Cuventul, martie 1927 (Anul 3, nr. 698-723)
1927-03-02 / nr. 698
AIStUL REDACţiA Sl ADMINISTRAŢIA 4, STK Ali A S AK INI) AK, 4 . I Î#/®# Administraţia relelom I 70^0 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: €■ GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $i SBERGER Str. bng. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: 11/84 Miercuri 2 Martie 1927 Problema studenţească D. dr. Hamat — ştiţi, Hamat cu varza murată — directorul general al căminurilor studenţeşti, a fost delegat de minister să inspecteze căminurile regionale şi să raporteze asupra situaţiei. Alegerea e cum nu se poate mai bună, cunoscută fiind grija pe care domnul director general o pune în administrarea şi organizarea vieţii tinerimii universitare. D. dr. Hamar a fost foarte nemulţumit. D-sa este un om aspru — începând cu sine însuş probabil — şi nu admite să existe în studenţime organizaţii gospodăreşti cari să scape de sub ferula d-sale. Deci studenţii conducători de căminuri au început să fie chemaţi pe la ministere, cu acte, registre, statute şi regulamente, puşi pe drumuri, luându-li-se un timp preţios, pe care l-ar putea întrebuinţa altfel decât discutând părerile competente ale d-lui dr. Hamat. Noi l-am sfătui stăruitor să renunţe la asemenea preocupări. E bine să nu se surmeneze. D-sa e deajuns de ocupat cu supravegherea căminurilor oficiale. I s’ar putea întâmpla diverse neplăceri. Eu ştiu ce spun, şi vreau să-l feresc. Căminurile regionale — singurele cari funcţionează mai mulţumitor — sunt aşezăminte particulare. Domnia d-nului Hamat nu se poate întinde asupra lor decât doar dacă diversele judeţe ar fi de părere să facă din studenţii respectivi nişte virtuoşi ai posturilor prelungite. Ministerul ar putea ridica drepturi de control, numai când ar contribui cu ceva la întreţinerea acestor căminuri. Deocamdată însă nu o face, afară numai dacă nu consideră ca serioasă contribuţie sfaturile competente ale d-rului Hamat. La această contribuţie studenţii renunţă bucuros. Căminurile judeţene renunţă bucuros chiar la contribuţia în bani. Numai să fie lăsaţi în pace oamenii să-şi vadă de treburi şi de necazuri. Dar nu sunt lăsaţi. In Bucureşti există un cămin al studenţilor brăileni. A fost înfiinţat chiar de studenţi, imediat după război, prin truda personală a câtorva dintre ei, prin sentimentul de solidaritate şi disciplină al tinerimii brăilene, la care nu a întârziat să se alăture primăria Brăilei. El adăposteşte astăzi statornic peste 120 de studenţi şi hrăneşte zilnic , altfel decât la cantina d-rului Hamat — aproape 200. Toată lumea e mulţumită la Bucureşti ca şi la Brăila. Maiorul Teianu, actualul primar, al doilea primar tânăr al Brăilei de la război încoace, om de creaţie pozitivă nu numai că a continuat, dar a amplificat sprijinul pe care celalt primar tânăr, Radu Portocală, îl acordase căminului. Din cercetările sale de acte şi din părinteştile inspecţii pe care le face aci la faţa locului, el nu a putut lua decât convingerea că la cămin se face în adevăr treabă sănătoasă. E doar una din cele mai impresionante organizaţii tinereşti de după răsboiu, ridicată cu sprijinul inteligent şi efectiv al unei primării luminate. Cu toate acestea d-l dr. Hamat opinează că acest cămin ar trebui desfiinţat, sau cel puţin modificat, pentru că el e «mixt», şi moralitatea d-sale nu poate permite cu nici un preţ ca băeţi şi fete să locuiască în case aşezate în aceeaş curte. Se pare că ideia nu e chiar de invenţia d-sale, ci numai adoptată de d-sa. Ori de unde ar veni, ideea aceasta nu păcătueşte prin exces de inteligenţă. Căminurile mixte sunt organizaţii imorale? Să fim cuviincioşi! Mai întâiu am vrea să ştim cine o spune, — pentru ca să înţelegem şi noi ce e aia