Cuventul, iulie 1927 (Anul 3, nr. 799-824)

ANUL al 111-lea No. 798 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRADA aAuiriUAR, « Teiefon • J 318/U Administraţia îeietOQ . I ftJ#/lu tteuaciia Director politic s TITQS ^NACOVICI Director t C. CON^gi*Jl. Tuuacitatea nurului, concesmiuata exeiusiv SOCIETAIII fitOERAU DE PuSUCITATE CAitOL SCHUUi­a si S. BERuEtt Str, bug. Carada ( toata ttaragheoroaievîci), 9 m­­eton Ø 3 US4 EXEMPLE A murit un om care s’a dăruit, prin tot ce a avut mai nobil, mai curat, patriei sale. Poate pentru a învinge mâhnirea ce i-o provoca prezentul, Vasile Pârvan s’a adân­cit în trecutul îndepărtat pe care numai o măreaţă imaginaţie îl poa­te evoca, din câteva sfărâmături de marmură sau piatră cioplită. Ne cunoaştem prea puţin originile, nu ne-am lămurit, nu ne-am trudit nici­odată să ne lămurim elementele pe dealungul veacurilor s-au contopit în sinteza de rase a neamului ro­mânesc. Avem câteva noţiuni vagi despre daci, despre cucerirea Da­ciei de către romani, despre înce­puturile de viaţă romană aici şi a­­poi încep veacurile pe care istoricii le rezolvă grăbit prin formula ge­nerală, năvălirile barbarilor. Pe Va­­sile Pârvan îl pasiona spaţiile com­plet obscure ale istoriei pământului românesc, el vroia să gonească ipo­tezele facile svârlite de istoricii dar­nici în afirmaţii, prin date cucerite prin îndărătnica muncă disciplina­tă a săpăturilor făcute cu acea su­perioară orânduială a omului de ştiinţă exactă. Şi dacă avem câte­va informaţii precise asupra Da­ciei înainte de romani, despre Dacia sub cucerirea romană, lui Vasile Pârvan, i le datorim. Un om sceptic — vecinie avea pe buze un surâs a­­mar şi îngăduitor — un om de pa­sionata concentrare interioară, un om de singurătate meditativă şi to­­tuş o forţă ce radia ca nimeni altul, entuziasma harnice, vrednicii reali­zatoare. Puţini profesori universi­tari se puteau mândri ca Vasile Pârvan, de elevii lor, de pasiunea de ştiinţă pe care o stârnise în su­fletele celor tineri, fiindcă prea pu­ţini profesori universitari au trăit bucuria amplificării prin acea îm­părtăşire a gândului studenţilor, prin extinderea preocupărilor ce cresc energie spirituale, ce durează tării morale. Studenţii lui Vasile Pârvan pot fi socotiţi ca o mustrare vie pentru atâţi profesori universitari figu­ranţi la catedre de care nu-i leagă nici o iubire. Pe atâţia oameni i-a sedus poli­tica, smulgându-i din înălţimile gândului, spre a-i rostogoli în are­na politicei, pe atâţia ambiţia poli­tică i-a sedus ,pe Vasile Pârvan nu sunt prea puţini care ştiu un fapt ce situiază admirabil pe cei ce fost Vasile Pârvan. Partidul ţără­nesc pentru a dovedi că înţelege alt­fel politica decât o forţă de selec­ţie a derbedeilor electorali, şi a în­dreptat privirea spre Vasie Pâr­van, căruia s-au grăbit să-i ofere şefia partidului- o primejdioasă tentaţie pentru orice vanitate, o se­ducătoare perspectivă pentru orice ambiţie şi totuş cu acelaş zâmbet sceptic de înţelegere a inutilităţii risipei de energie în tumultul politic, Vasile Pârvan a refuzat. Modestie? Nici gând, căci el ştia prea bine ce reprezintă, cu ce­­ a dăruit Dumnezeu pentru a avea ipo­cr­izia modestiei, dar tocmai fiind­că se cunoştea aşa de bine nu acceptat să-şi irosească inteligenţa în stearpa frământare a politicei. Prizonier al cărţilor, poet al amin­tirilor din marmură, pe care le des­­gropa din uitarea veacurilor, el co­lecţiona titlurile de nobilă ascen­denţă ale neamului românesc. Şi a­­c­um recapitulaţi tot ce a putut pre­­ia într’o viaţă scurtă, cu un trup şubrezit pe atâta vreme a fost chi­nuit de sărăcie sau de strâmtorare, tot ce a putut aşeza în paginile a­­tâtor cărţi, tot fermecătorul ames­tec