Cuventul, martie 1927 (Anul 3, nr. 698-723)

1927-03-02 / nr. 698

AIStUL RE­DAC­ţi­A Sl ADMINISTRAŢIA 4, STK Ali A S AK INI) AK, 4 . I Î#/®# Administraţia relelom I 70^0 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: €■ GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $i S­­BERGER Str. bng. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: 11/84 Miercuri 2 Martie 1927 Problema studenţească D. dr. Hamat — ştiţi, Hamat cu varza murată — directorul general al căminurilor studenţeşti, a fost delegat de minister să inspecteze căm­inurile regionale şi să raporte­ze asupra situaţiei. Alegerea e cum nu se poate mai bună, cunoscută fiind grija pe care domnul director general o pune în administrarea şi organizarea vieţii tinerimii univer­sitare. D. dr. Hamar a fost foarte ne­mulţumit. D-sa este un om aspru — începând cu sine însuş probabil — şi nu admite să existe în studen­­ţime organizaţii gospodăreşti cari să scape de sub ferula d-sale. Deci studenţii conducători de căminuri au început să fie chemaţi pe la mi­nistere, cu acte, registre, statute şi regulamente, puşi pe drumuri, luân­du-li-se un timp preţios, pe care l-ar putea întrebuinţa altfel decât dis­cutând părerile competente ale d-lui dr. Hamat. Noi l-am sfătui stăruitor să re­nunţe la asemenea preocupări. E bine să nu se surmeneze. D-sa e deajuns de ocupat cu supraveghe­rea căminurilor oficiale. I s’ar pu­tea întâmpla diverse neplăceri. Eu ştiu ce spun, şi vreau să-l feresc. Cămin­uri­le regionale — singure­le cari funcţionează mai mulţumi­tor — sunt aşezăminte particulare. Domnia d-nului Hamat nu se poate întinde asupra lor decât doar dacă diversele judeţe ar fi de părere să facă din studenţii respectivi nişte virtuoşi ai posturilor prelungite. Ministerul ar putea ridica drepturi de control, numai când ar contribui cu ceva la întreţinerea acestor că­minuri. Deocamdată însă nu o face, afară numai dacă nu consideră ca serioasă contribuţie sfaturile com­petente ale d-rului Hamat. La acea­stă contribuţie studenţii renunţă bucuros. Căminurile judeţene re­nunţă bucuros chiar la contribuţia în bani. Numai să fie lăsaţi în pace oamenii să-şi vadă de treburi şi de necazuri. Dar nu sunt lăsaţi. In Bucureşti există un cămin al studenţilor bră­­ileni. A fost înfiinţat chiar de stu­denţi, imediat după război, prin tru­da personală a câtorva dintre ei, prin sentimentul de solidaritate şi disciplină al tinerimii brăilene, la care nu a întârziat să se alăture primăria Brăilei. El adăposteşte as­tăzi statornic peste 120 de studenţi şi hrăneşte zilnic , altfel decât la cantina d-rului Hamat — aproape 200. Toată lumea e mulţumită­­ la Bucureşti ca şi la Brăila. Maiorul Teianu, actualul primar, al doilea primar tânăr al Brăilei de la război încoace, om de creaţie pozitivă nu numai că a continuat, dar a ampli­ficat sprijinul pe care celalt pri­mar tânăr, Radu Portocală, îl a­­cordase căminului. Din cercetările sale de acte şi din părinteştile in­specţii pe care le face aci la faţa lo­cului, el nu a putut lua decât con­vingerea că la cămin se face în a­­devăr treabă sănătoasă. E doar una din cele mai impresionante organi­zaţii tinereşti de după răsboiu, ri­dicată cu sprijinul inteligent şi e­­fectiv al unei primării luminate. Cu toate acestea d-l dr. Hamat o­­pinează că acest cămin ar trebui desfiinţat,­­ sau cel puţin modifi­cat, pentru că el e «mixt», şi mo­ralitatea d-sale nu poate permite cu nici un preţ ca băeţi şi fete să lo­cuiască în case aşezate în aceeaş curte. Se pare că ideia nu e chiar de invenţia d-sale, ci numai adop­tată de d-sa. Ori de unde ar veni, ideea aceasta nu păcătueşte prin exces de inteligenţă. Căminurile mixte sunt organizaţii imorale? Să fim cuviincioşi! Mai întâiu am vrea să ştim cine o spune, — pentru ca să înţelegem şi noi ce e aia mora­litate ; aceasta variând, precum se ştie de la om la om. (Citiţi continuarea în pa­g. 2-a). Reclamele au căpătat un caracter de o indiscreţine adeseori supără­toare. Cineva nu-şi poate îngădui un uşor — eventual şi greu, f lux, fără ca acest fapt, despre care con­timporanii n’au numai decât nevoe să fie informaţi, să nu se afle prin trâmbiţa reclamei. Această metodă a fost inaugurată de casele de automobile. In concu­renţa pe care şi-o fac, legitimă în­trecere pe pista comercială a aface­rilor, publicitatea se revarsă şi a­­supra cumpărătorilor, indiferent de calitatea, demnităţile or situaţia ci­vilă a acestora. De­sigur este o re­clamă să se anunţe că M. S. Regele sau un membru al Familiei regale or Palatul a cumpărat un automo­bil cutare de atâţia cai, şi anumită construcţie. Dar când d. Ioniţă Bot­­grosescu proprietar la Cacaleţii din vale se decide să-şi ia şi dumnealui un «otomobilă», fapt care se întâm­plă mai des decât s’ar crede, o in­formaţie cu litere negre şi groase, plătită de vânzător apare în ziare spre a vesti această achiziţie. Or, sistemul a început să se ex­tindă şi asupra altor investiţii şi in­discreţia aceasta devine neplăcută în anumite împrejurări. Sunt unele persoane care, probabil pentru mo­tive legitime, nu vor să-şi strige în piaţa mare cheltuelile mai somptu­oase ce-şi permit. Presupuneţi că despre d. X, pe care toţi îl ştiu un casier fără avere, citiţi într’o zi că «a cumpărat un covor Bukara de la cunoscutul magazin Y, cu suma de un milion de lei». O mobilă de un milion presupune câteva altele deoparte. Şi de îndată comentariile în­deobşte răuvoitoare şi perf­ide, se pornesc. Iată însă că acest gen de reclamă se pretează şi la înscenări nedeli­cate. Cine şi-a aruncat Sâmbătă o­­chii pe informaţiile unui ziar de dimineaţă, n’a putut să nu observe o ştire cu litere compacte, anunţând că un funcţionar superior poliţia şi-a cumpărat de la o casă din Paris o mobilă de sufragerie plătită cu un milion două sute de mii de lei. E cert că în rândurile amicilor, politici dacă nu personali, ai demni­tarului în chestie s’au făcut tot so­iul de reflecţii. Un milion două sute de mii lei pentru o mobilă de su­fragerie, nu este la îndemâna ori­cărui bogătaş, iar cel vizat nu este printre milionarii cunoscuţi de mult în această calitate. Dar, în acelaş ziar, a doua zi, intere­satul s’a grăbit să desmintă. Faptul este inexact. S’a cerut şi casei pari­ziene să-l desmintă. A fost o farsă de prost gust pusă la cale în Bucu­reşti, şi care ar putea să aibă şi un caracter de defăimare, dată fiind situaţia politică ocupată de vic­timă... Asemenea incorecţiuni devin posi­bile graţie reclamei adoptate şi care în definitiv, pare că ar fi în solda­ fiscului, urmărind a stabili semnele exterioare ale averei, Arsenie . ..