Cuventul, august 1927 (Anul 3, nr. 825-851)

1927-08-05 / nr. 828

ANUL al Ill-lea No. 823 REDACTIA Sl ADAAINISTRATIA 4, Si KAIM SÁrtUMOAit, « Teuton . J 3Iă/9 Al*mk»i*traţla Telefon : j 3I8'1U ucuactia Director politic : TITUS ANACOVICI Director: C. GON^OPUi. Fuan­citatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETAfll GENERALE DE PIBUCITATE 15ROL SCHULDER și S. BERGER u. Bug. Carada (foste Haragheorghevici), 9 Telefon : 311184 Pentru opinia publică s’a fixat definitiv, un tip unic şi invaria­bil al politicianismului profesio­­nist. E o imagină care în orice caz nu sar putea numi ideală. Subiect de glumă şi de oprobiu public, de caricatură şi de satiră, odraslă bastardă a votului universal, se­cret, direct, unic şi liber, acest produs naţional a cumulat în făp­­tura-i de dispreţ, de râs şi de bat­jocură toată drojdia cusururilor, năravurilor şi turpitudinei care degradează animalul cu chip de om. Minciună, jaf, ignoranţă, ires­ponsabilitate, ingratitudine, lăco­mie, ipocrizie, lene, neprevedere, cinism şi prostie, toate viţiile capi­tale au contribuit într’o doză egală în plămădirea individului care în lipsă şi incapacitate de a purta răspunderea şi riscurile altor pro­fesii, a devenit factor răspunzător. Cu cât dozele sunt mai masive, cu atât individul politiceşte cântăreşte mai greu. Nu susţinem că imagina este numaidecât exactă. Dar nici nu putem susţine că e prea îndepărta­tă de realitate. E doară fapt notoriu, că politi­ca e profesia oamenilor fără altă profesiune,­­ sau a celor care în profesiunea lor iniţială ar fi fost osândiţi să rămână pentru totdea­una codaşi. O petiţie de înscriere în partid, câţiva ani de stagiu, ucenicia în clubul local, câteva bravuri pe câmpul de bătălie electorală, pu­ţină învârteală, puţină iscusinţă în arta intrigăriei, şi din nimic, individul ajunge ceva. Ba chiar adesea un nimic poate sus pus. Sunt miracole foarte curente, care se petrec în fiecare zi, sub ochii tuturor. Nu mai produc mi­rare. Au încetat să mai provoace indignare. Sunt acceptate ca fata­lităţile cosmice. Iar cetăţeanul ob­scur, alegător şi nu ales, sfârşeşte printr’o exclamaţie de invidioasă admiraţie : — «Uite nene, unde a­­junse ăsta ! In definitiv, halal de el !» Cu alte cuvinte: «Păcat de mine că-mi pierd timpul idiot, şi n’am fost în stare să fac la fele. E un sentiment tainic, nerostit încă de toate buzele numai fiindcă ipocrizia şi pudoarea nu îngădue această tânguire publică. Dar se poate citi din toată melancolia cu care oamen­ii înzestraţi cu însu­şiri preţioase, asistă spectatori fără putere la ascensiunea semeni­lor lor dotaţi numai cu cusururi utile. Şi iată aşa­dar cum se întâmplă, câteodată, că aceşti oameni de treabă, se decid să intre în politică. Evident, nu cer nimic. Vor numai să reali­zeze ceva. Sunt cinstiţi, sunt mun­citori, sunt înţelepţi, au pregătire cărturărească, au chiar idei. (Ceea­­ce înseamnă deja un stigmat infa­mant). Partidul îi înghite. Ii săr­bătoreşte la înscriere şi îi păstrea­ză în rezervă. Sunt decorativi. Dau oarecare prestigiu, devin prezi­denţ­i de onoare, sunt s ‘oftiţi să rostească discursuri, sfârşesc prin a deveni oameni de paie. Uneori sunt compromişi în insprăvi de care se mi­nunează singuri, nedumeriţi cum a devenit cazul. De mâna lor, s’au slujit alţii pentru a apuca din foc, cărbunele. Atunci pledoariile şi explicaţiile, te întristează cu nai­vitatea lor penibilă. Puşlamalele scapă cu faţa