Cuventul, ianuarie 1927 (Anul 3, nr. 650-673)

1927-01-24 / nr. 668

ANUL al Ill-led. No. 668 REDaCŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA»­4, STRADA SARINDAR, 4 I 78/09 Administraţia Telefon 1­­ 78^0 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. 60NG0POL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv. SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Eug. Caraba (fostă Karagheorghevici), 9 l'«*8c»fon: 11/S4 După ce a vorbit da Tokio, către care l-ar chema reînfiinţarea acelei legaţii depărtate şi mai ales spon­tane instincte diplomatice, d. Ma­­noliescu a luat trenul pentru Roma în misiune economică. S-a gândit, oare, în adevăr, să reprezinte Româ­nia în patria d-nei Butterfley şi a cutremurilor tragice . Tot un eco­nomist l-a precedat, Nicu Xenopol. Ori­cum, spre a se lua contactul cu ţărmurile Tibrului, nu era zor de un ocol atât de vast, chiar numai în principiu. Sau dacă singura «diplomaţie» în chestia asta a fost svonul, d. Lape­dat­ti, care înclină mai mult spre cinnezism, de sigur n’a râs galben. L-ar preferi ori­unde pe d. Manoi­­lescu, afară de finanţe.... Tot astfel crede şi acesta despre Colbert-ul ardelean.... Şi amândoi ră­mân neseparaţi.­ Acest regim n’are pereche în chinezisme... Budhismul său politic e inspirat din două for­mule cabalistice: Cum-Ar-Fi. Or- Le-ivr-Fi. A fi, — aceasta-i chestiunea! Res­tul subiect de reportaj. Vedeţi ne­gocierile: cu «democraţii» în gura mare, cu liberalii în surdină, cu si­ne însu­şi în regie... Apoi remanie­rea... D. Cudalbu a ajuns ca mamele romane pe vremea invaziunei pu­nice. Când colaboratorii săi perso­nali de la justiţie gândesc la iniţia­tive, ministrul are mimica expre­sivă a discreţiei. «— Ssd­ Annibal ud portás / In acest timp d-lui Ani­­bal i s’a urât la poartă, — căci nu mai ajunge s’o deschiză.» Şi nu mu­nicipiul îl reţine, de­oarece nu-i poate oferi, ca ilustrului său omo­nim cartaginez, deliciile din Ca­pua... ...!este bătrânul Buddha averes­­can, care-şi priveşte credincioşii cu o nepăsare enigmatică... Această atitudine încurcă şi pe adversari... Nu ştiu dacă tratativele vacanţei sau un hazard capricios, ar explica de ce, în prima zi de Cameră, subiectul naţionalo-ţăranist a fost despre cooperaţie, fi drept, s’au stins luminile — şi este grav la Cameră, căci n’ai dela cine să împrumuţi, — când d. Trancu-laşi îşi rostogolea în valuri perioadele. Verva sa, or cât ar fi de sclipi­toare, neputând să aibă efectul licu­ricilor, şedinţa n’a mai continuat. Putea să se transforme într’una spi­ritistă. Ce prilej de emoţie pe mi­nisteriabili — şi pentru unii dintre miniştri de asemenea ! Iar «lea­­derii», în sfârşit, aveau şi dânşii spirite.... Adunarea se complace în specula­și — desigur, fără calambur, —­ străine ordinei de zi.». Distinsul cu­getător, d. Zelea Codreanu, a provo­cat o controversă filologică asupra sinonimelor cuvântului «evreu». Vocabularul Cuza stârnește în ex­presia pejorativă a iudaismului. D. Argetoianu a observat că ter­menul nu e parlamentar, — şi ni­meni nu poate contesta că n’ar fi doctor şi în asemenea materie... D. P. P. Negulescu, prezidentul Came­rei pentru întâia oară s’a găsit de acord cu fostul său amic politic. Dar d. Zelea s’a declarat «ne va­rietur» ca un dicţionar al Acade­miei. In orice caz U. E. R. n’ar avea dreptul să se plângă. Dacă eminen­tului jurisconsult care e d. Rosen­thal, însărcinat să pledeze dreptu­rile Statului român înaintea tribu­nalelor internaţionale, i se pot spu­ne lucruri neplăcute în Cameră şi în absenţă, pentru