Cuventul, ianuarie 1927 (Anul 3, nr. 650-673)
1927-01-24 / nr. 668
ANUL al Ill-led. No. 668 REDaCŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA»4, STRADA SARINDAR, 4 I 78/09 Administraţia Telefon 1 78^0 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. 60NG0POL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv. SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Eug. Caraba (fostă Karagheorghevici), 9 l'«*8c»fon: 11/S4 După ce a vorbit da Tokio, către care l-ar chema reînfiinţarea acelei legaţii depărtate şi mai ales spontane instincte diplomatice, d. Manoliescu a luat trenul pentru Roma în misiune economică. S-a gândit, oare, în adevăr, să reprezinte România în patria d-nei Butterfley şi a cutremurilor tragice . Tot un economist l-a precedat, Nicu Xenopol. Oricum, spre a se lua contactul cu ţărmurile Tibrului, nu era zor de un ocol atât de vast, chiar numai în principiu. Sau dacă singura «diplomaţie» în chestia asta a fost svonul, d. Lapedatti, care înclină mai mult spre cinnezism, de sigur n’a râs galben. L-ar preferi oriunde pe d. Manoilescu, afară de finanţe.... Tot astfel crede şi acesta despre Colbert-ul ardelean.... Şi amândoi rămân neseparaţi. Acest regim n’are pereche în chinezisme... Budhismul său politic e inspirat din două formule cabalistice: Cum-Ar-Fi. Or- Le-ivr-Fi. A fi, — aceasta-i chestiunea! Restul subiect de reportaj. Vedeţi negocierile: cu «democraţii» în gura mare, cu liberalii în surdină, cu sine însuşi în regie... Apoi remanierea... D. Cudalbu a ajuns ca mamele romane pe vremea invaziunei punice. Când colaboratorii săi personali de la justiţie gândesc la iniţiative, ministrul are mimica expresivă a discreţiei. «— Ssd Annibal ud portás / In acest timp d-lui Anibal i s’a urât la poartă, — căci nu mai ajunge s’o deschiză.» Şi nu municipiul îl reţine, deoarece nu-i poate oferi, ca ilustrului său omonim cartaginez, deliciile din Capua... ...!este bătrânul Buddha averescan, care-şi priveşte credincioşii cu o nepăsare enigmatică... Această atitudine încurcă şi pe adversari... Nu ştiu dacă tratativele vacanţei sau un hazard capricios, ar explica de ce, în prima zi de Cameră, subiectul naţionalo-ţăranist a fost despre cooperaţie, fi drept, s’au stins luminile — şi este grav la Cameră, căci n’ai dela cine să împrumuţi, — când d. Trancu-laşi îşi rostogolea în valuri perioadele. Verva sa, or cât ar fi de sclipitoare, neputând să aibă efectul licuricilor, şedinţa n’a mai continuat. Putea să se transforme într’una spiritistă. Ce prilej de emoţie pe ministeriabili — şi pentru unii dintre miniştri de asemenea ! Iar «leaderii», în sfârşit, aveau şi dânşii spirite.... Adunarea se complace în speculași — desigur, fără calambur, — străine ordinei de zi.». Distinsul cugetător, d. Zelea Codreanu, a provocat o controversă filologică asupra sinonimelor cuvântului «evreu». Vocabularul Cuza stârnește în expresia pejorativă a iudaismului. D. Argetoianu a observat că termenul nu e parlamentar, — şi nimeni nu poate contesta că n’ar fi doctor şi în asemenea materie... D. P. P. Negulescu, prezidentul Camerei pentru întâia oară s’a găsit de acord cu fostul său amic politic. Dar d. Zelea s’a declarat «ne varietur» ca un dicţionar al Academiei. In orice caz U. E. R. n’ar avea dreptul să se plângă. Dacă eminentului jurisconsult care e d. Rosenthal, însărcinat să pledeze drepturile Statului român înaintea tribunalelor internaţionale, i se pot spune lucruri neplăcute în Cameră şi în absenţă, pentru că’l