Cuventul, septembrie 1927 (Anul 3, nr. 852-881)
1927-09-01 / nr. 852
ANUL al III-lea No. 852 REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA 4, strada sărindar, « Teormn • ) 378/9 Administraţie Telefon . I 38'10 Redacţia Director politic : TITUS «ANACOVICI Director : C. GONtiOPSL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE »ROL SCHULDER și S. BERGER . Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon : 30/84 în România a fost revoluţie. «Sângele a curs». Aşa scriu gazetarii «iniţiaţi» de la Paris. Şi «iniţiaţii» în evenimentele cari se petrec în ţara noastră—dar nu pot parveni străinătăţii din cauza censurii interne şi censurii telegramelor corespondenţilor străini—ne deplîng sincer Am în faţă un articol scris de di Hyacinnthe Phnouze, financiar de mare valoare şidirector de ziar parizian, în care bunul nostru prieten, nevoit să comunice cititorilor săi, ştirile pe careel le are pe cale particulară, regretăfrământările de la noi, îşi aduce a- i minte cu duioşie de alianţa de armeşi termină, ca orice om neputincios din faţa «destinului» nemilos şi disturugator, cu rugăciunea: «D-zeu să aibă România în sfânta lui pază». Prin urmare nu sunt ştiri inventate de răuvoitori, sau de pleiada Barbusse & Co., ci comentarii bazate pe fapte comunicate, şi îndrituite, dacă faptele ar fi adevărate. Că asemenea bazaconii pot circulala Paris şi găsi crezare în cercuri atât de serioase şi de obicei bine informate, este şi vina noastră a Românilor, sau mai bine zis a guvernului român, dar este şi vina gazetarilor parizieni şi a cercurilor oamenilor de afaceri din tot occidentul. Vina guvernului român este că a instituit censura telegramelor corespondenţilor străini.Pentru ce censură când tot ce se întâmplă la noi poate fi cunoscut în străinătate! In programul oamenilor «cunoscători» din occident, specialişti în afacerile ţărilor dunărene şi balcanice era trecut revoluţia în România pentru sfârşitul lui Iulie sau începutul lui August. Românii şi au căutat de nevoile lor într’un calm perfect, dar această atitudine a lor a stricat programul specialiştilor occidentali. — «Nu e revoluţie ! Nu se poate! N’aveţi ştiri fiindcă este censură. Telegramele şi scrisorile sunt controlate şi oprite dacă conţin fapte adevărate, dar cari nu convin guvernului român». Şi atunci «specialistul» care ştie că «trebue» să fie revoluţie în România pleacă urechea la ştirile «adevărate» transmise, de Timişoara sau Oradia-Mare telefonic la Pesta, amenajate acolo într’un laborator special şi telegrafiate apoi la Paris şi Londra, de cea mai civilizată capitală orientală, redusă prin tratatele de pace , reprezintă numai 9 milioane de martiri. Pesta a scăpat de sub control zecile de milioane de orientali sălbatici care îşi fac de cap de când ea nu-i mai ţine în respect, îşi plăteşte şi ea poliţa cum poate. Ca să scăpăm de aceste ştiri tendenţioase nu este decât un singur mijloc. Desfiinţarea censurii telegramelor corespondenţilor străini, căci numai astfel se va forma convingerea că ceia ce nu transmit ei, nu este adevărat, iar marfa oficinei de la Pesta nu va mai avea căutare. II rog pe d. Duca să adopte acest remediu pentru a da încredere străinătăţii. Dacă se teme de ştiri fanteziste transmise de corespondenţi pentru a satisface pofta de sensaţional a ziarelor, n’are decât să citească telegramele transmise şi să atragă atenţia corespondenţilor de lievenit. Sunt convins însă că nu va avea ocazia, fiindcă fără censură senzaţionalul n’are caz, căci este desmintit de alt corespondent care vrea să probeze că numai el este bine informat. La această vină mare a noastră se adaogă o enormă doză de naivitate a occidentalilor. După capul lor România trebue să fie revoluţionară şi bolşevică fiindcă este în hotar