Cuventul, septembrie 1927 (Anul 3, nr. 852-881)

1927-09-01 / nr. 852

ANUL al III-lea No. 852 REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA 4, strada sărindar, « Te­ormn • ) 378/9 Administraţie Telefon . I 3­8'10 Redacţia Director politic : TITUS «ANACOVICI Director : C. GONtiOPSL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE »ROL SCHULDER și S. BERGER . Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon : 30/84 în România a fost revoluţie. «Sân­gele a curs». Aşa scriu gazetarii «iniţiaţi» de la Paris. Şi «iniţiaţii» în evenimentele cari se petrec în ţara noastră—dar nu pot parveni străină­tăţii din cauza censurii interne şi cen­s­urii telegramelor corespondenţilor străini—ne deplîng sincer Am în faţă­­ un articol scris de di Hyacinnthe Phn­­­ouze, financiar de mare valoare şi­­director de ziar parizian, în care bunul nostru prieten, nevoit să co­­­munice cititorilor săi, ştirile pe care­­el le are pe cale particulară, regretă­­frământările de la noi, îşi aduce a- i minte cu duioşie de alianţa de arme­­şi termină, ca orice om neputincios din faţa «destinului» nemilos şi dis­­tu­rugator, cu rugăciunea: «D-zeu să aibă România în sfânta lui pază». Prin urmare nu sunt ştiri inven­tate de rău­voitori, sau de pleiada Barbusse & Co., ci comentarii bazate pe fapte comunicate, şi îndrituite, dacă faptele ar fi adevărate. Că asemenea bazaconii pot circula­­la Paris şi găsi crezare în cercuri­­ atât de serioase şi de obicei bine in­formate, este şi vina noastră a Ro­mânilor, sau mai bine zis a guver­nului român, dar este şi vina gaze­tarilor parizieni şi a cercurilor oa­menilor de afaceri din tot occiden­tul. Vina guvernului român este că a instituit censura telegramelor cores­pondenţilor străini.Pentru ce censură când tot ce se întâmplă la noi poate fi cunoscut în străinătate! In progra­mul oamenilor «cunoscători» din occi­dent, specialişti în afacerile ţărilor dunărene şi balcanice era trecut revoluţia în România pentru sfârşi­tul lui Iulie sau începutul lui Au­gust. Românii şi au căutat de ne­voile lor într’un calm perfect, dar această atitudine a lor a stricat pro­gramul specialiştilor occidentali. — «Nu e revoluţie ! Nu se poate! N’aveţi ştiri fiindcă es­te censură. Te­legramele şi scrisorile sunt contro­late şi oprite dacă conţin fapte ade­vărate, dar cari nu convin guvernu­lui român». Şi atunci «specialistul» care ştie că «trebue» să fie revoluţie în Ro­mânia pleacă urechea la ştirile «a­­devărate» transmise, de Timişoara sau Oradia-Mare telefonic la Pesta, amenajate acolo într’un laborator special şi telegrafiate apoi la Paris şi Londra, de cea mai civilizată ca­pitală orientală, redusă prin tratate­le de pace , reprezintă numai 9 mili­oane de martiri. Pesta a scăpat de sub control zecile de milioane de o­rientali sălbatici care îşi fac de cap de când ea nu-i mai ţine în respect, îşi plăteşte şi ea poliţa cum poate. Ca să scăpăm de aceste ştiri tenden­ţioase nu este decât un singur mij­loc. Desfiinţarea censurii telegra­melor corespondenţilor străini, căci numai astfel se va forma convin­gerea că ceia ce nu transmit ei, nu este adevărat, iar marfa oficinei de la Pesta nu va mai avea căutare. II rog pe d. Duca să adopte acest remediu pentru a da încredere stră­inătăţii. Dacă se teme de ştiri fan­teziste transmise de corespondenţi pentru a satisface