Cuventul, februarie 1927 (Anul 3, nr. 674-697)

1927-02-02 / nr. 674

ANUL al Hl-lea. No. 674 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 4. STRADA SARINDAR, 4 telefon I 78/09 Administraţia 78/10 Redacţia Director poltic: TITUS ENACOVICI Director: C« GONGOPOL Publicitatea ziarului» concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S­­BERGER Str. Eng. Barada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: 11/84 ro: -V. ppp A Seni, Sâmbăta trecută, e foarte lnstructiv șt şedinţă la Cameră. Dom­nii generali Vid­eanu şi Averescu au răspuns criticilor aduse de d. Vin­­tilă Brătianu, legii căilor ferate fă­cută de trei generali, după declara­ţia primului ministru. Să discutăm care este contribuţia fiecăruia din ei, la alcătuirea legii, să ne întrebăm care din ei, a fost la viaţă întreagă administrator de mari întreprinderi, şi care o viaţă întreagă n’a făcut decât tehnică de căi ferate! Inutil, declaraţia primu­lui ministru este un neadevăr. D. general Văileanu n’a contribuit cu nimic la această lege, pe care o sus­ţine numai din spirit de solidarita­te de partid. D-sa şi-a expus de mul­te ori ideile în materie de adminis­traţie de căi ferate, şi dacă ar fi a­­vut libertatea de alegere, n’ar fi re­curs la d. general Ionescu pentru a conduce căile ferate ci la unul din inginerii despre care d-sa crede că sunt «aşi», pentru a întrebuinţa o ex­pr­esie franceză favorită ministrului comunicaţiilor. Legea este făcută de acela care o va aplica, adică de generalul Iones­cu, cu concursul unui mic număr de lichele de la căile ferate şi a căpătat aprobarea d-lui general Averescu, acesta este adevărul. Meritele auto­rului legii au fost descrise de pri­mul ministru în şedinţa Cam­erii, aşa că ne scuteşte pe noi, de acu­zaţia că din rea voinţă nu voim să i le recunoaştem. Să examinăm apologia d-lui gene­ral Averescu, să vedem ce merite a putut descoperi nemărginita bună­voinţă a şefului guvernului proteja­tului său. «De la gradul de locotenent până la gen­er­al a fost la biroul transpor­turilor de la Marele Stat Major», bi­rou­ ale cărui prime grafice de cir­culaţie poartă semnătura d-lui gene­ral Averescu. E duios. Merite: «A organizat transportul trupelor în retragerea din Bulgaria în campania din 1913 şi­ în 7—8 zile totul a fost terminat», aşa a afir­mat d. general Averescu. Ar fi ceva, dar nu este adevărat. Directorul ge­neral al căilor ferate militare a fost în acele timpuri acel Alexandru Ma­reş, de tristă memorie, deci meritul retragerii trupelor nu putea reveni Căpitanului Ionescu, care a lucrat tot timpul sub ordinile domnului controlor de la căile ferate Paveles­cu, actualul conductitor al trenurilor regale. Informaţiile primului minis­tru sunt deci greşite. «A restabilit circulaţia trenurilor în timpul grevei generale din 1920, şi în 24 ore totul a intrat în normal, cu toată greva. Ar fi foarte mult, dar şi această afirmaţie este com­­plect eronată. In 24 ore lucrurile au intrat în normal, fiindcă greva generală­ n’a reuşit, capii fiind trimişi la Jilava de d. Argetoianu, iar mecanicii de la căile ferate, n’au executat ordinul de grevă ce primiseră. Dacă toate informaţiile domnului general Ave­rescu sunt de aceiaş natură, nu ne mirăm de greşelile de apreciere asu­pra lucrurilor şi oamenilor, care-i esu­nt caracteristice. Avem însă motive să credem că d. prim ministru n’a fost sincer în apreciere, căci altei n’ar fi trebuit să uite că generalul lonescu a fost dat afară ca incapabil de la biroul transporturilor al M. O. G. în tim­pul campaniei de la 1916, de către d. general Presan. După cum s’ar fi cuvenit ca d. general Averescu să ne vorbească de activitatea generalului lonescu ca director general al C. P. R. la 1920—1921, și să deducă