de severă, de exactă ştiinţă şi de armonioasă poezie, recapitulaţi ritmul clasic al atâtor pagini în ca­re s’a spovedit sufletul lui Vasile Pârvan şi măsuraţi ce a însemnat în viaţa culturală a ţării, cât a spo­rit cugetarea românească a cel ce a trăit smerenia orgolioasă a muncii fără odihnă. Şi acum vedeţi indiferenţa oficia­lităţii, participarea de mântuială la un doliu naţional, la marele do­liu al culturii româneşti­ Vă amin­tiţi emoţia de care fusese cuprinsă oficialitatea la moartea lui Alecu Porcu? Vă amintiţi cum s-au decre­tat, cu ce repeziciune, cu ce dezgus­tătoare, umilitoare spontaneitate, fu­neralii naţionale pentru cel ce a în­truchipat în proporţii apocalipti­ce politica jafului în biata gospo­dărie românească ? Toţi aveau aerul unei neconsolate pierderi, ca şi când s’ar fi prăbuşit cel mai puternic stâlp al statului român. Era o întrecere de provocă­­toare slugărnicii faţă d­­ cadavrul marelui preot al neruşinării poli­tice. Şi acum când a murit unul din cei ce a înălţat cugetarea româneas­că, unul dintre cei mai vrednici muncitori ai culturii româneşti, u­­nul care a trăit din bucuria pe care numai asceţii şi sfinţii o cunosc, bucuria de a te dărui semenilor tăi prin tot ce ţi-a dat Dumnezeu mai bun şi mai curat, o răceală semnifi­cativă a cuprins oficialitatea. Gândiţi-vă ce îndemn spre muce­nicia gândului pot avea cei tineri, gândiţi-vă ce morală descurajantă pot desprinde acei ce se ridică acum şi vor medita îndelung nedumeriţi asupra ciudatei intervertiri a valo­rilor : funeralii naţionale er au de­cretat pentru Alecu Porcu nu pen­­tu V­asile Pârvan, Pamfil Şei­cam fantezist Recensământul populaţiei pare să fi fost în adevăr, o operaţie neferi­cită. Nu s'au cheltuit, după cum a arătat ministerul de interne, de­cât patru milioane, ceea ce ar face să se crează, că n’a existat «o margine» destul de copioasă pentru executa­rea «operaţiei», — dar rezultatele ei dovedesc că cele două perechi de milioane s’au risipit pentru nimic. Discuţia din consiliul municipal al Bucureştilor asupra acestei ches­tiuni învederează, că numărătoarea populaţiei s’a făcut pe temeiuri fan­teziste. De general Nicoleanu, prefectul poliţiei Capitalei, de zece ani aproa­pe în slujba aceasta sub autoritatea căreia se află şi biroul populaţiei, deci având puncte de reperaj soli­de, estimează la 800.000 de suflete lo­cuitorii Bucureştilor. Recensământul ministerului de in­terne îi totalizează la 161.0OO ! Spre a se vedea ce grotească şi ri­­diculă e cifra, se găseşte o indicaţie precisă în volumul al II-lea al me­moriilor lui Al. Marghiloman, privi­toare la începuturile ocupaţiei ger­mane. Au făcut şi nemţii în Bucu­reşti uri recensământ la începutul lui 1917, nesocotind decât strict po­pulaţia oraşului. Rezultatul opera­ţiei, executată în trei zile, a dat 315 mii suflete. Şi era în anul de băje­nie, când cel puţin un sfert dacă nu jumătate din locuitorii Capitalei, plecaseră în Moldova. Iar acum, şi după zece ani de creşter­e continuă a numărului, de abia 150.000 în plus ? De altminteri, că cifra recensământului actual este cu mult inferioară realităţii, cade sub simţul comun, nu numai sub cel comunal al domnilor edili. Şi două ipoteze se prezintă . Sau organizaţia recensământului a fost aşa de prost făcută, încât for­mularele ce trebuiau distribuite au servit la alte uzuri, fie ale agenţilor respectivi, fie ale cetăţenilor care n’au fost ţinuţi din scurt ; or, cei în­sărcinaţi cu operaţia au crezut mai nemerit să se abandoneze în voia inspiraţiei, complectând golurile aşa cum le-a trăsnit prin cap. In orice caz, după cele petrecute cu Bucureştii putem conchide ce s’a făcut in restul ţarei. Patru milioane devin astfel sumă