curată; omul rămâ­ne o viaţă întreagă să te plicti­sească până la exasperare cu o ex­plicaţie pe care nu i-o mai cere ni­meni, în afară de biata lui con­ştiinţă muncită. Sunt victime. Dar victime care nu merită nici o compătimire. Căci în­totdeauna, inzist, în­totdeauna, compromit în politică încrederea poporului în oamenii de treabă, în utilitatea lor, în capacitatea lor de a realiza ceva. Un om de treabă, înseamnă din punct de vedere po­litic, un om care nu e capabil să facă nimic, nici rău, dar nici bine. Timorat, prudent, paralizat de pre­judecăţi, preocupat să nu-şi ofen­seze semenii şi să nu-i prejudicie­ze, să nu supere pe nimeni, oare în mijlocul lupilor, omul de treabă nu e bun de nici o ispravă, fie că întâmplarea oricine ştie ce calcule obscure în tactica partidului îl fac într’o bună dimineaţă, ministru, prefect, deputat, primar, secretar general sau cine ştie ce inspector. Căci un om de treabă în politică, înseamnă un om care se lasă dus de nas. «E om de treabă — spun subalternii, şi adaogă îndată — săracul !» Adică sărac cu duhul. Recapitulaţi numai în amintire câteva nume de asemenea miniştri, prefecţi, parlamentari, gospodari. Măsuraţi disproporţia între aştep­tări şi realizări. Nimeni, nici ad­versarii politici care nu cruţă ni­mic, nu le-au putut aduce învinui­re de necinste, de hatâr, de călcare de lege, de abuz de putere, — dar ce-a rămas totuşi pe urma lor ! Ce-au realizat ! Unde a fost iniţia­tiva ? Ca să nu supere pe nimeni, ca să nu jignească interesele alto­ra, ca să nu se compromită în a­­venturi riscate, ca să nu deslănţue urgie împotrivă-i, omul de treabă se resemnează pasivităţii justifi­cate de prea frumoase dar inope­rante idei generale. Paradoxal, oamenii de treabă, aduc astfel unui departament şi oricărei gospodării, mai mult rău, decât cel mai scelerat imbecil, care cel puţin îndrăzneşte, şi mânat de interese personale, cu toată lipsa de scrupule şi cu toată temeritatea nerodului lipsit de prevedere, de simţ al răspunderii, degajat de restul principiilor generale, nime­reşte măcar odată la zece prostii, să ajungă, fie chiar fără voie, la o înfăptuire utilă. Pe când oamenii de treabă, n’au izbutit până acum în politică alt­ceva, decât să discrediteze presti­giul cinstei, legalităţii, respectului de om, cuviinţei, dovedite toate ca­lităţi negative, câtă vreme în nu­mele lor nimeni n’a înfăptuit atât măcar, cât cei ce nu s’au încurcat în asemenea fleacuri şi habar n’au de ele, cum nu ne pasă nouă de crampele de stomac ale cutărui mandarin din China, Cesar Petrescu Este cert că politica diformează judecata. Ceeace pentru simţul co­mun apare în fizionomia adevăra­tă, pentru al politicianului capătă aspecte speciale. Uneori afirmarea acestei controverse este interesată. Domnul «bărbat politic­» are un cap construit după modelul general. Ra­ţiunile meseriei publice pe care o exercită, îl silesc la manifestări in conflict cu raţiunea. Unii o fac din bună credinţă, căci în contact cu o anumită ambianţă sau cu obligaţiunea de­ a nu avea altă părere în afară de a şefilor,­ care au mai multe de unde pot să aleagă, repetă drept convingere proprie ceea ce nu este decât o bună memorie pentru lecţia învăţată. Astfel deputatul liberal, ales al jandarmilor, va spune pretutindeni, chit să-i iasă ochii din cap pero­rând la cafenea, că alegerile au fost nu se poate mai libere, dovadă ordinele d-lui I. G. Ducci. Aşa a de­clarat ministrul de