Cuventul, noiembrie 1927 (Anul 3, nr. 913-942)
1927-11-01 / nr. 913
Anul al lll-lea No. 913 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Tel.fin 1 378/10 Administraţia telefon: 378/9 Redacţia Director politici TITUS ENACOVICI Director î €■ GONGOPOL minicitatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: 311/S4 In zodie nouă Sâmbătă s’a împlinit ultimul termen, dat de guvern prin d-1 Tătărăscu, când trebuia să se publice în facsimil faimoasele documente doveditoare ale complotului împotriva siguranţei statului. Precum ştiţi, nimic nu s’a dat publicităţii. Socotind după nevoia pe care guvernul o avea de asemenea documente, pentru a-şi justifica măsurile excepţionale şi fierberea în care a pus întreaga opinie publică prin aceste măsuri, trebue să deducem că d-l Tătărăscu nu are nici un document. Totul nu a fost decât maşinaţie, şi încă de cea mai coborâtă calitate Constatăm deci, în urma acestor întâmplări, că guvernul trece la metode noui de lucru- Pentru a se menţine şi pentru a convinge ţara de necesitatea absolută a permanentizării partidului liberal la cârma ţării, d-l Ion Brătianu recurge la mijloace pe care până acum nu le întrebuinţa decât o siguranţă generală oare care şi ea în nevoe să-şi justifice existenţa, organizează sau cel puţin descopere comploturi. Numai că guvernul e un începător în meseria asta, şi încercările lui au prea mult înfăţişarea unor biete schiţe de diletant. Să analizăm puţin evenimentele din ultima săptămână. D-l Manoilescu este arestat sub învinuirea de atentat împotriva siguranţei statului, d-sa fiind nu numai purtătorul unor grave documente, dar şi conducătorul unei primejdioase mişcări cu ramificaţii în toată ţara, mişcare tinzând la răsturnarea ordinei stabilite. Aşa sunau informaţiile, răspândite mai mult pe sub mână de cei cari deţineau secretele instrucţiei.Luni şi Marţi eram încunoştiinţaţi — dar cu rugămintea de a nu publica nimic — că acest complot ar avea vaste ramificaţii în armată , un general în rezervă şi un colonel în activitate, la dispoziţia ministerului, trebuiau să fie iminent arestaţi. Marţi seară colonelul Paul Teodorescu era ridicat de la comanda cursului de informaţii a căpitanilor din Făgăraş, şi adus la Bucureşti, după ce în cursul zilei o percheziţie se făcuse la locuinţa sa din Capitală Joi, colonelulGiosan, din aviaţie, era lipsit de comandă — ca şi colonelul Fotescu — şi, ţinut la dispoziţia parchetului militar în propria-i locuinţă. Descoperirile senzaţionale se îngrămădeau deci, dând impresia unui sistem bine legat, care dacă nu era cunoscut în amănunt, nu isbea mai puţin imaginaţia, lăsând loc combinaţiunilor celor mai fantastice. Am aşteptat calmi desfăşurarea evenimentelor- Ne trebuiau probe pentru ca să înţelegem şi să credem Probele nu au venit- Documentele Manoilescu nu erau decât nişte scrisori adresate şefiilor de partide şi, ca atare, şi d-lui Brătianu. Ele erau transmise printr-o persoană concretă,dar ar fi putut fi expediate tot aşa de bine şi cu poşta. O scrisoare a d-nei Lupescu, pe care ar fi adus-o totul Manoilescu, se dovedeşte a fi în ţară cu o săptămână înaintea d-sale- Tru carnet cu diverse însemnări primejdioase, nu e decât un paet de note cuprinzând o convorbire ce trebuia să apară în primul număr al unui nou ziar. Interogarea generalului și colornelului nu duce la nici un rezultat, și arestarea lor nu se produce-Cercetarea nu se întinde asupra lor pentru că ceva din actele d-lui Manoilescu s’ar fi legat cu ei, ci pentrucă... acum