pofta de sensaţi­onal a ziarelor, n’are decât să ci­tească telegramele transmise şi să atragă atenţia corespondenţilor de lievenit. Sunt convins însă că nu va avea ocazia, fiindcă fără censură senzaţionalul n’are caz, căci este d­esmintit de alt corespondent care vrea să probeze că numai el este bine informat. La această vină mare a noastră se adaogă o enormă doză de naivitate a occidentalilor. După capul lor Ro­mânia trebue să fie revoluţionară şi bolşevică fiindcă este în hotar cu Rusia. Că de 8 ani cred acest lucru şi revoluţia întârzie; nu e nimic. Va veni, «trebue» să vie. Că în acest timp occidentalii au luat relaţiile cu Rusia şi noi nu; nu e nimic. «Ro­mânii se tem dar nu vor scăpa». Că în aceşti 8 ani s’au înfiinţat în occident partide comuniste afiliate Moscovei cari dau zeci de deputaţi în parlament, iar la noi nu există partid comunist, nu e nimic. La noi va fi revoluţie, nu la ei. Au avut loc, în ultimii opt ani, greve mari şi de lungă durată în ţă­rile occidentale, regimente revoltate, propagandă comunistă în Maroc în timpul războiului, propagandă re­voluţionară făcută de deputaţi fran­cezi comunişti în Indochina etc., etc., la noi o ridicolă încercare având Ji­lava de rezultat; nu e nimic. Noi suntem suspecţi. Financiarii englezi şi francezi cer asigurări fiindcă d. dr. Lupu a cerut exproprierea urbană, iar d. Miha­­lach­e a treia expropriere, dar au toată încrederea în ţările în care Macdonald, Thomas, Leon Blum şi Cachin au din ce în ce mai multă influenţă. Noi suntem contaminaţi fiindcă avem microbul la graniţă, dar am instituit o complectă izolare, nu oc­cidentalii cari fac în ţările lor i­­mense culturi de microbi bolşevici şi contaminează întreaga lor popu­laţie. Populaţia noastră compusă din mici proprietari rurali va fi câşti­gată la ideile bolşevice, nu popoa­rele occidentale cu zecile lor de mi­lioane de lucrători industriali ! Aşa judecă occidentalii... Naivitate şi mi­opie! Desigur, dar, avem nevoi de ei, deci trebue să ţinem seamă de modul lor de a vedea. Trebue să-i lăsăm să fie informaţi şi informaţi de ai lor. Nu pricep occidentalii censura zia­relor şi a telegramelor, când n’ai ni­­mic de ascuns. De aceea dau crezare tuturor zvonurilor. Şi au dreptate să ne suspecteze. Dacă vrei să eviţi agitaţii în jurul anumitor chestiuni delicate şi cari se pot exploata de adversarii politici şi ca consecinţă interzici Presei să discute anumite chestiuni, ce poate justifica censura telegramelor externe! In calmul care domneşte în ţară şi pe care noi îl ştim că e real, guvernul e dator să lase deplină libertate corespondenţi­lor să-şi informeze ziarele cum do­resc, ca să intrăm în mentalitatea occidentală făcând o concesiune care este şi în avantajul nostru. Nu putem pretinde ca străinii să ia de bun tot ce le comunicăm noi, când şi agenţiile noastre tele­grafice sunt etatizate. Schimbă sistemul domnule Duca! Nu face destul rău sălbăticia d-lui V. Brătianu, ca să-ţi poţi permite şi d-ta altele. Titus Enacovici îşi deschide astăzi porţile, după un an greu. Experienţa cu dd. Minu­lescu şi Hodoş nu a reuşit. Nici nu ştim dacă a fost o experienţă şi nu un... interregn. In ori­ce caz prima noastră scenă a fost în criză. Era şi natural. D. Minulescu e prea spontan şi prea mobil, spiri­tualiceşte vorbind, ca să poată con­duce o organizaţie ca Teatrul