă a sancţiunilor ce ar fi de aplicat, pe deo parte pentru a se evita răsboiul, pe de alta pentru a paraliza pe provocator odată acesta declanşat. Problema aceasta a sancţiunilor e aridă; ea a fost întotdeauna prietenia în dificultate de care s’au isbit sforţările pentru organizarea păcii. Vom constata că soluţiile d-lui M. sunt adesea simple, sugestive şi eficace. Din nefericire aplicarea lor depinde de,, buna, voinţa popoarelor, adică de o altă atmosferă morală, care astăzi nu există. Se va realiza ea vreodată ? Nuşi Tullîn, Poezii, original (aromânesc) şi transpunere literară, Bucureşti 1926. Este încă una din lucrările harnicului, vioiului şi priceputului nostru filolog Take Papahagi, adunarea la un loc a poeziilor lui Nuşi Tullin, desigur cel mai de seamă poet dialectul din Macedonia aroma urască. In afară de valoarea literară, netăgăduită, a acestor poezii, încercarea lui Papahagi are o însemnătate filologică, care cu greu laoate să scape cercetătorului. Editorul o lămureşte şi în cuvântul introductiv de altfel, care, în disciplina aspră ,a a preocupării ştiinţifice, închide o notă de tragică obiectiviate: poezia aromânească aparţine trecutului, pentru că veacul de aiual fraţilor noştri de la Pindis’a încheiat în 1912, odată cu prăbuşirea Turciei Europene. De aci înainte, nu mai poate veni decât disoluţia... E, nu numai o faptăde ştiinţă, ci şi una de curaj cetăţenesc Vor înţelege ceva agitatorii, naţionalişti? Arhim. Titu Simedrea, Patriarhia Românească, acte şi docamnete, Bucureşti, 1926. O lucrare necesară, care e bine ea şi-a găsit energia care să o înfăptuiască. Actul de naştere al Patriarhatului Român, şi încă cu toate amănuntele de trebuinţă. Un eveniment de o aşa de covârşitoare insemnătate religioasă şi naţională împutea lipsi să fie fixat în istoria scrisă. Preferim această metodă, a actelor şi declaraţiilor oficiale, ca fiind cea mai credincioasă faţă de realitate, şi cea mai puţin expusă subiectivismului. Răsfoind însă aceste documente, cercetându-le fiecăruia semnificaţia, nu-ţi poţi opri alături de sentimentul de mândrie pentru actul înfăptuit, pe acela de înfricoşare faţă de greaua operă constructivă care stă în faţa primuui Patriarh al României. Şt. Zeletin, Naţionalizarea Şcoalei colecţia Cartea Vremii, Bucureşti, 1926. Cunoscutul autor al «Burgheziei Române» şi desigur cel mai original şi mai viguros sociolog pe care îl adăposteşte cetatea Bucureştilor, îşi expune în această mică, dură şi preţioasă broşură părerile asupra şcoalei noastre. Propriu zis nu e decât o amplificare a punctului de vedere exprimat în cuprinzătoarea şi sugestiva sa lucrare—lucrată (după toate regulile (şi defectele) metoadei materialist-istorice, Burghezia Română. Ea pleacă de la convingerea că cultura românească nu a ţinut pas transformările economice ale ţării, şi prin aceasta clasa noastră intelectuală se găseşte în conflict permanent cu realităţile sociale. Se indică deci nevoia unei reforme a învăţământului care să ţină seamă de aceste realităţi. Autorul pledează pentru un învăţământ... sociologic. Ou specialiştii... Society of Friends of llouinania, Bulletin dedicated to Her Majesty Queen Marie of Roumania, New- York. 1926. Prin hotărârea şi bunăvoinţa d-lui William Nelson Cromssell — un mare prieten al nostru în America — şi prin stăruinţa d-lui Radu Irimescu, a apărut, cu prilejul vizitei Reginei Maria în America, aceasta excelentă lucrare de propagandă asupra tării noastre. Ea cuprinde, într’o aleasă tipăritură — cum noi abia dacă am putea face în atelierele «Culturii