câţiva ani avuseseră legături cu o organizaţie fascistă. Colonelul Paul Teodorescu este reţinut la corpul de armată—dar nu arestat—pentru că la el s’ar fi găsit câteva scrisori dela Paris, cu caracter absolut inofensiv, al căror conţinut a fost de altfel, în timp util, adus la cunoştinţa regelui Ferdinand. Colonelul Giosan e încă Intr’o situaţie mai comică: vina lui e că ar fi făcut la Paris o anumită vizită, pe care de altfel o fac toţi Românii mai de seamă, între cari şi actualul secretar general al ministerului de răsboi Mai mult încă, se solidarizează trei oameni, Manoilescu, Teodorescu, Giosan. Dar, primii doi, primul şi ultimul nu se cunosc, iar al doilea şi al treilea sunt de doi ani într’un conflict acut. Atunci, unde este complotul în faţa acestor fapte poate guvernul să nu creadă necesar publicarea de documente convingătoare . Şi totuş termenele trec, iar documentele întârzie să se producă. Pentru toate această situaţie, încheierea nu e decât una : dacă guvernul are neapărată nevoe de comploturi, ar fi de dorit să-şi angajeze specialişti. Diletanţii nu sunt decât încurcă lume. Nae Ionescu Se caută, de câteva zile, să se acrediteze un svon uricios, uricios, cum n’ar fi poate aprecierea defavorabilă a unei gângănii pe obrazul Giocondei vestitului Leonardo. Este vorba de d. V. Brătianu, ministru de finanţe care — insinuiază blasfematorii,îşi revendică un merit deosebit în descoperirea recentului complot şi ordonarea măsurilor cunoscute. In orice caz, atenuiază informatorii noştri cu spirit în privire — visternicul este foarte satisfăcut du cele întâmplate fostului subsecretar de stat. Dacă l-aţi fi observat în şedinţa de joi a Camerii ne-aţi da dreptate, conchid satisfăcuţi cei cu spirit în privire. Nu vom face apologia celui închis la Jilava ci, lucru mai îndrăzneţ, voim să restabilim faptele în favoarea d-lui V. Brătianu. Ce legătură poate fi între d-nii Manoilescu şi actualul ministru de finanţe ! Absolut niciuna decât aceia că cel dintâi a fost cândva demnitar la departamentul celui din urmă. D. Manoilescu este un om deschis, primeşte loviturile cu fruntea senină, spun prietenii politici; un talent excepţional accentuiază adversarii. 1). V. Brătianu nu păcătueşte prin exces de subtilitate, nu este un spirit paradoxal, capabil să ti dovedească prezenţa urechilor prinse de umeri—sau că nasul n'ar fi în mijlocul feţi, se ceartă des cu gramatică şi nu flirtează cu talentul din motive congenitale — dar nu e mai puţin adevărat că perspicacitatea d-sale n'are nevoe de becuri electrice ca să distingă ziua de noapte. D. Manoilescu Va sfichuit însă în nenumărate rânduri şi d. V. Brătianu care este om ranchiunos îşi plăteşte astăzi poliţa. Argumentul nu este serios; ministrul de finanţe a cărui autoritate în guvern este cunoscută, n’a făcut în cazul cel mai rău decât să contribue în măsura putinţelor sale la menţinerea ordinei constituţionale. Deaceia respingem cu indignare calomnia, căci în ţara românească se poate duşmăni oricine afară de doi bărbaţi: M. Manoilescu şi V. Brătianu. Şi aceasta prin firea lucrurilor şi recomandaţiile naturii. C. Nestor ------0X0----- --------xox------- Pe marginele istoriei Principele Străin, 1866 de Ing. C. BUNESCU IX. Prin îndoita alegere din 5 și 24 Ianuarie 1859, a lui Alexandru Ion I, cunoscut sub numele de Cuza, ca domn al Moldovei şi României, unmirea atât de mult dorită, a ambelor Principate Române, este definitiv consacrată. In urma recunoaştere a Europei şi prin instalarea