că’l cheamă Salo­mon, — stimata d-nă Zukerman, e­­ventual tot în funcţie de numele-i dulceag, poate transporta «Chic-ul» şi «Parisul» de-a lungul vămilor de graniţă, ce parcă ar fi ale văzduhu­lui, fără să aibă supărări.» Nu e vorba prin urmare de un antisemitism preconceput... O va­riaţie de zel, — şi mai ales de Zelea... Lipsa unuia şi abundenţa celuilalt,­­ deopotrivă regretabile... Balada administrativă a «evreului rătăcitor» trebuind să aibă acum un interpret, rolul a revenit unui ro­mân din cei mai neaoşi. Maiorul Peneş, plimbat de două ori la prefectura de Buzău, trecut la cea din Prahova, face popas actual­mente la Soroca... De­sigur, e soro­cit să umble încă. A fost născut a­­viator, cum a făcut de altminteri și războiul. Peneș-Curcanul de ar fi fost, își lăsa penele pe drum... Iar d. Yoga în loc de alexandrini, nu îi dedică decât, decrete de mutare.» No*cx» că veni un fleac de ger şi cinci centimetri de zăpadă... Con­form precedentelor, care au şi că­pătat de tradiţie, orice cir­culaţie pe teritoriul român a înce­tat. Ia noi este ca ’n basme. «Gerila», cel mai interni o vrăjitor, încreme­neşte toate. Trenările rămân în câmp, depeşite în oficii ; stâlpii de telegraf se culcă în marginea şose­lei, şi firele plesnesc de ciudă; tele­foanele au un pretext oficial să fie live Capitala şi oraşele,—nu mai vor­bim de rest, se distanţează în timp şi iao ea punctele extreme ale glo­bului; între Galaţi şi Bucureşti este aris şi Jokohama... De altfel ce importanţă mai pot să aibă chilo­­m­etri, când mai presus de Constitu­ţie şi chiar de d. Brătianu, e legea imobilităţii! Dacă nici fostul prim­­ministru nu s’a putut urni de la Florical Doar d. dr. Lupu — căci e sezonul dumnealor — a reuşit să a­­jungă în Bucureşti. Presupunând că perioadele muta­tului ar fi să corăspundă cu acelea ale gerului, legea chiriilor ar deveni extrem de simplă. Nu se mai mişcă nimeni Im ------­• .I­I . In astfel de împrejurări neputân­du-se vorbi într’una despre vreme, preocupările se îndreaptă şi către subiecte mai senine. Aşa, îmi explic desbaterea asupra celui mai bun joc pentru o nouă Catedrală... In ade­văr, problema este de o actualitate care nu suferă zăbavă... «Edificiul României Mari» — când se va re­nunţa la termenul acesta­­ — îşi perde­a toată înfăţişarea fără o Pa­triarhie impozantă. Fostul Patriar­hal, necesitate sufletească. Insă mai mult ca orice instituţie, Patriarhia cată a fi la locul ei. Şi aci e greutatea: unde să-i fie locul ? Propunerea recentă e pentru acela al Arsenalului... E cert că sfântul prooroc Ilie, mânuitorul fulgerilor Cerului, n’ar fi de alt aviz. Antinomie sugestivă.... Altarul Dumnezeeştei păci, unde au duhnit cuptoarele războiului. Glasul grav al clopotelor mângâerei, înlocuind sonorităţile stridente ale ciocanelor distrugere!... Nu este rău, — ca pac­­e. Dar celelalte condiţiuni de or­din tehnic, şi deci mai serioase, au ultimul cuvânt... De altfel, dacă în adevăr «omul sfinţeşte locul» pre­cum adevărat e şi contrarul, — ce n’ar putea sanctifia o catedrală ! De aceea ani de zile alături de Mitropolia actuală a fost îngăduit în cartier, unde mişcarea, ca să zic şa, se începea cu noaptea, iar cei care-şi duceau obolul, nu-l hărăzeau pentru mătănii.... Ci Gongopol ----0­0— Am avut un instructiv spectacol ca urmare a publicării articolului nostru în chestiunea «Casei Mese­riilor». Am relatat că un denunţ is­călit Gheorghe Toma meseriaş, deci anonim, aduce grave acuzaţiuni con­ducătorilor acestei instituţiuni şi am cerut ca ministerul Muncii să