--------00­-09-------­ In ultimele zile presa liberală, «Viitorul» şi ziarul «popular», cum obişnueşte d. Vintilă Brătianu să numească confratele din strada Bre­­zoianu, se ocupă de împrumutul nostru în Germania. Ţinându-se a­­mândouă într’un vag semnificativ atât în privinţa cuantumului cât şi a condiţiunilor acestui împrumut, ambele ziare afirmă totuş că el ar fi oneros. Am fi bucuroşi dacă pre­sa liberală ni-ar da condiţiunile a­­cestui împrumut căci am putea dis­cuta pe baza de cifre, singurul cri­teriu sigur de apreciere.­­ Atât timp însă cât se afirmă nu­mai sau se insinuiază, avem dreptul să credem că se urmăreşte crearea unei atmosfere defavorabile, şi a­­tunci întrebarea firească este: în ce interes? Cui ar putea profita aceas­tă atmosferă! Trebue să admitem de la început că atât Germania cât şi noi vedem un avantaj în reluarea relaţiunilor normale dintre cele două state. Da­că acest avantaj n’ar exista, discuţia este inutilă, am putea rămâne li­niştiţi în situaţia în care ne găsim dela 1919 încoace. Este adevărat că guvernul român n’a solicitat un îm­prumut la Berlin, este adevărat că guvernul german nu ni-a oferit un împrumut, dar încercări de apro­piere s’au făcut de ambele părţi şi baza apropierii nu poate fi decât li­chidarea litigiilor, şi urmarea fi­rească, împrumutul. Noi am enunţat cu altă ocazie punctele de litigiu ( 1) Despăgubirea pretinsă de noi pentru emisiunea biletelor Băncii Generale şi pentru mărfurile ridi­cate potrivit tratatului de la Bucu­reşti. 2) Plata cupoanelor rentei româ­neşti deţinută de germani. 3) Renunţarea la lichidarea ave­rilor Germane aflate în ţară înainte de război. 4) Renunţarea la beneficiile artico­lului 18 din tratatul de la Versailles. Este inutil să discutăm acuma va­loarea argumentării germane pen­tru a susţine că singura despăgu­bire de război ce li se poate pretinde sunt anuităţile din planul Dawes, deci n’au de plătit nimic pentru bi­letele Băncii Generale, sau dreptul nostru de a nu plăti cuponul de rentă deţinut de Germani, potrivit tratatului de la Versailles. Transac­­ţia presupune concesiuni de ambele părţi, deci părăsirea intransigenţii care este necesară atât timp cât ambele părţi urmăresc integral un drept pe care cred că-l au. Ceea ce ne interesează pe noi, este ca transacţia să fie avantajoasă, şi acest lucru nu-l putem aprecia după afirmaţiunea nimănui, ci trebue să cunoaştem însăşi transacţia. Numai examinând-o, vom putea calcula ce­­am obţinut şi la ce am renunţat, faţă de pretenţiile integrale şi de­duce valoarea transacţiei. Atât timp cât presa liberală va face vagi in­sinuări, iar guvernul nu va da nici­ o lămurire, suntem nevoiţi să ne re­zervăm judecata. Putem însă spune de pe acuma, dacă nu ceea ce este, cam ce ar tre­bui să fie împrumutul la Berlin, pentru ca el să reprezinte o tran­sacts. S’ar fi încercat să se stabilească pe cale particulară, condiţiunile u­­nui împrumut iniţial de 200 milioa­ne mărci aur. Afirmăm că nu s’a ajuns la un acord definitiv, care n’ar putea fi decât rezultatul unor tratative oficiale, fiindcă nefiind vorba de un împrumut pur, ci şi de lichidare de litigii, numai reprezen­tanţii autorizaţi ai guvernelor, sunt în măsură să decidă. Pentru ca un astfel de împrumut să fie avantajos pentru noi şi acceptabil pentru Germania care su­feră de şomaj, ar trebui să fie îm­părţit cam o treime în bani şi două treimi materiale, este