cheamă Salomon, — stimata d-nă Zukerman, eventual tot în funcţie de numele-i dulceag, poate transporta «Chic-ul» şi «Parisul» de-a lungul vămilor de graniţă, ce parcă ar fi ale văzduhului, fără să aibă supărări.» Nu e vorba prin urmare de un antisemitism preconceput... O variaţie de zel, — şi mai ales de Zelea... Lipsa unuia şi abundenţa celuilalt, deopotrivă regretabile... Balada administrativă a «evreului rătăcitor» trebuind să aibă acum un interpret, rolul a revenit unui român din cei mai neaoşi. Maiorul Peneş, plimbat de două ori la prefectura de Buzău, trecut la cea din Prahova, face popas actualmente la Soroca... Desigur, e sorocit să umble încă. A fost născut aviator, cum a făcut de altminteri și războiul. Peneș-Curcanul de ar fi fost, își lăsa penele pe drum... Iar d. Yoga în loc de alexandrini, nu îi dedică decât, decrete de mutare.» No*cx» că veni un fleac de ger şi cinci centimetri de zăpadă... Conform precedentelor, care au şi căpătat de tradiţie, orice circulaţie pe teritoriul român a încetat. Ia noi este ca ’n basme. «Gerila», cel mai interni o vrăjitor, încremeneşte toate. Trenările rămân în câmp, depeşite în oficii ; stâlpii de telegraf se culcă în marginea şoselei, şi firele plesnesc de ciudă; telefoanele au un pretext oficial să fie live Capitala şi oraşele,—nu mai vorbim de rest, se distanţează în timp şi iao ea punctele extreme ale globului; între Galaţi şi Bucureşti este aris şi Jokohama... De altfel ce importanţă mai pot să aibă chilometri, când mai presus de Constituţie şi chiar de d. Brătianu, e legea imobilităţii! Dacă nici fostul primministru nu s’a putut urni de la Florical Doar d. dr. Lupu — căci e sezonul dumnealor — a reuşit să ajungă în Bucureşti. Presupunând că perioadele mutatului ar fi să corăspundă cu acelea ale gerului, legea chiriilor ar deveni extrem de simplă. Nu se mai mişcă nimeni Im ------• .II . In astfel de împrejurări neputându-se vorbi într’una despre vreme, preocupările se îndreaptă şi către subiecte mai senine. Aşa, îmi explic desbaterea asupra celui mai bun joc pentru o nouă Catedrală... In adevăr, problema este de o actualitate care nu suferă zăbavă... «Edificiul României Mari» — când se va renunţa la termenul acesta — îşi perdea toată înfăţişarea fără o Patriarhie impozantă. Fostul Patriarhal, necesitate sufletească. Insă mai mult ca orice instituţie, Patriarhia cată a fi la locul ei. Şi aci e greutatea: unde să-i fie locul ? Propunerea recentă e pentru acela al Arsenalului... E cert că sfântul prooroc Ilie, mânuitorul fulgerilor Cerului, n’ar fi de alt aviz. Antinomie sugestivă.... Altarul Dumnezeeştei păci, unde au duhnit cuptoarele războiului. Glasul grav al clopotelor mângâerei, înlocuind sonorităţile stridente ale ciocanelor distrugere!... Nu este rău, — ca pace. Dar celelalte condiţiuni de ordin tehnic, şi deci mai serioase, au ultimul cuvânt... De altfel, dacă în adevăr «omul sfinţeşte locul» precum adevărat e şi contrarul, — ce n’ar putea sanctifia o catedrală ! De aceea ani de zile alături de Mitropolia actuală a fost îngăduit în cartier, unde mişcarea, ca să zic şa, se începea cu noaptea, iar cei care-şi duceau obolul, nu-l hărăzeau pentru mătănii.... Ci Gongopol ----00— Am avut un instructiv spectacol ca urmare a publicării articolului nostru în chestiunea «Casei Meseriilor». Am relatat că un denunţ iscălit Gheorghe Toma meseriaş, deci anonim, aduce grave acuzaţiuni conducătorilor acestei instituţiuni şi am cerut ca ministerul Muncii să ancheteze. In