Cuventul, februarie 1927 (Anul 3, nr. 674-697)
1927-02-02 / nr. 674
ANUL al Hl-lea. No. 674 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 4. STRADA SARINDAR, 4 telefon I 78/09 Administraţia 78/10 Redacţia Director poltic: TITUS ENACOVICI Director: C« GONGOPOL Publicitatea ziarului» concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi SBERGER Str. Eng. Barada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: 11/84 ro: -V. ppp A Seni, Sâmbăta trecută, e foarte lnstructiv șt şedinţă la Cameră. Domnii generali Videanu şi Averescu au răspuns criticilor aduse de d. Vintilă Brătianu, legii căilor ferate făcută de trei generali, după declaraţia primului ministru. Să discutăm care este contribuţia fiecăruia din ei, la alcătuirea legii, să ne întrebăm care din ei, a fost la viaţă întreagă administrator de mari întreprinderi, şi care o viaţă întreagă n’a făcut decât tehnică de căi ferate! Inutil, declaraţia primului ministru este un neadevăr. D. general Văileanu n’a contribuit cu nimic la această lege, pe care o susţine numai din spirit de solidaritate de partid. D-sa şi-a expus de multe ori ideile în materie de administraţie de căi ferate, şi dacă ar fi avut libertatea de alegere, n’ar fi recurs la d. general Ionescu pentru a conduce căile ferate ci la unul din inginerii despre care d-sa crede că sunt «aşi», pentru a întrebuinţa o expresie franceză favorită ministrului comunicaţiilor. Legea este făcută de acela care o va aplica, adică de generalul Ionescu, cu concursul unui mic număr de lichele de la căile ferate şi a căpătat aprobarea d-lui general Averescu, acesta este adevărul. Meritele autorului legii au fost descrise de primul ministru în şedinţa Camerii, aşa că ne scuteşte pe noi, de acuzaţia că din rea voinţă nu voim să i le recunoaştem. Să examinăm apologia d-lui general Averescu, să vedem ce merite a putut descoperi nemărginita bunăvoinţă a şefului guvernului protejatului său. «De la gradul de locotenent până la general a fost la biroul transporturilor de la Marele Stat Major», birou ale cărui prime grafice de circulaţie poartă semnătura d-lui general Averescu. E duios. Merite: «A organizat transportul trupelor în retragerea din Bulgaria în campania din 1913 şi în 7—8 zile totul a fost terminat», aşa a afirmat d. general Averescu. Ar fi ceva, dar nu este adevărat. Directorul general al căilor ferate militare a fost în acele timpuri acel Alexandru Mareş, de tristă memorie, deci meritul retragerii trupelor nu putea reveni Căpitanului Ionescu, care a lucrat tot timpul sub ordinile domnului controlor de la căile ferate Pavelescu, actualul conductitor al trenurilor regale. Informaţiile primului ministru sunt deci greşite. «A restabilit circulaţia trenurilor în timpul grevei generale din 1920, şi în 24 ore totul a intrat în normal, cu toată greva. Ar fi foarte mult, dar şi această afirmaţie este complect eronată. In 24 ore lucrurile au intrat în normal, fiindcă greva generală n’a reuşit, capii fiind trimişi la Jilava de d. Argetoianu, iar mecanicii de la căile ferate, n’au executat ordinul de grevă ce primiseră. Dacă toate informaţiile domnului general Averescu sunt de aceiaş natură, nu ne mirăm de greşelile de apreciere asupra lucrurilor şi oamenilor, care-i esunt caracteristice. Avem însă motive să credem că d. prim ministru n’a fost sincer în apreciere, căci altei n’ar fi trebuit să uite că generalul lonescu a fost dat afară ca incapabil de la biroul transporturilor al M. O. G. în timpul campaniei de la 1916, de către d. general Presan. După cum s’ar fi cuvenit ca d. general Averescu să ne vorbească de activitatea generalului lonescu ca director general al C. P. R. la 1920—1921, și să