absolut nece­sar să se prevadă furnizarea pe preţuri de concurenţă pentru a fi feriţi de o nouă surpriză ca aceea a ofertei dr. Kind, cu 40 la sută pes­te preţul concurenţii. In situaţia actuală a creditului nostru dobânda cu care am putea obţine un împrumut ar fi cam 8­0, la sută. Cum împrumutul reprezintă o transacţie, e necesar să ni se acor­de o dobândă mai mică, diferenţa dintre 80 la sută şi aceea ce o vom obţine, reprezintând valoarea tran­zacţiei. De la început putem spune că ori­cât de mică ar fi dobânda obţinută, dat fiind modicitatea împrumutului, diferenţa nu poate reprezenta con­travaloarea litigiilor. înclin a cre­de că acest împrumut nu este de­cât amorsa unui împrumut mult mai mare în condiţiuni avantajoa­se, căci numai aşa s’ar putea ajunge la o transacţie favorabilă nouă. Ar fi de dorit ca guvernul german să-şi întrebuinţeze toată influenţa pe lângă bancheri, pentru ca condi­ţiunile ce vom obţine să ne fie fa­vorabile. Este locul să arătăm că până acuma guvernul german n’a ţinut să-şi exercite această influen­ţă, şi să constatăm că ne aşteptam la mai multă pulanţă, pentru a în­lesni reluarea de relaţiuni de la cari ambele ţări aşteaptă avantaje, con­vinşi că cele mai mici nu sunt de partea Germaniei. Am căutat să satisfacem o curio­zitate legitimă a cititorilor, dându­­le stadiul actual al împrumutului, despre cari vorbesc, tocmai cei ce nu ştiu prea mult, şi fac tocmai cei cari ar trebui să vorbească. Am ţinut să opunem politicii strâmte de partid, reprezintată de presa liberală, politica ţării fără a prejudeca viitorul. Titus Enacovici . . Cearta Discuţie asupra ţărănismului... Ce este, — fi mai ales cum este ţărănis­mul fi în special adevăratul țără­­nism. Controversa a fost pusă la or­dinea zilei prin plecarea d-lui dr. Lupu şi procesul teoretic care s’a născut cu acest prilej. Se ştie că d. dr. Lupu s’a proclamat şeful «ade­văratului partid ţărănesc». D. Mi­­h­al­ache se reclamă de la întemeerea «adevăratului partid ţărănesc ve­chi», a cărui şefie principială o păs­­trează şi al cărui simbol vestimân­­tar îl conservă mai mult ca totdea­una. Intre aceste două părţi interesate principal­a« contestaţie sunt spec­tatorii, cari se cred autorizaţi să in­tervie. Astfel d. C. Argetoianu în Săptă­mâna d-sale asigură că ţărănismul e un mit, care, de altfel nu răspunde unei psihologii rurale existente. Sunt câţiva târgoveţi, care au decis să se declare ţărănişti, exploatând necesităţi simţite ale pălriei ru­rale, care în afară de aceste aspi­raţii sau nevoi nu e de­loc legală moralmente de mitul ţărănismului. La acest capitol, bine­înţeles, ţă­răniştii adevăraţi sau mai puţin a­­devăraţi sunt de o opinie contrară. Ceva mai mult , ţărăniştii nuanţa r. Lupu, contestă ţărănismul au­tentic al foştilor prieteni în spe­cial fruntaşi ai vechiului partid. Ziarul d-lui Lupu paremisează cu dânşii şi în caricatură, spunând că d-nii Madgearu, Răducanu şi alţi s’au mulţumit să cunoască pe ţă­rani numai din vedere, iar d. Cit­ta Davilla, fiind că e un membru la Automobil Club, se îmbracă fru­­­mos, — şi nu miroase a năduşală nu poate să aibă pecetia adevărată a ţărănistului. Or se întâmplă că d. Davilla are cu ţăranii din Vlaşca, unde este de şeapte ani ca şef de organizaţie, legături, care dacă n’au asemănări la îmbrăcăminte, sunt în or­ce caz mai de folos ţăranilor, de­cât acelea înfăţişate prin purtă­torii de iţari... Ne am întoarce astfel cu câţiva ani în urmă, în vremea apariţiei poli­tice a «ţărănismului», şi când era o adevărată întrecere, cine să-şi stabilească mai curând o ascenden­ţă ţărănească­.