an­cheteze. In loc de o lămurire din partea ministerului, m­-am pomenit cu fel de fel de intervenţiuni, cari nu probau nimic şi în sfârşit am primit vizita domnului Enescu di­rectorul general al Casei Meseriilor. D. Enescu ne aducea un protest, pe care l’am publicat, și ne cerea să declarăm că d-sa personal, n’a fost vizat prin articolul nostru. Noi n’a­­vem căderea să dăm certificate de bună sau rea purtare nimărui, fiind­că n’am acuzat pe nimeni. Noi am cerut pe baza denunţului pe cărei aduceam la cunoştinţa ministerului să se facă o anchetă, şi să ni se spună rezultatul. Nu s’a făcut aşa, fiindcă d. Trancu-Iaşi crede că me­nirea sa nu este supravegherea in­stituţiilor în capul cărora se găseşte. Luăm act. Instructivă este însă apărarea d-lui Enescu, cea verbală, nu acea pe care ni-a trimis-o scrisă. «­Mi-a trebuit curaj ca să intru în cloaca de la Casa Meseriilor»/ «Am reușit ca în 3 ani să măresc venitu­rile de la 30 la 700 milioane, am fă­cut dispensării și spitale model, nu­mai de la medicamente am făcut e­­conomii de 7—8 milioane pe an?“. Cu această apărare d. Enescu nu băga de seamă că aduce cele mai grave acuzaţiuni fostului conducă­tor al Casei Meseriilor şi colabora­torilor lui. După câte ştim fostul conducător n’a fost urmărit pentru gestiunea sa, iar unii din colabora­torii lui există şi azi la Casa Mese­riilor. Şi atunci avem dreptul să credem că a fost ceva putred la Casa Mese­riilor, după chiar declaraţia actua­lului ei conducător ! Avem dreptul să credem că putregaiul nu a fost încă complect curăţit? Avem drep­tul să cerem deci actualului director general şi ministerului Muncii să facă curăţenie radicală ! Şi mai avem dreptul să ne mirăm că în asemenea condiţiuni, d. Enes­cu se supără. Nici un funcţionar n’are dreptul să se supere când se cere controlul gestiunei lui. Nici un director general nu trebue să se su­pere, când recunoaşte că instituţia pe care o conduce a fost o cloacă, şi când ştie că curăţenia nu s’a fă­­ut complect, şi că vinovaţii n’au­­ fost pedepsiţi- Senex Suntem în plin bisantinism, se trag sfori în toate părţile. Miniştrii sunt ocupaţi cu o remaniere care durează de astăvară, nu se ştie cine intră în minister, nu se ştie cine iesă. Nu poate Presa avea ştiri, şi de aceea este dezorientată? Din contra. Avem ştiri prea multe, dar caracteristica domnului general A­­verescu, este schimbarea de atitu­dine. I). Averescu n’are o linie bine trasată, ci se influenţează de toate nimicurile, iar deciziile sale sânt urmarea influenţelor pe cari le încearcă. Pentru moment de ge­­neral Averescu este preocupat de răzbunarea contra liberalilor, de aceea n’are vreme să se gândească nici la remaniere, nici la legile ce vor fi discutate în parlament, deci ţara se conduce la voia întâmplării, iar miniştrii sunt giranţi irespon­sabili. D. Averescu vrea să ducă de front, prea multe lucruri de o­­dată, şi cum n’are uşurinţa decizii­lor repezi, încurcă totul şi lasă to­tul nerezolvat. Neapărat guverna­­rea se resimte, iar ştirile contra­dictorii curg. Se pare însă că şi conducerea par­tidului liberal nu mai vede clar ac­ţiunea sa în viitor. Se hotărâse răs­turnarea guvernului pe chestiunea legii căilor ferate, d. Vintilă Bră­tianu anunțase că o asemenea lege nu va fi aplicată. Cred că până la urmă aşa va fi, dar campania s’a domolit mult. Nu mai e vorbă de răsturnarea guvernului, «nu sânt favorabile evenimentele», e nevoe de pregătire. Pregătire ? Unde ? Asta e mai greu de spus. In regimurile adevărat parla­mentare, în ţările în care Camera leagă şi