de aci merite pentru autorul legii și vii­torul conducător al căilor ferate. N’a făcut însă cea mai mică aluzie la această activitate, ceea ce ne pro­bează că na putut-o aprecia favo­rabil. Putem conchide că d. prim mi­nistru vede în generalul Ionescu un devotat, de care are nevoe şi pe ca­­re-l utilizează în lipsa unui devotat care ar fi şi capabil în acelaş timp. Şi cu aceasta atingem miezul dis­cuţiei dintre d-nii generali Văilea­nu, Averescu şi d. Vintilă Brătia­nu. Cu o cunoscută lipsă de sinceri­tate d. Vintilă Brătianu a declarat că legea în discuţie introduce poli­tica la căile ferate şi cu toată drep­tatea d-nii Văileanu şi Averescu au răspuns că politica este introdusă de liberali la căile ferate conduse de un consiliu de administraţie compus din devotaţi ai domnului Vintilă Brătianu. Cu o egală lipsă de sinceritate în­să d-nui Averescu şi Văileanu au susţinut că d- general Ionescu este un om competent care nu face poli­tică, utilizând procedeul domnului Vintilă Brătianu care declară că toţi conducătorii băncilor şi între­prinderilor liberale nu fac politică. Discuţia a avut deci la bază nesin­­ceritatea. Ambele părţi au invocat grija pentru administraţia căilor ferate, când în fond, fiecare îşi fă­cea îngusta sa politică de partid. D. general Averescu a răbdat aro­ganţa consiliului de administraţie liberal de la căile ferate, atât timp cât ştia că protestele liberalilor con­tra unei schimbări a legii trebuiau să-l «intimideze». In ziua când a simţit că va putea răspunde domnu­lui Vintilă Brătianu, «Nu ne intimi­dăm» cum a făcut-o Sâmbătă în Ca­meră, administraţia căilor ferate a devenit deodată «anarhică» pentru primul ministru. Abia atunci şi-a a­­dus aminte d. Averescu că a cerut actualului director general al căi­lor ferate să realizeze trei condi­­ţiuni: «Previziune, confort în vagoa­ne (gramuri, lumină şi căldură) şi curăţenia în gări», şi cum spunea cu candoare Camerii, abia atunci a con­statat că «actuala lege nu permitea atingerea acestor trei ţeluri». Ce frumos cuplet de operetă s’ar putea face cu aceste trei cuvinte : Preciziune, confort, curăţenie pen­tru a transmite posterităţii sub for­ma glumeaţă pe care o merită, obi­ectivele pe care un bătrân general, ajuns prim ministru le indică unei administraţii de căi ferate! Ce încurajator pentru suflarea ro­mânească, care ştie în sfârşit di­rectivele cu care generalul Ionescu se instalează la conducerea căilor ferate! Şi liberalii şi averescanii, când pot, pun la dispoziţia lor marile în­treprinderi ale Statului, aducând la conducere devotaţi. Este însă o nu­anţă. Liberalii au devotaţi printre oamenii de meserie. Aceştia lucrea­ză pentru partid, dar în afară de a­ceasta ştiu cel puţin că la o cale fe­rată interesează traficul şi de rău de bine se ocupă de el. Averescanii însă n’au devotaţi decât un mic nu­măr de generali şi atunci trimit la ministerul artelor intendenţi la pen­sie, iar la căile ferate pe generalul Ionescu cu deviza: «Previziune», «confort», «curăţenie» Legea căilor ferate Titus Enacovici —----------------— NestorCincu Eri a fost îngropat la Tecuci, Nes­­tor Cincu. Cu el dispare un om demn şi curagios, un om întreg în toată puterea cuvântului. Adversar hotărît al exproprierei, fără a fi fost vrăşmaş al ţărănimei, Nestor Cincu a votat împotriva re­formelor. Când unii se ascundeau la bufetul Camerii din Iaşi, ne­având măcar curajul unei abţineri făţişe când alţi exploatatori de profesie a păturii ţărăneşti făceau acesteia de­claraţii de dragoste pentru că boia lor nu putea să mai împiedice ni­mic, Cincu avea îndrăzneala să ex­plice de la tribună votul său. Demagogia post baltică nu putea să-i ierte atâta îndrăzneală. Sters din toate comitetele politice pentru că nu