Cuventul, august 1927 (Anul 3, nr. 825-851)
1927-08-05 / nr. 828
ANUL al Ill-lea No. 823 REDACTIA Sl ADAAINISTRATIA 4, Si KAIM SÁrtUMOAit, « Teuton . J 3Iă/9 Al*mk»i*traţla Telefon : j 3I8'1U ucuactia Director politic : TITUS ANACOVICI Director: C. GON^OPUi. Fuancitatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETAfll GENERALE DE PIBUCITATE 15ROL SCHULDER și S. BERGER u. Bug. Carada (foste Haragheorghevici), 9 Telefon : 311184 Pentru opinia publică s’a fixat definitiv, un tip unic şi invariabil al politicianismului profesionist. E o imagină care în orice caz nu sar putea numi ideală. Subiect de glumă şi de oprobiu public, de caricatură şi de satiră, odraslă bastardă a votului universal, secret, direct, unic şi liber, acest produs naţional a cumulat în făptura-i de dispreţ, de râs şi de batjocură toată drojdia cusururilor, năravurilor şi turpitudinei care degradează animalul cu chip de om. Minciună, jaf, ignoranţă, iresponsabilitate, ingratitudine, lăcomie, ipocrizie, lene, neprevedere, cinism şi prostie, toate viţiile capitale au contribuit într’o doză egală în plămădirea individului care în lipsă şi incapacitate de a purta răspunderea şi riscurile altor profesii, a devenit factor răspunzător. Cu cât dozele sunt mai masive, cu atât individul politiceşte cântăreşte mai greu. Nu susţinem că imagina este numaidecât exactă. Dar nici nu putem susţine că e prea îndepărtată de realitate. E doară fapt notoriu, că politica e profesia oamenilor fără altă profesiune, sau a celor care în profesiunea lor iniţială ar fi fost osândiţi să rămână pentru totdeauna codaşi. O petiţie de înscriere în partid, câţiva ani de stagiu, ucenicia în clubul local, câteva bravuri pe câmpul de bătălie electorală, puţină învârteală, puţină iscusinţă în arta intrigăriei, şi din nimic, individul ajunge ceva. Ba chiar adesea un nimic poate sus pus. Sunt miracole foarte curente, care se petrec în fiecare zi, sub ochii tuturor. Nu mai produc mirare. Au încetat să mai provoace indignare. Sunt acceptate ca fatalităţile cosmice. Iar cetăţeanul obscur, alegător şi nu ales, sfârşeşte printr’o exclamaţie de invidioasă admiraţie : — «Uite nene, unde ajunse ăsta ! In definitiv, halal de el !» Cu alte cuvinte: «Păcat de mine că-mi pierd timpul idiot, şi n’am fost în stare să fac la fele. E un sentiment tainic, nerostit încă de toate buzele numai fiindcă ipocrizia şi pudoarea nu îngădue această tânguire publică. Dar se poate citi din toată melancolia cu care oamenii înzestraţi cu însuşiri preţioase, asistă spectatori fără putere la ascensiunea semenilor lor dotaţi numai cu cusururi utile. Şi iată aşadar cum se întâmplă, câteodată, că aceşti oameni de treabă, se decid să intre în politică. Evident, nu cer nimic. Vor numai să realizeze ceva. Sunt cinstiţi, sunt muncitori, sunt înţelepţi, au pregătire cărturărească, au chiar idei. (Ceeace înseamnă deja un stigmat infamant). Partidul îi înghite. Ii sărbătoreşte la înscriere şi îi păstrează în rezervă. Sunt decorativi. Dau oarecare prestigiu, devin prezidenţi de onoare, sunt s ‘oftiţi să rostească discursuri, sfârşesc prin a deveni oameni de paie. Uneori sunt compromişi în insprăvi de care se minunează singuri, nedumeriţi cum a devenit cazul. De mâna lor, s’au slujit alţii pentru a apuca din foc, cărbunele. Atunci pledoariile şi explicaţiile, te întristează cu naivitatea lor penibilă. Puşlamalele scapă