interne. Cuvântul de ordine devine un a­­devărat ordin, care sfârşeşte prin a ajunge o credinţă! aşa precum la mincinoşi o minciună prea des re­petată capătă forţa unui adevăr. Cui nu i s’a întâmplat să audă o anecdotă de almanah din gura cui­va, care pretinde că a fost eroul faptului? câte legende nu s’au creiat din naraţiunea orală a unei iscodiri, care din om în om ajunge un adevăr istoric. S’ar părea însă că şi în breasla politicienească pot fi chestiuni în care liberul arbitru al fie­căruia să rămâie neinfluenţabil­. De-o pildă acelea aşa zise «de o­­braz», — deşi obrazul este un im­­perdiment în buna reuşită a unei carieri politice. Demnitatea personală, eventual chiar una colectivă, n’ar avea ne­voie de pedagogia «disciplinei», «in­teresului» şi celorlalte atribute prin care conducătorii partidelor for­mează după convenienţa lor pasta, pe care o constitue partizanii. Nici atâta nu se mai poate nădăj­dui. Amânarea «lichidărei averes­­cane» o dovedește. D. I. Brătianu a gonit guvernul Averescu în forma cea mai înjosi­toare chiar pentru cel mai netreb­nic servitor. Generalul totuşi a pu­pat iar mâna d-lui Brătianu... Mâ­na este o formă de a spune... In jurul generalului sunt și oa­meni cari aspiră să aibă o epider­mă mai subţire. Aceştia s’au revol­tat. Au anunţat «reacţiunea necesa­ră». Protestarea «în contra umi­linţei sângeroase» a rămas însă în formă de proect. «S’a amânat». Veţi vedea că la urmă au să-l pupe şi ei pe general... Arsenie EaMMMEgHlMIW ■'111)1 il HIWHWBBUMWBB—Egal (Citiţi în pag. IV-a) Complicaţiunile testamen­tului Regelui Ferdinand Parlamentul s’a închis,­­ după o sesiune extraordinară mai sbuciu­­mată ca ori­când. Opoziţia d-lui Maniu şi guvernul d-lui Brătianu se despart pentru câteva luni, până la 15 octombrie. Evenimentele excepţionale au creat o atmosferă extrem de încăr­cată şi raporturi încordate, după a­­legeri «normale», — normale, la, noi — şi nici până astăzi nu s'a risipit complect atmosfera Şi nu s’au des­tins raporturile dintre partide. Totuşi, s’a mai schimbat ceva. Intre guvern şi opoziţie Am urmărit zi de zi sforţările d-lui Brătianu pentru împăcarea cu opoziţia naţional-ţărănistă, — mergând dela oferte de colabora­re până la ameninţări de distruge­re — şi-am arătat că abia în ul­timele zile, prin eforturile d-lui Titulescu, s’a obtinut dela d. Ma­niu abia o «neutralitate binevoi­toare^ Această neutralitate se va men­tine până la toamnă, dacă şi guver­nul se va conduce faţă de opoziţia naţional-ţărănistă «în­ mod civili­­zat». La toamnă, astfel, se va pune din nou chestiunea unei colaborări la guvern între cele două singure partide de guvernământ, colabora­re pe care d. Brătianu o crede im­perios necesară pentru o liniştită şi rodnică guvernare,­­ mai mult, pentru ordinea şi siguranţa aşeză­rii actuale a statului. Alegerile parţiale Ciocnirea guvernului cu opoziţia se va mai produce în algerile par­ţiale, care au început să se anunţe. Se vorbea că guvernul d-lui Bră­tianu va înlesni intrarea în Parla­ment a averescanilor «spre a crea o opoziţie artificială şi o «massă de manevră» pentru anumite even­tualităţi, împrejurările însă s’au schimbat. D. Brătianu înţelege că o asemenea manevră nu i-ar aduce nici un fo­los, căci o opoziţie care să dea un guvern de locotenentă nu va mai putea crea, fără a exagera legitime­le aşteptări ale partidului naţional­­ţărănesc şi a-l împinge pe calea ce­lor mai primejdioase reacţiuni. De