Naţio­nal, care cere tact, cuminţenie, mă­sură şi un simţ sănătos al culturii, ferit de ori­ce hiperestetism. D-sa poate fi cel mult un ferment. In nici un caz însă conducătorul unei aşezate instituţii de stat, D-lui Hodoş i-a lipsit şi cultura şi înţelegerea şi contactul anterior cu treburile sufleteşti. Primit cu un foarte larg credit de public şi pre­să, d-sa a descurajat ori­ce bună­voinţă. Schimbările cari s’au făcut în personal şi cari constituesc în a­­devăr un titlu de merit, revin de fapt ministerului artelor, din acea vreme. Un an în care la Teatrul Naţional s’a făcut, «da politique du chien erévé au fil de l’eau». Asta moşteneşte d. Cornelu Moldovanu, noul director al venerabilei noastre scene. Ce va fi de acum înainte ! D. Moldovanu a mai stat în scau­nul directorial. Nu e om de mare în­drăzneală. Şi cine aşteaptă dela d-sa «revoluţii» în arta teatrului va fi desamăgit. Şi e bine. Teatrul Naţio­nal nu poate fi o scenă de experien­ţă şi nici una de avantgardă. în­drăzneala artistică e în asemenea împrejurări nu de prisos, ci dea­­dreptul primejdioasă- In schimb d. Moldovanu spirit cumpănit şi ferm, este un bun ad­ministrator. Nu numai în sensul gospodăriei băneşti, ci în genere, prin înţelegerea pe care o aduce în mecanismul intim al unei mari in­stituţii. Putem prevedea ce va fi actuala stagiune. Noul ei director, care e un electric, va izbuti să dea câteva mari spectacole, adaptate gustului şi nivelului public fără pagubă pen­tru calitatea artistică a reprezenta­ţiilor. Va realiza probabil excedente şi va pune din nou ordine în greu încercata gospodărie a teatrului. Este un om «de tout repos», şi nă­dăjduim că nu va desminți pe oa­menii cari așteaptă dela d-sa ade­vărata stagiune a Teatrului Natio­nal. N. I. -eos&cod» • (Citiți în pag. IV) Instrucția fraudelor de la «Monitorul Oficial" înainte de intrarea virtualmente în acţiunea politică de toamnă în rândurile partidelor şi grupurilor se desemnează de acum orientarea ho­tărâtă. Se cunoaşte în această privinţă a­­titudinea d-lui N. Iorga, refuzul d-sale de a candida şi în alegerile parţiale, refuzul d-sale de a acorda semnul electoral al partidului vr’u­­nuia dintre amicii săi care ar fi vrut să se prezinte — este cazul de la Roman, — stabilește îndeajuns’ in­transigența, pe care, poate, o regre­tă în unele momente dar pe care n’o va abandona — nici târgul. Despre avereseani este mai bine să nu mai vorbim. Pleoşniţele rămân în scândurile uscate ale generalului. Partidul naţional­­ţărănesc nu colaborează Se poate spune că meditaţiunile estivale ale d-lui Iuliu Maniu şi a­­ghiotantului său cu care se înţele­ge de minune, d. I. Mihalache, au ajuns la concluzia certă şi precisă: nici un fel de colaborare cu guver­nul. . Noua campanie de presă pe care guvernul a deslănţuit-o contra­sta­­ţional-ţărăniştilor, în special arde­lenilor, a făcut să tacă şi pe ortan­­ţii permanenţi după portofolii li­berale. Campania de care este vorba se socoteşte un şantaj pe care d. I. Mania declară că îl respinge cu indignare.