cu faţa curată; omul rămâne o viaţă întreagă să te plictisească până la exasperare cu o explicaţie pe care nu i-o mai cere nimeni, în afară de biata lui conştiinţă muncită. Sunt victime. Dar victime care nu merită nici o compătimire. Căci întotdeauna, inzist, întotdeauna, compromit în politică încrederea poporului în oamenii de treabă, în utilitatea lor, în capacitatea lor de a realiza ceva. Un om de treabă, înseamnă din punct de vedere politic, un om care nu e capabil să facă nimic, nici rău, dar nici bine. Timorat, prudent, paralizat de prejudecăţi, preocupat să nu-şi ofenseze semenii şi să nu-i prejudicieze, să nu supere pe nimeni, oare în mijlocul lupilor, omul de treabă nu e bun de nici o ispravă, fie că întâmplarea oricine ştie ce calcule obscure în tactica partidului îl fac într’o bună dimineaţă, ministru, prefect, deputat, primar, secretar general sau cine ştie ce inspector. Căci un om de treabă în politică, înseamnă un om care se lasă dus de nas. «E om de treabă — spun subalternii, şi adaogă îndată — săracul !» Adică sărac cu duhul. Recapitulaţi numai în amintire câteva nume de asemenea miniştri, prefecţi, parlamentari, gospodari. Măsuraţi disproporţia între aşteptări şi realizări. Nimeni, nici adversarii politici care nu cruţă nimic, nu le-au putut aduce învinuire de necinste, de hatâr, de călcare de lege, de abuz de putere, — dar ce-a rămas totuşi pe urma lor ! Ce-au realizat ! Unde a fost iniţiativa ? Ca să nu supere pe nimeni, ca să nu jignească interesele altora, ca să nu se compromită în aventuri riscate, ca să nu deslănţue urgie împotrivă-i, omul de treabă se resemnează pasivităţii justificate de prea frumoase dar inoperante idei generale. Paradoxal, oamenii de treabă, aduc astfel unui departament şi oricărei gospodării, mai mult rău, decât cel mai scelerat imbecil, care cel puţin îndrăzneşte, şi mânat de interese personale, cu toată lipsa de scrupule şi cu toată temeritatea nerodului lipsit de prevedere, de simţ al răspunderii, degajat de restul principiilor generale, nimereşte măcar odată la zece prostii, să ajungă, fie chiar fără voie, la o înfăptuire utilă. Pe când oamenii de treabă, n’au izbutit până acum în politică altceva, decât să discrediteze prestigiul cinstei, legalităţii, respectului de om, cuviinţei, dovedite toate calităţi negative, câtă vreme în numele lor nimeni n’a înfăptuit atât măcar, cât cei ce nu s’au încurcat în asemenea fleacuri şi habar n’au de ele, cum nu ne pasă nouă de crampele de stomac ale cutărui mandarin din China, Cesar Petrescu Este cert că politica diformează judecata. Ceeace pentru simţul comun apare în fizionomia adevărată, pentru al politicianului capătă aspecte speciale. Uneori afirmarea acestei controverse este interesată. Domnul «bărbat politic» are un cap construit după modelul general. Raţiunile meseriei publice pe care o exercită, îl silesc la manifestări in conflict cu raţiunea. Unii o fac din bună credinţă, căci în contact cu o anumită ambianţă sau cu obligaţiunea de a nu avea altă părere în afară de a şefilor, care au mai multe de unde pot să aleagă, repetă drept convingere proprie ceea ce nu este decât o bună memorie pentru lecţia învăţată. Astfel deputatul liberal, ales al jandarmilor, va spune pretutindeni, chit să-i iasă ochii din cap perorând la cafenea, că alegerile au fost nu se poate mai libere, dovadă ordinele d-lui I. G. Ducci. Aşa a