considerabilă, căci a fost arun­cată pentru o treabă ce trebue re­luată în complect. Averescanh, chiar când au avut un pretext legal de cheltuială, au trebuit să-şi dea în petec, Quidam (Citiți în pag. IV-a) Amnistia E foarte firesc lucru ca pentru o bună parte din admiratorii lui Nietzsche titlul de mai sus să pară deplasat şi oarecum având o nu­anţă de blasfem. Filozoful german nu glumea niciodată; era sarcastic, de o vervă toxică şi mai cu seamă serios până la nebunie, după cum s’a văzut mai târziu. Nu făcea com­promisuri de conştiinţă, socotindu­­le destul de compromiţătoare pentru omul ce-şi impusese o disciplină su­fletească, cum numai rigiditatea u­­nor profesori nemţi o poate con­cepe. * Cu ocazia reeditării operei Marchi­zului da Sada, Doctrina lui reflectă puternic au­torul. E plină de lumină şi de noapte. Aceiaşi noapte care spre sfârşitul vieţii sale l-a primit fără să i se ceară audienţă. Privind via­ţa prin­ prisma unui tragism cosmic, viziunea lui prinde frânturi apoca­liptice exprimate apoi în formule biblice. Nietzsche era mai sumbru chiar decât decorul în care şi-a scris cele mai expresive cărţi. Ce legătură poate fi deci între el şi Marchizul de Sade, veşnic cochet, pudrat, so­cotit un spirit uşuratec şi care-şi ucisese dela o vârstă foarte fra­gedă toţi Dumnezeii?.. Marchizul nu trecea drept un fi­lozof. Teoriile lui ne sunt sugerate de o formulă destul de elocventă : sadismul. Această «doctrină» i-a su­pravieţuit şi constitue cartea de vizită ce-l recomandă posterităţii. Se plictisea foarte. Avea nevoie de senzaţii tari, capabile să-i gonească pentru un moment spleenul negru. Avea prea multă originalitate în dânsul ca să nu dispreţuiască co­munul. Această originalitate l-a fă­cut să trăiască mare parte din via­­ța lui în închisoare şi balamuc un­de a reflectat la răutatea şi mici­mea omenească, manifestate faţă de spiritele alese. Refuza să dea orice explicaţie profanilor şi făgăduia to­tul chiar când autorităţile constatau moartea femeilor, cari simţiseră mângâerea biciului sau cruzimea activă exercitată de scepticul mar­chiz. Persecuţia semenilor l’a făcut mi­zantrop. S’a refugiat atunci în lu­mea animalelor. Le iubea, le res­­­pecta pudoarea şi numai atunci când — graţie unei intuiţii ascuţite, pen­tru noi inexplicabilă — observa un consimţământ, de Sade poruncea virilităţii sale să sacrifice pe altarul graţiilor animale. Uşor ne putem închipui câtă admiraţie avea dânsul pentru o fem­ee dacă o pre­fera unei curci tinere şi zburdal­­­nice....­­ • Aşa­dar, distanţă ca de la cer la pământ între Nietzsche şi marchizul de Sade. Orice apropiere constitue cu drept cuvânt o profanare a spi­ritului nietzscheean. Cu toate a­­cestea nucleul doctrinei lui Nietz­sche îl găsim în «filosofia de bu­­doar» a marchizului. Toţi pomenesc de moraliştii francezi, Montaigne, Vauvenargues. «La Rochefaucould ca unii ce au influenţat direct pe Nietzsche. Alţii vorbesc şi de evo­­luţionismul englez. Nimeni nu spu­ne un cuvânt despre marchizul de Sade, ale cărui idei se potrivesc de minune cu cele ale gânditorului german. Cunoscând timpurile în care au trăit ambii şi înarmaţi cu cel mai profund respect pentru per­sonalitatea uriaşă a lui Nietzsche, nu putem contesta faptul că acesta a suferit influenţa directă a per­versului marchiz. (E vorba de influ­enţă docrinară fără doar şi poate). Şi unul şi altul au aceleaşi pă­reri despre religie, morală, biserică şi slujitorii ei. Acelaşi criteriu de apreciere, acelaş mod de argumen­tare şi aceleaşi concluzii. Creştinismul a deviat sufletul o­­m­enesc de la adevăratul ideal, sănă­tos şi consacrat de experienţă. Reco­mandându-ni-se adoraţia unei hi­mere (viaţa viitoare) ne chinuim