Naţionale» — articole asupra istoriei şi situaţiei ţării iscălite de însăş Regina, de general Rudeanu, James Shotwell, Randers, N. Iorga, Andrei Popovici ş a., precum şi frumoase reproduceri fotografice după monumente de artă românească mai mult sau mai puţin caracteristice. După «La Roumanie en Images» apărută pe vremuri la Paris, şi acum în urmă în ediţie ro (Citiţi continuarea în pag. II-a). Vineri 14 Ianuarie télit INDUSTRIALISM ROMAN România, ţară eminamente agri- cola... aşa a învăţat la şcoală gene- raţia mea, aşa ştiau guvernanţii noştri. Era atât de înrădăcinată convingerea încât oamenii caii au condus ţara înaintea războiului: Dimitrie Sturdza, Petre Carpete, aici nu admiteau că am putea avea o cât de mică industrie cu toate că sub ochii lor, Italia — ţară lipsită de materii prime — îşi făcea o mare industrie. A luptat mult d. Vintilă Brătianu pentru a convinge chiar pe ai lui, că Românii trebue să se ocupe şi de industrii şi că băncile— corolarul industriei — nu trebue să fie patrimoniu exclusiv străin. Ardealul şi Banatul ne-au adus o industrie care suferă de lipsa de pricepere a Regăţenilor in domeniul industrial. Nu suntem în stare să finanţăm industria existentă, nu ştim s’o protejăm iar legiuirile pe cari le-am introdus nu permit o desvoltare normală şi industrială. N’avem în ea personal pregătit pentru marea industrie. La baza tuturor industriilor stă cea de fier reprezentată la noi prin Hunedoara, prost condusă de stat şi prin «Reşiţa», care nu poate exista fără comenzile plătite bine ale statului. Este adevărat că patria fabricaţiei fierului nu este patria minereurilor de fier ci a cărbunilor şi că neavând decât prea puţin cărbune colsificabil, industria fierului întâmpină mari dificultăţi şi trebue protejată. Nu este însă mai puţin adevărat că în condiţiile acestea, conducătorii «Reşiţei» n’ar trebui să se mărginească la laude proprii, fiindcă cu coksul cehoslovac şi cu minereul sârbesc, au ajuns să fabrice în 1926 o locomotivă. Avem în ţară minereuri de fier cari ar trebui puse in valoare şi este datoria ei să facă sacrificii pentru a le exploata. Ar trebui, conducătorii «Reşiţei» să pue să se studieze, sau mai bine să se continue studiile începute în Germania, pentru a obţine reducerea minereurilor de fier, fară cols metalurgic, întrebuinţând oxidul de carbon, produs din distilarea cărbunilor necolsificabili pe care-i avem. Este natural ca o ţară lipsită de huilă să facă aceste studii, căci actualele ţări industriale n’au niciun interes să studieze procedeuri cari ar face inutilă huila pe care o posedă, în cea mai mare a ei întrebuinţare. Asistăm la o mare luptă pe care chimia o dă în domeniul industrial. Ea urmăreştedegajarea de sub tutela ţărilor posesoare de materii prime. Fabricile de azot vor face inutile importurile de nitraţi, iar produsele de distalaţie a huilei, cată să reproducă petrolul sintetic. Când probleme aşa de grele au fost rezolvate, când minereurile de zinc pot fi reduse prin gazele provenite de la distilarea cărbunilor inferiori, de ce n’ar fi posibilă şi reducerea minereurilor de fier ? Iată marea problemă a industriei româneşti! Înţelegem să susţinem «Reşiţa», dar nu pentru ca cei ce o conduc să ne dea sine de proastă calitate, provenite din returnarea şinelor vechi, ci pentru a găsi mijlocul de a fabrica fontă cu produsele ţării noastre, când aceasta e posibil. In momentul când fabricarea petrolului sintetic a ieşit din cadrul laboratorului şi a devenit industrială în Germania, în momentul când la Lens se instalează o fabrică pentru a produce