ştiuse să se adapteze vremu­rilor de astăzi, cari pun mai presus de toate minciuna şi ipocrizia, el s'a retras la ţară fără zgomot, fără ură şi fără supărare. Dar Nestor Cincu n’a avut numai curaj moral. La Odessa închis de bolşevici, când unii din colegii săi mângâiau barba d-rului Racowsky el nu s' a lepădat nici în momentele cele mai grele, când viaţa îi era în pericol de demnitatea sa de om. Lumea se întreabă astăzi, cum de nu era senator de drept, li lipsea o legislatură ca să facă parte pe viaţă din maturul corp. De­şi voturile erau ale lui Cincu,în mo­destia sa exagerată, a crezut în mai multe, rânduri că alţii pot fi mai fo­lositori ţării ca dânsul şi numeroşi sunt acei pe cari i-a ales la Tecuci. Dacă arivismul contimporan n’are nimic de admirat la Nestor Cincu, în schimb caracterul său poate servi de pildă celor ce cred că convinge­rile sunt principala raţiune de a fi a politicei. Grigore Filipescu CITIŢI IN PAG. IV-a: Atitudinea partidului national-tărănesc ANCHETE POLITICE Eşecul ofensivei liberale pe ches­tiunea modificării legii de organi­zare a căilor ferate a fost precizat de declaraţia d-lui general Ave­rescu: — Nu ne lăsăm intimidaţi. Intr’adevăr, — după cum am ară­tat din primul moment, — declara­ Guvernul şi intimidarea liberală -------— M»n­t —i ----­D. general Averescu se conformează înțelegerei cu d. Ionel Brătianu, dar vrea mai multă libertate de guvernare. Liberalii în impas. Câteva precisări din lumea guverna­mentală D. general Averescu a tălmăcit ceior cari au putut să-l întrebe, ce a înţeles prin declaraţia d-sale,­ — adică ceea ce e dincolo de cuvintele rostite. Şeful guvernului a voit să dea un avertisment public d-lui Vintilă Brătianu care uzurpă conducerea partidului d-lui Ionel Brătianu, — conducând de fapt, şi poate, fără să înţeleagă aceasta, partidul libe­ral — că sistemului,_conform tra­diţiei partidului liberal de.a nega guvernelor dreptul la o guvernare independentă, — guvernul Avere­­scu este decis să-i opună rezistenţă de astădată. — Avem o situaţie excepţional ft, — ne spunea Informatorul nostru care s’a dovedit a fi într’o mare măsură în curent cu «secretele» guvernării — şi d. general Averescu va înţelege să se lase intimidat până la inacţiune sau până la a guverna cum vrea d. Vintilă Bră­­tianu. Şeful guvernului înţelege să se conformeze principiului continui­tăţii, aşa cum s’a înţeles cu d-nul Ionel Brătianu, —dar respinge con­cepţia d-lui Vintilă Brătianu des­pre continuitate. At&t şi nimic mai mult. ţia d-lui general Averescu este un fapt politic cu o mai mare semnifi­caţie şi aceasta se vede după comen ... . . .. tăriile la care dă loc în lumea poli- Liberal»* sunt alarmaţi tici, — stabilind nouile poziţii pej Liniştei şi satisfacţiei din tabăra care înţelege să se aşeze guvernul în , guvernamentală ii răspunde oare­­faţa liberalilor, — adică faţă de a-Score enervare în lumea liberală, ceia cari împiedică o normală fune! Pentrucă pe deoparte liberalii văd ţionare a mecanismului constituţie-­ precizată chiar de d. general Averes­cai. * I c­u tendinţa avere*cană la rezisten­ţă, şi nu ştiu până unde poate merge această rezistenţă după cum aci nu ştiu până unde se poate întindă libertatea pe care şi-o ia d. general Averescu, — iar pe de alta, pentru că își dă seama, — această lume liberală—nu numai că d. Ionel Brătianu trebue să deschidă larg s­oarta concesiilor și că nu mai poate da termen guvernării averescane dar trebue să se resemneze, poate, «să joace cum îi cântă generalul». (Expresia e a unui liberal alarmat). D. IONEL BRATIANU D. GENERAL AVEREM . Politică de agenţi electorali Răsboiul care se poartă deocam­dată numai în comunicate, dar care va trebui să isbucnească în curând prin fapte hotărâtoare