pe pământ. Morfina religiei creştine a adormit toate calităţile, cari for­­­mau obiectul adoraţiei lumei anti­ce. In locul egoismului sădit în noi de natură, ni se indică iubirea de aproape, mila, libertatea şi egali­tatea. Este morala celor slabi, morala asceţilor cărora le repugnă culti­varea personalităţii în vederea des­făşurării dinamice, sălbatice chiar a individului. Mila, sau fiantropia cum obişnueşte să spună de Sade, deprimă sufletele şi măreşte mize­ria. Individul trebue lăsat să se sba­tă, să sufere toate constrângerile posibile căci numai astfel i se des­voltă calităţile pentru viaţă. Cei slabi dacă nu pot rezista să fie sacrificaţi, căci nimeni nu se sinchiseşte, în furia unei lupte, că tovarăşul de arme rostogolit din şea stropeşte cu crechii copitele ca­lului. Principiile morale, iarăşi trebuesc condamnate, căci ele ţin în lanţ ins­tinctele naturale a căror manifes­tare spontană constituesc adevăra­tul sens al vieţii. Morala care izvo­răşte din slăbiciune, din milă,­­«mo­rala sclavilor» spune Nietzsche) poate fi considerată ca un cancer ce roade organismul sănătos al po­poarelor. Lumea trebue condusă de «aristocraţi» cari au morala lor, o creiază de cele mai multe ori pe a altora, dispreţuesc prejudecăţile con­stituind în general adevăratele va­lori ale unui popor. Acestea ar fi vederile directive ale teoriei lui Sade. Nietzsche şi la însuşeşte, le fecundează cu spiritul (Cîn­fi continuare în ipa. U &l ÎNSEMNĂRI *­ Marchizul de Sade! de C. NESTOR ANCHETE POLITICE Guvernul nu şi opoziţia faţa alegerilor D. general Averescu mai preconizează retragerea opoziţiei. O sesiune parlamentară de răfuială Guvernul Brâtianu nu este mul-­ gurul concludent şi operant — este numit de modul cum decurg lucru-i asigurat prin alt© mijloace... nule în preajma alegerilor, căci ex-­­cesul de zei dela periferie, — spre a se asigura rezultatul lor — încur­că socotelile dela centru. Intr’adevâr, partidul liberal face şi de altădată o eroare pe care a In faţa acestei săvafiuni şi după ce se poate vedea că numai între naţional-ţărănişti şi liberali se dă asta. — d. general Averescu face eforturi spre a determina o acţiune concertată a întregei opoziţii: şeful partidului poporului încearcă din nou să determine o retragere a opo­­ziţiei din alegeri. Mesagiile d-lui general Averescu către şefii de partide vor rămâne .nsă tot fără rezultat: partidul nu­­!; -m­al-ţărănesc este decis să lupte împotriva oricăror adversităţi şi speră, — pe ce s’o fi bizuind ? — să împiedice falsificarea alegerilor şi să obţină rezultate care să facă im­posibilă o liniştită guvernare a d-lui Brâtianu. In ce priveşte pe d. Ior­ga, — d-sa, de­ asemenea, este pentru participa­rea la alegeri, aşa că noua iniţia­tivă a d-lui general Averescu va da .­eş: opoziţia vrea să ajungă la luptă cu guvernul Brâtianu în Par­lament. O sesiune de răfuială mai săvârşit-o şi în trecut, — şi pe care a agravat-o partidul poporu­­lului, în alegerile trecute, între­buinţează mijloace de presiune asu­pra alegătorilor şi de împiedicare a campaniei electorale absolut inu­tile, din moment ce rezultatul —­sin Nu se poate ajunge la o acţiune unitară a opoziţiei de răfuială în Parlament, prin des­chiderea acolo, — şi la momentul care nu va putea fi împiedicat — a unor discuţiuni grave, delicate, su­părătoare pentru d. Brâtianu- Scurta întrunire a Camerelor nu va fi doar obicinuită încriminare: «Parlamentul fraudei şi al teroa­re’». Informaţiuni din bună sursă î­ o îndreptăţesc a afirma că dela în­ceput opoziţia va începe răfuiala­­ ca guvernal Bratianu pe marile Se poate prevede astfel, o sesiune | probleme de stat. D. IONEL BRATIANU X ____i­ „Nu ripostăm, acuzam -V--­ Cu o mare doza