cu Rusia. Că de 8 ani cred acest lucru şi revoluţia întârzie; nu e nimic. Va veni, «trebue» să vie. Că în acest timp occidentalii au luat relaţiile cu Rusia şi noi nu; nu e nimic. «Românii se tem dar nu vor scăpa». Că în aceşti 8 ani s’au înfiinţat în occident partide comuniste afiliate Moscovei cari dau zeci de deputaţi în parlament, iar la noi nu există partid comunist, nu e nimic. La noi va fi revoluţie, nu la ei. Au avut loc, în ultimii opt ani, greve mari şi de lungă durată în ţările occidentale, regimente revoltate, propagandă comunistă în Maroc în timpul războiului, propagandă revoluţionară făcută de deputaţi francezi comunişti în Indochina etc., etc., la noi o ridicolă încercare având Jilava de rezultat; nu e nimic. Noi suntem suspecţi. Financiarii englezi şi francezi cer asigurări fiindcă d. dr. Lupu a cerut exproprierea urbană, iar d. Mihalache a treia expropriere, dar au toată încrederea în ţările în care Macdonald, Thomas, Leon Blum şi Cachin au din ce în ce mai multă influenţă. Noi suntem contaminaţi fiindcă avem microbul la graniţă, dar am instituit o complectă izolare, nu occidentalii cari fac în ţările lor imense culturi de microbi bolşevici şi contaminează întreaga lor populaţie. Populaţia noastră compusă din mici proprietari rurali va fi câştigată la ideile bolşevice, nu popoarele occidentale cu zecile lor de milioane de lucrători industriali ! Aşa judecă occidentalii... Naivitate şi miopie! Desigur, dar, avem nevoi de ei, deci trebue să ţinem seamă de modul lor de a vedea. Trebue să-i lăsăm să fie informaţi şi informaţi de ai lor. Nu pricep occidentalii censura ziarelor şi a telegramelor, când n’ai nimic de ascuns. De aceea dau crezare tuturor zvonurilor. Şi au dreptate să ne suspecteze. Dacă vrei să eviţi agitaţii în jurul anumitor chestiuni delicate şi cari se pot exploata de adversarii politici şi ca consecinţă interzici Presei să discute anumite chestiuni, ce poate justifica censura telegramelor externe! In calmul care domneşte în ţară şi pe care noi îl ştim că e real, guvernul e dator să lase deplină libertate corespondenţilor să-şi informeze ziarele cum doresc, ca să intrăm în mentalitatea occidentală făcând o concesiune care este şi în avantajul nostru. Nu putem pretinde ca străinii să ia de bun tot ce le comunicăm noi, când şi agenţiile noastre telegrafice sunt etatizate. Schimbă sistemul domnule Duca! Nu face destul rău sălbăticia d-lui V. Brătianu, ca să-ţi poţi permite şi d-ta altele. Titus Enacovici îşi deschide astăzi porţile, după un an greu. Experienţa cu dd. Minulescu şi Hodoş nu a reuşit. Nici nu ştim dacă a fost o experienţă şi nu un... interregn. In orice caz prima noastră scenă a fost în criză. Era şi natural. D. Minulescu e prea spontan şi prea mobil, spiritualiceşte vorbind, ca să poată conduce o organizaţie ca Teatrul Naţional, care cere tact, cuminţenie, măsură şi un simţ sănătos al culturii, ferit de orice hiperestetism. D-sa poate fi cel mult un ferment. In nici un caz însă conducătorul unei aşezate instituţii de stat, D-lui Hodoş i-a lipsit şi cultura şi înţelegerea şi contactul anterior cu treburile sufleteşti. Primit cu un foarte larg credit de public şi presă, d-sa a descurajat orice bunăvoinţă. Schimbările cari s’au făcut în personal şi cari constituesc în adevăr un titlu de merit, revin de fapt ministerului artelor, din acea vreme. Un an în care la Teatrul Naţional s’a făcut, «da politique du chien erévé au fil de l’eau». Asta moşteneşte d. Cornelu Moldovanu, noul director al venerabilei noastre scene. Ce va fi de acum înainte ! D. Moldovanu a mai stat în scaunul directorial. Nu e om de mare îndrăzneală. Şi cine aşteaptă dela d-sa «revoluţii» în arta teatrului va fi desamăgit. Şi e bine. Teatrul Naţional nu poate fi o scenă