Cuventul, iunie 1927 (Anul 3, nr. 774-797)

1927-06-02 / nr. 774

ANUL al IlI-Iea No. 774. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4. STRADA SĂRINDAR, 4 Ttf­efon • 1 37®/® Administraţie b­reton .­­ 378/10 Redacţia Director politic: TITUS CNACOVICI Director : C. GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 0 Telefon­s 3WS4 mc Σ&&&& ;­.v■. Falimentul statisticei d-lui Octavian Goga oo*-oo------­A fost vâlvă mare, polemică în­verşunată de presă stârnită mai ales de paragraful originei etnice pe care d. Octavian Goga o intro­dusese în buletinul statisticei po­pulaţiei. Fără îndoială că printre proaspeţii şi nepoftiţii veniţi, gu­ri ole puturoase ale Galicei, a tre­­cut un fior de spaimă, perspectiva imposibilităţii unei permanentizări în cuprinsul României transfor­­mându-se într’un vis urât. Să recapitulăm- Deputatul Vaier Pop din L. A. N. C- a adresat o in­terpelare ministrului de interne privitor la problema oraşelor. D. Octavian Goga a dat un răspuns cuminte : o politică­ naţionalistă a statului român pentru a fi rodnică treime să aibă ca punct de reazim o statistică exactă, corectă a popu­laţiei Nimic mai înţelept, o sta­tistică a populaţiei fiind o hartă etnografică a ţării şi cu cât o hartă este mai cinstit —­ din punct de ve­dere ştiinţific — alcătuită cu atât înlesneşte mişcarea realizatoare a unei politici naţionale a unui stat. Şi în faţa camerii d. Octavian Go­ga şi-a luat solemna obligaţie de a înzestra politica românească ce este mai presus şi în afară de par­tide — poate chiar în contra lor — cu o hartă etnografică. Totul a fost pregătit cu multă chibzuinţă pen­tru o imediată realizare. Dar se vede că pe ministrul nos­tru de interne îl paşte păcatul ca­ricaturizării oricărei bune intenţii. Aşa s’a întâmplat şi cu volumul «Mustul care fierbe» în care a în­chis pagini admirabil ritmate de o viguroasă inspiraţie naţionalistă, pagini pline de sevă ce — în afară de orice înduşmănire — vor rămâ­ne ca lapidare pagini de proză po­­litică. Asupra volumului «Mustul care fierbe» s’a aşezat o muscă bâ­­zâitoare în versuri — Ciuhurezu sau aşa ceva — care l-a luat în antrepriză pentru a-l impune prin abuzul de încredere al ministrului tuturor autorităţilor. Confratele minor întru Parnas al poetului Octavian Goga creiază prin nesaţ şi lipsă de ruşine o atmos­feră nemeritată în jurul volumului «M­ustul ca­re fierbe». O soartă similară a avut şi ideia statisticei populaţiei pentru alcă­tuirea unei hărţi etnografice a ţă­rii. Dintr’o mare operă ajutătoare politicei naţionale, organele admi­nistrative au procedat exact ca şi musca bâzâitoare în versuri Ciuhu­rezu sau aşa ceva, musca profitoare a unei încrederi acordate, au făcut din statistică o operaţie rentabilă. Dacă primarul unui oraş vrea să devie primar de municipiu, umfla populaţia până la cifra necesară, iar în părţile cu aglomeraţie de nepoftiţi, organele administrative s’au îndeletnicit cu reducerea la minimum a necetăţenilor. Vredni­ca intenţie a d-lui Octavian Goga a naufragiat în ridicol şi vom ră­mâne fără statistică atâta timp cât nu se va complecta această opera­ţie printr’un adaos de sancţiune imediată a Justiţiei faţă de orice falsificare a statisticei ce trebue socotită ca un fals în acte publice (printr-o interpretare