permanentă la Bucureşti a Domnului Alex. Ioan Cuza, el consacră acest oraş, Capitala Ţărilor unite, care în curând vor deveni «România». Cuza era un om inteligent şi animat de un mare patriotism, însă nu din acei patrioţi cu sentiment inactiv. El avea o voinţă şi o dorinţă, aceia de a îndeplini cele scrise în programul tuturor bunilor Români, încă de la 1821: desrobirea ţăranilor secularizarea mănăstirilor închinate la Greci; stabilirea ordinei şi legalităţi în ţara sa; educaţia şi instrucţia poporului Român, spre a-l ridica la nivelul celorlalte popoare civilizate. Toate aceste calităţi şi mai ales personalitatea lui integrală, îl făcea stăpân pe el însuşi şi nu se lăsa, nici subjugat, de oligarhia demagogică. El nu putea să convie, nici să lase liniştiţi, pe acei pretendenţi, ce nu putuse dobândi pentru ei, vreunul din scaunele domneşti, nici acelora ce socoteau, că vor pune stăpânire pe voinţa Domnului şi prin el pe ţară. La aceştia, se mai uniau toţi acei prin pietari — puţin patrioţi —, cari se temeau, a nu perde bucăţica de pământ, ce trebuea să dea ţăranilor, cari în ţara lor nu aveau decât locul de mormânt. «—Pares cum paribus facile consregantur» — Toţi aceştia se întâlnesc într’o invidie şi ură comună, se constitue într’o clacă de vrăjmaşi ai Domnului, căruia de la început i se pune piedici şi obstacole, răutate şi îndărătnicie la toate măsurile cevoia să ia In capul şi sufletul acestei monstruoase coliţii, se aflau oamenii partidului demagogic. Acest popor însă, are norocul, ca Domnul să aibă alături de el oameni cu un patriotism curat, cu voinţă, inteligenţă şi capacitate. In capul lor era Mihail Cogălniceanu, un vechiu şi aprig apărător al drepturilor Românilor, o voinţă de fel, demn şi îndrăsneţ, care ştiuse de mult să calce peste interesele lui, fie morale, fie materiale, pentru a face binele cu sacrificiul său, pentru naţiunea sa. Alături de el mai erau: N. Creţulescu, Bolintineanu, General Florescu, C. Negri şi alţii. In unire cu ei printr’o lovitură de Stat, la 2 Mai 1864, Cuza dă la o parte oligarhia demagogică, şi înfăptueşte împroprietărirea ţăranilor, desrobirea mânăstirilor închinate la străini, introduce legislaţiunea franceză, organizează armata etc. El, Domnul ales de ambele ţări, este cel dintâi care declară conţinut că, va fi fericit, când momentul va veni, să cedeze locul său unui principe străin, pentru a face să înceteze ura şi rivalitatea dintre Români. Brătianu, Rosetti şi toţi aceia cari strigau la 1848, libertate şi egalitate, desrobirea ţăranilor, ei sunt cei mai aprigi opozanţi contra împroprietărirei ţăranilor. Mergeau chiar, până a se uni cu cei ce combateau până atunci şi formează cu ei coaliţia monstruoasă, cum o numesc contimporanii şi cari dispunând de plebea ingrată şi inconştientă şi de slăbiciune câtorva căpetenii militare, detronează în mod laş f de marele Domn Cuza în noaptea de 11 Februarie 1866. Domnia lui Cuza rămâne mare şi el împreună cu colaboratorii cari au executat lovitura de stat, rămân, cei mai mari oameni ai României, tocmai prin executarea acestei lovituri de Stat. Călcând în picioare oligarhia, a produs democratizarea României şi a pus bazele evoluţiunei viitoare. Vom vedea însă că iarăşi demagogii vor parveni prin intrigi şi conspiraţii, să transforme democraţia în tamarionism, adică în clică de exploatare a tutulor bogăţiilor ţârei, pr’intr’o negustorime speculantă, iar idealurile lăsându-le, ea basm© în colbul cronicilor vechi. La 8/20 Aprilie 1866 printr’an