declarat ministrul de interne. Cuvântul de ordine devine un adevărat ordin, care sfârşeşte prin a ajunge o credinţă! aşa precum la mincinoşi o minciună prea des repetată capătă forţa unui adevăr. Cui nu i s’a întâmplat să audă o anecdotă de almanah din gura cuiva, care pretinde că a fost eroul faptului? câte legende nu s’au creiat din naraţiunea orală a unei iscodiri, care din om în om ajunge un adevăr istoric. S’ar părea însă că şi în breasla politicienească pot fi chestiuni în care liberul arbitru al fiecăruia să rămâie neinfluenţabil. De-o pildă acelea aşa zise «de obraz», — deşi obrazul este un imperdiment în buna reuşită a unei carieri politice. Demnitatea personală, eventual chiar una colectivă, n’ar avea nevoie de pedagogia «disciplinei», «interesului» şi celorlalte atribute prin care conducătorii partidelor formează după convenienţa lor pasta, pe care o constitue partizanii. Nici atâta nu se mai poate nădăjdui. Amânarea «lichidărei averescane» o dovedește. D. I. Brătianu a gonit guvernul Averescu în forma cea mai înjositoare chiar pentru cel mai netrebnic servitor. Generalul totuşi a pupat iar mâna d-lui Brătianu... Mâna este o formă de a spune... In jurul generalului sunt și oameni cari aspiră să aibă o epidermă mai subţire. Aceştia s’au revoltat. Au anunţat «reacţiunea necesară». Protestarea «în contra umilinţei sângeroase» a rămas însă în formă de proect. «S’a amânat». Veţi vedea că la urmă au să-l pupe şi ei pe general... Arsenie EaMMMEgHlMIW ■'111)1 il HIWHWBBUMWBB—Egal (Citiţi în pag. IV-a) Complicaţiunile testamentului Regelui Ferdinand Parlamentul s’a închis, după o sesiune extraordinară mai sbuciumată ca oricând. Opoziţia d-lui Maniu şi guvernul d-lui Brătianu se despart pentru câteva luni, până la 15 octombrie. Evenimentele excepţionale au creat o atmosferă extrem de încărcată şi raporturi încordate, după alegeri «normale», — normale, la, noi — şi nici până astăzi nu s'a risipit complect atmosfera Şi nu s’au destins raporturile dintre partide. Totuşi, s’a mai schimbat ceva. Intre guvern şi opoziţie Am urmărit zi de zi sforţările d-lui Brătianu pentru împăcarea cu opoziţia naţional-ţărănistă, — mergând dela oferte de colaborare până la ameninţări de distrugere — şi-am arătat că abia în ultimele zile, prin eforturile d-lui Titulescu, s’a obtinut dela d. Maniu abia o «neutralitate binevoitoare^ Această neutralitate se va mentine până la toamnă, dacă şi guvernul se va conduce faţă de opoziţia naţional-ţărănistă «în mod civilizat». La toamnă, astfel, se va pune din nou chestiunea unei colaborări la guvern între cele două singure partide de guvernământ, colaborare pe care d. Brătianu o crede imperios necesară pentru o liniştită şi rodnică guvernare, mai mult, pentru ordinea şi siguranţa aşezării actuale a statului. Alegerile parţiale Ciocnirea guvernului cu opoziţia se va mai produce în algerile parţiale, care au început să se anunţe. Se vorbea că guvernul d-lui Brătianu va înlesni intrarea în Parlament a averescanilor «spre a crea o opoziţie artificială şi o «massă de manevră» pentru anumite eventualităţi, împrejurările însă s’au schimbat. D. Brătianu înţelege că o asemenea manevră nu i-ar aduce nici un folos, căci o opoziţie care să dea un guvern de locotenentă nu va mai putea crea, fără a exagera legitimele aşteptări ale partidului naţionalţărănesc şi a-l împinge pe calea celor mai primejdioase