mai strictă a legii). Şi cât de necesară, o necesitate imediată, ar fi o hartă etnografică a ţării, pe care numai în treacăt dacă ar privi-o politicianii diverse­lor partide, cuprinse de isteria de­mentă a demagogiei minoritare, ar avea un moment imaginea răului pe care îl fac statului naţional ro­mân prin lipsa de măsură a supra­licitării privilegiilor minoritare. In satul Negreşti din Maramu­reş la patru mii de locuitori 40 de cârciumi ţinute de evrei- Recoltă a procopselii de partid. Şi s’ar putea înmulţi exemplele la infinit pentru a dovedi slăbirea autorităţii statului român. Şi, peste hotare se resimte această slăbire. Altfel cum s’ar explica obrăsnicia studenţilor evrei români şi «pales­tinieni» (cum se întitulează agre­siv) din Pisa de care pomenea într’­un articol de preţioase note Mir­­cea Eliade. Că un student evreu român şi «palestinian» Adlersberg îşi cinsteşte ţara în numele căreia are atâtea înlesniri la universitatea din Pisa, colportând toate nemer­niciile, împingând neobrăzarea până a nega latinitatea noastră — ro­mânii fiind doar turci, purtând şal­varii lui Mahomet — , şi acelaş Ad­lersberg — nume ce trebue reţinut — dacă îşi ameninţă pe coreligio­narul său Eugeniu Calcan, tot evreu dar ataşat ţării din toată inima, pentru sentimentele lui româneşti, toate le face fiind sigur ca poate profita de bursa ţării pe care o insultă şi la întoarcerea în ţară nu­­ aşteaptă nici o sanctunie. S’ar părea lucruri disparate, dar toate sunt într’o strânsă interde­pendenţă. Dacă statistica populaţiei dorită de d. Octavian Goga nu a răuşit, se datoreşte lipsei de sanc­ţiuni faţă de orice păcătoşenie ad­ministrativă­ Când miniştrii se complac în abuz, de ce n’ar face la fel subalternii ! Pamfil Şeicaru Pro Minerva Biblioteca Academiei Române se va închide publicului. E cea mai nouă veste pe care o putem da oa­menilor cari în țara românească se mai interesază de bunurile cul­turii. Aşa s’a hotărât, se pare, în ulti­mele şedinţe intime ţinute sub cu­polă. Ne închipuim, discuţiile vor fi avut în ele ceva tragic. D-l Bianu harnicul şi împătimatul organiza­tor al marei biblioteci, părintele ei mândru şi gelos, s’a opus din, răs­puteri; de sigur, închiderea Biblio- Sfecii Academiei este, într’o ţară chiar numai cu intenţii de cultură, o aberaţie. Dar dacă nu se poate altfel ! Dacă împrejurările dela noi for­ţează o asemenea aberaţie ? Când ne gândim că doi cărturari ca pro­­fesorii Iorga şi Ion Simionescu au opinat — cu ce strângere de inimă! — pentru închidere, trebue să ad­mitem că ei nu s’au plecat decât în faţa unor grele realităţi Academia Română nu mai are bani. Bugetul anului încheiat s’a soldat­ cu un deficit de 7 milioane lei. Un deficit era de prevăzut, dar se socotise cu un ajutor din partea statului. Preşedintele guvernului făgăduise o subvenţie de 5 mili­oane. Nu a dat-o. Iar când i s-a ce­rut, a constatat că nu sunt bani; şi că chiar dacă ar fi de o subven­ţie anuală de 5 milioane nu poate f­i vorba; cinci milioane, odată pen­tru totdeau­na, mai merge, dar a­­­nual... Deci d-l General Averescu nu va da. Ne-o închipuiam dinainte. Pen­tru că ştim ce duşmănie acră şi in­vidioasă poartă unii din sfătuitorii intimi ai d-lui general, Academiei noastre, în care ei nu au putut încă pătrunde. Nu sunt