­­ — «Ar vrea să ne aibă, — însă sclavi diminuaţi şi umiliţi!» este formula care circulă azi printre fruntaşii ardeleni. Şi toţi, mai de voe, mai de ne­­voe, declară că aceasta nu se poate. întrunirea de la Alba-Gulia In privinţa întrunirei de la Alba Iulia şi a celor ce se scriu în ziarele liberale despre «acţiunea separată» ce s’ar începe în Ardeal ni s’a spus: «­ Este o infamie. Toată motiva­rea ei se razemă pe o frază dintr’un articol al d-lui Sever Bocu, care, în definitiv, nu este decât un membru al partidului. «Daţi-mi un rând scris de cineva, şi ţi-l trimit la ocnă» nu s’a spus de geaba. Dacă ar fi să luăm drept crezul d-lui I. Brătianu, ceea ce Viitorul a scris despre d. dr. Lupu, ce groaznică imoralitate poli­tică ar însemna, pentru d. I. Brătia­­nu în deosebi, prezenţa d-rului Lu­pu alături de dânsul în guvern! Azi d. dr. Lupu este trimisul d-lui Bră­tianu la Liga Naţiunilor. Aceasta este însă tactica liberală: să te ca­lomnieze, să te intimideze şi să te aibă­­ pe eltin. Partidul naţional-ţărănesc şi-ar contesta însăşi fiinţa lui naţională, încercând o campanie separatistă­ Dar ceea ce partidul naţional-ţără­­nesc va face,­­ inaugurând în ma­rea adunare poporală de la Alba lu­­lia, va fi o aprigă campanie antili­­berală. Punţile s’au rupt». ANCHETE POLITICE R­upere de punţi Hotărârea definitivă a partidului naţional ţărănesc este că nu poate­­ colabora cu guvernul lf" Noua campanie împotriva ardelenilor Drumul spre inima Maramure­şului, duce prin locuri pustii şi înalte. Văzduh ozonat, înţepând nările acidulat, dimineţi în care atmosfera e şampanizată. Fierăs­trăul mecanic n’a străbătut încă ■' aci să pustiască pădurile de brad. Codrii sunt aproape intacţi, findcă gările rămân departe, la poalele munţilor, şi nici o cale întinsă de apă nu e deschisă plutelor. Te-ai aştepta în aceste ţinuturi romantice, ca din negura veacuri­lor, încă odată să-ţi apară înainte ceata voevodală, fugărind cu arcul întins, bourul din stema Moldovei. Să întâlneşti oameni tari şi înali, aşa cum i-a păstrat în închipuire legenda descălicătoarei. Cel dintâi autohton, sprijinit în băţ pe o coastă de munte, e o ară­tare sfrijită şi pletoasă, cu pieptul desvelit şi cu ochii sticloşi, de flă­mând. Altul, la doi kilometri, în urma unei căruţe sărace, arată a­­ceiaşi imagine flenduroasă a cali­ciei. Pe urmă anii şi aicii... Un sat. Ai intrat deodată în domeniul per­sonagiilor din «Umbra Crucei», ro­manul fratelor Tharaud. Caftane până în pământ, sfredelul părului dealungul urechilor, pleoape roşii şi fără gene, privire sanguinolentă de conjunctivoşi. Te întrebi dacă n’ai rătăcit dru­mul, dacă n’ai străbătut dintr’odată într’un ţinut absurd, de mincinoase şi imposibile năluciri. Dar nu! Alt sat, aRi oameni risipiţi singuratici în urma turmelor cu triste chemări de tălăngi în poemi, pe urmă alte caftane şi aRi ochi, privindu-te sperios, sfeşnicile de Vineri seara, jucând palide flăcări prin feres­trele deschise, sate urâte şi poso­morite, cu hâdă înfăţişare de ma­hala, contrastând violent şi dureros cu măreţia solemnă şi mută, a muntelui înălţat până la cer. Este a doua oară, când bat aceste drumuri şi încă odată, la fiecare pas aşteaptă o remuşcare. Urmaşii descălicătorilor, îi po­vestesc resemnaţi soarta, fără as­pre cuvinte de revoltă, fără să-şi închipuiască­ măcar că ar putea e­­xista vreun vinovat şi că ar fi cu putinţă vreo schimbare. I-a prigonit ori un guvern şi îi prigoneşte as­tăzi altul, după cum ori nepăsarea era cuibărită la Pesta şi astăzi e la Bucureşti. Ei sunt la periferia la­mei. Dacă îi cercetează din când în când, cineva, e doar cu prilejul a­­legerilor, şi atunci nu dânşii