desleagă toate, miniştrii trebue să fie veşnic atenţi la unel­tirile şefilor de grupuri, toată ac­ţiunea miniştrilor este în funcţie de capriciile sau de ambiţiile acestor zei atotputernici. Lupta în Parla­­ment se dă pe principii, puse la re­morca ambiţiilor sau intereselor, şi miniştrii au anii curajul de a le în­frunta, alţii de a prezenta legi con­tra intereselor ţării,­ dar cari satis­fac principiile şefilor de grupuri. Din această luptă surdă, care are la bază răsturnarea guvernelor, re­­zultă incoerenţa legislativă din ţă­rile parlamentare şi schimbarea incontinua a guvernelor. La noi miniştrii n’au asemenea preocupări, Camera este inexisten­tă, şi totuş nu se face nimic, fiindcă partidele noastre n’au cel puţin un om — şeful guvernului , care să ştie ce vrea şi să-şi urmărească ţinta. Eram obişnuiţi până acuma, ca guvernele interimare celor liberale să nu facă nimic, ştiam că sânt gu­verne pe cari le aduce d. Ionel Bră­tianu şi le concediază tot d-sa, când doreşte. Trebuie să recunoaştem că d-l Ionel Brătianu a pierdut frânele din mână. Trebuia, până la 20 Ia­nuarie, să se producă un eveniment, care să provoace plecarea guvernu­lui, şi înlocuirea lui, cu un guvern naţional. Se ştia totul. Cine va pre­zida acel guvern naţional, cine va face parte din el, era totul aranjat. Dar, 20 Ianuarie a trecut şi eveni­­mentul nu s a produs. V. Brătianu marele regizor al piesei solicită în­trevederi domnului general Ave­rescu şi spune că e nevoe de o amâ­nare. S ar putea întâmpla ch­iar ca piesa să fie scoasă din repetiţie. Ce s’a întâmplat? Se ştie, dar este greu de spus. Ceea ce putem spune sigur, este că d. I. Brătianu a pierdut hăţurile din mână şi face eforturi desperate pentru a pune din nou mâna pe ele. Ce se va întâmpla? Probabil că d. I. Brătianu va res­tabili situaţia in favoarea d-sale, dar în orice caz cu mari pierderi pentru d-sa şi partidul d-sale. Dacă n’ar fi decât aceste pierderi m’ar bucura o ştirbire a atotputer­niciei dictatorului nostru politic. Dar nu este imposibil ca d-sa să intre într’o eclipsă, şi acest lucru, trebue să spun eu sinceritate, că mă îngrijeşte. Cunoaştem toate defectele fraţi­lor Brătianu şi a partizanilor lor, n’a fost combătut de nimeni, parti­dul liberal mai eficace decât de noi. Ştiam însă mentalitatea condu­cătorilor partidului, ştiam felele pe cari ei le puteau aduce ţării, dar şi puţinul bine pe care puteam compta necondiţionat. Aveam în faţă un adversar, pe care-l cunoş­team, şi care reprezintă ceva­ Mă sperie însă omul care nu repre­zintă nimic, omul capabil de orice, care merge în bobote fără busolă. Căci aceasta ar fi guvernarea de mâine, dacă DL Ionel Brătianu pier­de definitiv situaţia. Nu ştii la ce te poţi aştepta. Sânt perspective să fie rău de tot, şi n’ar fi imposibil să fie şi bine. In ori­ce caz o nesiguranţă care omoară. Dela un blând regim amorf, până la o înverşunată dictatură civilă sau militară, totul este posibil. Dela cazonism­ul generalului Ionescu pâ­­nă la civilizaţia domnului Garoflid, nimic nu este exclus. Dela amenitarea unui bătrân faux-bonhomuie, până la încăpăţâ­narea tenace şi dură a aceluiaş om, totul este admisibil. Este neantul, şi în faţa lui preferim cel mai te­ribil adversar căruia îi cunoaştem rolurile şi mijloacele.Avem de ce fi îngrijoraţi, iar ne­siguranţa ştirilor presei, care este mai bine informată despre ce crede d. Chamberlain asupra situaţiei la Shangai, decât asupra celor ce se pe­trec la Bucureşti, are explicaţia pe care am căutat s-o redăm, cât a fost posibil. Suntem la un