de experienţă şi nici una de avantgardă. îndrăzneala artistică e în asemenea împrejurări nu de prisos, ci deadreptul primejdioasă- In schimb d. Moldovanu spirit cumpănit şi ferm, este un bun administrator. Nu numai în sensul gospodăriei băneşti, ci în genere, prin înţelegerea pe care o aduce în mecanismul intim al unei mari instituţii. Putem prevedea ce va fi actuala stagiune. Noul ei director, care e un electric, va izbuti să dea câteva mari spectacole, adaptate gustului şi nivelului public fără pagubă pentru calitatea artistică a reprezentaţiilor. Va realiza probabil excedente şi va pune din nou ordine în greu încercata gospodărie a teatrului. Este un om «de tout repos», şi nădăjduim că nu va desminți pe oamenii cari așteaptă dela d-sa adevărata stagiune a Teatrului National. N. I. -eos&cod» • (Citiți în pag. IV) Instrucția fraudelor de la «Monitorul Oficial" înainte de intrarea virtualmente în acţiunea politică de toamnă în rândurile partidelor şi grupurilor se desemnează de acum orientarea hotărâtă. Se cunoaşte în această privinţă atitudinea d-lui N. Iorga, refuzul d-sale de a candida şi în alegerile parţiale, refuzul d-sale de a acorda semnul electoral al partidului vr’unuia dintre amicii săi care ar fi vrut să se prezinte — este cazul de la Roman, — stabilește îndeajuns’ intransigența, pe care, poate, o regretă în unele momente dar pe care n’o va abandona — nici târgul. Despre avereseani este mai bine să nu mai vorbim. Pleoşniţele rămân în scândurile uscate ale generalului. Partidul naţionalţărănesc nu colaborează Se poate spune că meditaţiunile estivale ale d-lui Iuliu Maniu şi aghiotantului său cu care se înţelege de minune, d. I. Mihalache, au ajuns la concluzia certă şi precisă: nici un fel de colaborare cu guvernul. . Noua campanie de presă pe care guvernul a deslănţuit-o contrastaţional-ţărăniştilor, în special ardelenilor, a făcut să tacă şi pe ortanţii permanenţi după portofolii liberale. Campania de care este vorba se socoteşte un şantaj pe care d. I. Mania declară că îl respinge cu indignare. — «Ar vrea să ne aibă, — însă sclavi diminuaţi şi umiliţi!» este formula care circulă azi printre fruntaşii ardeleni. Şi toţi, mai de voe, mai de nevoe, declară că aceasta nu se poate. întrunirea de la Alba-Gulia In privinţa întrunirei de la Alba Iulia şi a celor ce se scriu în ziarele liberale despre «acţiunea separată» ce s’ar începe în Ardeal ni s’a spus: « Este o infamie. Toată motivarea ei se razemă pe o frază dintr’un articol al d-lui Sever Bocu, care, în definitiv, nu este decât un membru al partidului. «Daţi-mi un rând scris de cineva, şi ţi-l trimit la ocnă» nu s’a spus de geaba. Dacă ar fi să luăm drept crezul d-lui I. Brătianu, ceea ce Viitorul a scris despre d. dr. Lupu, ce groaznică imoralitate politică ar însemna, pentru d. I. Brătianu în deosebi, prezenţa d-rului Lupu alături de dânsul în guvern! Azi d. dr. Lupu este trimisul d-lui Brătianu la Liga Naţiunilor. Aceasta este însă tactica liberală: să te calomnieze, să te intimideze şi să te aibă pe eltin. Partidul naţional-ţărănesc şi-ar contesta însăşi fiinţa lui naţională, încercând o campanie separatistă Dar ceea ce partidul naţional-ţărănesc va face, inaugurând în marea adunare poporală de la Alba lulia, va fi o aprigă campanie antiliberală. Punţile s’au rupt». ANCHETE POLITICE Rupere de punţi Hotărârea definitivă a partidului naţional ţărănesc este că nu poate colabora cu guvernul lf" Noua campanie împotriva ardelenilor Drumul spre inima Maramureşului, duce prin locuri pustii şi înalte. Văzduh ozonat, înţepând nările acidulat, dimineţi în care atmosfera e şampanizată. Fierăstrăul mecanic n’a străbătut încă ■' aci să pustiască pădurile de brad. Codrii sunt aproape intacţi, findcă gările rămân departe, la