petrol, după un procedeu francez, din aceleaşi produse de distilare a huilei, cum este posibil că numai felul să rămâe susceptibil de o singură fabricaţie? Cum este mai ales admisibil să nu se studieze procedeuri existente ? Nu se ştie ce va fi mâine cu petrolul. Nu se ştie dacă riscurile exploatărilor vor mai putea fi suportate faţă de preţul la care va reveni petrolul sintetic. Toate calculele asupra preţurilor de revenire sau asupra enormei cantităţi de huilă care ar trebui destilată pentru a da petrolul de care avem nevoe, n’au mare valoare. Este destul să vedem că la baza petrolului sintetic stă metanul ca să ne închipuim că el poate proveni şi din altă sursă decât distilarea huilei. Dacă putem întrezări Ardealul producător de petrol, sântem mult mai convinşi că el poate fi producător de oţel pentru toate trebuinţele româneşti, independent de preţul coksului cehoslovac. De ce d. Veith sau d. Orghidan, n’ar avea ambiţia de a construi primul cuptor înalt, fără coks ? Dacă unui astfel de cuptor i s’ar da numele Regelui ţării, aş fi primul, să aplaud- Titus Ignacovic! ---------------iiMi In Ml Ziarul iugoslav «Politika» s’a alarmat de atitudinea «Cuvântului». Şi-l linişteşte «Adevărul». Ne-a acordat prea mare importanţă, pentru că am fi cu totul izolaţi în presa românească «în ce priveşte uneia campanii contra aliaţilor din Mica Antantă». Şi pentru complectarea amabilei recomandări tot «Adevărul» mai adaogă: «De altfel se cunosc simpatiile acestui ziar pentru regimul actual din Italia, ceea ca explică suficient atitudinea lui». Am citit toate acestea cu o vie satisfacţie. In deosebire de ziarele care tapetează gardurile publice cu afişe anunţând că ţin recordul răspândirei, «Cuvântul» îşi dovedeşte şi importanţa şi prestigiul prin răsunetul ce au articolele lui. Scumpii confraţi bucureşteni, care preferă su iiîy/Hț'U şi ou I ui/ui", decât sa pomenească de «Cuvântul», nu pot opri ca peste graniţe, să ştie voi de acolo, ceea ce ştim cu toţi aici. «Cuvântul» e cel mai bun ziar din România. Ei, modestia noastră sângerează făcând această înregistrare. Dar dacă o strigă toată lumea? Ziarul «Politika» din Belgrad nu e politicos cu România. Şi-a făcut parcă o specialitate din a ne ataca. Dar la această pornire curioasă ar fi putut avea vreodată o influenţă, în judecata ce ne-am crezut acum datori să exprimăm despre aspectele politicei sârbeşti. «Mica înţelegere» nu este o formulă metafizică■ De funcţiunea ei politică depinde şi personalitatea ei morală. Dacă în cea dintâi sunt salturi echivoce, cealaltă devine pusiune. Când anumite tendinţe sau erori îi pun în cumpănă structura, cei care pot să le distingă, sunt obligaţi să le arate. E cea mai eficace reţetă a amiciţiei. Nemulţumiri mereu mocnite, sancţiuni sau bănueli acumulate, spuza făţărniciei oportune peste un jar de supărări — diplomaţie imbecilă, isvorul tuturor conflictelor. ...Cât despre acele atracţiuni sentimentale către un anumit regim politic, care ne-ar face să-l susţinem în or ce conjecturi ar fi, nu mai avem nimic de spus. Răspunsul cel mai categoric este în colecţia «Cuvântului». Nimeni n’a protestat ca noi contra tratatului din Roma. Iar «obiectivii» polemişti care-şi simt inima la... spate, dacăteori e vorba de o atitudine mai dârje, au navigat în două luntre, — să nu se ude la.. curaj... De altminteri am relevat mai mult în treacăt toate astea. Obişnuiţi cu «simpatia» cu care eminenţii confraţi visează doar coliva noastră, nu o sa ne facem sânge râu din răutăţi inofensive-Ne mângâeni eu ediforii. Sunt singurii care contează...