bani ? Să fim serioşi, domnule General. Socotiţi, vă rog, cât ar fi produs numai afacerea cu tăbliţele indicatoare pentru drumu­rile ţării, şi vedeţi cât de uşor s’ar fi acoperit deficitul Academiei... E altceva. Se încearcă asupra înaltei noastre Instituţiuni de Cul­tură, dacă nu o ruşinoasă presiune, cel puțin o abjectă răsbunare. Bani s’ar găsi imediat, dacă o anumită personalitate afoasă şi lovită con­genital de neputinţă creatoare, ar fi îngăduită sub cupolă. Academiei însă îi sunt interzise asemenea tran­­sacţiuni, mai­­ales acum, când viaţa nouă care a început să pulseze în ea i-a impus deja alte criterii de selecţionare a membrilor. Guvernul — actual cel puţin — va refuza deci Academiei deposedate de averi, sprijinul pe care în vir­tutea activităţii ei îl cere nu ca o pomană, ci ca un drept. Iar Biblio­­teca Academiei se va refuza publi­cului cărturăresc­, «din lipsă de fonduri». ...Dacă cumva nației acesteia nu-i va plesni obrazul de rușine. N. I.­ ­—oo*»——— Punctul nostru de vedere Ieri s’a retras recursul nostru fă­cut în Casaţie, înpotriva sentinţei consiliului de război a corpului 2 de armată, prin care d. Titus E­­uacovici era condamnat la 6 luni închisoare. Cum în judecarea o­­poziţiei sentinţa aceasta a fost a­­nulată, consiliul de război decli­­nându-şi competinţa, recursul nos­tru nu mai are obiect­ Cu aceasta se încheie procesul care în istoria libertăţii scrisului românesc înseamnă cea mai răsu­nătoare isbândă a presei. Ea a fost câştigată prin solidaritatea energic şi unitar manifestată a tuturor zia­relor, şi este — după cum am a­­vut prilejul să o subliniem şi altă dată — o preţioasă indicaţie pentru valoarea unei organizări strânse a întregului scris cotidian. Dar tocmai pentru că preţuim această solidaritate şi o socotim ca absolut necesară, înţelegem să dis­cutăm punctele de vedere oare au fost exprimate cu acest prilej, şi cam­ după impresia noastră sunt de natură a reduce putinţa unei ac­ţiuni coordonate şi unitare a între­gii prese pentru apărarea dreptului şi îndatorirlor ei de control. Iată, de pildă, un confrate re­gretă că ne-am prezentat la jude­carea opoziţiei făcute în potriva cunoscutei sentinţe. Părerea lui ar fi fost să trecem peste instanţa mi­litară, şi să nu stăm decât în faţa judecăţii civile a Casaţiei. Nu putem împărtăşi acest punct de vedere. Din două motive: Intâiu, ar fi însemnat că nu a­­vem încredere în justiţia militară. Ştim că această opiniune este răs­­a ” , în unele cercuri. Nu este însă părerea noastră. «Cuvântul» a reprezintat şi reprezintă o ordine morală care nu-i îngăduie să sus­­pid­eze principial o instituţie mili­tară. Că justiţia aceasta poate face uneori greşeli? Evident. Dar asta nu o­ poate descalifica în principiu. Consiliul de răsboiu greşise faţă de noi. Crezul nostru politic, dra­gostea noastră către armată ne im­punea o datorie elementară: să-i dăm prilejul de a se reabilita. Ne­am prezentat deci în fața instanţei, chiar dacă aceasta închidea pen­tru noi riscul unei a doua condam­nări. Felul în care a decurs pro­cesul şi decizia consiliului, cam­ ambele constituesc o frumoasă pa­gină, dovedesc că nu ne-am înşelat în nădejdile şi credinţele noastre. Şi suntem fericiţi că am dat prilej armatei să-şi afirme, printr-o ase­menea