plebiscit, prinţul Carol de Hohenzolern, fu ales cu 685,969 contra 224 de voturi. Domn al României, iar la 10 Mai, acelaş an, pune piciorul pe pământul noei sale patrii, poate care era să domnească 48 de ani. Se convoacă o adunare constituantă, care votează în ziua de 24 Iunie 1866, constituţiunea cea mai liberală din Europa, şi pe care a doua zi, noul Domn al ţărei, Carol Hohenzolern jură. Că, va conserva Con- stituţia şi legile poporului Român, va amenţine drepturile şi integritatea teritoriului său. Acest nou prinţ din familia Regală Prusiană, nici prin naştere, nici prin educaţie şi mai puţin prin caracterul său cinstit şi tenace, nu putea să placă multă vreme şi în curând trebuia să devie, pradă intrigilor şi calomniilor demagogiei române, care îşi imaginase, că: vor avea un domn la dispoziţia lor. Văzând că s’au înşelat, ei încep cu ameninţările, la care Prinţul de Hohenzolern, răspunde cu demnitate, că: «el nu se lăsa a fi detronat, ea ori pe prinţ parvenit». Ei încearcă o revoluţie la Ploeşti, spre a proclama Republica, vechia patimă a lui I Brătianu, ea însă e curând înăbuşită şi Domnul ştiu să fie mărinimos, graţiind pe Golescu şi pe Brătianu. Se mai încearcă, după obiceiul demagogic, o manifestaţie ostilă, contra principelui german, la 10 Mai 1870, care indignează pe principe. El voi să abdice, graţie însă lui Catargiu şi Epureanu, rămâne pe tron. Media fixă a lui Carol de Hohenzolern, încă de la suirea sa pe tron, era, ca, prin orice mijloc, să se scuture de vasalitatea Otomană, devenind suveranul, unei ţări complect independentă. In acest scop prinţul Carol în unire cu generalul N- Florescu, organizează şi prepară armata, pentru un eventual răsboi, încă din zisa declaraţiunei de răsboi Turcilor, la 17 Iuiie 1876, de către Serbia şi Muntenegru, Prinţul Carol ştia, că Ruşi vor declara şi ei răsboi Turciei şi va fi silit să ia şi România parte- In aceste idei începe tratative cu Rusia- I. Brătianu, care venise la putere chiar în acel an, e trimes la Livadia a trata cu Gorciakof. Acesta îi declară însă net, că va trece prin România, făcând din aceasta ţară baza lor de operaţiune. Nu admite însă intrarea în luptă a armatei Române, alături de Ruşi şi că va lua Basarabia, ce (Citiţi continuarea în pag. 11a) Conferinţa interparlamentară de la Rio de Janeiro România la dezbaterile conferinței: chestiunea emigranţilor şi a creditului agricol La Rio de Janeiro, în capitala Statelor Unite ale Braziliei, s-a ţinut în primele zile ale lunei Septembrie a XIII-a conferinţă parlamentară internaţională de comerţ, o conferinţă la care au participat 44 de state şi România, printr’o delegaţie având în frunte pe dl Petre Dragomirescu profesor universitar. La această conferinţă s’au desbătut şi două probleme ce ne interesează îndeaproape şi despre care, în presa română, nu s’a vorbit nimic sau aproape nimic. Cred că nu este lipsit de interes a expune în linii generale cele două chestiuni în care de altfel, delegaţia română a avut un rol însemnat: problema emigraţiei române în Brazilia şi chestiunea înfiinţărei unui institut de credit agricol internaţional. • Mr’o conferinţă parlamentară internaţională precedentă s’a pus prima oară chestiunea înfiinţării creditului agricol internaţional. Ea a fost studiată la conferinţa economică din Maiu, la Geneva, şi de acolo se trimesese chestiunea în studiul institutului de agricultură de la Berna. Desigur, problema creditului agricol internaţional, prin complexitatea ei, prin dificultăţile