între parti­dul naţion­al-ţărănesc şi cel al popo­rului, este în toată viaţa noastră politică exemplul cel mai isbitor de chipul în care mărunta tactică e­ec­­torală şi spiritul de clopotniţă isbu­­tesc să coboare, primejduindu-le marile interese permanente ale ţă­rii. Avem dreptul să spunem că de la 1918 încoace nu a fost chestiune care să intereseze mai îndeaproape structura însăş a statului nostru politic, ca cea de astăzi. Nici chiar reforma social-politică a exproprie­rii, nici chiar votul universal. Căci atâta vreme cât regimul monarhic­­constituţional este o realitate intan­gibilă, toate­ schim­bările se grefea­ză pe continuitatea de fapt a vieţii naţionale, reprezintată şi realizată efectiv de regalitate. Printr’un act nechibzuit, şi ale cărui consecinţe nu puteau fi prevăzute mai ales de partidul liberal a cărui singură m­e­toadă de gândire e cea a materia­lismului istoric, această siguranţă a noastră a fost pusă în primejdie. Cum reacţionează partidele politice neliberale în aceste împrejurări tragice şi în cel mai înalt grad ho­tărâtoare ? Cetiţi, vă rog, comuni­catele explicative pe care le publi­că «România» şi «îndreptarea», — şi vă veţi lămuri. Domnul Mihalache a făcut anumi­te declaraţii categorice la Craiova, al căror sens este cum nu se poate mai lămurit. Se afirmă că partidul naţional-ţărănesc se va solidariza fără rezerve la punctul de vedere exprimat de d. Mihalache. Ce ur­mează de aci e clar. Până acum repararea greşelii po­litice făptuite de d-l Ion Brătianu şi satisfacerea sentimentului una­nim al ţării, stătea în iniţiativa d-lui general Averescu. Acesta a preferit însă a juca închis şi strâns, nelăsând să i se vadă intenţiile. Bruscarea evenimentelor provocată de ieşirea naţional-ţărăniştilor, cari se declară pe faţă pentru o anumită soluţie a chestiunilor în curs, smul­ge iniţiativa din mâinile şefului ac­tual al guvernului. Chiar dacă d-l Averescu ar avea, în circumstanţă, aceleaşi soluţiuni ca şi partidul d-lor Maniu­ Mihalache, d-sa nu ar mai putea acţiona de aci înainte — cel puţin moralmente — de­cât la remorca naţional-ţărăniştilor. Din punct de vedere al intereselor de partid, declaraţiile d-lui Mihalache au în adevăr o mare valoare tacti­că; ele plasează doar­ pe naţional­­ţărănişti în fruntea organizaţiilor politice care urmăresc reintrarea în normal. Presupunând î­­să că d. Maniu va adopta în adevăr manifestaţia de la Craiova ca linie oficială de condu­cere a partidului, — care e situaţia d-lui general Averescu . O trecere a partidului poporului în clientela — fie şi numai morală — a naţio­nal-ţărăniştilor este, în împrejură­rile actuale, imposibil de admis. Rămân două drumuri deschise : sau generalul Averescu deschide luptă de distrugere împotriva naţio­nal-ţărăniştilor, şi în acest caz silit să părăsească soluţiile acestora şi să se alăture liberalilor,­­ ceea ce poate duce mai târziu la grave tulburări interne; sau d-sa înfăptui­eşte soluţiile pe proprie socoteală. de­sigur, această ultimă posibilita­te e cea mai politică. Din nefericire însă d .Averescu nu o va putea rea­uza fără o pregătire prealabilă, el fiind ameninţat din faţă de opozi­ţia îndârjită a liberalilor, iar din spate de pasivitatea naţional-ţără­­niştilor cari aşteaptă să-i ia m­oş­­tenirea iar singura pregătire posi­bilă, în potriva acestor ambe fron­turi, nu este decât dictatura. Iată unde duce politica electorală. Noi am spus-o din capul locului: nu e decât o soluţie normală, un bloc al tuturor partidelor nelibera­­le. Blocul acesta nu s’a înfăptuit, și e clar în­cotro mergem. Vina însă o poartă cei cari au făcut imposibi­la realizarea blocului, iar de data aceasta nici măcar nu se poate vorbi de intrigile liberale. Ce păcat că nu știm incă