turnant periculos, oamenii sunt toţi mici... Titus Enacovici " ANCHETE POLITICE Primul foc pe frontul LIBERALO-AVERESCANI D. general Averescu se crede stăpân pe situaţie. D. Vintilă Brătianu consi­deră criza virtualmente deschisă. Iluzii liberale şi iluzii averescane «Cuvântul» a fost cel dintâi ziar care a anunţat din vreme şi­ a ur­mărit pas cu pas încordarea în ra­porturile dintre guvernul d-lui ge­neral Averescu şi partidul liberal, afirmând că primul foc asupra gu­vernului va fi tras de d. Vintilă Brătianu, din cauza intenţiunei a­­junsă proect de lege, şu­ de­ a se mo­difica organizarea stabilită de li­berali căilor ferate. Dar am adău­gat că o campanie de răsturnare, pe care ar vrea-o d. Vintilă Brătianu imediată, nu are asentimentul d-lui Ionel Brătianu. Cel puţin pâ­nă la întrevederea cu d. general A­­verescu, întrucât chestiuni mai mari preocupă pe şeful partidului liberal şi pe şeful guvernului. Totuşi atacul d-lui Vintilă Bră­tianu împotriva guvernului s’a pro­dus,­­ şi ameninţările acestuia au curs pe capul d-lui general Ave­rescu şi al guvernului său. Să exa­minăm aici cum privesc situaţia d. general Averescu şi d. Vintilă Brătianu după cele petrecute la Cameră zilele trecute. D. general Averescu se crede stă­­pâni pe situaţie... E de observat că atacul aşteptat de d. general Averescu şi provocat chiar, — prin faptul că a adus proec­tul de lege pent­ru o nouă organizare C. F. R. atunci când d. Vintilă Bră­tianu a anunțat că nu-l admite nici în ruptul capului — a fost primit cu foarte mult calm în lumea guver­namentală. Cuvântul de ordine a fost să fie lăsat d. Vintilă Brătianu să ameninţe, — fără să se ridice vre-o protestare. Şi se ştie că altă ,ia la cea mai mică încruntare a d-lui Vintilă Brătianu, tremurau ma­jorităţile, tremurau miniştrii, — şi chiar d. general Averescu tremura, căutând împăcări. — Este primul foc liberal, — a spus d. general Averescu râzând — (expresiile de război­ sunt predi­lecţia d-lui general Averescu în ca­racterizări politice) este primul foc liberal pe frontul nostru, dar de­­astă dată ofensiva liberală se naşte moartă. Nu se mai repetă istoria, — când o conduci tu însuţi... Şi acum o conduc eu, nu d. Vintilă Brătianu, nici d. Ionel Brătianu... Aceasta a spus d. general Averescu după ce a ascultat pe d. Vintilă Brătianu. Iar după d. Vintilă Brătianu, — criza e deschisă... In schimb, d. .Vintilă Brătianu e în culmea furiilor şi face profeţii sinistre guvernului Averescu şi chiar partidului poporului, nu nu­mai pentru astăzi, ci pentru tot­deauna. — In aceste condifiuni, — a spus d. Vintilă Brătianu generalului A­­verescu care surâdea pe banca mi­nisterială ascultându-i discursul — e de văzut dacă sunteţi «­un guvern care poate guvernat şi «un partid care se mai poate zice, vre’odată, de guvernământ».* După discurs la club, într’un cerc de foşti miniştrii liberali, d. Vintilă Brătianu a adăugat, textual:­­ PROECTUL PENTRU C. F. R. ESTE PENTRU GUVERNUL A­­VERESCU DE ASTAZI CEEA CE A FOST PROECTUL «REŞIŢEI» PENTRU GUVERNUL AVERES­CU DIN 1921. PUTEM CONSIDE­RA CRIZA VIRTUALMENTE DESCHISA. Credem că, din cauza altor cir­cumstanţe, profeţia d-lui Vintilă Brătianu e greşită. Tot despre liieii filosofii Am arătat într’un articol prece­dent cari sunt dificultăţile formale pe cari le întâmpină reforma d-lui Petrovici din punct de vedere al criteriilor pe care le impune redac­tarea programelor analitice. însemnează aceasta că suntem principial împotriva unei reforme a învăţământului al cărui miez să fie preocuparea