aceea, în alegerile parţiale guvernul se va conduce civilizat lăsându-le absolut libere. Succesul ar putea face mai conciliant par­tidul naţional-ţărănesc... La toamnă Activitatea adevărată politică şi legislativă a guvernului va începe abia la toamnă,­­­cum a spus chiar d. Ionel Brătianu majorităţilor, la deschiderea Parlamentului. Scurta sesiune extraordinară şi atmosfera ei grea a împiedicat gu­vernul acum, de la o acţiune pozi­tivă. Pentru aceasta însă d. Brătianu vrea colaborarea opoziţiei, fie chiar numai din opoziţie,­­ şi de pe acum se afirmă că pentru a o obţine va consimţi la sacrificii încă neconsim­ţite vrodată de­ un guvern Brătianu şi de partidul liberal. Vom vedea... ANCHETE POLITICE închiderea Parlamentului între guvern şi opoziţie. Alegerile parţiale. La toamnă Denunţul „jafului averescan“ Oamenii politici au nevoe de a se valorifica şi aleg totdeauna dru­mul cel mai sigur şi mai uşor: po­negrirea adversarului. Adversarul nu este un om de treabă sau un nemernic, nu este un om inteligent sau un prost, este adversarul adi­că încarnarea răului, aliatul Infer­n­ului, dacă vreţi. De aceia oame­nii politici se batjocoresc reciproc cu o râvnă, cu însufleţire compro­miţătoare. De aceia în mintea ori­cărui cetăţean, imun faţă de toxi­cul ideologiei (vorba vine) de par­tid, oamenii politici se proectează sub aspectul de tate brune până la culoarea tuciurie şi cu vocabular pitoresc de tăsănet în controversă. Ce a mai rămas din faimoasa campanie dusă cu atâta violenţă împotriva d-rului N. Lupu, acuzat de oficiosul partidului liberal «Vii­torul» că ar fi agentul Moscovei, că pregătea revoluţia comunistă şi între timp că vindea lui Stam­­­bolinski Dobrogea pe câteva zeci de mii de lei. Orice biped urlător al majorită­ţilor liberale se simţea îndreptăţit să svârle din belşug insulte asupra d-rului N. Lupu. Ce-a rămas din acele acuzaţii astăzi când dr. N. Lupu este ministru în cabinetul Brătianu ? Nimic, nici măcar re­­muşcarea violentelor acuzaţii de em­, îndreptăţit omul de ispravă ridica din umeri pentru a încheia sceptic şi dispreţuitor .• «aşa e politica». Chiar în politica noastră unde controversa lighianelor cu lături este o normă stabilită, s’a putut realiza o inovaţie. Oricât s’ar pă­rea de neverosimil — dat fiind pre­stigiul de creer înţepenit de care se bucură — d. Vintilă Brătianu este inovatorul polemicei de par­tid. Intr’una din şedinţele Camerii, ministrul de finanţe a afirmat că sub guvernarea de tristă amintire a averescanilor s’a făcut risipa ba­nului public. Un moment spaţiul despărţitor dintre opoziţie şi gu­vern a fost străbătut fulgerător de d-nii Ion Mihalache, Voicu Ni­­ţescu, Mihai Popovici sunt de acord cu d. Vintilă Brătianu şi cer sanc­ţiuni. Cităm din desbaterile Camerii. D. I. MIHALACHE: Pentru o­­noarea Statului cred că e nevoe de sancţiuni. Şi ca să nu fie discuţie de imparţialitate, cred că e bine ca jafurile averescane să fie date justiţiei. D. V. BRATIANU: Iau act cu plăcere de angajamentele d-lui Mi­halache. Eu îmi voi face datoria. D. I. MIHALACHE: La justiţie veţi referi cazul ? D. V. BU­ATIANU: întâi la Curtea de conturi şi apoi la jus­tiţie. Şi ca nu cumva cititorul să se lase amăgit de aparenţele de străş­nicie ale ministrului de finanţe, dăm amănuntul că înalta Curte de Conturi verifică încă gestiunea a­­nului 1916 socoteala este simplă pentru a fixa data­. verificării ges­tiunii averescane din 1927 !... Deci nu