poalele munţilor, şi nici o cale întinsă de apă nu e deschisă plutelor. Te-ai aştepta în aceste ţinuturi romantice, ca din negura veacurilor, încă odată să-ţi apară înainte ceata voevodală, fugărind cu arcul întins, bourul din stema Moldovei. Să întâlneşti oameni tari şi înali, aşa cum i-a păstrat în închipuire legenda descălicătoarei. Cel dintâi autohton, sprijinit în băţ pe o coastă de munte, e o arătare sfrijită şi pletoasă, cu pieptul desvelit şi cu ochii sticloşi, de flămând. Altul, la doi kilometri, în urma unei căruţe sărace, arată aceiaşi imagine flenduroasă a caliciei. Pe urmă anii şi aicii... Un sat. Ai intrat deodată în domeniul personagiilor din «Umbra Crucei», romanul fratelor Tharaud. Caftane până în pământ, sfredelul părului dealungul urechilor, pleoape roşii şi fără gene, privire sanguinolentă de conjunctivoşi. Te întrebi dacă n’ai rătăcit drumul, dacă n’ai străbătut dintr’odată într’un ţinut absurd, de mincinoase şi imposibile năluciri. Dar nu! Alt sat, aRi oameni risipiţi singuratici în urma turmelor cu triste chemări de tălăngi în poemi, pe urmă alte caftane şi aRi ochi, privindu-te sperios, sfeşnicile de Vineri seara, jucând palide flăcări prin ferestrele deschise, sate urâte şi posomorite, cu hâdă înfăţişare de mahala, contrastând violent şi dureros cu măreţia solemnă şi mută, a muntelui înălţat până la cer. Este a doua oară, când bat aceste drumuri şi încă odată, la fiecare pas aşteaptă o remuşcare. Urmaşii descălicătorilor, îi povestesc resemnaţi soarta, fără aspre cuvinte de revoltă, fără să-şi închipuiască măcar că ar putea exista vreun vinovat şi că ar fi cu putinţă vreo schimbare. I-a prigonit ori un guvern şi îi prigoneşte astăzi altul, după cum ori nepăsarea era cuibărită la Pesta şi astăzi e la Bucureşti. Ei sunt la periferia lamei. Dacă îi cercetează din când în când, cineva, e doar cu prilejul alegerilor, şi atunci nu dânşii sunt întrebaţi fiindcă sunt proşti şi aproape toţi neştiutori de carte. Toată luare aminte se îndreaptă spre ceilalţi localnici, de mai proaspătă aşezare, alegătorii cu caftan şi ştiinţă de carte, ştiind ce să ceara, cum să ceară şi ce trebue să plătească. Pentru proşti, rămâne birul şi execuţia aspră a jandarmului, care n’are nevoe de un stagiu mai lung de trei ani, ca să se pricopsească şi să pornească, spre alte tărâmuri mai puţin sălbatece, în docar înalt de grof, cu roţile galbene, înălţimile reci, nu îngăduie nici o recoltă de porumb sau de grâu. Mălaiul vine de departe cărat de la cale de trei zile cu căruţă, e scump şi muced. Pentru consolarea şi amăgirea burţii flămânde rămâne rachiul, care sfrijeşte copiii şi îi degenerează. Viaţa se scurge monoton şi de un tragism înăbuşit, după o neclintită orânduială. O comună de trei mii de locuitori, numără o mie cinci sute de evrei, o mie cinci sute de moldoveni. Cei dintâi au fost împroprietăriţi, fiindcă au ştiut cum să-şi apere drepturile, la nevoie să le plătească. Celorlalţi, le-a rămas doar alternativa, între a se tocmi slugi sau a pieri de foame. Astfel fiecare familie cu şeful învestmântat în patriarhal caftan, are pe lângă gospodărie, o vacă, două-trei capre, un cârd de gâşte şi un serv român. E o rânduiala, pe care de acum nimic nu o mai poate sparge, fiindcă resemnat, a fost acceptată de oamenii abrutizaţi, cu toată viaţa concentrată la singura posibilitate de a-şi amăgi foamea. Eroii fraţilor Tharaud sunt de altfel oameni de treabă, nu te supără şi nu te indignează cu nimic; n’au făcut decât să-şi asigure cu egoismul care condiţionează viaţa, o situaţie privilegiată în dauna celor mai slabi. De fapt, şi pentru dânşii, lotul vieţii e sărăcia, doar că sărăcia aceasta e mai îndulcită, decât a celor rămaşi fără pământ, slugi şi păstori, la turmele altora. Dar cum te