sentinţă, ferma ei voinţă şi înaltul ei crez moral. In al doilea rând, procesul nu era al nostru, ci al presei. Pentru noi nu se­­ punea problema dacă vom fi condamnaţi sau nu — aceasta era absolut, indiferent —, ci dacă instanţele militare au calitatea să judece delictele de presă. Părerea Casaţiei în această privinţă e cu­noscută. Ea a casat constant şi fără trimitere sentinţele de condamnare pentru delicte de presă, date de consiliile de războiu. Ce putea face Casaţia ? Să ne achite pe noi, per­sonal, de vină. Căci principiul­ a afirmat de mult. Prin prezentarea noastră înain­tea Consiliului de război, noi am obţinut un rezultat pe care întrea­ga presă trebuia să-l dorească: re­cunoaşterea din partea însăş a in­stanţelor militare că delictele de presă nu ţin de competenţa lor. Ia­tă ce a însemnat sentinţa dată în procesul nostru. Putem noi, în ase­menea împrejurări, împărtăşi re­gretul confraţilor de a nu fi ocolit judecata tribunalelor militare. Dar, se obiectează, în faţa Casa­ţiei s’ar fi putut spune chestiunea legalităţii stării de asediu, şi — probabil — rezolva în sens negativ. Ne îndoim. Casaţia a mai avut pri­lejul să judece această problemă a stării de asediu , şi rezultatul îl ştim. Noi am stat constant pe punc­tul de vedere că procesul nostru tre­bue ţinut într’un cadru strict pro­fesional, şi nu politic. Legarea drep­tului nostru de control de exis­tenţa stării de asediu ar fi însemnat că recunoaştem că în caz de stare de asediu legală, delictele de presă cad în competenţa consiliilor de războiu. Ceea ce noi nu putem ad­mite. Ne pare bine că justiţia militară a fost de părerea noastră, statuând că chiar sub starea de asediu pre­sa cade tot în jurisdicţia tribuna­lelor obicinuite. Iată de ce nu numai că nu regre­tăm, dar ne felicităm de procedura pe care ne-am însuşit-o în procesul nostru, stând până­ la sfârşit în fa­ţa curţilor militare. Mae Ionescu D. TITUS ENACOVICI“­ Lipsi de bună creştere celor şi pe preşedintele Coolidge şi pe crainicul miraculos al ţării sale. Regii şi prim-miniştrii din toată Europa se întrecu­ră în mesa­­gii de laudă pentru cel ce, cu is­­prava lui, mai rupse încă o bucată din infinit pentru uzul omului... Singurul guvern care nu se sin­chisi da aca^t-i î,id''i sărtată întâm­plare fu cel al fericitei Românii. In vreme ce telegramele anunţau că Adunarea Naţională din Buda­pesta consacra o şedinţă festivă pentru celebrarea lui Lindberg, bo­­ierosul nostru guvern delega leneş pe un secretar general de minister să prezinte curentele felicitări pro­tocolare ministrului Statelor-unite, care — la rându-i — ştia să răs­pundă prin cea mai rece şi mai meritat banală dintre mulţumiri. Fir'«*" ■■ vCr,1,,f —;*rc o urca Un gest din cele mai calificatea. | lumii salutară în numele guver­ne a afişat ieri şi deşteptăciunea şi educaţia onoratului nostru gu­­­vern. A fost prilejuit de evenimen­tul cel mai de seamă al vremei, ce­va mai de seamă chiar decât apa­riţia «Mustului care fierbe» , aven­tura formidabilă şi deschizătoare de noua istorie umană cu care a­­viatorii Lindberg onoră Statele­­ Unite ale Americei. Trecerea Atlan­ticului în sbor înseamnă desigur în desfăşurarea civilizaţiei un moment asemuitor cu cel fixat de cealaltă mare aventură de acum 500 de ani, de nebunia lui