filosofică! Nu! Soco­tim din potrivă ideia fecundă, — şi, pentru raporturile noastre, feri­cit novatoare. Cultura noastră — aşa cum a fost ea modelată de şcoala secun­dară a trecutului —­ a fost, orice s’ar spune, de un colorit istoric-fi­­lologic. Pentru nici una din ramu­rile de activitate ştiinţifică nu s’au făcut, în ţara noastră, atâtea sacri­ficii, ca pentru istorie şi filologie. Am putea spune că am trăit o fază culturală istorico-filologică Aceasta totuş cu un folos foarte redus. Nu doară că nu au apărut la noi opere ştiinţifice de valoare în domeniile respective. Dar trecu­tul nostru, tradiţia noastră nu s’a coborât în nici un fel în viaţa pu­blică sau individuală a naţiei. Sun­tem, în această privinţă, cel mai desrădăcinat dintre toate neamu­rile vecine. Dar neisbutind să ne ancoreze sufleteşte în tradiţia noas­tră spirituală, cultura istoric-filo­­logică nu a putut nici să stimuleze puterile creatoare ale rasei. Am de­venit deci o categorie specială de savanţi, cari adună, înregistrează, sistematizează, învaţă şi redă ceea ce au spus alţii aproape în toate domeniile de cercetare. Mentalita­­tea istorică şi istoricizantă este de bună seamă cea mai grozavă plagă a culturii române. Lucru pe care l-au înţeles de altfel şi tinerii noş­tri studioşi. Căci pe când pentru o catedră de universitate vacantă la facultăţile de medicină, filosofie sau ştiinţe se găsesc întotdeauna cel puţin doi-trei candidaţi onora­bil pregătiţi, la istorie stau ani de zile catedre văduvite în aşteptarea unui Făt-Frumos, până când se în­dură cei mai bătrâni să lanseze un nou savant dintr-un tânăr inofensiv care a publicat trei documente ne­publicate până atunci. Acestei stări de lucruri încearcă să pună capăt proectul de reformă troinci. El crede că e vremea a ne îndrepta înspre o altă formă de cul­tură, care să stimuleze în adevăr puterile noastre creatoare în ordi­nea spirituală, şi indică noua struc­tură a preocupărilor noastre: ea va trebui să fie cea filosofică. Ideea este largă, îndrăzneaţă, nouă pentru raporturile noastre şi — după convingerea noastră fermă — fecundă. Un punct de vedere a­­nalog a exprimat de mult, cam prin 1910 d. C- Rădulescu-Motru în «Noua Revistă Română». Este adevărat, numai în treacăt, în câteva însem­nări fugare. Iar de atunci, d. Mo­­tru, care a urmărit ideea şi în con­secinţele ei pedagogice, a părăsit poziţia. Noi credem, pe nedrept. Necesitatea acestui punct de ve­dere era însă în aer. Personal, mi l-am însuşit în repetate rânduri în diverse articole şi însemnări apă­rute în «Ideea Europeană» de pe vremuri, precum şi în «Revista de Filosofie» recenzând tocmai câteva lucrări ale actualului ministru de instrucţie, în care eu găsesc expri­mate principiile fundamentale ale nouei culturi româneşti. Evident, poziţia aceasta se pre­tează la discuţiuni şi mai ales la răstălmăciri. Lumea nu prea ştie ce este filosofia. Lumea îşi înch­i­­pue că filosofia e o ştiinţă oarecare, cu un obiect precis, cam în afară de preocupările oamenilor ce nu stau cu capul în nouri. Nimic mai ai cui, mai fals şi mai nefundat decât atât. Filosofia nu este o şti­inţă; ea e o atitudine în faţa reali­tăţii pe care o valorifică, şi o dis­ciplină spirituală. Nu poate să fie o meserie, şi de aceea e nepotrivit a vorbi la filosofi de o deformaţie profesională. Cine stăpâneşte în adevăr spiritul filosofic, cine are filosofie, este bun la orice. Iată un adevăr la care nu s’a gândit multă lume, pe care nu-l poate crede ori­cine, dar care este totuş un adevăr fundamental. Pe tema faptului brut că