loc de o lămurire din partea ministerului, m-am pomenit cu fel de fel de intervenţiuni, cari nu probau nimic şi în sfârşit am primit vizita domnului Enescu directorul general al Casei Meseriilor. D. Enescu ne aducea un protest, pe care l’am publicat, și ne cerea să declarăm că d-sa personal, n’a fost vizat prin articolul nostru. Noi n’avem căderea să dăm certificate de bună sau rea purtare nimărui, fiindcă n’am acuzat pe nimeni. Noi am cerut pe baza denunţului pe cărei aduceam la cunoştinţa ministerului să se facă o anchetă, şi să ni se spună rezultatul. Nu s’a făcut aşa, fiindcă d. Trancu-Iaşi crede că menirea sa nu este supravegherea instituţiilor în capul cărora se găseşte. Luăm act. Instructivă este însă apărarea d-lui Enescu, cea verbală, nu acea pe care ni-a trimis-o scrisă. «Mi-a trebuit curaj ca să intru în cloaca de la Casa Meseriilor»/ «Am reușit ca în 3 ani să măresc veniturile de la 30 la 700 milioane, am făcut dispensării și spitale model, numai de la medicamente am făcut economii de 7—8 milioane pe an?“. Cu această apărare d. Enescu nu băga de seamă că aduce cele mai grave acuzaţiuni fostului conducător al Casei Meseriilor şi colaboratorilor lui. După câte ştim fostul conducător n’a fost urmărit pentru gestiunea sa, iar unii din colaboratorii lui există şi azi la Casa Meseriilor. Şi atunci avem dreptul să credem că a fost ceva putred la Casa Meseriilor, după chiar declaraţia actualului ei conducător ! Avem dreptul să credem că putregaiul nu a fost încă complect curăţit? Avem dreptul să cerem deci actualului director general şi ministerului Muncii să facă curăţenie radicală ! Şi mai avem dreptul să ne mirăm că în asemenea condiţiuni, d. Enescu se supără. Nici un funcţionar n’are dreptul să se supere când se cere controlul gestiunei lui. Nici un director general nu trebue să se supere, când recunoaşte că instituţia pe care o conduce a fost o cloacă, şi când ştie că curăţenia nu s’a făut complect, şi că vinovaţii n’au fost pedepsiţi- Senex Suntem în plin bisantinism, se trag sfori în toate părţile. Miniştrii sunt ocupaţi cu o remaniere care durează de astăvară, nu se ştie cine intră în minister, nu se ştie cine iesă. Nu poate Presa avea ştiri, şi de aceea este dezorientată? Din contra. Avem ştiri prea multe, dar caracteristica domnului general Averescu, este schimbarea de atitudine. I). Averescu n’are o linie bine trasată, ci se influenţează de toate nimicurile, iar deciziile sale sânt urmarea influenţelor pe cari le încearcă. Pentru moment de general Averescu este preocupat de răzbunarea contra liberalilor, de aceea n’are vreme să se gândească nici la remaniere, nici la legile ce vor fi discutate în parlament, deci ţara se conduce la voia întâmplării, iar miniştrii sunt giranţi iresponsabili. D. Averescu vrea să ducă de front, prea multe lucruri de odată, şi cum n’are uşurinţa deciziilor repezi, încurcă totul şi lasă totul nerezolvat. Neapărat guvernarea se resimte, iar ştirile contradictorii curg. Se pare însă că şi conducerea partidului liberal nu mai vede clar acţiunea sa în viitor. Se hotărâse răsturnarea guvernului pe chestiunea legii căilor ferate, d. Vintilă Brătianu anunțase că o asemenea lege nu va fi aplicată. Cred că până la urmă aşa va fi, dar campania s’a domolit mult. Nu mai e vorbă de răsturnarea guvernului, «nu sânt favorabile evenimentele», e nevoe de pregătire. Pregătire ? Unde ? Asta e mai greu de spus. In regimurile adevărat parlamentare, în ţările în care Camera leagă şi desleagă