moralitate ; aceasta variând, precum se ştie de la om la om. (Citiţi continuarea în pag. 2-a). Reclamele au căpătat un caracter de o indiscreţine adeseori supărătoare. Cineva nu-şi poate îngădui un uşor — eventual şi greu, f lux, fără ca acest fapt, despre care contimporanii n’au numai decât nevoe să fie informaţi, să nu se afle prin trâmbiţa reclamei. Această metodă a fost inaugurată de casele de automobile. In concurenţa pe care şi-o fac, legitimă întrecere pe pista comercială a afacerilor, publicitatea se revarsă şi asupra cumpărătorilor, indiferent de calitatea, demnităţile or situaţia civilă a acestora. Desigur este o reclamă să se anunţe că M. S. Regele sau un membru al Familiei regale or Palatul a cumpărat un automobil cutare de atâţia cai, şi anumită construcţie. Dar când d. Ioniţă Botgrosescu proprietar la Cacaleţii din vale se decide să-şi ia şi dumnealui un «otomobilă», fapt care se întâmplă mai des decât s’ar crede, o informaţie cu litere negre şi groase, plătită de vânzător apare în ziare spre a vesti această achiziţie. Or, sistemul a început să se extindă şi asupra altor investiţii şi indiscreţia aceasta devine neplăcută în anumite împrejurări. Sunt unele persoane care, probabil pentru motive legitime, nu vor să-şi strige în piaţa mare cheltuelile mai somptuoase ce-şi permit. Presupuneţi că despre d. X, pe care toţi îl ştiu un casier fără avere, citiţi într’o zi că «a cumpărat un covor Bukara de la cunoscutul magazin Y, cu suma de un milion de lei». O mobilă de un milion presupune câteva altele deoparte. Şi de îndată comentariile îndeobşte răuvoitoare şi perfide, se pornesc. Iată însă că acest gen de reclamă se pretează şi la înscenări nedelicate. Cine şi-a aruncat Sâmbătă ochii pe informaţiile unui ziar de dimineaţă, n’a putut să nu observe o ştire cu litere compacte, anunţând că un funcţionar superior poliţia şi-a cumpărat de la o casă din Paris o mobilă de sufragerie plătită cu un milion două sute de mii de lei. E cert că în rândurile amicilor, politici dacă nu personali, ai demnitarului în chestie s’au făcut tot soiul de reflecţii. Un milion două sute de mii lei pentru o mobilă de sufragerie, nu este la îndemâna oricărui bogătaş, iar cel vizat nu este printre milionarii cunoscuţi de mult în această calitate. Dar, în acelaş ziar, a doua zi, interesatul s’a grăbit să desmintă. Faptul este inexact. S’a cerut şi casei pariziene să-l desmintă. A fost o farsă de prost gust pusă la cale în Bucureşti, şi care ar putea să aibă şi un caracter de defăimare, dată fiind situaţia politică ocupată de victimă... Asemenea incorecţiuni devin posibile graţie reclamei adoptate şi care în definitiv, pare că ar fi în solda fiscului, urmărind a stabili semnele exterioare ale averei, Arsenie . ..--------00-09------- In ultimele zile presa liberală, «Viitorul» şi ziarul «popular», cum obişnueşte d. Vintilă Brătianu să numească confratele din strada Brezoianu, se ocupă de împrumutul nostru în Germania. Ţinându-se amândouă într’un vag semnificativ atât în privinţa cuantumului cât şi a condiţiunilor acestui împrumut, ambele ziare afirmă totuş că el ar fi oneros. Am fi bucuroşi dacă presa liberală ni-ar da condiţiunile acestui împrumut căci am putea discuta pe baza de cifre, singurul criteriu sigur de apreciere. Atât timp însă cât se afirmă numai sau se insinuiază, avem dreptul să credem că se urmăreşte crearea unei atmosfere defavorabile, şi atunci întrebarea firească este: în ce interes? Cui ar putea profita această atmosferă! Trebue să admitem de la început că atât Germania cât şi noi vedem un avantaj în reluarea relaţiunilor normale dintre cele două state. Dacă acest avantaj n’ar exista, discuţia este inutilă, am putea rămâne liniştiţi în situaţia în care ne găsim dela 1919 încoace. Este adevărat că guvernul român n’a solicitat un împrumut la Berlin, este adevărat că guvernul german nu ni-a oferit un împrumut, dar încercări de apropiere s’au făcut de ambele părţi şi baza apropierii nu poate fi decât lichidarea litigiilor, şi urmarea firească, împrumutul. Noi am enunţat cu altă ocazie punctele de litigiu ( 1) Despăgubirea pretinsă de noi pentru emisiunea biletelor Băncii Generale şi pentru mărfurile ridicate potrivit tratatului de la Bucureşti. 