deducă de aci merite pentru autorul legii și viitorul conducător al căilor ferate. N’a făcut însă cea mai mică aluzie la această activitate, ceea ce ne probează că na putut-o aprecia favorabil. Putem conchide că d. prim ministru vede în generalul Ionescu un devotat, de care are nevoe şi pe care-l utilizează în lipsa unui devotat care ar fi şi capabil în acelaş timp. Şi cu aceasta atingem miezul discuţiei dintre d-nii generali Văileanu, Averescu şi d. Vintilă Brătianu. Cu o cunoscută lipsă de sinceritate d. Vintilă Brătianu a declarat că legea în discuţie introduce politica la căile ferate şi cu toată dreptatea d-nii Văileanu şi Averescu au răspuns că politica este introdusă de liberali la căile ferate conduse de un consiliu de administraţie compus din devotaţi ai domnului Vintilă Brătianu. Cu o egală lipsă de sinceritate însă d-nui Averescu şi Văileanu au susţinut că d- general Ionescu este un om competent care nu face politică, utilizând procedeul domnului Vintilă Brătianu care declară că toţi conducătorii băncilor şi întreprinderilor liberale nu fac politică. Discuţia a avut deci la bază nesinceritatea. Ambele părţi au invocat grija pentru administraţia căilor ferate, când în fond, fiecare îşi făcea îngusta sa politică de partid. D. general Averescu a răbdat aroganţa consiliului de administraţie liberal de la căile ferate, atât timp cât ştia că protestele liberalilor contra unei schimbări a legii trebuiau să-l «intimideze». In ziua când a simţit că va putea răspunde domnului Vintilă Brătianu, «Nu ne intimidăm» cum a făcut-o Sâmbătă în Cameră, administraţia căilor ferate a devenit deodată «anarhică» pentru primul ministru. Abia atunci şi-a adus aminte d. Averescu că a cerut actualului director general al căilor ferate să realizeze trei condiţiuni: «Previziune, confort în vagoane (gramuri, lumină şi căldură) şi curăţenia în gări», şi cum spunea cu candoare Camerii, abia atunci a constatat că «actuala lege nu permitea atingerea acestor trei ţeluri». Ce frumos cuplet de operetă s’ar putea face cu aceste trei cuvinte : Preciziune, confort, curăţenie pentru a transmite posterităţii sub forma glumeaţă pe care o merită, obiectivele pe care un bătrân general, ajuns prim ministru le indică unei administraţii de căi ferate! Ce încurajator pentru suflarea românească, care ştie în sfârşit directivele cu care generalul Ionescu se instalează la conducerea căilor ferate! Şi liberalii şi averescanii, când pot, pun la dispoziţia lor marile întreprinderi ale Statului, aducând la conducere devotaţi. Este însă o nuanţă. Liberalii au devotaţi printre oamenii de meserie. Aceştia lucrează pentru partid, dar în afară de aceasta ştiu cel puţin că la o cale ferată interesează traficul şi de rău de bine se ocupă de el. Averescanii însă n’au devotaţi decât un mic număr de generali şi atunci trimit la ministerul artelor intendenţi la pensie, iar la căile ferate pe generalul Ionescu cu deviza: «Previziune», «confort», «curăţenie» Legea căilor ferate Titus Enacovici —----------------— NestorCincu Eri a fost îngropat la Tecuci, Nestor Cincu. Cu el dispare un om demn şi curagios, un om întreg în toată puterea cuvântului. Adversar hotărît al exproprierei, fără a fi fost vrăşmaş al ţărănimei, Nestor Cincu a votat împotriva reformelor. Când unii se ascundeau la bufetul Camerii din Iaşi, neavând măcar curajul unei abţineri făţişe când alţi exploatatori de profesie a păturii ţărăneşti făceau acesteia declaraţii de dragoste pentru că boia lor nu putea să mai împiedice nimic, Cincu avea îndrăzneala să explice de la tribună votul său. Demagogia post baltică nu putea să-i ierte atâta îndrăzneală. Sters din toate comitetele politice pentru că