Columub. La cinstirea acestui moment care e pragul unei lumi ce începe, au participat oficial şi entuziast toate guvernele europene. Nu mai vorbim de Franţa care, deşi îndoliată de înfrângerea sacră a propriilor ei eroi în aceiaşi prometeică tenta­tivă, ştiu să facă noului Columb o primire cum nimeni încă n’a a­­vut în ţara entuziasmului şi a cul­tului bravurii. Președintele Repu­blicii primi pe Lindberg cu ono­ruri militare la Elysée, guvernul cinsti pe erou ca pe un monarh în vizită, consiliul municipal al Pari­sului îi făcu sărbătorirea ce nu e rezervată decât, odată la 7 ani, șe­fului statului. ^ Telegrame din toate capitalele ocupat de marile probleme ale is­toriei ca să se poată interesa de lucruri atât de meschine ! D-l ge­neral Avprescu era absorbit de vi­zitele croitorului care îi confec­ţionează uniformele pe viaţă con­form legii votate recent. D-l Goga se prepara pentru marele match o­­ratoric de la Focşani unde era che­mat­ să vorbească alături de d-l Petrovich ce însemna performanţa lui Lindberg lângă cea pe care mi­nistrul de interne şi-o aranja îna­intea oglinzii şi a d-lui Păstorel Teodoreanu pentru ziua când avea să dea piept cu asul elocinţii ave­­rescane ? Ceilalţi miniştrii ? — ocupaţi şi ei, sărmanii, altul cu schimbarea şoieurului, altul cu un banchet un­de trebuie să străluce, în sfârşit cu toate acele grave chestii cari fac îndeobşte ocupaţia ministerială în România democratică. Deci, n’a fost chip ca măcar unul din ei să asocieze după cuviinţă — guvernul nostru la marea sărbă­­­toare europeană. Treaba a rămas în seama unui secretar general care, într’un târziu, a izbutit să scrie pe curat o misivă expediată cu condica de serviciu la legaţia americană, unde portarul a semnat de primire. ... Şi iată cum ne eliminăm de lesne şi de boiereşte din ceia ce se chiamă în harta morală a lumii Europa. Iată de ce, bunăoară, Un­garia e mai stimată decât Româ­nia în elita sufletească a Occiden­tului !.... Fiindcă nicăeri, ca la noi, nu gu­vernează proştii şi uluiţii automo­bilului ministerial ! Rawa­llac. Şvabii şi Ungurii şi de GRIGORE ION In ultimii cincizeci de ani viaţa politică a Şvabilor se caracteri­­­zează prin lupta ce s’a dat şi se dă şi azi încă între energiile naţionale, încătuşate şi catolicismul maghia­­­rizator. De origine germană, ei cad în Ungaria veche în mrejele bise­ricii catolice care-i orientează cu sila şi cu ademeniri spre Budapes­ta. Mişcarea lui Rocser, Hegen şi acţiunea lui «Deutsch-Schräbische Volksportei» rupe, între anii 1902—1912 vraja urzită şi desfundă isvoarele etnicismului, din care sa adăpat şi viaţa politică a Şvabi­lor dela începutul erei româneşti. Greşeala unor politicani români din Timişoara, cari aveau nevoe de voturi electorale, au încurajat şi ocrotit însă intrarea din nou în viaţa politică a vechei grupări Kossuthis­e, pe care o conduceau Muth şi Blaskovits. Maghiarizarea stăvilită într’o vreme de curentul naţional a reînceput cu forţe noi şi catolicismul maghiar al acestei grupări, îngrijit sub spuză, ame­ninţă azi cu înglobarea şi aservi­rea desăvârşită a coloniştilor din Banat. Opunerea, de care se vor­beşte, a unui catolicism german — de unde l’au luat şi cine-i în frun­­tea lui ? — curentului de maghia­rizare al catolicismului de până acum, este o