toate, miniştrii trebue să fie veşnic atenţi la uneltirile şefilor de grupuri, toată acţiunea miniştrilor este în funcţie de capriciile sau de ambiţiile acestor zei atotputernici. Lupta în Parlament se dă pe principii, puse la remorca ambiţiilor sau intereselor, şi miniştrii au anii curajul de a le înfrunta, alţii de a prezenta legi contra intereselor ţării, dar cari satisfac principiile şefilor de grupuri. Din această luptă surdă, care are la bază răsturnarea guvernelor, rezultă incoerenţa legislativă din ţările parlamentare şi schimbarea incontinua a guvernelor. La noi miniştrii n’au asemenea preocupări, Camera este inexistentă, şi totuş nu se face nimic, fiindcă partidele noastre n’au cel puţin un om — şeful guvernului , care să ştie ce vrea şi să-şi urmărească ţinta. Eram obişnuiţi până acuma, ca guvernele interimare celor liberale să nu facă nimic, ştiam că sânt guverne pe cari le aduce d. Ionel Brătianu şi le concediază tot d-sa, când doreşte. Trebuie să recunoaştem că d-l Ionel Brătianu a pierdut frânele din mână. Trebuia, până la 20 Ianuarie, să se producă un eveniment, care să provoace plecarea guvernului, şi înlocuirea lui, cu un guvern naţional. Se ştia totul. Cine va prezida acel guvern naţional, cine va face parte din el, era totul aranjat. Dar, 20 Ianuarie a trecut şi evenimentul nu s a produs. V. Brătianu marele regizor al piesei solicită întrevederi domnului general Averescu şi spune că e nevoe de o amânare. S ar putea întâmpla chiar ca piesa să fie scoasă din repetiţie. Ce s’a întâmplat? Se ştie, dar este greu de spus. Ceea ce putem spune sigur, este că d. I. Brătianu a pierdut hăţurile din mână şi face eforturi desperate pentru a pune din nou mâna pe ele. Ce se va întâmpla? Probabil că d. I. Brătianu va restabili situaţia in favoarea d-sale, dar în orice caz cu mari pierderi pentru d-sa şi partidul d-sale. Dacă n’ar fi decât aceste pierderi m’ar bucura o ştirbire a atotputerniciei dictatorului nostru politic. Dar nu este imposibil ca d-sa să intre într’o eclipsă, şi acest lucru, trebue să spun eu sinceritate, că mă îngrijeşte. Cunoaştem toate defectele fraţilor Brătianu şi a partizanilor lor, n’a fost combătut de nimeni, partidul liberal mai eficace decât de noi. Ştiam însă mentalitatea conducătorilor partidului, ştiam felele pe cari ei le puteau aduce ţării, dar şi puţinul bine pe care puteam compta necondiţionat. Aveam în faţă un adversar, pe care-l cunoşteam, şi care reprezintă ceva Mă sperie însă omul care nu reprezintă nimic, omul capabil de orice, care merge în bobote fără busolă. Căci aceasta ar fi guvernarea de mâine, dacă DL Ionel Brătianu pierde definitiv situaţia. Nu ştii la ce te poţi aştepta. Sânt perspective să fie rău de tot, şi n’ar fi imposibil să fie şi bine. In orice caz o nesiguranţă care omoară. Dela un blând regim amorf, până la o înverşunată dictatură civilă sau militară, totul este posibil. Dela cazonismul generalului Ionescu până la civilizaţia domnului Garoflid, nimic nu este exclus. Dela amenitarea unui bătrân faux-bonhomuie, până la încăpăţânarea tenace şi dură a aceluiaş om, totul este admisibil. Este neantul, şi în faţa lui preferim cel mai teribil adversar căruia îi cunoaştem rolurile şi mijloacele.Avem de ce fi îngrijoraţi, iar nesiguranţa ştirilor presei, care este mai bine informată despre ce crede d. Chamberlain asupra situaţiei la Shangai, decât asupra celor ce se petrec la Bucureşti, are explicaţia pe care am căutat s-o redăm, cât a fost posibil. Suntem