sunt întrebaţi fiindcă sunt proşti şi a­­proape toţi neştiutori de carte. Toa­tă luare aminte se îndreaptă spre ceilalţi localnici, de mai proaspătă aşezare, alegătorii cu caftan şi ştiinţă de carte, ştiind ce să ceara, cum să ceară şi ce trebue să plă­tească. Pentru proşti, rămâne birul şi execuţia aspră a jandarmului, care n’are nevoe de un stagiu mai lung de trei ani, ca să se pricop­sească şi să pornească, spre alte tă­râmuri mai puţin sălbatece, în do­car înalt de grof, cu roţile galbene, înălţimile reci, nu îngăduie nici o recoltă de porumb sau de grâu. Mă­laiul vine de departe cărat de la cale de trei zile cu căruţă, e scump şi muced. Pentru consolarea şi amăgirea burţii flămânde rămâne rachiul, care sfrijeşte copiii şi îi degene­rează. Viaţa se scurge monoton şi de un tragism înăbuşit, după o ne­clintită orânduială. O comună de trei mii de locuitori, numără o mie cinci sute de evrei, o mie cinci sute de moldoveni. Cei dintâi au fost împroprietăriţi, fiindcă au ştiut cum să-şi apere drepturile, la nevoie să le plătească. Celorlalţi, le-a rămas doar alternativa, între a se tocmi slugi sau a pieri de foa­me. Astfel fiecare familie cu şeful învestmântat în patriarhal caftan, are pe lângă gospodărie, o vacă, două-trei capre, un cârd de gâşte şi un serv­ român. E o rânduiala, pe care de acum nimic nu o mai poate sparge, fiindcă resemnat, a fost acceptată de oamenii abruti­zaţi, cu toată viaţa concentrată la singura posibilitate de a-şi amăgi foamea. Eroii fraţilor Tharaud sunt de altfel oameni de treabă, nu te supără şi nu te indignează cu ni­mic; n’au făcut decât să-şi asigure cu egoismul care condiţionează via­ţa, o situaţie privilegiată în dauna celor mai slabi. De fapt, şi pentru dânşii, lotul vieţii e sărăcia, doar că sărăcia aceasta e mai îndulcită, decât a celor rămaşi fără pământ, slugi şi păstori, la turmele altora. Dar cum te uimeşte până la du­rere, boeria arhaică a acestor slugi! Ea singură a mai rămas, suvenir din trecut, să facă mărturie a unor altfel de vremi. Ţăranii aceştia de­şiraţi, palizi şi goi, când se adună la sfaturile lor, cu ceremonioasă politeţă îşi schimbă cuvinte înflo­rite, un nobil ceremonial, amintind dureros eroii comediilor curente, unde strănepoţii cutărui Grand d’Espagne scăpătat, îşi servesc cărmoiul de pâine uscată, cu tot protocolul complicat de curte re­gească. Vorbesc înţelept, politicos şi demn. Despre necazurile lor, po­menesc cu resemnare lipsită de re­voltă; în vlăguita lor fiinţă nu Ie-a rămas nici măcar turburătoarea agitare a nădejdii. Aşa s’au orân­duit lucrurile, fără împotrivire, de multă vreme, aşa vor rămâne. Ni­meni nu se mai osteneşte, nici să-i mintă.Nimeni nu mai coboară pe aci ,să-i întrebe şi să-i vadă, la capătul lumei. Viaţa, belşugul, născocirile omeneşti, desfătările şi toate mi­nunile veacului, sunt undeva foar­te departe, nu mai lasă să străbată iei nici vuetul lor surd; despre lânsele, flăcăii află doar cât sunt curtaţi la oaste, iar când se întorc, te uită îndată, ca să n­u rămână cu altă grijă decât a mălaiului muced neutru maţele ghiorăind şi pentru rachiul, care ucide, consolând. Cum aş fi dorit să am tovarăş de drum, aci, unul din cei atotputer­nici care poartă în mână, pâinea şi euţitul! Să-i văd obrazul ieşind, iacă mai poate roşi. Cezar Petrescu Obiceiurile românești, povestite streinilor