2) Plata cupoanelor rentei româneşti deţinută de germani. 3) Renunţarea la lichidarea averilor Germane aflate în ţară înainte de război. 4) Renunţarea la beneficiile articolului 18 din tratatul de la Versailles. Este inutil să discutăm acuma valoarea argumentării germane pentru a susţine că singura despăgubire de război ce li se poate pretinde sunt anuităţile din planul Dawes, deci n’au de plătit nimic pentru biletele Băncii Generale, sau dreptul nostru de a nu plăti cuponul de rentă deţinut de Germani, potrivit tratatului de la Versailles. Transacţia presupune concesiuni de ambele părţi, deci părăsirea intransigenţii care este necesară atât timp cât ambele părţi urmăresc integral un drept pe care cred că-l au. Ceea ce ne interesează pe noi, este ca transacţia să fie avantajoasă, şi acest lucru nu-l putem aprecia după afirmaţiunea nimănui, ci trebue să cunoaştem însăşi transacţia. Numai examinând-o, vom putea calcula ceam obţinut şi la ce am renunţat, faţă de pretenţiile integrale şi deduce valoarea transacţiei. Atât timp cât presa liberală va face vagi insinuări, iar guvernul nu va da nici o lămurire, suntem nevoiţi să ne rezervăm judecata. Putem însă spune de pe acuma, dacă nu ceea ce este, cam ce ar trebui să fie împrumutul la Berlin, pentru ca el să reprezinte o transacts. S’ar fi încercat să se stabilească pe cale particulară, condiţiunile unui împrumut iniţial de 200 milioane mărci aur. Afirmăm că nu s’a ajuns la un acord definitiv, care n’ar putea fi decât rezultatul unor tratative oficiale, fiindcă nefiind vorba de un împrumut pur, ci şi de lichidare de litigii, numai reprezentanţii autorizaţi ai guvernelor, sunt în măsură să decidă. Pentru ca un astfel de împrumut să fie avantajos pentru noi şi acceptabil pentru Germania care suferă de şomaj, ar trebui să fie împărţit cam o treime în bani şi două treimi materiale, este absolut necesar să se prevadă furnizarea pe preţuri de concurenţă pentru a fi feriţi de o nouă surpriză ca aceea a ofertei dr. Kind, cu 40 la sută peste preţul concurenţii. In situaţia actuală a creditului nostru dobânda cu care am putea obţine un împrumut ar fi cam 80, la sută. Cum împrumutul reprezintă o transacţie, e necesar să ni se acorde o dobândă mai mică, diferenţa dintre 80 la sută şi aceea ce o vom obţine, reprezintând valoarea tranzacţiei. De la început putem spune că oricât de mică ar fi dobânda obţinută, dat fiind modicitatea împrumutului, diferenţa nu poate reprezenta contravaloarea litigiilor. înclin a crede că acest împrumut nu este decât amorsa unui împrumut mult mai mare în condiţiuni avantajoase, căci numai aşa s’ar putea ajunge la o transacţie favorabilă nouă. Ar fi de dorit ca guvernul german să-şi întrebuinţeze toată influenţa pe lângă bancheri, pentru ca condiţiunile ce vom obţine să ne fie favorabile. Este locul să arătăm că până acuma guvernul german n’a ţinut să-şi exercite această influenţă, şi să constatăm că ne aşteptam la mai multă pulanţă, pentru a înlesni reluarea de relaţiuni de la cari ambele ţări aşteaptă avantaje, convinşi că cele mai mici nu sunt de partea Germaniei. Am căutat să satisfacem o curiozitate legitimă a cititorilor, dândule stadiul actual al împrumutului, despre cari vorbesc, tocmai cei ce nu ştiu prea mult, şi