reacţiuni. De aceea, în alegerile parţiale guvernul se va conduce civilizat lăsându-le absolut libere. Succesul ar putea face mai conciliant partidul naţional-ţărănesc... La toamnă Activitatea adevărată politică şi legislativă a guvernului va începe abia la toamnă,cum a spus chiar d. Ionel Brătianu majorităţilor, la deschiderea Parlamentului. Scurta sesiune extraordinară şi atmosfera ei grea a împiedicat guvernul acum, de la o acţiune pozitivă. Pentru aceasta însă d. Brătianu vrea colaborarea opoziţiei, fie chiar numai din opoziţie, şi de pe acum se afirmă că pentru a o obţine va consimţi la sacrificii încă neconsimţite vrodată de un guvern Brătianu şi de partidul liberal. Vom vedea... ANCHETE POLITICE închiderea Parlamentului între guvern şi opoziţie. Alegerile parţiale. La toamnă Denunţul „jafului averescan“ Oamenii politici au nevoe de a se valorifica şi aleg totdeauna drumul cel mai sigur şi mai uşor: ponegrirea adversarului. Adversarul nu este un om de treabă sau un nemernic, nu este un om inteligent sau un prost, este adversarul adică încarnarea răului, aliatul Infernului, dacă vreţi. De aceia oamenii politici se batjocoresc reciproc cu o râvnă, cu însufleţire compromiţătoare. De aceia în mintea oricărui cetăţean, imun faţă de toxicul ideologiei (vorba vine) de partid, oamenii politici se proectează sub aspectul de tate brune până la culoarea tuciurie şi cu vocabular pitoresc de tăsănet în controversă. Ce a mai rămas din faimoasa campanie dusă cu atâta violenţă împotriva d-rului N. Lupu, acuzat de oficiosul partidului liberal «Viitorul» că ar fi agentul Moscovei, că pregătea revoluţia comunistă şi între timp că vindea lui Stambolinski Dobrogea pe câteva zeci de mii de lei. Orice biped urlător al majorităţilor liberale se simţea îndreptăţit să svârle din belşug insulte asupra d-rului N. Lupu. Ce-a rămas din acele acuzaţii astăzi când dr. N. Lupu este ministru în cabinetul Brătianu ? Nimic, nici măcar remuşcarea violentelor acuzaţii de em, îndreptăţit omul de ispravă ridica din umeri pentru a încheia sceptic şi dispreţuitor .• «aşa e politica». Chiar în politica noastră unde controversa lighianelor cu lături este o normă stabilită, s’a putut realiza o inovaţie. Oricât s’ar părea de neverosimil — dat fiind prestigiul de creer înţepenit de care se bucură — d. Vintilă Brătianu este inovatorul polemicei de partid. Intr’una din şedinţele Camerii, ministrul de finanţe a afirmat că sub guvernarea de tristă amintire a averescanilor s’a făcut risipa banului public. Un moment spaţiul despărţitor dintre opoziţie şi guvern a fost străbătut fulgerător de d-nii Ion Mihalache, Voicu Niţescu, Mihai Popovici sunt de acord cu d. Vintilă Brătianu şi cer sancţiuni. Cităm din desbaterile Camerii. D. I. MIHALACHE: Pentru onoarea Statului cred că e nevoe de sancţiuni. Şi ca să nu fie discuţie de imparţialitate, cred că e bine ca jafurile averescane să fie date justiţiei. D. V. BRATIANU: Iau act cu plăcere de angajamentele d-lui Mihalache. Eu îmi voi face datoria. D. I. MIHALACHE: La justiţie veţi referi cazul ? D. V. BUATIANU: întâi la Curtea de conturi şi apoi la justiţie. Şi ca nu cumva cititorul să se lase amăgit de aparenţele de străşnicie ale ministrului de finanţe, dăm amănuntul că înalta Curte de Conturi verifică încă gestiunea anului 1916 socoteala este simplă pentru a fixa data. verificării gestiunii averescane din 