„ Şi toate astea, vă asigur, sunt de un perfect ridicol pentru oți. Quidam ——ee^w——• de C. SERGIESCU Dela alipirea Basarabiei la blocul ‘­le le-a concentrat într’un volum in­ României Mari, acest colţişor de pământ a devenit subiect de discu­ţie în politica europeană. Din par­tea Rusiei s’au făcut toate sforţă­rile ca în faţa lumei să fie înfăţi­şată chestiunea ca o mare nedrep­tate şi să dovedească lipsa de ra­ţiune a alipirei Basarabiei Româ­niei. Acestei propagande formida­bile noi nu am opus aproape ni­mic, astfel că multe din poveţile lansate cu dibăcie de Soviete au prins, creind atmosferă nefavora­bilă punctului de vedere românesc. Iată însă că Basarabia începe să intereseze sub raportul ştiinţific şi un profesor german. Dr. C. Uhlig, de la Universitatea din Tübingen îşi propune să analizeze chestiunea sub raportul geo-politic. Rezultate­ titulat: «Die Bessarabische Frage». Eine geopolitische Betrachtung (1). Cartea, apărută de curând numai, este rodul unui studiu făcut la fa­ţa locului în 1923 şi 1925, studiu com­pleetat cu utilizarea a peste 100 de volume cuprinzând chestiuni refe­ritoare la Basarabia­ In prefaţă autorul subliniază că şi-a dat toată silinţa să trateze ne­părtinitor chestia Basarabiei şi că la baza studiului stă numai anali­zarea sub raportul geo-politic, fără nici o tendinţă propagandistă. Pen­tru noi Românii cartea profesoru­lui Uhlig e un fapt îmbucurător, de­oarece streinătatea caută să afle a­ •) Editura Ferdinand Hirt-Breslau-Kö­­nigsplatz 1. devărul singură și direct la cursă. Cu toate că în linii generale rezul­tatul studiului ne e foarte favora­bil, poate mai favorabil decât ar fi crezut singur autorul, totuş nu întot­deauna cele cuprinse în foarte mul­te capitole, corespund purului ade­văr. De multe ori se vede clar că Uhlig nu vrea să supere pe Ruşi şi atunci parcă ocoleşte adevărul agăţându-se de fraze nu prea com­patibile cu un studiu pur ştiinţific. După ce descrie Basarabia din punct de vedere geografic, trece la bazele naturale economice ale Ba­­sarabiei considerând pe scurt toată bogăţia acestui mănos colţ de pă­mânt. Căutând să analizeze sub a­­cest raport în ce parte s’ar îndrep­ta normal interesele Basarabiei gă­seşte între altele că lipsa de petrol şi lemne face ca Basarabia să fie strâns legată de România care îi poate da din belşug tocmai ce-i lip­seşte spre a se desvolta normal. Ca­pitolul următor tratează despre is­toria Basarabiei până la 1878, adică până la căderea ultima dată în mâi­nile ruseşti. Trecând la populaţie, chestiunea e atacată în plinul ei. Problema aci devine dificilă şi Uhlig nu cam ştie cum să iasă în adevăr «nepărtini­tor» din ea. Vorbind de populaţie, ia în discuţie teoria rusească care pretinde că o mare parte din popu­laţia românească basarabeană e în fond formată din Ruşi sau mai bine zis din Ukrainieni desnaţiona­­lizaţi de Români. Cu toate că recu­noaşte imposibilitatea de dovedit în ce proporţie e amestecul, totuş crede versiunea rusească şi chiar tinde să o susţie cu argumente pur ruseşti. Mai mult, când tratează e­­fortul