de TIBERIU CRUDU ------ed­fC-oo------­ Anul acesta s’a tipărit la Paris (librairie Emile Larose, 11 Victor Cousin) un volum întitulat «Les coutumes­ roumaines­­périodiques» datorit baritonului Mihail Vulpes­­cu, cunoscut interpret al cântece­lor noastre populare. Trăind în legături strânse cu ar­tişti din diferitele ţări ale celor cinci continente şi auzind cântecele lor de acasă, d-l Vulpescu a sim­ţit nevoia de a le face cunoscut şi ariile noastre populare. Succesul neaşteptat al celor câtorva audiţii organizate în acest scop, l’au entu­ziasmat într’atât, în­cât d sa a cău­tat apoi să deie la iveală nu numai cântecele ci şi obiceiurile noastre de la ţară, atât de puţin cunoscute chiar oamenilor de cultură spe­cială, începând cu obiceiurile din tim­pul iernii, care desigur sunt cele mai frumoase şi mai caracteristi­ce, d. Vulpescu a alcătuiat primul capitol, cuprinzând: Noaptea Sf. Andrei, Moş­a­iun, Crăciunul, Ig­natul, Colindele, Steaua, Brezaia, Irozii, Păpuşele, Pluguşorul, Va­­silica, Sorcova, Bobotează, Iorda­nul şi Şezătorile. Al doilea capitol îl formează obiceiurile din timpul primăverii: Lăsatul secului, Cucii, Jurăul sau Tărbacă, Floriile, Joii aa­ lari, Colacii, Frângerea turtei, Sfinţii mucenici, Vinerea sacă, De­niile, Paştele. Al treilea, cele din timpul verii: Paparudele, Scalpinar­iiul, Rusaliile, Căluşarii, Iarmaro­cul fetelor de pe muntele Găina, sfârşind cu al patrulea şi ultimul capitol ce cuprinde obiceiurile ta­ri dată fixă: Hora, Jocurile, Pe­­crecul, Poarca, D’a ursul în gaură,­­Va fripta, In gogoşi, Perghetul, D’a ulcica, In gidle, Nunta, Claca, ţiganii cu ursul, lipsind doar cu­­mătria şi înmormântarea. Adău­gând la aceste patru capitole o scurtă introducere la început şi o langă bibliografie la sfârşit, auto­ul a izbutit să ne deie un frumos volum de peste 300 pagini, prefă­ţi­at de marele folclorist A. Van Vemiep care nu se sfieşte a afir­ma: «lectura frumoasei monografii a d-lui Mihail Vulpescu, va fi, cred, o revelaţie nu numai pentru marele public dar chiar pentru t­olcroriştii specializaţi». Deşi am dori din toată inima să fie aşa, to­­aşi suntem convinşi că autorul acestei întinse lucrări va avea de furcă mult cu filologii, folcloriştii şi chiar istoricii de la noi deoarece unele din afirmaţiile d-sale sunt lipsite de critică serioasă şi de in­formaţie suficientă. D­l Vulpescu, după cum mărtu­riseşte singur, scrie întemeindu-se adesea pe impresii personale şi a­­mintiri din copilărie. Erudiţia nu se vede dar nici nu se pretinde. Dacă streiniii nu-şi vor putea da s­eamă de unele greşeli sau inter­pretări poznaşe, specialiştii noştri le vor sublinia cu glas tare. Tra­ducerea, de pildă, a refrenului «le oi lea, le roi domnilea» din colin­de cu «Le Roi» din franţuzeşte, pe care noi am respins-o cu altă oca­­zie, d. Vulpescu o menţine mereu spunând că ar însemna «chanson eu l’honneur des fêtes du Roi des Rois» deci traducerea ar fi: Le Roi, Le Roi, Le Dominius! Ca să ajungă la această inter­pretare, aleargă la coloniştii fran­cezi din Saba, sudul Basarabiei, auzându-i pe ei, sărmanii, că ar fi itrodus acest refren în colindele n­astre atunci... când ele treceau Prutul venind din regiunile slave!