îndiguirea răului, nu eauterizarea focarului de infectiu­­ne se urmăreşte ci arma de perma­nent şantaj împotriva unui adver­sar fie şi redus la o umbră ce pro­voacă mai mult milă. In definitiv când un membru al guvernului svârle o acuzaţie de gravitatea ce­lei formulate de d. Vintilă Brătia­nu («jaful averescan în banul pu­blic») nimic nu-i îngădue liberta­tea de a alege drumul sancţiunilor, aici nu este vorba de un prejudiciu personal ci de un grav prejudiciu adus colectivităţii ce formează sta­tul român. De ce se ocoleşte con­cluzia logică, deferirea cazului jus­tiiei, la care s’a raliat cu o impre­sionantă spontaneitate şi opoziţia gata de a sprijini guvernul pe a­­ceastă cale de sancţionare a abu­zurilor? Frica paralizantă de cre­zarea unui precedent ce-ar putea să fie transformat în normă? Doar guvernul ne promite cu o caldă a­­parență de sinceritate o guvernare cinstită, atunci unde stă obstaco­lul întârzietor al sancțiunilor. Sub pretextul apărării ordinei se apli­că formula de disciplinare latină «salas populi suprema lex este» şi toate prescripţiile constituţionale se evaporează. Foarte bine, dar de ce nu se călăuzeşte guvernul de a­­celaş principiu pentru a apăra şi hanul public ? Din ziarul burghez «Le Temps» desprind aceste rânduri: «Cetăţea­nul francez, ridicat prin mai multe revoluţii la demnitatea de elector, din ce în ce mai încărcat de neca­zuri prin rolul său de contribua­bil şi prin dificultăţile vieţii scum­pe, ARE DREPTUL DE A ŞTI CEEA CE SE FACE CU BANUL SAU, DE CÂND PLĂTEŞTE, ŞI DE ÎNCREDEREA LUI, DE CÂND VOTI PAZA... Naivitatea spe­ranţelor lui nu are egal decât frec­venţa decepţiilor încercate». Şi a­­ceasta o mărturiseşte un ziar de atitudini cumpănite cum este «Le Temps» despre starea de spirit din Franţa. Nu ne facem iluzia unei posibi­lităţi de anticipare a primejdiilor la d. Vintilă Brătianu; îl ştim pri­zonier al imediatului, neputincios de a desprinde virtualităţile ine­rente faptului imediat, şi, socotind contribuabilul român drept un co­bai destinat tuturor experienţelor fiscale, nu-şi imaginează virtuali­tatea unei rezistenţi împotriva per­ceperii impozitelor. Dacă răbdătorul şi umilitul con­tribuabil român, strivit de impozi­te şi încarcerat într’un regim eco­nomic de sărăcire treptată şi sigu­ră, îndrăzneşte să formuleze o sim­plă judecată, d. Vintilă Brătianu am cinstit, declară că guvernul A­­verescu a făcut risipă în banul pu­blic. Eu cotribuabil sărac, vămuit la ficare pas de cel mai afurisit sistem fiscal, am dreptul de a şti ce s’a făcut cu banul smuls mize­­riei mele şi ce sancţiuni s’au apli­cat celor ce şi-au bătut joc de ba­nii contribuabililor. Şi dacă nu s’ar mulţumi cu această judecată şi ar transpune concluzia într’o ati­tudine ? Dacă s’ar pomeni de minis­tru de finanţe cu o declaraţie sub­scrisă de sute de mii contribuabili care îi anunţă că nu vor mai plăti impozitele până ce nu se vor sanc­ţiona jefuitorii banului public, de­nunţaţi Camerii de însuşi minis­­trul de finanţe ? Cunoaştem repli­­ca mecanică, cuminţenia poporului român etc., dar cât timp se poate construi politiceşte pe răbdarea, pe cuminţenia poporului român ? Cobaiul imaginat de d. Vintilă Brătianu ar putea să-şi arate col­ţii, atunci ? înţelegem imperioasa necesitate a linişte! în ţară atunci când la hotare se află revizuirea tratatului de la Trianon, dar ordi­nea implică sancţiuni. Denunţul d-lui Vintilă Brătianu, în joc de sancţiuni, este