fac tocmai cei cari ar trebui să vorbească. Am ţinut să opunem politicii strâmte de partid, reprezintată de presa liberală, politica ţării fără a prejudeca viitorul. Titus Enacovici . . Cearta Discuţie asupra ţărănismului... Ce este, — fi mai ales cum este ţărănismul fi în special adevăratul țărănism. Controversa a fost pusă la ordinea zilei prin plecarea d-lui dr. Lupu şi procesul teoretic care s’a născut cu acest prilej. Se ştie că d. dr. Lupu s’a proclamat şeful «adevăratului partid ţărănesc». D. Mihalache se reclamă de la întemeerea «adevăratului partid ţărănesc vechi», a cărui şefie principială o păstrează şi al cărui simbol vestimântar îl conservă mai mult ca totdeauna. Intre aceste două părţi interesate principala« contestaţie sunt spectatorii, cari se cred autorizaţi să intervie. Astfel d. C. Argetoianu în Săptămâna d-sale asigură că ţărănismul e un mit, care, de altfel nu răspunde unei psihologii rurale existente. Sunt câţiva târgoveţi, care au decis să se declare ţărănişti, exploatând necesităţi simţite ale pălriei rurale, care în afară de aceste aspiraţii sau nevoi nu e deloc legală moralmente de mitul ţărănismului. La acest capitol, bineînţeles, ţărăniştii adevăraţi sau mai puţin adevăraţi sunt de o opinie contrară. Ceva mai mult , ţărăniştii nuanţa r. Lupu, contestă ţărănismul autentic al foştilor prieteni în special fruntaşi ai vechiului partid. Ziarul d-lui Lupu paremisează cu dânşii şi în caricatură, spunând că d-nii Madgearu, Răducanu şi alţi s’au mulţumit să cunoască pe ţărani numai din vedere, iar d. Citta Davilla, fiind că e un membru la Automobil Club, se îmbracă frumos, — şi nu miroase a năduşală nu poate să aibă pecetia adevărată a ţărănistului. Or se întâmplă că d. Davilla are cu ţăranii din Vlaşca, unde este de şeapte ani ca şef de organizaţie, legături, care dacă n’au asemănări la îmbrăcăminte, sunt în orce caz mai de folos ţăranilor, decât acelea înfăţişate prin purtătorii de iţari... Ne am întoarce astfel cu câţiva ani în urmă, în vremea apariţiei politice a «ţărănismului», şi când era o adevărată întrecere, cine să-şi stabilească mai curând o ascendenţă ţărănească.„ Şi toate astea, vă asigur, sunt de un perfect ridicol pentru oți. Quidam ——ee^w——• de C. SERGIESCU Dela alipirea Basarabiei la blocul ‘le le-a concentrat într’un volum in României Mari, acest colţişor de pământ a devenit subiect de discuţie în politica europeană. Din partea Rusiei s’au făcut toate sforţările ca în faţa lumei să fie înfăţişată chestiunea ca o mare nedreptate şi să dovedească lipsa de raţiune a alipirei Basarabiei României. Acestei propagande formidabile noi nu am opus aproape nimic, astfel că multe din poveţile lansate cu dibăcie de Soviete au prins, creind atmosferă nefavorabilă punctului de vedere românesc. Iată însă că Basarabia începe să intereseze sub raportul ştiinţific şi un profesor german. Dr. C. Uhlig, de la Universitatea din Tübingen îşi propune să analizeze chestiunea sub raportul geo-politic. Rezultate titulat: «Die Bessarabische Frage». Eine geopolitische Betrachtung (1). Cartea, apărută de curând numai, este rodul unui studiu făcut la faţa locului în 1923 şi 1925, studiu compleetat cu utilizarea a peste 100 de volume cuprinzând chestiuni referitoare la Basarabia In prefaţă autorul subliniază că şi-a dat toată silinţa să trateze nepărtinitor chestia Basarabiei şi că la baza studiului stă numai analizarea sub raportul geo-politic, fără nici o tendinţă propagandistă. Pentru noi Românii cartea profesorului Uhlig e un fapt îmbucurător, deoarece streinătatea caută să afle a •) Editura Ferdinand Hirt-Breslau-Königsplatz 1. devărul singură și direct la cursă. Cu toate că în linii generale rezultatul studiului ne e foarte favorabil, poate mai