la un turnant periculos, oamenii sunt toţi mici... Titus Enacovici " ANCHETE POLITICE Primul foc pe frontul LIBERALO-AVERESCANI D. general Averescu se crede stăpân pe situaţie. D. Vintilă Brătianu consideră criza virtualmente deschisă. Iluzii liberale şi iluzii averescane «Cuvântul» a fost cel dintâi ziar care a anunţat din vreme şi a urmărit pas cu pas încordarea în raporturile dintre guvernul d-lui general Averescu şi partidul liberal, afirmând că primul foc asupra guvernului va fi tras de d. Vintilă Brătianu, din cauza intenţiunei ajunsă proect de lege, şu de a se modifica organizarea stabilită de liberali căilor ferate. Dar am adăugat că o campanie de răsturnare, pe care ar vrea-o d. Vintilă Brătianu imediată, nu are asentimentul d-lui Ionel Brătianu. Cel puţin până la întrevederea cu d. general Averescu, întrucât chestiuni mai mari preocupă pe şeful partidului liberal şi pe şeful guvernului. Totuşi atacul d-lui Vintilă Brătianu împotriva guvernului s’a produs, şi ameninţările acestuia au curs pe capul d-lui general Averescu şi al guvernului său. Să examinăm aici cum privesc situaţia d. general Averescu şi d. Vintilă Brătianu după cele petrecute la Cameră zilele trecute. D. general Averescu se crede stăpâni pe situaţie... E de observat că atacul aşteptat de d. general Averescu şi provocat chiar, — prin faptul că a adus proectul de lege pentru o nouă organizare C. F. R. atunci când d. Vintilă Brătianu a anunțat că nu-l admite nici în ruptul capului — a fost primit cu foarte mult calm în lumea guvernamentală. Cuvântul de ordine a fost să fie lăsat d. Vintilă Brătianu să ameninţe, — fără să se ridice vre-o protestare. Şi se ştie că altă ,ia la cea mai mică încruntare a d-lui Vintilă Brătianu, tremurau majorităţile, tremurau miniştrii, — şi chiar d. general Averescu tremura, căutând împăcări. — Este primul foc liberal, — a spus d. general Averescu râzând — (expresiile de război sunt predilecţia d-lui general Averescu în caracterizări politice) este primul foc liberal pe frontul nostru, dar deastă dată ofensiva liberală se naşte moartă. Nu se mai repetă istoria, — când o conduci tu însuţi... Şi acum o conduc eu, nu d. Vintilă Brătianu, nici d. Ionel Brătianu... Aceasta a spus d. general Averescu după ce a ascultat pe d. Vintilă Brătianu. Iar după d. Vintilă Brătianu, — criza e deschisă... In schimb, d. .Vintilă Brătianu e în culmea furiilor şi face profeţii sinistre guvernului Averescu şi chiar partidului poporului, nu numai pentru astăzi, ci pentru totdeauna. — In aceste condifiuni, — a spus d. Vintilă Brătianu generalului Averescu care surâdea pe banca ministerială ascultându-i discursul — e de văzut dacă sunteţi «un guvern care poate guvernat şi «un partid care se mai poate zice, vre’odată, de guvernământ».* După discurs la club, într’un cerc de foşti miniştrii liberali, d. Vintilă Brătianu a adăugat, textual: PROECTUL PENTRU C. F. R. ESTE PENTRU GUVERNUL AVERESCU DE ASTAZI CEEA CE A FOST PROECTUL «REŞIŢEI» PENTRU GUVERNUL AVERESCU DIN 1921. PUTEM CONSIDERA CRIZA VIRTUALMENTE DESCHISA. Credem că, din cauza altor circumstanţe, profeţia d-lui Vintilă Brătianu e greşită. Tot despre liieii filosofii Am arătat într’un articol precedent cari sunt dificultăţile formale pe cari le întâmpină reforma d-lui Petrovici din punct de vedere al criteriilor pe care le impune redactarea programelor analitice. însemnează aceasta că suntem principial împotriva unei reforme a învăţământului al cărui miez să fie preocuparea