invenţie naivă. Aşa numiţii conducători de azi ai Şva­bilor, bisericeşti sau politici, n’au desminţit încă niciodată afirma­­ţiunea că ar privi cu ochi buni spre catolicii ardeleni ai lui Blas­­kovics, care-şi vede realizată încer­carea de acum 2—3 ani. Şi lupta de em­, susţinută — ceea ce domnul Brandseh, împotriva evidenţei, nea­gă cu o brutalitate teutonică — de niv.i ac­­autismul Saşilor, slăbit şi abătut în vremea din urmă, se transformă în lipsa sprijinului de la Bucureşti — căci de ce nu am avea noi în România Şvabi germa­ni sau nu unguri ? — într’o apro­piere a catolicilor unguri din Ba­nat cu aceia din Ardeal şi aiurea. Până mai­eri catolicii unguri stă­teau la pândă şi aşteptau slăbirea naţionalismului şi a protestantis­mului german ca să intre în ac­ţiune, înainte cu trei săptămâni s’a­ făcut şi această descălecare ce­ a fost primită cu multă bunăvoinţă de către conducătorii Şvabilor din Banat. Aşa numitul «Siebenbürgis­cher Katholischer Volksverein», în care se concentrează catolicii ma­ghiari din Ardeal, are din acea zi, sub conducerea preotului Rech, o filială şi la Timişoara. Adminis­tratorul apostolic al Şvabilor de eri şi «Weihbischoful» de azi, des­pre care se şoptea că ar fi în frun­tea «catolicismului german» a sa­lutat cu bucurie răspândirea idei­lor acestui «Volksverein». Intro scrisoare, citită la întrunirea aces­te! '"•OmanizaţiaTH le Arad, «Weich­fisch­opol» Augustin Pacha zicea ur­mătoarele : «In dieceza noastră trăesc credincioşi de limba maghia­ră şi germană şi de aceia mă bu­cură intenţia d-voastră de a-i uni pe toţii în aceiaşi tabără şi de a-i îndruma spre acelaş scop». Acest scop se vede lămurit din punctul 3 al statutelor acestei organizaţiuni care zice : «Aeksvereinul catolic vrea să unească pe toţi catolicii din România şi să întrebuinţeze şi să exploateze în chipul cel mai ra­ţional energiile morale şi materia­le ale catolicismului». Augustin Pa­clin ştie tot aşa de bine ca şi Bla­­skovines că la noi în România ca­­lic­ismul se confundă şi este una cu maghiarismul. Ce poate să fie atunci oare scopul urmărit de­ a îngloba în această organizaţiune şi pe Şvabii din Banat ? Mai ales când pe lista membrilor fondatori ce se răspândeşte prin foi volante sub­ titlul «Was will der silbenbür­­gische Katholische Volksverein ?», citeşti şi numele conducătorilor ac­tuali ai Şvabilor (Math, Blasko­­vics, Kräuter) lângă aenin* ale Elemér Syarfas sau Elemér Ia­­kabbffy, cari sunt cei mai tipici reprezentanţi ai maghiarismului. Acum trei săptămâni, e drept, în urma unor atacuri pornite de ro­mâni, conducătorii anumiţi ai Şva­bilor au fost siliţi să demisioneze din această oragnizaţie, dar diag­noza sufletului de azi al «Volksge­­meinschaftului» a fost definitiv sta­bilită. Cu ocazia instalării adminis­tratorului apostolic în scaunul e­­piscopal de aici, Hans Otto Roth, conducătorul Saşilor a și simţit nevoia — ca protestând la o insta­lare catolică — să amintească nou­lui episcop că dânsul nu este nu­­­mai un «păstor al catolicilor» ci înainte de toate «un conducător al germanilor». Nevoia s’o spună era, desigur, mare. Dar vorbele sunt de prisos şi faptele — chiar şi acea­stă intervenţie politică — desmint categoric existenţa vreunui «cato­licism german». Şvabii din Banat sunt iarăşi