1927 !... Deci nu îndiguirea răului, nu eauterizarea focarului de infectiune se urmăreşte ci arma de permanent şantaj împotriva unui adversar fie şi redus la o umbră ce provoacă mai mult milă. In definitiv când un membru al guvernului svârle o acuzaţie de gravitatea celei formulate de d. Vintilă Brătianu («jaful averescan în banul public») nimic nu-i îngădue libertatea de a alege drumul sancţiunilor, aici nu este vorba de un prejudiciu personal ci de un grav prejudiciu adus colectivităţii ce formează statul român. De ce se ocoleşte concluzia logică, deferirea cazului justiiei, la care s’a raliat cu o impresionantă spontaneitate şi opoziţia gata de a sprijini guvernul pe această cale de sancţionare a abuzurilor? Frica paralizantă de crezarea unui precedent ce-ar putea să fie transformat în normă? Doar guvernul ne promite cu o caldă aparență de sinceritate o guvernare cinstită, atunci unde stă obstacolul întârzietor al sancțiunilor. Sub pretextul apărării ordinei se aplică formula de disciplinare latină «salas populi suprema lex este» şi toate prescripţiile constituţionale se evaporează. Foarte bine, dar de ce nu se călăuzeşte guvernul de acelaş principiu pentru a apăra şi hanul public ? Din ziarul burghez «Le Temps» desprind aceste rânduri: «Cetăţeanul francez, ridicat prin mai multe revoluţii la demnitatea de elector, din ce în ce mai încărcat de necazuri prin rolul său de contribuabil şi prin dificultăţile vieţii scumpe, ARE DREPTUL DE A ŞTI CEEA CE SE FACE CU BANUL SAU, DE CÂND PLĂTEŞTE, ŞI DE ÎNCREDEREA LUI, DE CÂND VOTI PAZA... Naivitatea speranţelor lui nu are egal decât frecvenţa decepţiilor încercate». Şi aceasta o mărturiseşte un ziar de atitudini cumpănite cum este «Le Temps» despre starea de spirit din Franţa. Nu ne facem iluzia unei posibilităţi de anticipare a primejdiilor la d. Vintilă Brătianu; îl ştim prizonier al imediatului, neputincios de a desprinde virtualităţile inerente faptului imediat, şi, socotind contribuabilul român drept un cobai destinat tuturor experienţelor fiscale, nu-şi imaginează virtualitatea unei rezistenţi împotriva perceperii impozitelor. Dacă răbdătorul şi umilitul contribuabil român, strivit de impozite şi încarcerat într’un regim economic de sărăcire treptată şi sigură, îndrăzneşte să formuleze o simplă judecată, d. Vintilă Brătianu am cinstit, declară că guvernul Averescu a făcut risipă în banul public. Eu cotribuabil sărac, vămuit la ficare pas de cel mai afurisit sistem fiscal, am dreptul de a şti ce s’a făcut cu banul smuls mizeriei mele şi ce sancţiuni s’au aplicat celor ce şi-au bătut joc de banii contribuabililor. Şi dacă nu s’ar mulţumi cu această judecată şi ar transpune concluzia într’o atitudine ? Dacă s’ar pomeni de ministru de finanţe cu o declaraţie subscrisă de sute de mii contribuabili care îi anunţă că nu vor mai plăti impozitele până ce nu se vor sancţiona jefuitorii banului public, denunţaţi Camerii de însuşi ministrul de finanţe ? Cunoaştem replica mecanică, cuminţenia poporului român etc., dar cât timp se poate construi politiceşte pe răbdarea, pe cuminţenia poporului român ? Cobaiul imaginat de d. Vintilă Brătianu ar putea să-şi arate colţii, atunci ? înţelegem imperioasa necesitate a linişte! în ţară atunci când la hotare se află revizuirea tratatului de la Trianon, dar ordinea implică sancţiuni. Denunţul d-lui Vintilă Brătianu, în joc de sancţiuni, este