­­ Întrebăm: cine poate lua în se­rios această ipoteză aşa de artis­­tc şi de fragil aranjată! Ori­câte lipsuri însă ar avea lucrarea d-lui Vulpescu, oricâte idei şi teorii ha­zardate, totuşi valoarea ei este ne­­gaduită- In primul rând «se a­­runcă în marele curent literar şi ştiinţific internaţional, după cum spune însu­şi prefaţiotul, fapte de un interes esenţial pentru teoria generală, din care nu avem până acum la dispoziţie decât fragmente izolate». Acesta e un adevăr, nu numai un cuvânt de măgulire pen­tru autor. Noi Românii, din nefe­ricire, nu avem încă o carte în care să se descrie datinile şi obi­ceiurile noastre, arătându se origi­na lor. Nu avem o carte româneas­că şi cu atât mai puţin în alte limbi. Și d. Vulpescu are tocmai fieri­tul de a umple acest gol, lo­(Citiți continuarea în vaa //­«) . Joi I Septembrie 1927 ----poSfcop---­ Am văzut cum stau de fapt lucru­rile cu legile ţării. Să cercetăm ar­gumentarea P. S. arhiereu Simedrea după canoane. întâmpinarea P­ S. Sale cuprinde în această privinţă două părţi: o discuţie a canoanelor şi o interpre­tare istorică. II vom urma în acea­­tă distincţiune. I. CANOANELE. P. S. Tit afirmă: a) «nu există nici un canou care să oprească expressis verbis pe un cleric de a fi în consiliul de re­genţă»­Nu ştiu ce înţelege preopinentul nostru prin expressis verbis. Dacă vrea să găsim în canoane chiar vor­bele «consiliul de regenţă» — de­si­gur că are dreptate. Dar asta nu ar mai fi argumentare. Credem a fi de acord cu P. S. Sa dacă vom conside­ra activitatea în consiliul de regenţă ca activitate politică. In acest caz, iată ce zic canoanele: CAN. 6 APOST.: «Episcopul­.. lu­meşti purtări de grijă să nu fee asu­­pră-şi; iar de nu, să se caterisească. Iar Pidalionul spune în «tâlcui­­rea» acestui canon: «Nu este ertat celor preoţiţi a se împletici pre si­­ne­ şi în lucrurile lumeşti, ci să se îndeletnicească la dumnezeiasca slujbă a făgăduinţei lor, şi să pă­zească mintea lor slobodă de fieşte ce tulburare şi zarvă lumească». CANON. 7 SINOD. IV­ECUM.: «Cel ce odată în cliros s’au rânduit.­. am hotărât ca nici la oaste, nici la dregătorie lumească să fie. Sau a­­ceasta îndrăznindu-o și necăindu-se.. să se anatematizeze». CANON. 11. ÎNTÂIUL ȘI AL DOI­LEA SINOD : «...dacă vreunul din­tre ei (Clerici)... ar întrebuinţa lu­meşti dregătorii... să se isgonească din cler». DAN­ 81 APOST.: «...nu se cuvine Episcopul... a se pune pre sine şi în ocârmuiri lumeşti, ci să se îndelet­nicească la treburile bisericeşti. Deci, ori supune-se,„ ori cateriseas­­că-se. Că nimenea poate a sluji la doi stăpâni... Indicaţie de o precisiune suficien­tă, întregită încă prin comentariul care adaugă: «...nu se cuvine Epis­copul... a se pogorî pre sineşi în POLITICEŞTI şi lumeşti purtări de grijă şi ocârmuiri„•» Asta nu este «expresia verbis»! Dar iată şi CANON. 10. SINOD VII­­ECUM.: «.­.nu este lor iertat a primi asu­­pra-şi purtări de griji policeşti şi lumeşti... Din aceste câteva canoane — alte­le vom indica mai departe — se poa­te uşor vedea dacă,în adevăr biseri­ca nu opreşte pe cclerici— expressis verbis chiar — a primi însărcinări în ocârmuirea politică. b) P. S. Simedrea crede că nu e cazul a se aplica Patriarhului-Re­gent canoanele, pentru că «Regen­tul domneşte, dar nu guvernează» Acest argument echivalează cu a­­firmaţia că dacă pe vremea formu­lării canoanelor ar fi existat mo­narhia constituţională, sinoadele nu ar fi avut motiv să mai conceapă textele pe cari le-am citat! c) Mai