la o răspântie şi pe cale să devină din nou anexa cato­licismului maghiar din Ardeal. --------10*00-----— Joi 2 Iunie 1927 —- porfcoo— La punctul 13 al comunicatului său, Eforia arată că, pentru spo­­­rirea veniturilor, n’a cruţat nicio măsură şi «a perfecţionat contrac­tele susceptibile de anulare». Indi­ferent de cheltuelile care s’au fă­cut, câştigul procesului asupra Ca­zinoului din Sinaia — pe care nu­mai perseverenţa d-lui Catargiu îl putea duce la bun sfârşit— el re­aduce în patrimoniul Eforiei o a­­vere respectabilă ; modificarea con­tractului de arendare al Caraima­­nului, ca şi al actelor de vânzare referitoare la casele din strada De­­cebal şi Cometa — asupra cărora s’a insistat aşa de sgomotos — con­­stitue adevărate «perfecţionări» după urma cărora Eforia a realizat beneficii apreciabile. Se pare însă că şi în această di­recţie, bunăvoinţa Eforiei a fost înfrântă de aceleaşi intervenţii ne­faste, care au păgubit-o de atâtea ori, iar următorul caz apare ca cel mai caracteristic. In 1921, băile Oc­nele Mari- care erau proprietatea Eforiei ,se găseau de 15 ani, aren­date d-lui Stănescu, cu chiria de 15.000 lei anual. Cum însă în 1922 avea să expire termenul de aren­dare, și, fiindcă antreprenorul era obligat prin contract ca să le pre­dea Eforiei în bună stare de func­ţionare, am delegat pe d-l şef al serviciului arhitecturii să constate starea băilor, indicând toate repa­raţiile ce urmau să se facă. Ra­portul d-sale trebue să existe în arhiva Eforiei. In acel timp, d-l Stănescu a stăruit la Eforie — di­rect şi indirect — ca să i se vândă acele băi sau, prin bună învoială, să i se prelungească contractul de arendare. Drept răspuns la inter­venţia d-sale, am hotărât să se ţi­nă licitaţie pentru arendarea pe un nou termen iar pe de altă parte, am cerut tribunalului Vâlcea să facă o anchetă in futurum. Pe baza acelei expertize la faţa locului, d-l Stănescu rămăsese obligat la exe­cutarea tutulor reparaţiunilor, care s’au evaluat la circa 800­ 000 lei­ Actele trebue să existe la do­sar Nu ştiu ce sa petrecut şi nici cine a intervenit, dar, fapt este că, îndată după plecarea noastră (1922) d-l antreprenor a reuşit să obţină de la actuala Eforie, prelungirea — prin bună învoială—a contractului de arendare. Vechea chirie anuală de 15.000 franci (valuta 1907) a fost majorată (?!) la 25.000 lei (valuta 1922) .In schimb, Eforia a renunţat la clauza din vechiul contract — care obligase pe antreprenor «să predea băile în bună stare de func­ţionare» — şi a primit formula ca «să fie predate în starea în care se află». Faptul extraordinar este însă a­­cela că n’a trecut mult timp şi. Eforia a vândut de veci d-lui Stă­nescu, pentru suma de 700­ 000 lei, nu numai băile cu toate instalaţ­iile lor, dar încă şi cu o respectabilă porţiune de teren din jurul lor Iată ce am numit eu pagubă «ire­parabilă» — căci, de aci înainte E­­foria se mărgineşte la venitul celor 700 000 lei (valuta de azi şi de vii­tor), pe când în trecut primea chi­rie anuală 15.000 franci — adică vie anuală 15.000 franci­­— adică mai de la băi — afară de teren. In aceiaşi ordine de fapte, cred că destul de păgubitoare pentru Eforie, a fost şi transacţia referi­toare la hotelul băilor din­ Sinaia. De­oarece contractanţii nu îndepli­niseră