nu ştiuse să se adapteze vremurilor de astăzi, cari pun mai presus de toate minciuna şi ipocrizia, el s'a retras la ţară fără zgomot, fără ură şi fără supărare. Dar Nestor Cincu n’a avut numai curaj moral. La Odessa închis de bolşevici, când unii din colegii săi mângâiau barba d-rului Racowsky el nu s' a lepădat nici în momentele cele mai grele, când viaţa îi era în pericol de demnitatea sa de om. Lumea se întreabă astăzi, cum de nu era senator de drept, li lipsea o legislatură ca să facă parte pe viaţă din maturul corp. Deşi voturile erau ale lui Cincu,în modestia sa exagerată, a crezut în mai multe, rânduri că alţii pot fi mai folositori ţării ca dânsul şi numeroşi sunt acei pe cari i-a ales la Tecuci. Dacă arivismul contimporan n’are nimic de admirat la Nestor Cincu, în schimb caracterul său poate servi de pildă celor ce cred că convingerile sunt principala raţiune de a fi a politicei. Grigore Filipescu CITIŢI IN PAG. IV-a: Atitudinea partidului national-tărănesc ANCHETE POLITICE Eşecul ofensivei liberale pe chestiunea modificării legii de organizare a căilor ferate a fost precizat de declaraţia d-lui general Averescu: — Nu ne lăsăm intimidaţi. Intr’adevăr, — după cum am arătat din primul moment, — declara Guvernul şi intimidarea liberală -------— M»nt —i ----D. general Averescu se conformează înțelegerei cu d. Ionel Brătianu, dar vrea mai multă libertate de guvernare. Liberalii în impas. Câteva precisări din lumea guvernamentală D. general Averescu a tălmăcit ceior cari au putut să-l întrebe, ce a înţeles prin declaraţia d-sale, — adică ceea ce e dincolo de cuvintele rostite. Şeful guvernului a voit să dea un avertisment public d-lui Vintilă Brătianu care uzurpă conducerea partidului d-lui Ionel Brătianu, — conducând de fapt, şi poate, fără să înţeleagă aceasta, partidul liberal — că sistemului,_conform tradiţiei partidului liberal de.a nega guvernelor dreptul la o guvernare independentă, — guvernul Averescu este decis să-i opună rezistenţă de astădată. — Avem o situaţie excepţional ft, — ne spunea Informatorul nostru care s’a dovedit a fi într’o mare măsură în curent cu «secretele» guvernării — şi d. general Averescu va înţelege să se lase intimidat până la inacţiune sau până la a guverna cum vrea d. Vintilă Brătianu. Şeful guvernului înţelege să se conformeze principiului continuităţii, aşa cum s’a înţeles cu d-nul Ionel Brătianu, —dar respinge concepţia d-lui Vintilă Brătianu despre continuitate. At&t şi nimic mai mult. ţia d-lui general Averescu este un fapt politic cu o mai mare semnificaţie şi aceasta se vede după comen ... . . .. tăriile la care dă loc în lumea poli- Liberal»* sunt alarmaţi tici, — stabilind nouile poziţii pej Liniştei şi satisfacţiei din tabăra care înţelege să se aşeze guvernul în , guvernamentală ii răspunde oarefaţa liberalilor, — adică faţă de a-Score enervare în lumea liberală, ceia cari împiedică o normală fune! Pentrucă pe deoparte liberalii văd ţionare a mecanismului constituţie- precizată chiar de d. general Averescai. * I cu tendinţa avere*cană la rezistenţă, şi nu ştiu până unde poate merge această rezistenţă după cum aci nu ştiu până unde se poate întindă libertatea pe care şi-o ia d. general Averescu, — iar pe de alta, pentru că își dă seama, — această lume liberală—nu numai că d. Ionel Brătianu trebue să deschidă larg soarta concesiilor și că nu mai poate da termen guvernării averescane dar trebue să se resemneze, poate, «să joace cum îi cântă generalul». (Expresia e a unui liberal alarmat). D. IONEL BRATIANU D. GENERAL AVEREM . Politică de agenţi electorali Răsboiul care se poartă deocamdată numai în comunicate, dar care va trebui să isbucnească în curând