urmat de forma expedientului ce seamănă a complicitate. Pamfil Şeicaru ligile Mimă io ilsana de I. TENCHEA Amintiri despre primirea Regelui Ferdinand şi Reginei Sharia le Universitatea din Strasburg I-----porfceo---- In ziua de 9 Aprilie 1924 Suveranii României au fost oaspeţii oficiali ai Alsaciei, îndemnaţi de o nobilă şi pioasă gândire. M.M. L.L. regale, înainte de a vizita capitalele ţărilor aliate, şi-au manifestat dorinţa de a depune o cunună de flori pe mormintele ostaşilor români, morţi în captivitate germană, pe pământul alsacian. Spre acest scop, — şi aceasta a constituit prima parte a programului — un parastas s’a oficiat în cimitirul românesc din Cronnenburg de către părintele Vasile Radu şeful capelei române din Paris. Alsacia soră de suferinţă a Românilor ce gemeau sub jugul străin, s’a asociat cu o adâncă înfiorare Suveranilor, tălmăcindu-şi simţămintele prin gura D. Alapetite, comisar general al Republicei franceze în Alsacia.: «Alsacia e profund mişcată de pioasa dorinţă a Majestăţilor Voastre de a vizita mormintele soldaţilor români pentru care captivitatea a fost un adevărat martir. Alsacia se închină în faţa amintirei acestor viteji şi adresează Suveranilor naţiunii amice, care luptând pentru triumful dreptăţii a avut partea Sa în lupta pentru eliberarea Alsaciei, omagiul celei mai respectuoase gratitudini. Mormintele acestea vor fi aici simbolul solidarităţii naţiunilor civilizate». Iar Universitatea din Strasburg apucând ocazia bine venită a organizat o şedinţă solemnă în sala festivă a Universităţii, unde invitând pe Suverani, în mijlocul unui entuziasm complect a decernat M. S. Regina Maria, titlul de doctor «honoris causa». «Focar mai plin de viaţă ca niciodată al literelor şi al artelor şi paznic gelos al gloriior pacifice, Universitatea din Strasburg a vrut să aducă omagiu scriitoarei şi artistei de rasă, protectoarei atente a literelor şi a artelor şi colaboratoarei celei mai active la opera de apropiere intelectuală între cele două naţiuni latine, desemnându-i cea mai înaltă distincţiune ce o poate da». înălţătoare momente ! La orele 5 d. m. marea sală festivă a Universităţii era ticsită. Tot ce are Alsacia mai ales, în frunte cu corpul universitarilor, aşteptau, în mijlocul acordurilor Imnului regal, sosirea Suveranilor. Ovaţionaţi de mulţime şi înconjuraţi de rector şi de decanii facultăţilor, Suveranii înaintează zâmbind şi după ce ocupă locurile de onoare pe tribuna special întocmită, ascultă discursul rectorului. D. Charléty cu o voce limpede şi calmă scoate în relief admirabila personaitate a Regelui Ferdinand subliniind claritatea şi energia cu care marele nostru rege a ştiut interpreta în zile de grea încercare sufletească şi politică simţămintele poporului român şi a-i canaliza spre un viitor glorios forţele vitale. «Universitatea din Strasburg, recunoscătoare pentru onoarea excepţională ce i s’a făcut în ziua de azi, îşi îndreaptă gândirea în primul loc spre trecutul de ori încărcat de glorie şi de emoţiuni, căruia M. Voastră îi este moştenitor şi martore». «România şi-a îndeplinit cu zel şi simplicitate atât datoria politică şi socială cât şi cea militară. Să ne întoarcem însă plini de admiraţie către aceia cari au fost pătrunşi de sentimentul datoriei dezrobind pe ţărani, dând noului regat o constituţie liberală şi inspirarea poporului virtuţile trebuincioase