favorabil decât ar fi crezut singur autorul, totuş nu întotdeauna cele cuprinse în foarte multe capitole, corespund purului adevăr. De multe ori se vede clar că Uhlig nu vrea să supere pe Ruşi şi atunci parcă ocoleşte adevărul agăţându-se de fraze nu prea compatibile cu un studiu pur ştiinţific. După ce descrie Basarabia din punct de vedere geografic, trece la bazele naturale economice ale Basarabiei considerând pe scurt toată bogăţia acestui mănos colţ de pământ. Căutând să analizeze sub acest raport în ce parte s’ar îndrepta normal interesele Basarabiei găseşte între altele că lipsa de petrol şi lemne face ca Basarabia să fie strâns legată de România care îi poate da din belşug tocmai ce-i lipseşte spre a se desvolta normal. Capitolul următor tratează despre istoria Basarabiei până la 1878, adică până la căderea ultima dată în mâinile ruseşti. Trecând la populaţie, chestiunea e atacată în plinul ei. Problema aci devine dificilă şi Uhlig nu cam ştie cum să iasă în adevăr «nepărtinitor» din ea. Vorbind de populaţie, ia în discuţie teoria rusească care pretinde că o mare parte din populaţia românească basarabeană e în fond formată din Ruşi sau mai bine zis din Ukrainieni desnaţionalizaţi de Români. Cu toate că recunoaşte imposibilitatea de dovedit în ce proporţie e amestecul, totuş crede versiunea rusească şi chiar tinde să o susţie cu argumente pur ruseşti. Mai mult, când tratează efortul rusesc de a coloniza Basarabia, nu-l consideră ca un efort de desnaţionalizare al elementului autochton ci ca «un fapt cultural de o înaltă importanţă». Curioasă de altfel pare şi afirmaţia că Basarabia numai graţie imigranţilor a devenit «grânarul Europei la Marea Neagră». Revenind la desnaţionalizarea elementului rusesc, după ce constată că faptul e corespunzător realităţii caută să-l susţie încheind cu argumentul că în timp ce limba ukrainiană era oprimată, limba românească nu constituia pentru Ruşi nici o jenă şi în consecinţă nu era supusă nici unei rigori. Această afirmaţie care nu e nici decum corespunzătoare adevărului e cu atât mai curioasă cu cât limba românească era la fel de oprimată, limba de stat fiind rusească, în consecinţă limba autorităţilor, şcoalei şi bisericei. Totuş la urmă, studiind comparativ două tabele de recensământ una făcută de Ruşi pe baza originea şi alta de Robiei. După ce din punct de vedere geo-politic judecat, crede că cu toată majoritatea românească, Basarabia lăsată în voia ei poate nu s’ar mai declara pentru România, trecând la administraţie recunoaşte greutăţile ce sunt acolo de învins şi laudă activitatea pozitivă a conducătorilor militari din provincia alipită. De asemenea de mare importanţă pentru noi e constatarea că Românul este în ce priveşte religia foarte tolerant şi că tratează cu atenţie şi pe reprezentanţii celorlal mâni pe baza limbei, precum şi altele religii. In ce priveşte însă trataconsideraţii ajung la concluzia importantă că: «Rezultat sigur rămâne că mai mult de jumătate din populaţia Basarabiei este după origine şi limbă, românească». Chestia recunoaşterei unirei de către puterile semnatare o vede foarte pesimist şi nu numai că consideră ca imposibilă ratificarea de către Italia, Japonia şi Statele Unite dar crede că chiar Anglia îşi va nega iscălitura. Un capitol destul de interesant e cel privitor la poziţia României şi Rusiei în chestia Basaramentul minorităţilor sub raport cultural îl găseşte aşa de rău încât numai cu vechiul tratament ţarist a de comparat. Capitolul se închee cu consideraţii asupra cazului de la Tatar-Bunar unde caută să scuze faţă de Ruşi sub formă de explicaţie, atitudinea loială României, a populaţiei germane. Cu ocazia aceasta dă ca adevărată versiunea lansată de Sovietecă la Tatar-Bunar