filosofică! Nu! Socotim din potrivă ideia fecundă, — şi, pentru raporturile noastre, fericit novatoare. Cultura noastră — aşa cum a fost ea modelată de şcoala secundară a trecutului — a fost, orice s’ar spune, de un colorit istoric-filologic. Pentru nici una din ramurile de activitate ştiinţifică nu s’au făcut, în ţara noastră, atâtea sacrificii, ca pentru istorie şi filologie. Am putea spune că am trăit o fază culturală istorico-filologică Aceasta totuş cu un folos foarte redus. Nu doară că nu au apărut la noi opere ştiinţifice de valoare în domeniile respective. Dar trecutul nostru, tradiţia noastră nu s’a coborât în nici un fel în viaţa publică sau individuală a naţiei. Suntem, în această privinţă, cel mai desrădăcinat dintre toate neamurile vecine. Dar neisbutind să ne ancoreze sufleteşte în tradiţia noastră spirituală, cultura istoric-filologică nu a putut nici să stimuleze puterile creatoare ale rasei. Am devenit deci o categorie specială de savanţi, cari adună, înregistrează, sistematizează, învaţă şi redă ceea ce au spus alţii aproape în toate domeniile de cercetare. Mentalitatea istorică şi istoricizantă este de bună seamă cea mai grozavă plagă a culturii române. Lucru pe care l-au înţeles de altfel şi tinerii noştri studioşi. Căci pe când pentru o catedră de universitate vacantă la facultăţile de medicină, filosofie sau ştiinţe se găsesc întotdeauna cel puţin doi-trei candidaţi onorabil pregătiţi, la istorie stau ani de zile catedre văduvite în aşteptarea unui Făt-Frumos, până când se îndură cei mai bătrâni să lanseze un nou savant dintr-un tânăr inofensiv care a publicat trei documente nepublicate până atunci. Acestei stări de lucruri încearcă să pună capăt proectul de reformă troinci. El crede că e vremea a ne îndrepta înspre o altă formă de cultură, care să stimuleze în adevăr puterile noastre creatoare în ordinea spirituală, şi indică noua structură a preocupărilor noastre: ea va trebui să fie cea filosofică. Ideea este largă, îndrăzneaţă, nouă pentru raporturile noastre şi — după convingerea noastră fermă — fecundă. Un punct de vedere analog a exprimat de mult, cam prin 1910 d. C- Rădulescu-Motru în «Noua Revistă Română». Este adevărat, numai în treacăt, în câteva însemnări fugare. Iar de atunci, d. Motru, care a urmărit ideea şi în consecinţele ei pedagogice, a părăsit poziţia. Noi credem, pe nedrept. Necesitatea acestui punct de vedere era însă în aer. Personal, mi l-am însuşit în repetate rânduri în diverse articole şi însemnări apărute în «Ideea Europeană» de pe vremuri, precum şi în «Revista de Filosofie» recenzând tocmai câteva lucrări ale actualului ministru de instrucţie, în care eu găsesc exprimate principiile fundamentale ale nouei culturi româneşti. Evident, poziţia aceasta se pretează la discuţiuni şi mai ales la răstălmăciri. Lumea nu prea ştie ce este filosofia. Lumea îşi închipue că filosofia e o ştiinţă oarecare, cu un obiect precis, cam în afară de preocupările oamenilor ce nu stau cu capul în nouri. Nimic mai ai cui, mai fals şi mai nefundat decât atât. Filosofia nu este o ştiinţă; ea e o atitudine în faţa realităţii pe care o valorifică, şi o disciplină spirituală. Nu poate să fie o meserie, şi de aceea e nepotrivit a vorbi la filosofi de o deformaţie profesională. Cine stăpâneşte în adevăr spiritul filosofic, cine are filosofie, este bun la orice. Iată un adevăr la care nu s’a gândit multă lume, pe care nu-l poate crede oricine, dar care este totuş un adevăr fundamental. Pe tema