d. Pe­trovici luptă pentru introducerea spiritului filosofic în viaţa noastră publică — şi anume prin şcoală — nu se poate face opoziţie. Temerea mea este alta. Acea pe care am exprimat-o: că anume fac­tura actuală a proectului, necesi­tând o anumită formulă filosofică, ameninţă cu dogmatismul, şi neu­tralizează prin aceasta tocmai posi­bilitatea de desfăşurare a spiritu­lui filosofic. Obiecţiunile noastre deci privesc nu principiul legii — pe care îl subscriem în întregime — ci înfăptuirea lui. Cum ar trebui să fie a­sta vom indica-o într’un articol viitor. N. I. -----------coîfîoo----------- Luni 24 Ianuarie 1927 Renunţăm la revendicările DIN SANJIME? D. profesor Nicolae Iorga a redes­chis la sfârşitul anului trecut ches­tiunea originii Săcuilor. A stârnit în cercurile partidului maghiar furtuna despre care am mai vorbit, şi e foarte firesc c’a stârnit-o. Partidul maghiar — de când a luat fiinţă — ni s’a înfăţişat ca reprezentant politic al unităţii naţionale ungureşti din Ardeal, şi necedând în ruptul capului de la pretenţia acestora, n’a cedat în rup­tul capului, niciodată, nici dela pre­tenţia că Săcuii sunt parte inte­grantă din naţia maghiară, din mi­noritatea maghiară din Ardeal, şi astfel nu pot fi reprezentaţi în afară de­cât de dânsul. Şi când colo, vine d. Nicolae Iorga, şi pretinde împo­triva partidului maghiar şi a între­gii istorii ante­belice şi mai ales postbelice, ungureşti, a originilor săcueşti, pe care propagandiştii in­tegrităţii teritoriale maghiare o tot încâlcesc şi descâlcesc tendenţios de la 1918 încoace, că poporul săcuesc­ulu­i de origine maghiară, că parti­dul maghiar îşi revendică abuziv reprezentarea lui şi că am avea şi noi îndreptăţiri pe pământul să­­cuesc. Ziarele partidului maghiar au tre­cut acum la ordinea zilei peste a­­ceastă neliniştitoare enunţare. In definitiv, ştiu ele bine, că rea­lităţile istorice, cum ar fi îndruma­rea Săcuimii spre alte idealuri de ■ât cele ce­­ le vâră în cap partidul maghiar, sau cum ar fi o progresivă reparare a realizărilor din Săcuime ale prozelitismului unguresc, nu se mfăptuesc prin simple enunţări aie unui istoric, ci prin cu totul altceva. Şi acel altceva nu numai că întârzie, dăr îi ia locul c­ontrarii. Căci exact aceasta s’a întâmplat în vreme ce presa maghiară discuta lucrurile despre cari vorbisem până aci. A apărut exact în această vreme, o circulară a ministerului istruc­­ţiunii, prin care se retrimit în alte părţi ale ţării toţi învăţătorii ro­mâni cari nu ştiu ungureşte, din sa­de ungureşti şi săcueşti, fie că sunt sate de unguri sadea, fie că sunt sate de Săcui în privinţa originii cărora reamintim cele ce spune d. N. Iorga, sau fie că sunt sate cari au fost odinioară româneşti, au că­zut victime prozelitismului maghiar­­ au fost revendicate pentru româ­nism prin articolul 34 al legii învă­ţământului particular, care, după cum se ştie, prevede că urmaşii ce­lor cari au fost odinioară români, nu pot învăţa decât în şcoală ro­mânească. Nu ştim ce gânduri l-au îndemnat pe ministrul instrucţiunii să ia mă­­ria aceasta prin care peste o sută de învăţători români din Săcuime sunt retrimişi la urmă. Ceea ce pu­tem şti, este că circulara sa se îm­potriveşte făţiş articolului 34 al legii învăţământului particular, care ne dă dreptul a trimite şi învăţători cari nu ştiu decât româneşte, în sa­tele cari au fost odinioară româ­neşti în oricât de mică măsură. De­ atâtea luni, de când urmărim ceea ce nu se face pentru înfăptui­rea revendicărilor noastre din Să­cuime, sau din partea ucrainizată