rusesc de a coloniza Basara­bia, nu-l consideră ca un efort de desnaţionalizare al elementului au­­tochton ci ca «un fapt cultural de o înaltă importanţă». Curioasă de altfel pare şi afir­maţia că Basarabia numai graţie imigranţilor a devenit «grânarul Europei la Marea Neagră». Reve­nind la desnaţionalizarea elementu­lui rusesc, după ce constată că fap­tul e corespunzător realităţii caută să-l susţie încheind cu argumentul că în timp ce limba ukrainiană era oprimată, limba românească nu constituia pentru Ruşi nici o jenă şi în consecinţă nu era supusă nici unei rigori. Această afirmaţie care nu e nici de­cum corespunzătoare adevărului e cu atât mai curioasă cu cât limba românească era la fel de oprimată, limba de stat fiind ru­sească, în consecinţă limba autori­tăţilor, şcoalei şi bisericei. Totuş la urmă, studiind comparativ două ta­bele de recensământ una făcută de Ruşi pe baza originea şi alta de Ro­biei. După ce din punct de vedere geo-politic judecat, crede că cu toa­tă majoritatea românească, Basa­rabia lăsată în voia ei poate nu s’ar mai declara pentru România, tre­când la administraţie recunoaşte greutăţile ce sunt acolo de învins şi laudă activitatea pozitivă a con­ducătorilor militari din provincia alipită. De asemenea de mare im­portanţă pentru noi e constatarea că Românul este în ce priveşte reli­gia foarte tolerant şi că tratează cu atenţie şi pe reprezentanţii celorlal mâni pe baza limbei, precum şi alte­le religii. In ce priveşte însă trata­consideraţii ajung la concluzia im­portantă că: «Rezultat sigur rămâ­ne că mai mult de jumătate din po­pulaţia Basarabiei este după origi­ne şi limbă, românească». Chestia recunoaşterei unirei de către pute­rile semnatare o vede foarte pesi­mist şi nu numai că­ consideră ca imposibilă ratificarea de către Ita­lia, Japonia şi Statele­ Unite dar crede că chiar Anglia îşi va nega iscălitura. Un capitol destul de in­teresant e cel privitor la poziţia Ro­mâniei şi Rusiei în chestia Basara­mentul minorităţilor sub raport cul­tural îl găseşte aşa de rău încât nu­mai cu vechiul tratament ţarist a de comparat. Capitolul se închee cu consideraţii asupra cazului de la Tatar-Bunar unde caută să scuze faţă de Ruşi sub formă de explica­ţie, atitudinea loială României, a populaţiei germane. Cu ocazia a­­ceasta dă ca adevărată versiunea lansată de Soviete­că la Tatar-Bu­nar măceluri şi împuşcări în masă (Citiți continuarea în pag. 2­ a). ------OOițcOO­ ANCHETE POLITICE Partidul şi d. Oct. Goga Partidul poporului vede în rema­nierea guvernului un sacrificiu ce se aduce mai mult d-lui Oct. Goga, căruia «tiripturiştii» i-au stat, cum se zice, în gât. Intr’adevăr, d. Goga vrea să lichideze trinitatea Goldiş* Lapedatu-Lupaş, şi pentru început dă ca preţ al lichidării un portofo­liu d-lui Victor Moldovan. Partidul nu găseşte că e un titlu suficient în­scrierea în partid pentru a deveni mi­nistru și într’adevăr, ar fi inadmi­s. OCTAVIAN GOGA De aceea, când s’a semnat decre­tul ă-lui Victor Moldovan, — acum vre-o 10 zile — *leaderii• s’au strâns la d. Goga şi l’au avertizat că nu admit o asemenea remaniere, decât cu o singură condiţie : în locul tu­turor celor trei goldişti, — d-nii : Lapedatu, Goldiş şi Lupaş — să treacă trei «vechi averescani», iar pe lângă ei să se strecoare d-l Vic­tor Moldovan, — primă de încura­jare