urmat de forma expedientului ce seamănă a complicitate. Pamfil Şeicaru ligile Mimă io ilsan­a de I. TENCHEA Amintiri despre primirea Regelui Ferdinand şi Re­ginei Sharia le Universitatea din Strasburg I-----porfceo----­ In ziua de 9 Aprilie 1924 Suve­ranii României au fost oaspeţii oficiali ai Alsaciei, îndemnaţi de o nobilă şi pioasă gândire. M.M. L.L. regale, înainte de a vizita ca­pitalele ţărilor aliate, şi-au mani­festat dorinţa de a depune o cu­nună de flori pe mormintele osta­şilor români, morţi în captivitate germană, pe pământul alsacian. Spre acest scop, — şi aceasta a constituit prima parte a progra­mului — un parastas s’a oficiat în cimitirul românesc din Cronnen­­burg de către părintele Vasile Radu şeful capelei române din Pa­ris. Alsacia soră de suferinţă a Românilor ce gemeau sub jugul străin, s’a asociat cu o adâncă în­fiorare Suveranilor, tălmăcindu-şi simţămintele prin gura D. Alape­­tite, comisar general al Republi­­cei franceze în Alsacia.: «Alsacia e profund mişcată de pioasa do­rinţă a Majestăţilor Voastre de a vizita mormintele soldaţilor ro­mâni pentru care captivitatea a fost un adevărat martir. Alsacia se închină în faţa amintirei aces­tor viteji şi adresează Suveranilor naţiunii amice, care luptând pen­tru triumful dreptăţii a avut par­tea Sa în lupta pentru eliberarea Alsaciei, omagiul celei mai respec­tuoase gratitudini. Mormintele a­­cestea vor fi aici simbolul solida­rităţii naţiunilor civilizate». Iar Universitatea din Strasburg apucând ocazia bine venită a or­ganizat o şedinţă solemnă în sala festivă a Universităţii, unde invi­tând pe Suverani, în mijlocul unui entuziasm complect a decernat M. S. Regina Maria, titlul de doctor «honoris causa». «Focar mai plin de viaţă ca niciodată al literelor şi al artelor şi paznic gelos al glorii­­or pacifice, Universitatea din Strasburg a vrut să aducă oma­giu scriitoarei şi artistei de rasă, protectoarei atente a literelor şi a artelor şi colaboratoarei celei mai active la opera de apropiere inte­lectuală între cele două naţiuni la­tine, desemnându-i cea mai înaltă distincţiune ce o poate da». înălţătoare momente ! La orele 5 d. m. marea sală fes­tivă a Universităţii era ticsită. Tot ce are Alsacia mai ales, în frunte cu corpul universitarilor, aşteptau, în mijlocul acordurilor Imnului regal, sosirea Suveranilor. Ovaţio­naţi de mulţime şi înconjuraţi de rector şi de decanii facultăţilor, Suveranii înaintează zâmbind şi după ce ocupă locurile de onoare pe tribuna special întocmită, as­cultă discursul rectorului. D. Char­léty cu o voce limpede şi calmă scoate în relief admirabila persona­itate a Regelui Ferdinand subli­niind claritatea şi energia cu care marele nostru rege a ştiut inter­preta în zile de grea încercare su­fletească şi politică simţămintele poporului român şi a-i canaliza spre un viitor glorios forţele vi­tale. «Universitatea din Strasburg, recunoscătoare pentru onoarea ex­cepţională ce i s’a făcut în ziua de azi, îşi îndreaptă gândirea în pri­mul loc spre trecutul de ori încăr­cat de glorie şi de emoţiuni, căruia M. Voastră îi este moştenitor şi martore». «România şi-a îndepli­nit cu zel şi simplicitate atât da­toria politică şi socială cât şi cea militară. Să ne întoarcem însă plini de admiraţie către aceia cari au fost pătrunşi de sentimentul datoriei dezrobind pe ţărani, dând noului regat o constituţie liberală şi inspirarea poporului virtuţile trebuincioase pentru a o