prin fapte hotărâtoare între partidul naţional-ţărănesc şi cel al poporului, este în toată viaţa noastră politică exemplul cel mai isbitor de chipul în care mărunta tactică eectorală şi spiritul de clopotniţă isbutesc să coboare, primejduindu-le marile interese permanente ale ţării. Avem dreptul să spunem că de la 1918 încoace nu a fost chestiune care să intereseze mai îndeaproape structura însăş a statului nostru politic, ca cea de astăzi. Nici chiar reforma social-politică a exproprierii, nici chiar votul universal. Căci atâta vreme cât regimul monarhicconstituţional este o realitate intangibilă, toate schimbările se grefează pe continuitatea de fapt a vieţii naţionale, reprezintată şi realizată efectiv de regalitate. Printr’un act nechibzuit, şi ale cărui consecinţe nu puteau fi prevăzute mai ales de partidul liberal a cărui singură metoadă de gândire e cea a materialismului istoric, această siguranţă a noastră a fost pusă în primejdie. Cum reacţionează partidele politice neliberale în aceste împrejurări tragice şi în cel mai înalt grad hotărâtoare ? Cetiţi, vă rog, comunicatele explicative pe care le publică «România» şi «îndreptarea», — şi vă veţi lămuri. Domnul Mihalache a făcut anumite declaraţii categorice la Craiova, al căror sens este cum nu se poate mai lămurit. Se afirmă că partidul naţional-ţărănesc se va solidariza fără rezerve la punctul de vedere exprimat de d. Mihalache. Ce urmează de aci e clar. Până acum repararea greşelii politice făptuite de d-l Ion Brătianu şi satisfacerea sentimentului unanim al ţării, stătea în iniţiativa d-lui general Averescu. Acesta a preferit însă a juca închis şi strâns, nelăsând să i se vadă intenţiile. Bruscarea evenimentelor provocată de ieşirea naţional-ţărăniştilor, cari se declară pe faţă pentru o anumită soluţie a chestiunilor în curs, smulge iniţiativa din mâinile şefului actual al guvernului. Chiar dacă d-l Averescu ar avea, în circumstanţă, aceleaşi soluţiuni ca şi partidul d-lor Maniu Mihalache, d-sa nu ar mai putea acţiona de aci înainte — cel puţin moralmente — decât la remorca naţional-ţărăniştilor. Din punct de vedere al intereselor de partid, declaraţiile d-lui Mihalache au în adevăr o mare valoare tactică; ele plasează doar pe naţionalţărănişti în fruntea organizaţiilor politice care urmăresc reintrarea în normal. Presupunând îsă că d. Maniu va adopta în adevăr manifestaţia de la Craiova ca linie oficială de conducere a partidului, — care e situaţia d-lui general Averescu . O trecere a partidului poporului în clientela — fie şi numai morală — a naţional-ţărăniştilor este, în împrejurările actuale, imposibil de admis. Rămân două drumuri deschise : sau generalul Averescu deschide luptă de distrugere împotriva naţional-ţărăniştilor, şi în acest caz silit să părăsească soluţiile acestora şi să se alăture liberalilor, ceea ce poate duce mai târziu la grave tulburări interne; sau d-sa înfăptuieşte soluţiile pe proprie socoteală. desigur, această ultimă posibilitate e cea mai politică. Din nefericire însă d .Averescu nu o va putea reauza fără o pregătire prealabilă, el fiind ameninţat din faţă de opoziţia îndârjită a liberalilor, iar din spate de pasivitatea naţional-ţărăniştilor cari aşteaptă să-i ia moştenirea iar singura pregătire posibilă, în potriva acestor ambe fronturi, nu este decât dictatura. Iată unde duce politica electorală. Noi am spus-o din capul locului: nu e decât o soluţie normală, un bloc al tuturor partidelor neliberale. Blocul acesta nu s’a înfăptuit, și e clar încotro mergem. Vina însă o poartă cei cari au făcut imposibila realizarea blocului, iar de data aceasta nici măcar nu se poate vorbi de intrigile liberale. Ce păcat că