pentru a o aplica». ■»Francezii şi-au adus aminte atunci de cea mai frumoasă oră a vieţii lor naţionale, noaptea de 4 August». Apoi descriind opera de înaltă importanţă a M. S. Regina Maria, continuă : «Cei cari ascultă astăzi în această casă ecoul cuvintelor ce le-am citat, găsesc în ele amintirea emoţiunilor lor franceze, pe cari le-am simţit în ziua când România soră a intrat în lupta pentru libertate; mare parte dintr’înşii sunt oameni de ştiinţă de laborator şi biblioteci. Ei ştiu însă şi aceea că cercetarea ştiinţifică presupune un ideal, că în lumea superioară unde locueşte dreptatea, alături de dânsa se găsește și deva(Citiți continuarea în pag. 2-a). A pornit d. Stelian Popescu, ministrul justiţiei şi directorul ziarului «Universul» un atac condus cu mare aparat contra d-lui Virgil Madgearu. Discurs lung (mai bine de două pagini de ziar), scrisori prezentate in original Camerei şi reproduse în facsimile în «Universul», aveau de scop să ne demonstreze că d. Virgil Madgearu a făcut şantaj asupra tipografiei «Curierul Judiciar» pentru a obţine 100.000 lei, pe cari tipografia a dat şi d. Virgil Madgearu i-a încasat. Aceasta ne demonstra cu probe d. Stelian Popescu. Faptele se cunosc: «Curierul judiciar» obţinuse imprimarea buletinelor electorale de la Ilfov, cu preţul de 3 lei de buletin. Cum suma trebuia plătită de candidaţi, d. Madgearu găseşte scumpă oferta acestei tipografii şi provoacă o ofertă a «Reformei Sociale» cu 50 de bani de buletin. Intervin prieteni comuni ai d-lui Madgearu şi ai «Curierului judiciar» şi se face transacţie. Tipografia varsă la casa partidului naţioanl - ţărănesc 100.000 lei, şi în schimb ia lucrarea cu 2 lei 30 bani de buletin. D. Madgearu a acceptat târgul şi a urmărit încasarea banilor, de aci concluzia d-lui Stelian Popescu că d. Madgearu a şantajat pentru a obţine bani. Slab judecător de instrucţie trebue să fi fost d. Stelian Popescu şi în calificarea faptelor şi în administrarea probelor! Prost logofăt al dreptăţii are ţara, în persoana d-lui Stelian Popescu! Ce nenorocire pentru «Universul», că are un director, care nu pricepe nici lucrurile elemntare! Dar bine ilustre domn ministru şi director de ziar! Când ai dat «Curierului judiciar» 3 lei pentru un buletin, nu înţelegi că ai furat pe candidaţi impunându-le să plătească acest preţ! Admiţând evaluarea «Curierului judiciar», că hârtia costă un leu (ceea ce e greu de admis), încă costul buletinului ar fi fost 1.20—1.30 lei Cu ce drept ai dat, domnule Stelian Popescu, din buzunarul candidaţilor, 1.70—1.80 lei câştig tipografiei la fiecare buletin! Când «Curierul judiciar» preferă să reducă preţul buletinului la 2,30 lei şi să dea şi 100.000 la casa partidului naţional-ţărănesc, nu înţelegi d-le Stelian Popescu că furnizezi singur probe că ai acordat un preţ prea mare tipografiei ! Şi când d. Madgearu protestează şi cere reducerea preţului, iar tipografia admite o transacţie care cuprinde în ea următorul raţionament: «Ce-ţi pasă d-le Madgearu, dacă eu tipografie fur cu concursul dlui ministru al dreptăţei, pe ceilalţi candidaţi, când eu tipografie înnpoiez partidului suma cu care fur pe candidaţii partidului d-tale!» aceasta înseamnă şantaj . De când reclamarea unei sume care ţi se cuvine şi obţinerea ei, în mod indirect, se chiamă şantaj, domnule Stelian Popescu ! Cum ţi-ai închipuit d-le Stelian Popescu, că denunţând