de inconştienţă partidul liberal a pornit o dârză campanie contra guvernării averes­­cane. Ce-o fi urmărind d. Vintilă Brâtianu inspiratorul acestei cam­panii, este greu de priceput. Recu­noaşte presa liberală în fiecare zi că partidul poporului este în des­compunere şi că greşelile şi vârsta d-lui general Averescu iau scos din viaţa publică. Ştim şi noi cu toţii că această părere este înteme­iată­ Atunci pentru ce campanie ? Nu înţelege d. Vintilă Brătanu că această campanie scoate în eviden­ţă greşeala d-lui Ionel Brâtianu de a fi încredinţat puterea în Martie 1926 generalului ? Şi atunci, parti­­dul era tot acela de azi, iar d. Ave­rescu nu era mai puţin împovărat de greşeli, nici la o vârstă când un om mai poate învăţa ceva. Şi atunci, noi toţi am fost contra unui guvern Averescu. Când d. Brâtianu, sfi­­dându-ne pe toţi l-a inventat prim­­ministru, provocând concursul frip­­turiştilor naţionali şi marghiloma­­nişti, nu găseşte că este deplasată critica unei guvernări pe care nu­mai d-sa a impus-o ţării . Tot tim­pul guvernării averescane, noi am arătat greşelile şi am cerut îndrep­tarea nu de la guvern, ci de la d. Vintilă Brâtianu — tutorele guver­nului; prin urmare 14 luni d-sa a fost acuzat și complice prin tăcere. De unde ia d- Vintilă Brâtianu cu­rajul de a se transforma în acuza­tor ? La atacurile liberalilor răspunde d. general Averescu. Bietul general! In halul de iresponsabilitate în care se găseşte, a uitat că slugărnicia faţă de liberali, nu-i poate servi. Răspunsurile sunt lamentabile şi poartă ca motto: «Nu acuzăm, ri­postăm­». Atacat, bătrânul general n’are puterea să răspundă printr’un contra-atac, ci stă umilit şi pledea­ză circumstanţe uşurătoare. L­a a­­ceasta se reduce toată riposta d-sale. Şi nu numai generalul dar şi cola­boratorii săi tineri stau într’o de­­fensivă compromiţătoare. D. Goga declară că ştie multe, dar nu divulgă nimic. D. Garoflid răs­punde atacurilor puţin inteligentu­lui domn Cipăianu — elevul lui Porcu — scoţând din imensul dosar al «magistrului», lucruri anodine; iar d. Manoilescu publică date sta­tistice, fără discernământ, aşa că unele se întorc în contra tezei sale. De mai bine de treizeci de ani, de când citesc ziare româneşti, am constatat continuu că opoziţia acu­ză guvernul de greşeli pe care le-a făcut şi ea când era la guvern, iar guvernul se apără invocând prece­dentul ultimei guvernări a opoziţiei. Acest procedeu arată cât de lipsiţi de memorie şi de spirit critic, con­sideră guvernanţii, şi pe gazetarii independenţi şi publicul. Cu singu­ra deosebire că azi guvernul atacă, asistăm la acelaş spectacol-D. Vintilă Brătianu atacă pe a­­verescani că au distribuit exceden­tul pe 1926 ilegal din două puncte de vedere: întâi fiindcă distribuţia s’a făcut printr’un jurnal al consi­liului de miniştri — nu prin lege — şi al doilea fiindcă excedentul a fost distribuit înainte de Septem­­bre, contra prevederilor legii comp­­tabilităţii. Uită d. Vintilă Brătianu că d-sa a procedat şi în 1925 şi în 1926 exact la fel, căci aprobarea par­lamentului este o simplă formalita­te pe care şi d. general Averescu ar fi îndeplinit-o dacă ar fi ştiut că pleacă. Uită d. Vintilă Brătianu că din cauza acestei distribuţii îna­inte de timp, d-sa a dat credite mai mari decât excedentele, aşa că la plecarea din Martie 1926, a lăsat moştenire un deficit de 3 miliarde şi jumătate. Aceste lucruri noi le-am divulgat din Martie trecut pe bază de cifre provenind din acte oficiale. In răspunsul său d. general A­­verescu, invocă precedentele create de d- Vintilă Brâtianu, şi confirmă şi existenţa deficitului. Uită însă să ne spună de ce a re­partizat excedentul pe 1926, când ştia că are un deficit de