precis un mc lagăr e vinovatul! Skythes iciile litrilor ardeleni — — Considerațiuni asupra unificării şcolare Sub drepturile învăţătorilor din Ardeal, Banat etc., se înţeleg drep­turile şi situaţia de drept acum ştir­bită — a acelor învăţători, cari ter­minând şcoala normală de vechi sis­tem din Ardeal au fost numiţi în învăţământ în baza legilor vechi, în vigoare în aceste părţi până la apli­carea nouei legi a învăţământului. Cu toate, că prin Art. 224 din noua lege a învăţământului se garantea­ză drepturile câştigate şi se spune că «încadrările membrilor corpului didactic primar din teritoriile alipi­te se vor face în urma verificării ac­taror de către comisiunele alcătuite în acest scop, în conformitate cu drepturile lor şi cu dispoziţiile le­gii de faţă», cu toate că drepturile lor erau înaintarea automată în sa­lar, după anumiţi ani de serviciu, cu toate că dispoziţiile legii nouă ara­tă terminele la care învăţătorii pot fi înaintaţi în diferitele grade de salarizare şi cu toate, că comisiile au verificat actele învăţătorilor arde­leni încă şi înainte de aplicarea nouei legi a înv. primar, cu toate aceste un număr de învăţători ar­deleni urcă şi astăzi calvarul mize­riilor, ce li se fac, de câte ori cer respectarea drepturilor lor şi înca­drarea în gradul de salarizare, ce li se cuvine în urma numărului de ani serviţi. Iată cum s’au produs şi dăi­nuesc şi astăzi aceste nedreptăţi. O unificare a învăţământului şi situaţiei învăţătorilor din întreaga ţară era necesară şi aşteptată cu dor de învăţătorii din Ardeal, Banat etc. E drept această unificare nu s’a fă­cut la aceiaş dată în toate chestiuni­le, ce priveau învăţământul primar. Mai înitâiu au fost unificate sala­riile corpului didactic primar din Ardeal cu aceluia din vechiul Re­gat. O problemă destul de dificilă, dacă ne gândim, că cu totul difereau principiile şi normele, după care se făcea t­atarizarea învăţătorilor din Ardeal, de acelora din vechiul Regat. Cu toate acestea deriziunea Ministerului Inst. din Bucureşti No 97394 din anul 1929, prin care se face unificarea salariilor corpului didactic din Ardeal cu aceluia din ve­chiul Regat, va rămânea o dovadă grăitoare pentru multă vreme de tactul şi înţelepciunea cu care în­văţătorii ardeleni dintr’un sistem de salarizare atât de deosebit au fost încadraţi în cel al vechiului Re­gat, fără a se ştirbi drepturile câş­tigate cu trudă de mulţi ani înain­te de aceea. De altfel acest lucru este explicabil deoarece, când s’a făcut a­ceasta unificare, situaţia şi dreptu­rile învăţătorilor din Ardeal au fost arătate şi susţinute de către au­torităţile şcolare superioare din Ar­deal, conduse pe atunci de oameni din părţile locului, cari aveau o profundă cunoaştere a stărilor de aici şi respect faţă de ceea ce se nu­meşte drept legal. Meritul apoi este şi de cealaltă parte, căci s’a înţeles acest lucru şi s’a dat soluţia justă. Măsura, aşadar a satisfăcut învăţă­­torimea din Ardeal şi a putut să sa­­isfacă pe toată lumea, căci doar era vorba de un timp de tranziţie de 8—10 ani, în care răstimp întreaga generaţie de învăţători ardeleni, cari intrase în învăţământ cu pregătirea şi drepturile, ce le fixau legile vechi, aveau să ajungă în mod automat la cel mai înalt grad de salar, ce-l pre­vede Deciziunea Ministerială amin­tită mai sus. Pe de altă parte învă­ţătorii seriilor viitoare, cari urmau să fie pregătiţi şi în Ardeal, înce­pând chiar din anul 1920, după re­gulamentele şi dispoziţiile legilor din vechiul Regat, trebuiau să în­deplinească toate formalităţile pre­văzute în aceste legi şi regulamen­te, pentru a putea fi avansaţi în grad şi salar. Prin urmare n’ar fi fost nici un păcat, dacă Deciziunea de mai sus ar fi rămas respectată, mai ales, când