nu știm incă precis un mc lagăr e vinovatul! Skythes iciile litrilor ardeleni — — Considerațiuni asupra unificării şcolare Sub drepturile învăţătorilor din Ardeal, Banat etc., se înţeleg drepturile şi situaţia de drept acum ştirbită — a acelor învăţători, cari terminând şcoala normală de vechi sistem din Ardeal au fost numiţi în învăţământ în baza legilor vechi, în vigoare în aceste părţi până la aplicarea nouei legi a învăţământului. Cu toate, că prin Art. 224 din noua lege a învăţământului se garantează drepturile câştigate şi se spune că «încadrările membrilor corpului didactic primar din teritoriile alipite se vor face în urma verificării actaror de către comisiunele alcătuite în acest scop, în conformitate cu drepturile lor şi cu dispoziţiile legii de faţă», cu toate că drepturile lor erau înaintarea automată în salar, după anumiţi ani de serviciu, cu toate că dispoziţiile legii nouă arată terminele la care învăţătorii pot fi înaintaţi în diferitele grade de salarizare şi cu toate, că comisiile au verificat actele învăţătorilor ardeleni încă şi înainte de aplicarea nouei legi a înv. primar, cu toate aceste un număr de învăţători ardeleni urcă şi astăzi calvarul mizeriilor, ce li se fac, de câte ori cer respectarea drepturilor lor şi încadrarea în gradul de salarizare, ce li se cuvine în urma numărului de ani serviţi. Iată cum s’au produs şi dăinuesc şi astăzi aceste nedreptăţi. O unificare a învăţământului şi situaţiei învăţătorilor din întreaga ţară era necesară şi aşteptată cu dor de învăţătorii din Ardeal, Banat etc. E drept această unificare nu s’a făcut la aceiaş dată în toate chestiunile, ce priveau învăţământul primar. Mai înitâiu au fost unificate salariile corpului didactic primar din Ardeal cu aceluia din vechiul Regat. O problemă destul de dificilă, dacă ne gândim, că cu totul difereau principiile şi normele, după care se făcea tatarizarea învăţătorilor din Ardeal, de acelora din vechiul Regat. Cu toate acestea deriziunea Ministerului Inst. din Bucureşti No 97394 din anul 1929, prin care se face unificarea salariilor corpului didactic din Ardeal cu aceluia din vechiul Regat, va rămânea o dovadă grăitoare pentru multă vreme de tactul şi înţelepciunea cu care învăţătorii ardeleni dintr’un sistem de salarizare atât de deosebit au fost încadraţi în cel al vechiului Regat, fără a se ştirbi drepturile câştigate cu trudă de mulţi ani înainte de aceea. De altfel acest lucru este explicabil deoarece, când s’a făcut aceasta unificare, situaţia şi drepturile învăţătorilor din Ardeal au fost arătate şi susţinute de către autorităţile şcolare superioare din Ardeal, conduse pe atunci de oameni din părţile locului, cari aveau o profundă cunoaştere a stărilor de aici şi respect faţă de ceea ce se numeşte drept legal. Meritul apoi este şi de cealaltă parte, căci s’a înţeles acest lucru şi s’a dat soluţia justă. Măsura, aşadar a satisfăcut învăţătorimea din Ardeal şi a putut să saisfacă pe toată lumea, căci doar era vorba de un timp de tranziţie de 8—10 ani, în care răstimp întreaga generaţie de învăţători ardeleni, cari intrase în învăţământ cu pregătirea şi drepturile, ce le fixau legile vechi, aveau să ajungă în mod automat la cel mai înalt grad de salar, ce-l prevede Deciziunea Ministerială amintită mai sus. Pe de altă parte învăţătorii seriilor viitoare, cari urmau să fie pregătiţi şi în Ardeal, începând chiar din anul 1920, după regulamentele şi dispoziţiile legilor din vechiul Regat, trebuiau să îndeplinească toate formalităţile prevăzute în aceste legi şi regulamente, pentru a putea fi avansaţi în grad şi salar. Prin urmare n’ar fi fost nici un păcat, dacă Deciziunea de mai sus ar fi rămas