aplica». ■»Francezii şi-au adus aminte a­­tunci de cea mai frumoasă oră a vieţii lor naţionale, noaptea de 4 August». Apoi descriind opera de înaltă importanţă a M. S. Regina Maria, continuă : «Cei cari ascultă astăzi în a­­ceastă casă ecoul cuvintelor ce le-am citat, găsesc în ele aminti­rea emoţiunilor lor franceze, pe cari le-am simţit în ziua când Ro­mânia soră a intrat în lupta pen­tru libertate; mare parte dintr’în­­şii sunt oameni de ştiinţă de labo­rator şi biblioteci. Ei ştiu însă şi aceea că cercetarea ştiinţifică pre­supune un ideal, că în lumea supe­rioară unde locueşte dreptatea, a­­lături de dânsa se găsește și deva­(Citiți continuarea în pag. 2-a). A pornit d. Stelian Popescu, mi­nistrul justiţiei şi directorul ziaru­lui «Universul» un atac condus cu mare aparat contra d-lui Virgil Madgearu. Discurs lung (mai bi­ne de două pagini de ziar), scri­sori prezentate in original Camerei şi reproduse în fac­simile în «Uni­versul», aveau de scop să ne demon­streze că d. Virgil Madgearu a fă­cut şantaj asupra tipografiei «Cu­rierul Judiciar» pentru a obţine 100.000 lei, pe cari tipografia­­ a dat şi d. Virgil Madgearu i-a încasat. Aceasta ne demonstra cu probe d. Stelian Popescu. Faptele se cunosc: «Curierul judiciar» obţinuse impri­marea buletinelor electorale de la Ilfov, cu preţul de 3 lei de buletin. Cum suma trebuia plătită de candi­daţi, d. Madgearu găseşte scumpă oferta acestei tipografii şi provoa­că o ofertă a «Reformei Sociale» cu 50 de bani de buletin. Intervin prie­teni comuni ai d-lui Madgearu şi ai «Curierului judiciar» şi se face transacţie. Tipografia varsă la ca­sa partidului naţioanl - ţărănesc 100.000 lei, şi în schimb ia lucrarea cu 2 lei 30 bani de buletin. D. Mad­gearu a acceptat târgul şi a urmă­rit încasarea banilor, de aci conclu­zia d-lui Stelian Popescu că d. Mad­gearu a şantajat pentru a obţine bani. Slab judecător de instrucţie tre­­bue să fi fost d. Stelian Popescu şi în calificarea faptelor şi în ad­ministrarea probelor! Prost logofăt al dreptăţii are ţara, în persoana d-lui Stelian Popescu! Ce nenoroci­re pentru «Universul», că are un director, care nu pricepe nici lucru­rile elemntare! Dar bine ilustre domn ministru şi director de ziar! Când ai dat «Cu­rierului judiciar» 3 lei pentru un buletin, nu înţelegi că ai furat pe candidaţi impunându-le să plăteas­că acest preţ! Admiţând evaluarea «Curierului judiciar», că hârtia cos­tă un leu (ceea ce e greu de admis), încă costul buletinului ar fi fost 1.20—1.30 lei Cu ce drept ai dat, domnule Stelian Popescu, din bu­zunarul candidaţilor, 1.70—1.80 lei câştig tipografiei la fiecare buletin! Când «Curierul judiciar» preferă să reducă preţul buletinului la 2,30 lei şi să dea şi 100.000 la casa partidu­lui naţional-ţărănesc, nu înţelegi d-le Stelian Popescu că furnizezi singur probe că ai acordat un preţ prea mare tipografiei ! Şi când d. Madgearu protestează şi cere reducerea preţului, iar tipo­grafia admite o transacţie care cu­prinde în ea următorul raţiona­ment: «Ce-ţi pasă d-le Madgearu, dacă eu tipografie fur cu concur­sul d­lui ministru al dreptăţei, pe ceilalţi candidaţi, când eu tipogra­fie înnpoiez partidului suma cu ca­re fur pe candidaţii partidului d-tale!» aceasta înseamnă şantaj . De când reclamarea unei sume care ţi se cuvine şi obţinerea ei, în mod indirect, se chiamă şantaj, domnule Stelian Popescu ! Cum ţi-ai închipuit d-le Stelian Popescu, că denunţând transacţia