a Bucovinei, unde ministerul instruc­ţiunii a reucrainizat şcoalele româ­neşti din satele cari au fost în tre­cut româneşti, şcoale cari au fost menţinute româneşti printr’o juris­­pruden­ţă, — cerem mereu un cadas­tru al desromânizaţilor, şi nu vi se iă. Cu toate acestea vedem luârdu­­măsuri de felul celei din Săcui­me, ceeace, dac’ar fi legal, ar însem­na recunoaşterea faptului că popo­rul românesc n’a suferit în decursul veacurilor nici o pierdere etnică, care să trebuiască reparată. Mai amintim că s’au făcut ani de zile jertfe serioase pentru menţine­rea învăţătorilor acestora în Săcu­ime, unde soarta lor nu e tocmai de invidiat. Săcuimea e zonă culturală, şi corpul didactic de-acolo retribuit ca atare. Şi acum se renunţă la re­zultatul acestor sacrificii . Ni se pare ciudat de tot mentali­tatea ce se trădează prin circulara ministerului instrucţiunii, dar e în nota faptelor sale de până acum. Isuia Tofan DUMINICA Părintele Diorusie Lungu, care se osteneşte pentru organizarea vieţii călugăreşti la noi, este un om ciu­dat. Cucernicia sa vrea să adune la un loc pe toţi oamenii cari se intere­sează de viaţa bisericii noastre, şi ca atare au înţelegere şi pentru în­semnata problemă a monahismului. Numai că, adună­tură să aleagă, iji aşa găseşte la un loc persoane de cea mai disparată factură sufleteas­că : oameni de treabă cari nu ştiu nimic, cari nu gândesc nimic, cari au doar unele binevoinţi reduse pasive; oameni cari ştiu ceva — dar­ nu doresc nimic pentru ei înşişi, şi ca atare nu se prea îndeasă prin cer­curile unde li se hotărăsc­ acţiunile; gazetari la ziare de mare tiraj, cu­noscuţi ca francmasoni militanţi, a­mestecaţi în tot felul de întreprin­deri umanitariste şi protestantizan­­te; şi în sfârşit ceata mare a am­biţioşilor şi intriganţilor, cari au găsit o gazetă de unde să-şi lanseze maşinăriile, unde să-şi satisfacă am­­­biţiile şi micile răzbunări mărunte şi absolut personale. Iar bietul pă­rinte Dionisie, prizonier inconştient al tuturor şireţilor, se sbate, adună bani, colecţionează binevoinţe, cere sprijin. In care timp şireţii îşi freacă mâinile. Şi aşa se face că astăzi părintele Lungu îţi cere sprijinul într’o ches­tiune oarecare; mâne te recomandă tuturor mănăstirilor­­ să se roage pentru tine, de­oarece eşti unul din­tre sprijinitorii sinceri şi eficace ai călugărismului, iar peste trei zile... te pomeneşti spurcat în coloanele şi Glasul Monahilor». Să te miri, să te superi ! Vai de mine! Când ştii doară cu cine ai de a face... Sin­gura atitudine cuminte e să conti­nui a da sprijinul tău sforţărilor că­lugăreşti, dacă crezi că aii dreptate. Dar iată Părintele Dionisie ne-a cercetat ori la redacţie, cu rugămin­tea de a agita pentru instituirea u­­nui episcopat al călugărilor, şi cu indicaţia de a recomanda — noi­­ — în acest scaun de mare răspundere, pe una din următoarele trei persoa­ne: P. S. Episcop Vartolomeu, P. S. Episcop Visarion, P. S. Arhimandrit I. Scriban. Ne mărturisim într’o mare încur­cătură. Noi am scris de mult, în sensul unei organizări de sine stătă­toare a tagmei călugărești. S’au ri­dicat proteste în potriva noastră. P. S. Vartolomeu însuş ne-a dovedit, negru pe alb, chiar în această foaie, că propunerea noastră e catolicizan­­tă. Ce putem face acum ! A continua să susţinem punctul nostru de ve­cre însemnează a desconsidera de­monstraţia P. S. Episcopului de Râmnic. Dar dacă ne-am declara con­vinşi de argumentaţia P. S. Sale, am satisface în adevăr ! ...Binecuvintează, Stăpâne, ca să mă dumiresc. Nae lonescu

Next