uimeşte până la durere, boeria arhaică a acestor slugi! Ea singură a mai rămas, suvenir din trecut, să facă mărturie a unor altfel de vremi. Ţăranii aceştia deşiraţi, palizi şi goi, când se adună la sfaturile lor, cu ceremonioasă politeţă îşi schimbă cuvinte înflorite, un nobil ceremonial, amintind dureros eroii comediilor curente, unde strănepoţii cutărui Grand d’Espagne scăpătat, îşi servesc cărmoiul de pâine uscată, cu tot protocolul complicat de curte regească. Vorbesc înţelept, politicos şi demn. Despre necazurile lor, pomenesc cu resemnare lipsită de revoltă; în vlăguita lor fiinţă nu Ie-a rămas nici măcar turburătoarea agitare a nădejdii. Aşa s’au orânduit lucrurile, fără împotrivire, de multă vreme, aşa vor rămâne. Nimeni nu se mai osteneşte, nici să-i mintă.Nimeni nu mai coboară pe aci ,să-i întrebe şi să-i vadă, la capătul lumei. Viaţa, belşugul, născocirile omeneşti, desfătările şi toate minunile veacului, sunt undeva foarte departe, nu mai lasă să străbată iei nici vuetul lor surd; despre lânsele, flăcăii află doar cât sunt curtaţi la oaste, iar când se întorc, te uită îndată, ca să nu rămână cu altă grijă decât a mălaiului muced neutru maţele ghiorăind şi pentru rachiul, care ucide, consolând. Cum aş fi dorit să am tovarăş de drum, aci, unul din cei atotputernici care poartă în mână, pâinea şi euţitul! Să-i văd obrazul ieşind, iacă mai poate roşi. Cezar Petrescu Obiceiurile românești, povestite streinilor de TIBERIU CRUDU ------edfC-oo------ Anul acesta s’a tipărit la Paris (librairie Emile Larose, 11 Victor Cousin) un volum întitulat «Les coutumes roumainespériodiques» datorit baritonului Mihail Vulpescu, cunoscut interpret al cântecelor noastre populare. Trăind în legături strânse cu artişti din diferitele ţări ale celor cinci continente şi auzind cântecele lor de acasă, d-l Vulpescu a simţit nevoia de a le face cunoscut şi ariile noastre populare. Succesul neaşteptat al celor câtorva audiţii organizate în acest scop, l’au entuziasmat într’atât, încât d sa a căutat apoi să deie la iveală nu numai cântecele ci şi obiceiurile noastre de la ţară, atât de puţin cunoscute chiar oamenilor de cultură specială, începând cu obiceiurile din timpul iernii, care desigur sunt cele mai frumoase şi mai caracteristice, d. Vulpescu a alcătuiat primul capitol, cuprinzând: Noaptea Sf. Andrei, Moşaiun, Crăciunul, Ignatul, Colindele, Steaua, Brezaia, Irozii, Păpuşele, Pluguşorul, Vasilica, Sorcova, Bobotează, Iordanul şi Şezătorile. Al doilea capitol îl formează obiceiurile din timpul primăverii: Lăsatul secului, Cucii, Jurăul sau Tărbacă, Floriile, Joii aa lari, Colacii, Frângerea turtei, Sfinţii mucenici, Vinerea sacă, Deniile, Paştele. Al treilea, cele din timpul verii: Paparudele, Scalpinariiul, Rusaliile, Căluşarii, Iarmarocul fetelor de pe muntele Găina, sfârşind cu al patrulea şi ultimul capitol ce cuprinde obiceiurile tari dată fixă: Hora, Jocurile, Pecrecul, Poarca, D’a ursul în gaură,Va fripta, In gogoşi, Perghetul, D’a ulcica, In gidle, Nunta, Claca, ţiganii cu ursul, lipsind doar cumătria şi înmormântarea. Adăugând la aceste patru capitole o scurtă introducere la început şi o langă bibliografie la sfârşit, autoul a izbutit să ne deie un frumos volum de peste 300 pagini, prefăţiat de marele folclorist A. Van Vemiep care nu se sfieşte a afirma: «lectura frumoasei monografii a d-lui Mihail Vulpescu, va fi, cred, o revelaţie nu numai pentru marele public dar chiar pentru tolcroriştii specializaţi». Deşi am dori din toată inima să fie aşa, toaşi suntem convinşi că autorul acestei întinse lucrări va avea de furcă mult cu filologii, folcloriştii şi chiar istoricii de la noi deoarece unele din afirmaţiile d-sale sunt lipsite de critică serioasă şi de informaţie suficientă. Dl