intervenită între «Curierul judiciar» şi partidul ţărănesc prin interme­diul d-lui Madgearu, probezi şan­tajul celui din urmă, şi n’ai văzut că dai singur proba că preţul bu­letinelor era prea mare ! Nu faptul în sine, cu care sunt o­­bişnuit în practica de toate zilele, dar miopia d-lui Stelian Popescu mă uimeşte. Am asistat Luni la ultima şedin­ţă în care s’a desbătut această a­­facere. Am văzut râsul inconştient al d-lui Stelian Popescu, am văzut jena celorlalţi miniştri, şi am as­cultat răspunsul de expedient al d-lui Duca, provocat de d. Iunian. Nu m’am mirat că un Stelian Po­pescu poate fi ministru, dar conti­­nuu a fi nedumerit cum un creeil atât de obtuz poate conduce ziarul «Universul». Titlul de confrate al d-lui Stelian Popescu este dezono­rant. Titus Enacovici Am­ crezut întotdeauna că princi­pala caracteristică a diplomaţilor­ noştri e aceia de a fi pasivi. îmi închipuiam că un ministru pleni­potenţiar, este, prin excelenţă, un domn suficient de elegant, corect, ridicul şi drăguţ, capabil de un sin­gur rău: acela de a nu face nimic. Am crezut. Până mai zilele tre­cute, când treburile m’au urcat în­tr’un tren cu destinaţia Constanţei. Era Sâmbătă şi sfârşit de lună. Iar lumea se îngrămădea aşa cum nu­mai în ţara românească îi e dat cui­va să vadă. Copii stârcoşiţi pe cu­loare între geamantane şi coşuri de voiaj; bătrâni bolnavi, clienţi ai Tekor-Ghiolului, schimbăndu-se de pe un picior pe altul; cucoane ame­ninţate de baldoseală, descompu­­năndu-se sub fard şi sudoare, vae­­te, imprecaţiuni energice, protes­tări şi rugăminţi. Aproape specta­colul unui tren... de plăcere. C’est tout dire! Şi în tot iadul ăsta un singur fe­ricit , într’un compartiment de cla­sa 1, o singură persoană, un domn destul de mototolit la faţă, îşi des­chisese o trusă de voiaj, aşezată pe bancheta din faţă şi se «rafrestza» cu apă de colonie. Pe geamul uşei un bilet anunţa mulţimea de pe co­ridor, care făcea zămbre după un loc.­, la fereastră cel puţin , «com­partiment rezervat pentru d. mi­nistru Arion». Ministru Arion? Nu cunosc. Nu doară că miniştrii ar fi în ţara ro­mânească personagii atât de intere­sante în­cât cunoşterea lor să fie o necesitate pentru un cetăţean care urmăreşte rostul treburilor publice. Dar ori­cum, din nume îi ştiu pe toţi. L’am ştiut pe d. Cudalbu, îl ştiu pe d. Dimitriu! Dar Arion! Să fie Costică Arion? A murit! Şi pe ur­mă avea alt cap. Atunci? Un om de pe condor mă lămureş­te: Nicolae Arion, ministru pleni­potenţiari cl. 11, fost ginere a lui Şirbey, căsătorie anulată, etc., etc. Imi aduc aminte. Aflu mai departe că d. plenipotenţiar cl. II avusese şi câteva conflicte în vagon, aşa din chiar senin. I se părea pe semne că folosinţa unui întreg compartiment de cl. I nu-l impunea suficient în ochii călătorilor, şi ameninţase pe vreo doi ofiţeri superiori cu... re­formare .Nitam-nisaml Eu zic acum, nu e nebun cine mănâncă şapte pite. E nebun cine i le dă. Cine a dat deci d-lui pleni­potenţiar el. 11 un întreg compar­timent de cl. I? In virtutea cărui drept şi a căror dispoziţii? Cum îşi permite, mai departe, un asemenea domn să pretindă, în gara Constan­ţa, evacuarea unui compartiment, pentru a-şi instala pe două cana­pele onorabilu­ i şezut şi trusa cu apă de colonie? Nu mai există bun simţ şi puţină ordine în ţara ro­mânească ? întrebări indiscrete adresate d-lor miniştri Titulescu şi Perieţeanu, N. I. -OXO­ -----------aptfcio--------—

Next