respectată, mai ales, când ne gândim, că şi Art. 224 din mă acelaş principiu de încadrare a învăţătorilor din provinciile alipite. Dar se întâmplă neprevăzutul, la amintirea căruia amărăciune şi revoltă sufletească se va deştepta totdeauna în sufletul acelor învăţători ardeleni, cari au avut atâta de suferit şi de păgubit pe urma acestui neprevăzut doi anii (din 1921—până la începutul anului 1923) lumea dăscălească de aici a trăit liniştită. Iată că în cursul anului 1922 şi mai ales în prima jumătate a anului 1923 se încearcă, şi se face unifica■iP rea cu furca în administraţia şcolară. Un număr mare de inspectori (unii mai vechi, alţii făcuţi atunci) din vechiul Regat se revarsă pe la oficiile şcolare din aceste părţi, toţi cu regulamentele şi legile şcolare (şi acele învechite) de dincolo în buzunar, pentru a le aplica exact şi până în amănunte în aceste părţi. Dar nu acesta e necazul. Las’ să vie cât mai mulţi de dincolo dincoace şi să treacă şi de aici dincolo, căci numai un interes superior al neamului se serveşte prin aceasta (Citiți continuarea în pag. 11-a) 3 LEI Miercuri 2 Fevruarie 1920 O scrisoare a d-lor G. Bogdan-Duică şi dr. Drăganu Am tot aşteptat hotărârea d-lui ministru al Artelor in chestiunea direcţiei teatrului din Cluj. Hotărârea însă întârzie. Am cerut să se ia totuşi decisiune ,într’un fel sau în altul. Aveam în vedere interesele culturale ale Ardealului. Am dovedit doară că situaţia de provizorat pe care o crează tărăgănarea procesului deschis la Cluj, nu poate fi în nici un fel folositoare prestigiului nostru în Transilvania. Am arătat că la Cluj nu se joacă, din pricina descomplectării trupei, şi a incapacităţii d-lui Bârsan de a angaja noui elemente, în stare de a înlocui cel puţin fizic pe artiştii demisionari. Am susţinut că tergiversările nu pot sluji nimănui, şi ca în orice caz întârzierea dă d-lui Bârsan iluzia primejdioasă ca «lucrurile s’au aranjat», încurajându-l prin aceasta în vechile şi cunoscutele sale apucături cari au dus la jalnica situaţie actuală. Nu suntem iniţiaţi în activitatea zeilor. Suntem însă, şi o preferim, iniţiaţi în semnificaţia realităţilor Deci ceea ce am prevăzut s’a întâmplat. Domnul Director a reînceput seria abuzurilor. Corespondentul din Cluj ne-a comunicat la vreme că d-na Olimpia Bârsan, directoriala soţie a d-lui B. Zaharia, şi în bună parte principala vinovată de toate neregulile şi scandalurile... dramatice de la Cluj, a reapărut pe scena teatrului, în potriva hotărârilor exprese ale legii, şi în potriva avizului oamenilor cu răspundere. Se pare însă că redactorul nostru clujan nu a prins lucrurile în toată gravitatea lor, căci iată, doi membri ai comitetului teatrului ne trimit următoarea întâmpinare: Domnule Director, In.Cuvântul* de la 27 Ianuarie se scrie, în legătură cu reapariţia d-nelor Olimpia Bârsan şi Apostol pe scena Teatrului Naţional din Cluj, că aceasta s’ar fi făcut pentru că «comitetul de lectură» a luat (această hotărâre eroică dar puţin cuib?nică hotărâre» trecândpeste opinia celui mai autorizat membru al ei, d-l prof. Gh. Bogdan Duică, care s’a opus categoric la reapariţia celor două elemente pe scena Teatrului Naţional din Cluj». Ştirea publicată în acest chip are nevoie de unele rectificări. Mai întâiu nu s’a discutat decât chestiunea d-nei Bârsan şi în «comitetele reunite», nu în comitetul de lectură. Apoi, cu știrea noastră, aceste scornitele reunite» n’au luat hotărârea amintită, nu numai pentrucă profesorul univ. G. Bogdan-Duică s’a opus categoric, ci și i pentru că cellalt profesor universitar membru al comitetului de lectură, N. Drăganu, a arătat că în baza legii «comitetele reunite» ale Teatrului Naţional din