pe 1924 şi 1925 neacoperit, şi care nu se pu­tea acoperi din alte resurse . Cum este posibilă o polemică pe baze aşa de şubrede ? Cât timp cred guvernanţii că se pot duela cu gloanţe de miez de pâine, pentru a prosti publicul, fără nici un pericol pentru combatanţi ? In afară de presa de partid ofi­cială şi de presa liberală clandesti­­nă, sunt şi ziare independente (în­trebuinţez pluralul din modestie). Aceste ziare, sau cel puţin unul din ele, va demasca reaua credinţă a polemicilor şi va stabili răspun­derile. In cazul de faţă rezultatul este următorul : D. V. Brătianu are dreptate când acuză pe d. general Averescu. D. general Averescu are dreptate când acuză pe d. Brătianu. Amândoi au procedat cu uşurinţă în manipularea banului public­ A­­mândoi au distribuit excedente mai mari decât aveau şi n’au acoperit deficitele trecute. Amândoi sunt tot atât de vinovaţi. Şi când se acuză unul pe altul sunt sau inconştienţi sau îşi bat joc de lume. Titus Enacovici Vineri 1 Iulie 1927 ­ Principiile expuse de d. Enrico Corradini *­ Transplantată pe terenul biologic, viaţa Italiei, pe toate domeniile, se prezintă ca o pulsaţie puternică şi regulată ce trece din creaţia în crea­ţie, prin mijlocirea acului regula­tor de organisme care este fascis­mul, devenit, astăzi, din revoluţie socială în tradiţia pris, care trecutul învie şi viaţa este dis­ciplinată, pentru a merge spre o ţintă numită de unii imperialism, dar care, de fapt, nu este decât cău­tarea dreptului de a trăi. In drumul spre această ţintă, fas­cismul s’a găsit într’o dilemă : emi­grare sau colonizare. Aşa cum s’a pus şi pe timpul când Francesco Crispi avea în mână conducerea e­­pocei de consolidare a statului răsă­rit de pe urma unirii tuturor prin­cipatelor italiene. Pe atunci, Crispi n’a stat mult să aleagă. Emigrarea înseamnă răsleţirea poporului şi slăbirea paterei naţionale şi de stat. Numai colonizarea desvoltă şi întăreşte. Dar a fost învins, de pă­rerea contrarie a liberalismului şi democraţiei, cari au pricinuit în­frângerea din Abisinia şi, odată cu aceasta, părăsirea ideei de coloni­zare.Mersul vremii, însă, n’a întârziat să pună această problemă spre re­­zolvire oamenilor de stat italieni, cu acea urgenţă reclamată de pro­lificul rasei. Cum o înţelege fas­cismul? D. Enrico Corradini, teoreticia­nul fascismului, fixează principiile colonizării. Intr’un discurs ţinut la Triest, admirabil ca putere specu­lativă şi de o vigoare vibrantă, o­­bicinuită în toate lucrările sale, d-sa se ridică împotriva emigrării — a­­cest maltusianism servil — care nu aduce, producţiei şi desvoltării sta­tului, nici un aport, nici pe terenul social, nici pe terenul economic şi, cu atât mai mult, pe cel politic. Aci rezidă reaua credinţă a inter­naţionalismului, care acuză Italia de imperialism. Căci, ce înseamnă imperialism, dacă nu cucerirea de teritorii — prin ce mijloace, şi sub ce formă nu importă — spre a le exploata, prin populaţia lor, în fo­losul cuceritorului, care nu depune decât serviciul de pază, puţine spe­ze şi un imens serviciu de acumu­lare. Ceea ce nu e cazul cu poporul italian. Italia cere colonii, pentru ca, prin munca fiilor săi, le poa­tă reda producţiei şi să le facă acce­sibile desvoltării, premergătoare ci­vilizaţiei. Oricine poate invoca acest drept? Nu. D- Corradini spune: o naţiune poate avea colonii, poate fi coloni­zatoare, numai dacă întruneşte pa­tru condiţiuni: capacitate prolifică capacitate de a produce, capacitate de a cuceri, capacitate de a orga­niza. Sunt condiţii, pe cari Italia de astăzi le întruneşte într’un bu­chet bazat pe disciplina fascistă şi pe acel misticism războinic, ce vi­brează în cămăşile negre. Desigur, aceste condiţiuni