faptului brut că d. Petrovici luptă pentru introducerea spiritului filosofic în viaţa noastră publică — şi anume prin şcoală — nu se poate face opoziţie. Temerea mea este alta. Acea pe care am exprimat-o: că anume factura actuală a proectului, necesitând o anumită formulă filosofică, ameninţă cu dogmatismul, şi neutralizează prin aceasta tocmai posibilitatea de desfăşurare a spiritului filosofic. Obiecţiunile noastre deci privesc nu principiul legii — pe care îl subscriem în întregime — ci înfăptuirea lui. Cum ar trebui să fie asta vom indica-o într’un articol viitor. N. I. -----------coîfîoo----------- Luni 24 Ianuarie 1927 Renunţăm la revendicările DIN SANJIME? D. profesor Nicolae Iorga a redeschis la sfârşitul anului trecut chestiunea originii Săcuilor. A stârnit în cercurile partidului maghiar furtuna despre care am mai vorbit, şi e foarte firesc c’a stârnit-o. Partidul maghiar — de când a luat fiinţă — ni s’a înfăţişat ca reprezentant politic al unităţii naţionale ungureşti din Ardeal, şi necedând în ruptul capului de la pretenţia acestora, n’a cedat în ruptul capului, niciodată, nici dela pretenţia că Săcuii sunt parte integrantă din naţia maghiară, din minoritatea maghiară din Ardeal, şi astfel nu pot fi reprezentaţi în afară decât de dânsul. Şi când colo, vine d. Nicolae Iorga, şi pretinde împotriva partidului maghiar şi a întregii istorii antebelice şi mai ales postbelice, ungureşti, a originilor săcueşti, pe care propagandiştii integrităţii teritoriale maghiare o tot încâlcesc şi descâlcesc tendenţios de la 1918 încoace, că poporul săcuescului de origine maghiară, că partidul maghiar îşi revendică abuziv reprezentarea lui şi că am avea şi noi îndreptăţiri pe pământul săcuesc. Ziarele partidului maghiar au trecut acum la ordinea zilei peste această neliniştitoare enunţare. In definitiv, ştiu ele bine, că realităţile istorice, cum ar fi îndrumarea Săcuimii spre alte idealuri de ■ât cele ce le vâră în cap partidul maghiar, sau cum ar fi o progresivă reparare a realizărilor din Săcuime ale prozelitismului unguresc, nu se mfăptuesc prin simple enunţări aie unui istoric, ci prin cu totul altceva. Şi acel altceva nu numai că întârzie, dăr îi ia locul contrarii. Căci exact aceasta s’a întâmplat în vreme ce presa maghiară discuta lucrurile despre cari vorbisem până aci. A apărut exact în această vreme, o circulară a ministerului istrucţiunii, prin care se retrimit în alte părţi ale ţării toţi învăţătorii români cari nu ştiu ungureşte, din sade ungureşti şi săcueşti, fie că sunt sate de unguri sadea, fie că sunt sate de Săcui în privinţa originii cărora reamintim cele ce spune d. N. Iorga, sau fie că sunt sate cari au fost odinioară româneşti, au căzut victime prozelitismului maghiar au fost revendicate pentru românism prin articolul 34 al legii învăţământului particular, care, după cum se ştie, prevede că urmaşii celor cari au fost odinioară români, nu pot învăţa decât în şcoală românească. Nu ştim ce gânduri l-au îndemnat pe ministrul instrucţiunii să ia măria aceasta prin care peste o sută de învăţători români din Săcuime sunt retrimişi la urmă. Ceea ce putem şti, este că circulara sa se împotriveşte făţiş articolului 34 al legii învăţământului particular, care ne dă dreptul a trimite şi învăţători cari nu ştiu decât româneşte, în satele cari au fost odinioară româneşti în oricât de mică măsură. De atâtea luni, de când urmărim ceea ce nu se face pentru înfăptuirea revendicărilor noastre din Săcuime, sau din