Vulpescu, după cum mărturiseşte singur, scrie întemeindu-se adesea pe impresii personale şi amintiri din copilărie. Erudiţia nu se vede dar nici nu se pretinde. Dacă streiniii nu-şi vor putea da seamă de unele greşeli sau interpretări poznaşe, specialiştii noştri le vor sublinia cu glas tare. Traducerea, de pildă, a refrenului «le oi lea, le roi domnilea» din colinde cu «Le Roi» din franţuzeşte, pe care noi am respins-o cu altă ocazie, d. Vulpescu o menţine mereu spunând că ar însemna «chanson eu l’honneur des fêtes du Roi des Rois» deci traducerea ar fi: Le Roi, Le Roi, Le Dominius! Ca să ajungă la această interpretare, aleargă la coloniştii francezi din Saba, sudul Basarabiei, auzându-i pe ei, sărmanii, că ar fi itrodus acest refren în colindele nastre atunci... când ele treceau Prutul venind din regiunile slave! Întrebăm: cine poate lua în serios această ipoteză aşa de artistc şi de fragil aranjată! Oricâte lipsuri însă ar avea lucrarea d-lui Vulpescu, oricâte idei şi teorii hazardate, totuşi valoarea ei este negaduită- In primul rând «se aruncă în marele curent literar şi ştiinţific internaţional, după cum spune însuşi prefaţiotul, fapte de un interes esenţial pentru teoria generală, din care nu avem până acum la dispoziţie decât fragmente izolate». Acesta e un adevăr, nu numai un cuvânt de măgulire pentru autor. Noi Românii, din nefericire, nu avem încă o carte în care să se descrie datinile şi obiceiurile noastre, arătându se origina lor. Nu avem o carte românească şi cu atât mai puţin în alte limbi. Și d. Vulpescu are tocmai fieritul de a umple acest gol, lo(Citiți continuarea în vaa //«) . Joi I Septembrie 1927 ----poSfcop--- Am văzut cum stau de fapt lucrurile cu legile ţării. Să cercetăm argumentarea P. S. arhiereu Simedrea după canoane. întâmpinarea P S. Sale cuprinde în această privinţă două părţi: o discuţie a canoanelor şi o interpretare istorică. II vom urma în aceată distincţiune. I. CANOANELE. P. S. Tit afirmă: a) «nu există nici un canou care să oprească expressis verbis pe un cleric de a fi în consiliul de regenţă»Nu ştiu ce înţelege preopinentul nostru prin expressis verbis. Dacă vrea să găsim în canoane chiar vorbele «consiliul de regenţă» — desigur că are dreptate. Dar asta nu ar mai fi argumentare. Credem a fi de acord cu P. S. Sa dacă vom considera activitatea în consiliul de regenţă ca activitate politică. In acest caz, iată ce zic canoanele: CAN. 6 APOST.: «Episcopul.. lumeşti purtări de grijă să nu fee asupră-şi; iar de nu, să se caterisească. Iar Pidalionul spune în «tâlcuirea» acestui canon: «Nu este ertat celor preoţiţi a se împletici pre sine şi în lucrurile lumeşti, ci să se îndeletnicească la dumnezeiasca slujbă a făgăduinţei lor, şi să păzească mintea lor slobodă de fieşte ce tulburare şi zarvă lumească». CANON. 7 SINOD. IVECUM.: «Cel ce odată în cliros s’au rânduit.. am hotărât ca nici la oaste, nici la dregătorie lumească să fie. Sau aceasta îndrăznindu-o și necăindu-se.. să se anatematizeze». CANON. 11. ÎNTÂIUL ȘI AL DOILEA SINOD : «...dacă vreunul dintre ei (Clerici)... ar întrebuinţa lumeşti dregătorii... să se isgonească din cler». DAN 81 APOST.: «...nu se cuvine Episcopul... a se pune pre sine şi în ocârmuiri lumeşti, ci să se îndeletnicească la treburile bisericeşti. Deci, ori supune-se,„ ori caterisească-se. Că nimenea poate a sluji la doi stăpâni... Indicaţie de o precisiune suficientă, întregită încă prin comentariul care adaugă: «...nu se cuvine Episcopul... a se pogorî pre sineşi în POLITICEŞTI şi lumeşti purtări de grijă şi ocârmuiri„•» Asta nu este «expresia verbis»! Dar iată şi CANON. 