măceluri şi împuşcări în masă (Citiți continuarea în pag. 2 a). ------OOițcOO ANCHETE POLITICE Partidul şi d. Oct. Goga Partidul poporului vede în remanierea guvernului un sacrificiu ce se aduce mai mult d-lui Oct. Goga, căruia «tiripturiştii» i-au stat, cum se zice, în gât. Intr’adevăr, d. Goga vrea să lichideze trinitatea Goldiş* Lapedatu-Lupaş, şi pentru început dă ca preţ al lichidării un portofoliu d-lui Victor Moldovan. Partidul nu găseşte că e un titlu suficient înscrierea în partid pentru a deveni ministru și într’adevăr, ar fi inadmis. OCTAVIAN GOGA De aceea, când s’a semnat decretul ă-lui Victor Moldovan, — acum vre-o 10 zile — *leaderii• s’au strâns la d. Goga şi l’au avertizat că nu admit o asemenea remaniere, decât cu o singură condiţie : în locul tuturor celor trei goldişti, — d-nii : Lapedatu, Goldiş şi Lupaş — să treacă trei «vechi averescani», iar pe lângă ei să se strecoare d-l Victor Moldovan, — primă de încurajare pentru lichidarea «grupului goldist». Altfel... - ----A... Complotul majorităţilor ...Altfel, «leaderii» (ministeriabilii) s’au declarat «capabili de o nebunie». Nebunia este o convocare şi o întrunire a majorităţilor fără ştirea şi împotriva guvernului, spre a dovedi d-lui general Averescu că majorităţile înţeleg să sprijine guvernul, dar un guvern care cât de cât să fie expresiunea lor, dar nu o formaţiune de «oameni noui» grupăţi după calcule ori simpatii personale, D. Goga a lăsat însă toată răspunderea asupra d-lui general Averescu şi de aceea a găsit ca cel mai bun moment pentru plecarea din ţară tocmai timpul acesta, când d. Goldiş pretinde că e lucrat de d-sa. Iar partidul că e nesocotit, Ted. Mül wnli j min ml Fä«äiue!li «hf Ministeriabilii în conflict cu d. Oct. Goga. O întrunire a majorităţilor,şi o demonstraţie contra d-lui general Averescu să se întoarcă împotriva lor : d-nii Oteteleşianu, Brăescu, Cornescu, Anghelescu, Stan Ghiţescu şi alţii, mulţi, găsesc în biblicul «cei din urmă vor fi cei dintăiu», o aberaţie politică... ! , , , In partidul poporului, adică, mai sibil ca stagiul vechilor averescani exact, în majorităţile guvernamentale, remanierea a stârnit o adevărată explozie de nemulţumire. Şi dacă până acum nu s’a trecut la fapte precise, la demisii mai mult sau mai puţin irevocabile, la greve demonstrative şi la ameninţări cu... răsturnarea guvernului, aceasta se datoreşte numai totalei incertitudini în care se află majorităţile, — «leaderii» ministeriabili — despre modul în care se va face remanierea, până la sfârşit. Dar singura ştire precisă până acum intrarea în guvern a d-lui V. Moldovan, tânărul şi combativul şef al insurecţiei goldiste botezat în avereseanism a şi produs efecte pozitive. SIONISMUL Intre noţiunile utilizate, al căror conţinut este necunoscut în bună parte, sionismul poate fi socotit ca total obscur pentru elementul românesc. In paginile «Cuvântului» s’a iscat o polemică între evreii ortodocşi (adică evreii intransigenţi, categoric protivnici oricărei evoluţii a iudaismului) şi evreii sionişti. Sionismul a existat totdeauna sub forma unui ideal nebulos, a unei stări sufleteşti lirico-mistică, a unui ideal romantic şi odată pe an în orice familie evreiască s'a strigat: Lesanah habaa be grusalay( fanul viitor la Ierusalim). O nostalgie în care se îmbina extazul religios cu vagile evocări istorice, întreţinea chemarea sufletelor spre Ierusalim, îndepărtat obiectiv al mesianismului iudaic ce nu determina decât pe unii bătrâni habotnici să meargă în cetatea sfântă nu ca să trăiască ci ca să moară, cum determina pe alţii să ceară să li se pună în sicriu o mână de pământ din Iudeia. Nu declarase Moise Mendelsohn că «iudaismul este mai vast decât un teritoriu şi regatul său viitor trebue să