teclmnice ca şi prin susceptibilităţile pe care le atinge — rivalităţi internaţionale — este încă departe de o realizare complectă. Principial însă, în urma unei rezoluţii propusă în conferinţa de la Rio de Janeiro de către d-l Petre Dragomirescu, susţinută de d-l Ricard, fost ministru de agricultură în Franţa, cu adăugiri cerute de d-l Soleri, delegatul Italiei, — s’a făcut un pas înainte spre soluţionarea problemei creditului agricol internaţional , Societatea Naţiunilor 0 va studia, şi va susţine realizarea lui, cu mijloacele vaste şi practice ce-i stau la dispoziţie. O a doua problemă în care delegaţia română a avut să-şi spună cuvântul a fost aceea a imigraţiei în Brazilia problemă ce ne priveşte îndeaproape şi care are pentru noi un aspect aproape tragic : este cunoscută soarta ticăloasă a Românilor emigraţi în Brazilia. (Nu putem aici arăta situaţia emigranţilor Români : nu e nici locul potrivit, nici cadrul suficient). Voiu expune pe, scurt, ce s’a petrecut la conferinţă în această chestiune, care ridicase chestiunea emigranţilor italieni, a căror stare este prosperă în Braziliei, şi voise să obţină un privilegiu exorbitant, atingând chiar suveranitatea naţională a statelor unite sud americane — crease o atmosferă foarte neprielnică discutării situaţiei emigranţilor români, jignise guvernul Brazilei, trezise toate susceptibilităţile, îndepărtând orice bunăvoinţă. N’a fost deci uşor d-lui Dragomirescu —am asistat la dezbatere— să invoace solicitudinea celor prezenţi, delegaţi ai statelor de imigraţie sud americane, asupra emigranţilor români. Presa braziliană însă, —presa apărătoare a cauzelor generoase, sensibilă şi înţelegătoare a mizeriei bieţilor români — s-a sesizat, şi guvernul brazilian însuşi şi-a oferit concursul pentru o soluţionare satisfăcătoare. Iniţiativa, însă, evident, aparţine guvernului român. Ancheta care a urmat în chestiunea emigranţilor noştri, la Sao Paolo, formează obiectul intervenţiilor d-lui Dragomirescu pe lângă guvernul român şi e de sperat că acesta nu va rămâne nesimţită la stăruialele ce se depun spre a se pune capăt istoriei tragice a românilor din Brazilia. t. d. v. Câştigaţi aşteptând Din declaraţia pe care d. Maniu o făcea în Cameră, cu ocazia discuţiei «afacerii Manoilescu», n’a lipsit acel «dellenda» : «Fără a vă invidia situaţia, d-le prim-ministru, cred că nu putem intra în legalitate decât prin demisia d-voastră». Desigur, demisia d-lui Brătianu şi retragerea partidului liberal de la putere ar rezolva multe probleme; nu ştiu, însă, dacă d. Maniu ar câştiga ceva dacă succesorul la putere ar fi d-sa, îmi iau sarcina de a-i arăta desavantajele ce ar urma pentru partidul naţional-ţărănesc — nu pentru corifeii naţionali-ţărănişti — dacă d. Maniu ar lua, imediat, succesiunea d-lui Brătianu. După constituirea guvernului, după alegeri libere, după o reuşită extraordinară reprezentată printr’un parlament compus 90 la sută din naţional-ţărănişti, toată lumea ar aştepta roadele întronării legalităţii, roadele unei guvernări, în adevăr democratice. Să presupunem că administraţia ar fi ideală, să presupunem că toţi funcţionarii şi-ar schimba mentalitatea numai fiindcă deputaţii n’au fost aleşi de jandarmi. Toate relele din această ţară vor fi dispărut? Mai presus de orice, lumea va cere reţeta eşirei din sărăcie. Ţăranul va voi să vadă ce va face guvernul pentru ca el să nu mai plătească 3000 lei pe plug, sau că el să nu se împrumute cu dobânzi de 120 la sută. Industriaşul va voi să