Cluj n’au căderea să recheme pe d-na Bârsan în activitate. Ea, fiind pensionara Teatrului Naţional din Bucureşti, poate fi rechemată la propunerea directorului de către comitetele de acolo pentru un singur an. In cazul cel mai bun apoi ar putea fi transferată pentru aceasta la Cluj. Dar stagiul de transferare pentru un an la Cluj d lupă pensionare şi l-a făcut d-na Bârsan in ISS9. Dispoziţia legii e clară şi e făcută aşa, pentru ca statul sa nu plătească în acelaşi timp şi pensie la Bucureşti de pildă, şi leafă la Cluj sau în alt loc, pricinuind dezechilibrări , buget prin plăţi de sume care nu se pot prevedea în acesta în mod legal. Majoritatea comitetului s’a asociat la acest punct de vedere. Dacă d-na Bârsan totuşi s’a întors pe scena teatrului Naţional din cluj, (Cititi continuarea în pag. ll-a) --------•$«------ Am citit cu o vie satisfacţie sărbătorirea d-lui Paul Gusty pentru semi-centenarul său de Teatru National, de la care nu sunt întristat a fi lipsit din cauza celor două duzinii de discursuri ce i s’au rostit precum şi cealaltă c.greşală» care este, de sigur, a directorului şi comitetului teatrului, şi nicidecum a.lui Dumnezeu». Cum nu e bucurie fără suferinţă, d. Gusty a avut, în of rundele teatrului, ministerului Artelor şi primăriei,—fără a mai vorbi despre decoraţiunea ce-mi închipui că meritaţie mai de mult, o justă şi prealabilă despăgubire pentru elocinţa, fireşte «emoţionantă», care i-a salutat meritele incontestabile. Cinei sute de mii de lei pentru cincizeci de ani de neîntreruptă muncă intr’un teatru ca al nostru înseamnă mai puţin de t100 lei pe lună, — şi încă plătiţi într’o vreme când leul continuă a nu îndeplini asigurările atâtor miniştri de finanţe. In schimb d. Gusty n’a văzut numai pe Ion Ghici şi venerabilul fotoliu, în care s’au aşezat pe urmă... dar e mai bine să numai insistăm,— însă ce n’a trebuit să asculte! Cu o fatalitate, omului care a trebuit să monteze Dama de Caro, Călătoria Lizolei şi alte blestemăţii ce realizau aspiraţiile dramatice ale epocei Cantacuzino, Stănescu, Sihleanu, —i-a fost dat pentru propria Im sărbătorire să se reculeagâ cu evlavia lu Greşala lui Dumnezeu, în privinţa căreia de altfel mă mir că Preasfinţitul Patriarh n’a avut nimic de obiectat. Dumnezeu nu poate greşi. Cel mult reprezintanţi săi, câteodată. In orice caz nu se reprezintă pe scena subvenţionată de ministerul Cultelor o greşală a lui Dumnezeu, care a lăsat tuturor, bine înţeles după un oarecare contact cu abecedarul, facultatea de-a seri. Şi, spre a reveni la activitatea d-lui Gusty, nu trebue uitat că în ultima epocă a fost năvala tinerilor talente în literatura dramatică originală. A! Ne mai scoata Fântâna Blanduziei cine ar fi crezut că ar mai putea resuscita regrete! Şi d. Cării Petrescu deapadă, ca şi amicul meu Caton vor mai seri încă. Nu ştiu dacă d. Gusty îşi va fi asigurat un loc în Paradis, potrivit vorbei evanghelice că cei ce pătimesc acilea jos, au să aibă o legitimă compensaţie în plafonul ceresc. Cred însă că acela oferit de primărie este mai preferabil. Ii urez să-şi ridice şi o casă, deşi, putând mai mult decât or care să se prevaleze de «tradiţiile» din teatru, nu va uza de colaborarea benevolă a materialelor şi meşterilor instituţiei. ...Or cum, această sărbătorire, cu recompensele-i diverse, să fie un exemple pentru toate serviciile Statului.. N’am să uit scena dureroasă din anticamera unui primar, care nu este acela de acum, unde un bătrân părând de altfel încă în puteri, aştepta să solicite bunăvoinţa părintelui oraşului pentru un «locşor la cimitir». *Am slujit cincizeci de ani în post», spunea bătrânul. E drept că nu fusese decât gardist de noapte. Arsenie