clauza — de a construi în termen — pe baza căreia Eforia ce­dase atâta teren şi material, por­nisem (în 1921) acţiunea pentru re­intrarea Eforiei în proprietatea terenului şi deci chiar a clădirei de roşu. După plecarea noastră, inte­resaţii au reuşit să obţină ignora­rea acţiunii întreprinse şi au ter­minat construcţia hotelului, pe ca­re l’au vândut apoi, Statului, cu 60 milioane lei. In acel caz, Eforia a fost lipsită nu­­numai de venitul terenului (de câteva pagoane) pe care l’a cedat hotelului, dar este legată şi de clauza prohibitivă pen­tru dânsa, că, pe viitor să nu-şi mai exploateze băile sale din parc- Iată de ce am spus că, în general, înstrăinarea averii imobiliare a Eforiei constitue o greşală şi că, dată fiind fluctuaţia valorii ba­­­uului, se compromit chiar venitu­­­rile prezente. Iată de ce se cuvine Eforiei toată lauda pentru cazu­rile când a rezistat diferitelor pre­siuni ca şi pentru perfecţionările favorabile pe care le-a putut aduce unora din contracte. Dr. V. Gom­oiu Spiritul anarhic Despre atentatul dela Silistri s’ar putea spune că este isprava unui nebun. Dar «nebunul» care l-a comis este un «erou electoral». Şi actul îşi schimbă astfel caracterul. Căpitanul Popescu este fostul lo­cotenent Popescu din jandarmi, ca­­re a lovit la Zguriţa pe d. Pan Ha­­lipa care, era în propagandă elec­torală. Faptul s’a petrecut sub guvernul precedent. Se ştie sgomotul ce l-a produs atunci sălbateca agresiune şi cum întâmplarea dela Zguriţa a fost o punte sentimentală, pe care s’a făcut cea dintâi apropiere, gra­ţie intervenţiunei d-lui N. Iorga, între opoziţia naţională şi cea ţără­nistă în Cameră şi afară din par­­­ament. Ancheta făgăduită s’a re­­zumat în mutarea locotenentului Popescu, care, în schimb, a fost a­­vansat, căci astăzi este căpitan. Generalul Averescu a ridicat la rangul de instituţie de Stat rolul jandarmeriei în fabricarea majori­­tăţilor parlamentare. Acte ca cele dela Zguriţa au fost numeroase. Barbariile cele mai ca­­racterizate, despre care discutarea validărilor la Cameră a dat un im­­presionant tablou, au trecut ca niş­­te simple incidente, peste care s’a aşternut apoi muşamaua amnistiei. Şi anarhia a căpătat astfel o formă de încurajare oficială. Cel care a bătut pe un fost ministru şi un fruntaş al ţârei, — şi s’a ales cu o avansare, poate împuşca pe un pre­­fect, crezând că va recolta cel mult un arest disciplinar. Au fost mulţi cei cari au spus —­ şi nu odată, — că încurajarea bru­­talităţei pe contul puterei adminis­­trative, va îndemna şi la utilizarea aceloraşi mijloace pe cont propriu. Atentatul de la Silistra este o exemplificare foarte tristă a acestei psihologii de anarhie. Iar acest guvern al «ordinei» nu face decât să încurajeze spiritul a­­narhic în ciuda arbitrarului ab­surd din care-şi face un orgoliu. Câte declaraţii solemne nu s-au fă­­cut de pe banca ministerială în Parlament, precum şi în alte împre­jurări, despre asigurarea disciplinei şi liniştei universitare. Dar serile trecute au avut loc norii manifestaţii studenţeşti. Iată ce fel e «mustul care fierbe» — şi care se vinde prin administra, fie în volum cu o mie de lei exem­­plarii, — s’a arătat în Cameră. Y. •-------»*-00-------­ (Citiri în pag. IV-a) Şedinţa delegaţiei economice a gu­vernului

Next