ne gândim, că şi Art. 224 din mă acelaş principiu de încadrare a învăţătorilor din provinciile alipite. Dar se întâmplă neprevăzutul, la amintirea căruia amărăciune şi re­voltă sufletească se va deştepta tot­deauna în sufletul acelor învăţători ardeleni, cari au avut atâta de sufe­rit şi de păgubit pe urma acestui neprevăzut doi anii (din 1921—până la începutul anului 1923) lumea dăs­călească de aici a trăit liniştită. Ia­tă că î­n cursul anului 1922 şi mai ales în prima jumătate a anului 1923 se încearcă, şi se face unifica­■iP rea cu furca în administraţia şcola­ră. Un număr mare de inspectori (unii mai vechi, alţii făcuţi atunci) din vechiul Regat se revarsă pe la oficiile şcolare din aceste părţi, toţi cu regulamentele şi legile şcolare (şi acele învechite) de dincolo în buzu­nar, pentru a le aplica exact şi până în amănunte în aceste părţi. Dar nu acesta e necazul. Las’ să vie cât mai mulţi de dincolo dincoa­ce şi să treacă şi de aici dincolo, căci numai un interes superior al neamului se serveşte prin aceasta (Citiți continuarea în pag. 11-a) 3 LEI Miercuri 2 Fevr­uarie 1920 O scrisoare a d-lor G. Bogdan-Duică şi dr. Drăganu Am tot aşteptat hotărârea d-lui ministru al Artelor in chestiunea di­recţiei teatrului din Cluj. Hotărârea însă întârzie. Am cerut să se ia to­­tuş­i decisiune ,într’un fel sau în altul. Aveam în vedere interesele culturale ale Ardealului. Am dove­dit doară că situaţia de provizorat pe care o crează tărăgănarea pro­cesului deschis la Cluj, nu poate fi în nici un fel folositoare prestigiu­lui nostru în Transilvania. Am ară­tat că la Cluj nu se joacă, din pri­cina descomplectării trupei, şi a in­capacităţii d-lui Bârsan de a angaja noui elemente, în stare de a înlocui cel puţin fizic pe artiştii demisio­­nari. Am susţinut că tergiversările nu pot sluji nimănui, şi ca în orice caz întârzierea dă d-lui Bârsan ilu­zia primejdioasă ca «lucrurile s’au aranjat», încurajându-l prin aceasta în vechile şi cunoscutele sale apucă­turi cari au dus la jalnica situaţie actuală. Nu suntem iniţiaţi în activitatea zeilor. Suntem însă, şi o preferim, i­­niţiaţi în semnificaţia realităţilor Deci ceea ce am prevăzut s’a întâm­plat. Domnul Director a reînceput seria abuzurilor. Corespondentul din Cluj ne-a comunicat la vreme că d-na Olimpia Bârsan, directoriala soţie a d-lui B. Zaharia, şi în bună parte principala vinovată de toate neregulile şi scandalurile... drama­tice de la Cluj, a reapărut pe scena teatrului, în potriva hotărârilor ex­prese ale legii, şi în potriva avizu­lui oamenilor cu răspundere. Se pa­re însă că redactorul nostru clujan nu a prins lucrurile în toată gravi­tatea lor, căci iată, doi membri ai comitetului teatrului ne trimit ur­mătoarea întâmpinare: Domnule Director, In­­.Cuvântul* de la 27 Ianuarie se scrie, în legătură cu reapariţia d-ne­­lor Olimpia Bârsan şi Apostol pe scena Teatrului Naţional din Cluj, că aceasta s’ar fi făcut pentru că «comitetul de lectură» a luat (­aceas­tă hotărâre eroică dar puţin c­uib­­?nică hotărâre» trecând­­peste opi­nia celui mai autorizat membru al ei, d-l prof. Gh. Bogdan­ Duică, care s’a opus categoric la reapariţia celor două elemente pe scena Teatrului Naţional din Cluj». Ştirea publicată în acest chip are nevoie de unele rectificări. Mai în­­tâiu nu s’a discutat decât chestiunea d-nei Bârsan şi în «comitetele reu­nite», nu în comitetul de lectură. A­­poi, cu știrea noastră, aceste scorni­tele reunite» n’au luat hotărârea amintită, nu numai pentrucă profe­sorul univ. G. Bogdan-Duică s’a o­­pus categoric, ci și i pentru că cellalt profesor universitar membru al co­mitetului de lectură, N. Drăganu, a arătat că în baza legii «comitetele reunite» ale Teatrului Naţional din Cluj n’au