10. SINOD VIIECUM.: «..nu este lor iertat a primi asupra-şi purtări de griji policeşti şi lumeşti... Din aceste câteva canoane — altele vom indica mai departe — se poate uşor vedea dacă,în adevăr biserica nu opreşte pe cclerici— expressis verbis chiar — a primi însărcinări în ocârmuirea politică. b) P. S. Simedrea crede că nu e cazul a se aplica Patriarhului-Regent canoanele, pentru că «Regentul domneşte, dar nu guvernează» Acest argument echivalează cu afirmaţia că dacă pe vremea formulării canoanelor ar fi existat monarhia constituţională, sinoadele nu ar fi avut motiv să mai conceapă textele pe cari le-am citat! c) Mai departe scrie P. S. Art. Tit: «Canoanele opresc pe clerici de la funcţiunile laice, tocmai pentru a nu cădea sub ascultarea şi dependenţa laicilor». Nu. Textele aduse de noi mai sus — ne dispensăm a mai cita altele — indică cu preciziune că pricina acestor oprelişti stă în hotărârea, care e esenţială ortodoxiei, de a deosebi net între lumea spirituală şi cea politică. Iată de altfel ce spune Pidalionul în comentariul la Can. 83 apost.: «In două se împarte stăpânirea şi incepătoria. Alta este lumească, pe care o au încredinţat Dumnezeu ÎMPĂRAŢILOR şi STAPANITORILOR. Iară alta duhovnicească, care o au încredinţat Dumnezeu arhiereilor şi sufleteştilor economi. Insă una alteia este protivnică... Aceastaşi necuviinţă urmează dacă sau împăratul va îndrăzni a intra în altarin sau arhiereul a împărăţi şi a încinge sabia. Precum o au păţit aceasta uriaşul cel cu două coarne al Bornei, Papa zic.. Amestecare neamestecată şi grozăvie streină! Vadă dar îrisus că se află călcătoriu al apostolicescului acesta canon, şi caterisire se supune vrând a le avea pe amândouă». Situaţia pe care, deci, ne-o crează «Patriarhul Regent» ne trece dintr’o dată în lagărul Romei. Orice comentariu mi se pare de prisos. (Citiţi continuare în pag. II-a) şi [ Al doilea răspuns P. S.Tit Simedrea Târgovişteanul de MAE IONESCU r -------OlO--------Capriciile d-lui primar.. Ni se comunică, — bineînţeles da către nişte răuvoitori — isprăvile ţinui primar dintr un oraş de la graniţa dinspre Ungaria. Domnul primar nu este acuzat că ar face o prea strălucită gospodărie în oraşul ce-l conduce sau că înzestrat cu o fracţiune din suveranitatea naţională, n’ar dijmuti cum trebue pe proprietarii de maşini agricole sau pe speculanţii restauratori. Nu Asemenea imputări nu i se fac şi pe bună dreptate. Are însă o altă calitate, care în oraşul dela graniţă poate fi socotită virtute naţională. Bea destul de rar, apă şi când bea vin îşi îmbracă servitorul în uniformă de husar şi-l sărută apoi cu o afecţiune ce nu cunoaşte prea multă geografie. Nu este un lucru de o excepţională gravitate. La «un pahar de vin» omul poate să-şi îmbrace chiar toţi gospodărită în uniforma lui noliman şi să pornească cu ei la asaltul capitalei româneşti. Se poate întâmpla. Un primar are probabil amintiri personale şi este firesc ca husarul să-i evoace ideea habsburgică , după cum grenadierul evoca bătrânilor francezi epopeea napoleoniană. Este liber să dea această reprezentaţie, căci după cum se vede faptul fiind cunoscut, d. primar nu obişnueşte să se închidă în casă cu «dragul»de husar. Lucrul se repetă destul de des, deşi nu este o tradiţie în acest fel în oraşul dela graniţă; au fost înainte (sub regimul nostru) primari unguri acolo şi s’au abţmat de la asemenea manifestaţii. Acesta de care vorbim este român. Nu-i dăm numele căci ni-e ruşine. Destul că-l ştie oraşul, adaugă cei care ne semnalează căzut. D. primar a fost averescan, astăzi e liberal. Nu ne-am mira dacă mai târziu ajungând deputat în Parlamentul României Mari, ar propune revizuirea tratatului de la Trianon, încorporarea României la Ungaria în virtutea dreptului istoric şi obligaţia ca toate româncele să iese pe stradă învăluite în drapelul maghiar. Nu zău d-le primar ce-ar fi dacă ai încerca-o şi pe asta? !I.