pentru lichidarea «grupului goldist». Altfel... - ----A... Complotul majori­tăţilor ...Altfel, «leaderii» (ministeriabi­lii) s’au declarat «capabili de o ne­bunie». Nebunia este o convocare şi­ o întrunire a majorităţilor fără şti­rea şi împotriva guvernului, spre a dovedi d-lui general Averescu că majorităţile înţeleg să sprijine gu­vernul, dar un guvern care cât de cât să fie expresiunea lor, dar nu o formaţiune de «oameni noui» gru­păţi după calcule ori simpatii per­sonale, D. Goga a lăsat însă toată răs­punderea asupra d-lui general A­­verescu şi de aceea a găsit ca cel mai bun moment pentru plecarea din ţară tocmai timpul acesta, când d. Goldiş pretinde că e lucrat de d-sa. Iar partidul că e nesocotit, Ted. Mül wnli j min ml Fä«äiue!li «hf Ministeriabilii în conflict cu d. Oct. Goga. O întrunire a ma­jorităţilor,­­şi o demonstraţie contra d-lui general Averescu să se întoarcă împotriva lor : d-nii Oteteleşianu, Brăescu, Cornescu, An­ghelescu, Stan Ghiţescu şi alţii, mulţi, găsesc în biblicul «cei din urmă vor fi cei dintăiu», o aberaţie politică... ! , , , In partidul poporului, adică, mai sibil ca stagiul vechilor averescani exact, în majorităţile guvernamen­tale,­­ remanierea a stârnit o ade­vărată explozie de nemulţumire. Şi dacă până acum nu s’a trecut la fap­te precise, la demisii mai mult sau mai puţin irevocabile, la greve de­monstrative şi la ameninţări cu... răsturnarea guvernului, aceasta se datoreşte numai totalei incertitu­­­dini în care se află majorităţile, — «leaderii» ministeriabili — despre modul în care se va face remanie­­­rea, până la sfârşit. Dar singura ştire precisă până acum intrarea în guvern a d-lui V. Mol­dovan, tânărul şi combativul şef al insurecţiei goldiste botezat în ave­­reseanism a şi produs efecte pozi­tive. SIONISMUL Intre noţiunile utilizate, al căror conţinut este necunoscut în bună parte, sionismul poate fi socotit ca total obscur pentru elementul ro­mânesc. In paginile «Cuvântului» s’a iscat o polemică între evreii ortodocşi (adică evreii intransi­genţi, categoric protivnici oricărei evoluţii a iudaismului) şi evreii sionişti. Sionismul a existat totdeauna sub forma unui ideal nebulos, a u­­nei stări sufleteşti lirico-mistică, a unui ideal romantic şi odată pe an în orice familie evreiască s'a strigat: Lesanah habaa be grusalay( fa­nul viitor la Ierusalim). O nostal­gie în care se îmbina extazul reli­gios cu vagile evocări istorice, între­ţinea chemarea sufletelor spre Ie­rusalim, îndepărtat obiectiv al me­sianismului iudaic ce nu determina decât pe unii bătrâni habotnici să meargă în cetatea sfântă nu ca să trăiască ci ca să moară, cum deter­mina pe alţii să ceară să li se pună în sicriu o mână de pământ din Iudeia. Nu declarase Moise Men­delsohn că «iudaismul este mai vast decât un teritoriu şi regatul său viitor trebue să fie acela al cuceririi spirituale .» Deci fără nici un obiectiv geografic, templul, căr­ţile sfinte, riturile religioase se sub­stituiau unui centru geografic, nor­mele de viaţă spirituală suplinind un centru spaţial, caracterizau sio­nismul mistic. In locul acestui sionism religios, s’a creiat sionismul practic. Pe când afacerea Dreyfus deslăn­ţuise furtuna de pasiuni în Franţa pe când mişcarea antisemită pă­răsea faza unei dispoziţii sentimen­tale pentru a dovedi o mişcare po­litică, un