partea ucrainizată a Bucovinei, unde ministerul instrucţiunii a reucrainizat şcoalele româneşti din satele cari au fost în trecut româneşti, şcoale cari au fost menţinute româneşti printr’o jurisprudenţă, — cerem mereu un cadastru al desromânizaţilor, şi nu vi se iă. Cu toate acestea vedem luârdumăsuri de felul celei din Săcuime, ceeace, dac’ar fi legal, ar însemna recunoaşterea faptului că poporul românesc n’a suferit în decursul veacurilor nici o pierdere etnică, care să trebuiască reparată. Mai amintim că s’au făcut ani de zile jertfe serioase pentru menţinerea învăţătorilor acestora în Săcuime, unde soarta lor nu e tocmai de invidiat. Săcuimea e zonă culturală, şi corpul didactic de-acolo retribuit ca atare. Şi acum se renunţă la rezultatul acestor sacrificii . Ni se pare ciudat de tot mentalitatea ce se trădează prin circulara ministerului instrucţiunii, dar e în nota faptelor sale de până acum. Isuia Tofan DUMINICA Părintele Diorusie Lungu, care se osteneşte pentru organizarea vieţii călugăreşti la noi, este un om ciudat. Cucernicia sa vrea să adune la un loc pe toţi oamenii cari se interesează de viaţa bisericii noastre, şi ca atare au înţelegere şi pentru însemnata problemă a monahismului. Numai că, adunătură să aleagă, iji aşa găseşte la un loc persoane de cea mai disparată factură sufletească : oameni de treabă cari nu ştiu nimic, cari nu gândesc nimic, cari au doar unele binevoinţi reduse pasive; oameni cari ştiu ceva — dar nu doresc nimic pentru ei înşişi, şi ca atare nu se prea îndeasă prin cercurile unde li se hotărăsc acţiunile; gazetari la ziare de mare tiraj, cunoscuţi ca francmasoni militanţi, amestecaţi în tot felul de întreprinderi umanitariste şi protestantizante; şi în sfârşit ceata mare a ambiţioşilor şi intriganţilor, cari au găsit o gazetă de unde să-şi lanseze maşinăriile, unde să-şi satisfacă ambiţiile şi micile răzbunări mărunte şi absolut personale. Iar bietul părinte Dionisie, prizonier inconştient al tuturor şireţilor, se sbate, adună bani, colecţionează binevoinţe, cere sprijin. In care timp şireţii îşi freacă mâinile. Şi aşa se face că astăzi părintele Lungu îţi cere sprijinul într’o chestiune oarecare; mâne te recomandă tuturor mănăstirilor să se roage pentru tine, deoarece eşti unul dintre sprijinitorii sinceri şi eficace ai călugărismului, iar peste trei zile... te pomeneşti spurcat în coloanele şi Glasul Monahilor». Să te miri, să te superi ! Vai de mine! Când ştii doară cu cine ai de a face... Singura atitudine cuminte e să continui a da sprijinul tău sforţărilor călugăreşti, dacă crezi că aii dreptate. Dar iată Părintele Dionisie ne-a cercetat ori la redacţie, cu rugămintea de a agita pentru instituirea unui episcopat al călugărilor, şi cu indicaţia de a recomanda — noi — în acest scaun de mare răspundere, pe una din următoarele trei persoane: P. S. Episcop Vartolomeu, P. S. Episcop Visarion, P. S. Arhimandrit I. Scriban. Ne mărturisim într’o mare încurcătură. Noi am scris de mult, în sensul unei organizări de sine stătătoare a tagmei călugărești. S’au ridicat proteste în potriva noastră. P. S. Vartolomeu însuş ne-a dovedit, negru pe alb, chiar în această foaie, că propunerea noastră e catolicizantă. Ce putem face acum ! A continua să susţinem punctul nostru de vecre însemnează a desconsidera demonstraţia P. S. Episcopului de Râmnic. Dar dacă ne-am declara convinşi de argumentaţia P. S. Sale, am satisface în adevăr ! ...Binecuvintează, Stăpâne, ca să mă dumiresc. Nae lonescu