căderea să recheme pe d-na Bârsan în activitate. Ea, fiind pensionara Teatrului Naţional din Bucureşti, poate fi rechemată la propunerea directorului de către co­mitetele de acolo pentru un singur an. In cazul cel mai bun apoi ar putea fi transferată pentru aceasta la Cluj. Dar stagiul de transferare pentru un an la Cluj d lupă pensio­nare şi­ l-a făcut d-na Bârsan in ISS9. Dispoziţia legii e clară şi e făcută aşa, pentru ca statul sa nu plătească în acelaşi timp şi pensie la Bucu­reşti de pildă, şi leafă la Cluj sau în alt loc, pricinuind dezechilibrări , buget prin plăţi de sume care nu se pot prevedea în acesta în mod legal. Majoritatea comitetului s’a aso­ciat la acest punct de vedere. Dacă d-na Bârsan totuşi s’a întors pe sce­na teatrului Naţional din cluj, (Cititi continuarea în pag. ll-a) --------•$«------­ Am citit cu o vie satisfacţie săr­bătorirea d-lui Paul Gusty pentru semi-centenarul său de Teatru Na­tional, de la care nu sunt întristat a fi lipsit din cauza celor două du­zinii de discursuri ce i s’au rostit precum şi cealaltă c.greşală» care este, de sigur, a directorului şi co­mitetului teatrului, şi nicidecum a­­.lui Dumnezeu». Cum nu e bucurie fără suferinţă, d. Gusty a avut, în of rundele teatru­lui, ministerului Artelor şi primă­riei,—fără a mai vorbi despre decora­ţiunea ce-mi închipui că merita­ţie mai de mult, o justă şi prealabilă despăgubire pentru elocinţa, fireşte «emoţionantă», care i-a salutat me­ritele incontestabile. Cinei sute de mii de lei pentru cincizeci de ani de neîntreruptă muncă intr’un teatru ca al nostru înseamnă mai puţin de t100 lei pe lună, — şi încă plătiţi în­­tr’o vreme când leul continuă a nu îndeplini asigurările atâtor miniştri de finanţe. In schimb d. Gusty n’a văzut nu­mai pe Ion Ghici­ şi venerabilul fo­toliu, în care s’au aşezat pe urmă... dar e mai bine să numai insistăm,— însă ce n’a trebuit să asculte! Cu o fatalitate, omului care a trebuit să monteze Dama de Caro, Călătoria Lizolei şi alte blestemăţii ce reali­zau aspiraţiile dramatice ale epocei Cantacuzino, Stănescu, Sihleanu, —­i-a fost dat pentru propria Im săr­bătorire să se reculeagâ cu evlavia lu Greşala lui Dumnezeu, în privin­ţa căreia de altfel mă mir că Prea­sfinţitul Patriarh n’a avut nimic de obiectat. Dumnezeu nu poate greşi. Cel mult reprezintanţi săi, câte­oda­tă. In ori­ce caz nu se­ reprezintă pe scena subvenţionată de ministerul Cultelor o greşală a lui Dumnezeu, care a lăsat tuturor, bine înţeles du­pă un oarecare contact cu abeceda­rul, facultatea de-a seri. Şi, spre a reveni la activitatea d-lui Gusty, nu trebue uitat că în ultima epocă a fost năvala tinerilor talente în literatura dramatică ori­ginală. A! Ne mai scoata Fântâna Blanduziei cine ar fi crezut că ar mai putea resuscita regrete! Şi d. Cării­ Petrescu deapadă, ca şi ami­cul meu Caton vor mai seri încă. Nu ştiu dacă d. Gusty îşi va fi a­­sigurat un loc în Paradis, potrivit vorbei evanghelice că cei ce păti­mesc acilea jos, au să aibă o legiti­mă compensaţie în plafonul ceresc. Cred însă că acela oferit de primă­rie este mai preferabil. Ii urez să-şi ridice şi o casă, deşi, putând mai mult de­cât or care să se prevaleze de «tradiţiile» din teatru, nu va uza de colaborarea benevolă a materia­­lelor şi meşterilor instituţiei. ...Or cum, această sărbătorire, cu recompensele-i diverse, să fie un e­­xemple pentru toate serviciile Sta­tului.. N’am să uit scena dureroasă din anticamera unu­i primar, care nu es­te acela de acum, unde un bătrân părând de altfel încă în puteri, aş­tepta să solicite bunăvoinţa părinte­lui oraşului pentru un «locşor la ci­mitir». *Am slujit cincizeci de ani în post», spunea bătrânul. E drept că nu fusese de­cât gar­dist de noapte. Arsen­ie

Next