fie acela al cuceririi spirituale .» Deci fără nici un obiectiv geografic, templul, cărţile sfinte, riturile religioase se substituiau unui centru geografic, normele de viaţă spirituală suplinind un centru spaţial, caracterizau sionismul mistic. In locul acestui sionism religios, s’a creiat sionismul practic. Pe când afacerea Dreyfus deslănţuise furtuna de pasiuni în Franţa pe când mişcarea antisemită părăsea faza unei dispoziţii sentimentale pentru a dovedi o mişcare politică, un intelectual evreu Theodor Herzl rătăcitor prin Parisul zguduit până în temelii de forţele protivnice a formulat soluţia, după el , naţionalist care e sionismul, dessingura menita sa pună capăt dramei prelungită dealungul veacurilor a poporului evreesc. Şi când a lansat lozinca «Die luden solen, iuden sein» a înţeles ca «evreii să rămân evrei» pe pământul patriei biblice. Restaurarea naţională forma leit-motivul rugăciunilor evreieşti, ce preocupa armata de mistici şi erudiţi ce încercau să descifreze desnodămăntul destinului prin îndelunga răstălmăcire a cărţilor Kabalei, cobora de pe planul metafizic pe cel al realizărilor practice. Până la intrarea mesiei pe un cal alb în Ierusalim reconstituit, Theodor Herzl propunea o soluţie realistă sionismul modern despărţindu-se ca metodă de vechiul sionism mistic, devenind o mişcare politică, având un obiectiv precis şi un dram de înfăptuire limpede definit. Şi de la 1940, dilema «timpul a sosit : trebue să desnaţionalizăm sau să renaţionalizăm» s’a pus tuturor intelectualilor evrei. Intr’un «întoarcerea în Palestina» Israel Zangwill scria «Dacă nu se renaţionalizează iudaismul, echivalează cu o desnaţionalizare pentru totdeauna. Este întotdeauna un flux şi reflux în viaţa naţiilor cum este şi în aceia a oamenilor. O naţie nu poate la infinit să separe rugăciunile ei de practica vieţii. Evreul se găseşte la o răspântie unde îi este peste putinţă să pună piciorul rând pe rând pe fiecare drum». De la 1900 când se scriau aceste rânduri şi până la Decembrie 1917 când Balfour — pe atunci ministru de externe — a făcut istorica promisiune de reconstituire a statului Palestinian un lung drum a fost străbătut. Efortul evreesc — sub impulsiunea acestui miracol Pavnfil Şeicaru minţirea tuturor falselor teorii internaţionaliste — s'a aplicat cu toată pasiunea, cu toată râvna creiatoare asupra obiectivului: creiarea statului evreu. Şi dacă până acum metropolele creiau colonii iată că asistăm la această răsturnare de tradiţii, coloniile creind o metropolă. Fireşte că sunt greutăţi uriaşe chiar în lăuntrul comunităţii evreeşti: o luptă surdă, o luptă înverşunată împinsă până la asasinat între evreii habotnici rămaşi credincioşi nălucei unei mesia intrând pe un cal alb în cetatea mistică a Ierusalimului şi evreii realişti ai sionismului practic şi politic. Evreii ortodocşi opun o rezistenţă vrăjmaşă, o rezistenţă nebănuită celorlalţi în cari văd pe negatorii mesianismului biblic al iudaismului, pe cei care risipesc parfumul mistic al tradiţionalismului religios înlocuindu-i cu o întreprindere practică ce apare ca o profanare faţă de îndelunga aşteptare repetată dealungul veacurilor de la Titus împăratul roman ce a împrăştiat poporul evreesc în toată lumea şi până astăzi, prin refrenul obsesiei mesianice: Lesanah habaa be grusalaym (anul viitor la Ierusalim). Pentru celelalte popoare sionismul poate fi socotit ca un mijloc de clarificare, de delimitare: evreii care vor să rămână evrei se vor duce să trăiască în cuprinsul statutului naţional, Palestina, iar ceilalţi vor trebui să se absorbă în ritmul popoarelor ce le îngădui să convieţuiască. Este un vechiu proces ce va trebui să-şi găsească odată sfârşitul iar sionismul grăbeşte o soluţie şi o clarificare.