departe scrie P. S. Art. Tit: «Canoanele opresc pe clerici de la funcţiunile laice, tocmai pentru a nu cădea sub ascultarea şi de­pendenţa laicilor». Nu. Textele aduse de noi mai sus — ne dispensăm a mai cita altele — indică cu preciziune că pricina aces­tor oprelişti stă în hotărârea, care e esenţială ortodoxiei, de a deosebi net între lumea spirituală şi cea po­litică. Iată de altfel ce spune Pidalionul în comentariul la Can. 83 apost.: «In două se împarte stăpânirea şi ince­­­pătoria. Alta este lumească, pe care o au încredinţat Dumnezeu ÎMPĂ­RAŢILOR şi STAPANITORILOR. Iară alta duhovnicească, care o au încredinţat Dumnezeu arhiereilor şi sufleteştilor economi. Insă una al­teia este protivnică... Aceastaşi ne­cuviinţă urmează dacă sau împăra­tul va îndrăzni a intra în alta­rin sau arhiereul a împărăţi şi a încinge sabia. Precum o au păţit aceasta u­­riaşul cel cu două coarne al Bornei, Papa zic­.. Amestecare neamesteca­­tă şi grozăvie streină! Vadă dar îri­­sus că se află călcătoriu al aposto­­licescului acesta canon, şi caterisire­ se supune vrând a le avea pe amân­două». Situaţia pe care, deci, ne-o crează «Patriarhul­ Regent» ne trece dintr’o dată în lagărul Romei. Ori­ce co­mentariu mi se pare de prisos. (Citiţi continuare în pag. II-a) şi [ Al doilea răspuns P. S.Tit Simedrea Târgovişteanul de MAE IONESCU r -------OlO--------­Capriciile d-lui primar.. Ni se comunică, — bineînţeles da către nişte răuvoitori — isprăvile ţi­nui primar dintr un oraş de la gra­niţa dinspre Ungaria. Domnul primar nu este acuzat că ar face o prea strălucită gospo­dărie în oraşul ce-l conduce sau că înzestrat cu o fracţiune din suvera­nitatea naţională, n’ar dijmuti cum trebue pe proprietarii de maşini a­­gricole sau pe speculanţii restaura­­t­­o­ri. Nu­ Asemenea imputări nu i se fac şi pe bună dreptate. Are însă o altă calitate, care în o­­raşul dela graniţă poate fi socotită virtute naţională. Bea destul de rar, apă şi când bea vin îşi îmbracă ser­vitorul în uniformă de husar şi-l să­rută apoi cu o afecţiune ce nu cu­noaşte prea multă geografie. Nu este un lucru de o excepţională gravita­te. La «un pahar de vin» omul poate să-şi îmbrace chiar toţi gospodărită în uniforma lui n­­o­liman şi să por­nească cu ei la asaltul capitalei ro­mâneşti. Se poate întâmpla. Un pri­mar are probabil amintiri personale şi este firesc ca husarul să-i evoace ideea habsburgică , după cum grenadierul evoca bătrânilor fran­cezi epopeea napoleoniană. Este li­ber să dea această reprezentaţie, căci după cum se vede faptul fiind cunoscut, d. primar nu obişnueşte să se închidă în casă cu «dragul»de husar. Lucrul se repetă destul de des, deşi nu este o tradiţie în acest fel în ora­şul dela graniţă; au fost înainte (sub regimul nostru) primari un­guri acolo şi s’au abţ­mat de la ase­menea manifestaţii. Acesta de care vorbim este român. Nu-i dăm numele căci ni-e ruşine. Destul că-l ştie oraşul, adaugă cei care ne semnalează căzut. D. primar a fost averescan, astăzi e liberal. Nu ne-am mira dacă mai târziu ajungând deputat în Parla­mentul României Mari, ar propune revizuirea tratatului de la Trianon, încorporarea României la Ungaria în virtutea dreptului istoric şi obli­gaţia ca toate româncele să iese pe stradă învăluite în drapelul ma­ghiar. Nu zău d-le primar ce-ar fi dacă ai încerca-o şi pe asta? !­I.

Next