intelectual evreu Theodor Herzl rătăcitor prin Parisul zgu­duit până în temelii de forţele pro­tivnice a formulat soluţia, după el , naţionalist care e sionismul, des­singura menita sa pună capăt dra­mei prelungită dealungul veacuri­lor a poporului evreesc. Şi când a lansat lozinca «Die luden solen, iu­­den sein» a înţeles ca «evreii să ră­mân evrei» pe pământul patriei bi­blice. Restaurarea naţională for­ma leit-motivul rugăciunilor evre­ieşti, ce preocupa armata de mis­tici şi erudiţi c­e încercau să desci­­freze desnodămăntul destinului prin îndelunga răstălmăcire a cărţilor Kabalei, cobora de pe planul me­tafizic pe cel al realizărilor practi­ce. Până la intrarea mesiei pe un cal alb în Ierusalim reconstituit, Theodor Herzl propunea o soluţie realistă sionismul modern despăr­­ţindu-se ca metodă de vechiul sio­nism mistic, devenind o mişcare politică, având un obiectiv precis şi un dram de înfăptuire limpede definit. Şi de la 1940, dilema «timpul a so­sit : trebue să desnaţionalizăm sau să renaţionalizăm» s’a pus tuturor intelectualilor evrei. Intr’un «în­toarcerea în Palestina» Israel Zang­will scria «Dacă nu se renaţionali­­zează iudaismul, echivalează cu o desnaţionalizare pentru totdeauna. Este în­totdeauna un flux şi reflux în viaţa naţiilor cum este şi în a­­ceia a oamenilor. O naţie nu poate la infinit să separe rugăciunile ei de practica vieţii. Evreul se găseş­te la o răspântie unde îi este peste putinţă să pună piciorul rând pe rând pe fiecare drum». De la 1900 când se scriau aceste rânduri şi până la Decembrie 1917 când Balfour — pe atunci minis­tru de externe — a făcut istorica promisiune de reconstituire a sta­tului Palestinian un lung drum a fost străbătut. Efortul evreesc — sub impulsiunea acestui miracol Pavnfil Şeicaru minţire­a tuturor falselor teorii in­ternaţionaliste — s'a aplicat cu toa­tă pasiunea, cu toată râvna creia­toare asupra obiectivului: creiarea statului evreu. Şi dacă până acum metropolele creiau colonii iată că asistăm la această răsturnare de tradiţii, coloniile creind o metro­polă. Fireşte că sunt greutăţi uria­şe chiar în lăuntrul comunităţii e­­vreeşti: o luptă surdă, o luptă în­verşunată împinsă până la asasi­nat între evreii habotnici rămaşi credincioşi nălucei unei mesia in­trând pe un cal alb în cetatea mis­tică a Ierusalimului şi evreii rea­lişti ai sionismului practic şi poli­tic. Evreii ortodocşi opun o rezis­tenţă vrăjmaşă, o rezistenţă nebă­nuită celorlalţi în cari văd pe ne­gatorii mesianismului biblic al iu­daismului, pe cei care risipesc par­fumul mistic al tradiţionalismului religios înlocuindu-i cu o întreprin­dere practică ce apare ca o profa­nare faţă de îndelunga aşteptare repetată dealungul veacurilor de la Titus împăratul roman ce a împrăş­tiat poporul evreesc în toată lumea şi până astăzi, prin refrenul obse­siei mesianice: Lesanah habaa be grusalaym (anul viitor la Ie­rusalim). Pentru celelalte popoare sionis­mul poate fi socotit ca un mijloc de clarificare, de delimitare: evreii care vor să rămână evrei se vor duce să trăiască în cuprinsul statu­tului naţional, Palestina, iar cei­lalţi vor trebui să se absorbă în rit­mul popoarelor ce le îngădui să convieţuiască. Este un vechiu proces ce va tre­bui să-şi găsească odată sfârşitul iar sionismul grăbeşte o soluţie şi o clarificare.

Next