transacţia intervenită între «Curierul judiciar» şi partidul ţărănesc prin intermediul d-lui Madgearu, probezi şantajul celui din urmă, şi n’ai văzut că dai singur proba că preţul buletinelor era prea mare ! Nu faptul în sine, cu care sunt obişnuit în practica de toate zilele, dar miopia d-lui Stelian Popescu mă uimeşte. Am asistat Luni la ultima şedinţă în care s’a desbătut această afacere. Am văzut râsul inconştient al d-lui Stelian Popescu, am văzut jena celorlalţi miniştri, şi am ascultat răspunsul de expedient al d-lui Duca, provocat de d. Iunian. Nu m’am mirat că un Stelian Popescu poate fi ministru, dar continuu a fi nedumerit cum un creeil atât de obtuz poate conduce ziarul «Universul». Titlul de confrate al d-lui Stelian Popescu este dezonorant. Titus Enacovici Am crezut întotdeauna că principala caracteristică a diplomaţilor noştri e aceia de a fi pasivi. îmi închipuiam că un ministru plenipotenţiar, este, prin excelenţă, un domn suficient de elegant, corect, ridicul şi drăguţ, capabil de un singur rău: acela de a nu face nimic. Am crezut. Până mai zilele trecute, când treburile m’au urcat într’un tren cu destinaţia Constanţei. Era Sâmbătă şi sfârşit de lună. Iar lumea se îngrămădea aşa cum numai în ţara românească îi e dat cuiva să vadă. Copii stârcoşiţi pe culoare între geamantane şi coşuri de voiaj; bătrâni bolnavi, clienţi ai Tekor-Ghiolului, schimbăndu-se de pe un picior pe altul; cucoane ameninţate de baldoseală, descompunăndu-se sub fard şi sudoare, vaete, imprecaţiuni energice, protestări şi rugăminţi. Aproape spectacolul unui tren... de plăcere. C’est tout dire! Şi în tot iadul ăsta un singur fericit , într’un compartiment de clasa 1, o singură persoană, un domn destul de mototolit la faţă, îşi deschisese o trusă de voiaj, aşezată pe bancheta din faţă şi se «rafrestza» cu apă de colonie. Pe geamul uşei un bilet anunţa mulţimea de pe coridor, care făcea zămbre după un loc., la fereastră cel puţin , «compartiment rezervat pentru d. ministru Arion». Ministru Arion? Nu cunosc. Nu doară că miniştrii ar fi în ţara românească personagii atât de interesante încât cunoşterea lor să fie o necesitate pentru un cetăţean care urmăreşte rostul treburilor publice. Dar oricum, din nume îi ştiu pe toţi. L’am ştiut pe d. Cudalbu, îl ştiu pe d. Dimitriu! Dar Arion! Să fie Costică Arion? A murit! Şi pe urmă avea alt cap. Atunci? Un om de pe condor mă lămureşte: Nicolae Arion, ministru plenipotenţiari cl. 11, fost ginere a lui Şirbey, căsătorie anulată, etc., etc. Imi aduc aminte. Aflu mai departe că d. plenipotenţiar cl. II avusese şi câteva conflicte în vagon, aşa din chiar senin. I se părea pe semne că folosinţa unui întreg compartiment de cl. I nu-l impunea suficient în ochii călătorilor, şi ameninţase pe vreo doi ofiţeri superiori cu... reformare .Nitam-nisaml Eu zic acum, nu e nebun cine mănâncă şapte pite. E nebun cine i le dă. Cine a dat deci d-lui plenipotenţiar el. 11 un întreg compartiment de cl. I? In virtutea cărui drept şi a căror dispoziţii? Cum îşi permite, mai departe, un asemenea domn să pretindă, în gara Constanţa, evacuarea unui compartiment, pentru a-şi instala pe două canapele onorabilu i şezut şi trusa cu apă de colonie? Nu mai există bun simţ şi puţină ordine în ţara românească ? întrebări indiscrete adresate d-lor miniştri Titulescu şi Perieţeanu, N. I. -OXO -----------aptfcio--------—