stabi­lesc un drept­ personal. Dar drep­tul personal nu are valoare, decât dacă se împacă cu cel al semenilor. Şi cum el trebue să se valorifice în târg­­ internaţional, încă a­pare mai mult o simplă socoteală de a­­­casă... D. Corradini, însă fixează dreptul Italiei ce reese din aceste condiţii în cadrul de ansamblu al problemelor şi principiilor din târg ce formează azi aşa zisul spirit in­ternaţional. Cum se valorifică acest drept naţional, faţă de acest spirit internaţional? D. Corradini catalo­ghează acest spirit, secţionându-l în patru. E spiritul societar al Genevei, ca­re trebue luat aşa cum este, care uită că naţiunile purced spre mai binele lor, numai prin ele înşi­le, conform forţelor lor. E spiritul pa­cifist de la Locarno, care uită că războiul este etern şi că demonul lui circulă, pe păipâni, alăt­uri de demonii vieţei şi ai morţei. E spiri-­Uil la dezarmare de la Geneva, Washington şi Locarno, produs post­belie, după ce a fost produsul foş­tilor conducători ai Europei. E spi­ri­tul sectar şi egoist care spune că Italia a ajuns târziu la masa colo­nială, când nu mai e nimic de dis­tribuit. Exprimă acest spirit internaţio­nal situaţia definitivă, şi poate el fixa, împiedicând desvoltarea ener­giilor unui popor în drumul său spre civilizaţie? D. Corradinii făcând e­­logiul calităţilor poporului italian, care sub bagheta lui Mussolini, vi­brează într’un ritm puternic de ac­ţiune, anunţă: E de ajuns să fie ga­ta Italia şi Italienii şi bunele oferte ale lumii nu lipsesc şi nu vor lipsi. Iatâ politica colonială a Italiei, instrumentul ei de realizare. Pe ca­re internaţionalismul fraem­ascuro (Citiţi continuare în pag. 11­ a) ------exo—---­ O lovitură piezişe a încercat zia­rul «Viitorul». In ce scop, nu înţe­legem încă. Pentru că gestul e prea ireverenţios şi prea subversiv, — şi ori­cât tradiţia «roşie» a liberalilor ne-ar fi prezentă, noi refuzăm în­că să credem că stăm în faţa unei aşa de nemaipomenite îndrăzneli. Şi totuş «lovitura», îndelung stu­diată probabil, a fost pusă la cate cu tot aparatul necesar, într’o for­mă nevinovată, — la un loc inofen­siv, în foiletonul ziarului. Iată împrejurările: în Bucureşti a sosit comicul francez Dranem, pen­tru o sere de exhibiţii înr­ o com­panie de reviste. Din toată presa romănească, singur «Viitorul» a gă­sit bine şi cu care să închine «mare­lui artist» un foileton, examinân­­du-i cariera, analizăndu-i jocul şi salutăndu-l în numele... pudicului bucureştean. Importanţa acordată bietului his­­,­­,on pensionar este exagerată şi neînţeleasă. Ea devine însă deodată semnificativă, dacă ne amintim că Iranem este autorul romanului «u­­m­oristic» Une riche nature. Cartea aceasta, apărută acum vreo trei ani, este o scabroasă şi abjectă bătaie de joc la adresa ţă­rii noastre, care nu e numită, dar­ e prea suficient identificată prin bogate indicaţiuni geografice. Nu vreau să insist asupra cuprinsului ei; observ numai că de la Jeux de princes a lui Willy, carte interzisă pe vremuri în ţară, nu şi-a mai în­găduit nimeni asemenea desgustă­­toare necuviinţă la adresa noastră. Une riche nature a intrat în ţară sub trecuta guvernare liberală. Nu mă înşel, dacă afirm că cel puţin 500 de exemplare din acest roman s-au vândut la noi. Ministrul de In­­terne de pe vremuri nu a intervenit şi nu a confiscat. De ce? E încă un punct de elucidat. Şi acum iată-l pe foiletonistul o­­ficiosului liberal «Viitorul» sărbă­torind pe Dranem şi invitând pu­­­blicul să-l primească aşa cum se cuvine unui sol al culturii franceze. Asta însemnează a întinde prea mult coarda. Sunt necuviinţe cari nu-s îngăduite nici partidului libe­ral, — chiar dacă are de șef pe cum­natul domnului Știrbey, Sk­ythes

Next