vadă ce face guvernul ca să-i procure credite ieftine şi ca să-i înlesnească exportul. Comerciantul se va interesa cum va ameliora guvernul situaţia generală, pentru ca marfa lui să găsească cumpărători. Funcţionarul va cere spor de salar, pentru a ajunge la echivalenţa aurului. Toţi vor cere înzestrarea armatei şi completarea unilajimii naţionalăi ferate, şosele, navigaţie etc. D. Maniu se va vedea cu un buget mai mic decât cel de azi şi neputincios să satisfacă pe cineva. Ce va putea face d. Maniu în această situaţie ? împrumuturi pentru completarea utilajului? Nu-i va da străinătatea din două motive: 4. Fiindcă, în primii ani, nu va avea încredere. Va trebui să treacă timp, pentru ca străinătatea să se convingă că are a face cu un guvern trainic, deci că nu riscă, ca tot ce ar încheia d. Maniu să nu fie recunoscut a doua zi de d. Vintilă Brătianu care va avea grijă să declare, nn toate ocaziile, că va răsturna totul, când va veni la guvern. V. După ce se va convinge străinătatea că guvernul este serios, ea va cete ca d. Maniu să admită toate cererile pe cari d. Vintilă Brătianu le-a considerat incompatibile cu demnitatea Statului. Ce va face d. Maniu ? Va admite cererile financiarilor străini ? In acest caz va fi tratat de «vândut străinilor» şi «nepatriot» de către liberali. Pentru un guvern care se sprijină pe popularitate situaţia va fi grea. Nu va admite aceste cereri, im va avea împrumut. Dacă din întâmplare d. Maniu ar aprofunda mai mult situaţia ţării, s’ar convinge că nu poate face împrumuturi fiindcă, cel puţin în primii ani, bugetul statului nu-i va permite să plătească anuităţile. Din acest examen ar rezulta că punerea în valoare a bogăţiilor statului trebue să prevadă epoca împrumuturilor şi că, de aci, statul trebue să ceară primele venituri cari să sporească bugetul de azi. Dar şi punerea în valoare a bogăţiilor statului este chestie de timp şi până atunci ce va face d. Maniu? Va convinge pe toţi că a venit la putere şi că nu este în stare să îndrepte nimic. In aceste conditiuni ce va deveni popularitatea d-sale ? Are, deci, tot interesul d. Maniu să nu ceară, acum, puterea, ei să iase pe liberali să iasă singuri din impasul în care i-a băgat, şi pe ei şi ţara, politica neghioabă a d-lui Vintilă Brătianu. Să stabilizeze ei moneta cum vor şti. Să ajungă la împrumuturi externe, admiţând ei ceea ce n’au admis până acum. Să fie ei nevoiţi să abroge legiuirea economică pe care tot ei au făcut-o, nu să declare că nu admit modificările pe cari naţional ţărăniştii ar fi nevoiţi să Ie facă. Venirea la putere pe curând a d-lui Maniu ar descărca pe liberali de răspunderea situaţiei de azi a ţării şi ar conduce şi la pierderea popularităţii partidului naţional-ţărănesc. D. Maniu are tot interesul să aştepte. Timpul lucrează pentru naţional-ţărănişti. Titus Enacovici Marţi 1 Noembrie 1927 Legiferarea cultului ebraic O chestiune care preocupă în mod viu lumea ebraică In 1922, pe când d. C. Banu era ministrul cultelor şi artelor, d-sa a vrut să rezolve o problemă care agita mult lumea evree. După indicaţiile ministrului de atunci s’a numit o comisiune, care să întocmească un proect da lege pentru organizarea cultului ebraic în întreaga Românie mare. Discuţiunile au fost laborioase. Diferite delegaţiuni de laici şi rabini au luat parte. In cele din urmă s’a decis să fie două comunităţi israelite: comunitatea neologă şi cea ortodoxă. Pentru Bucureşti s’a mai decis să fie şi o a treia, cea spaniolă, desfiinţându-se două comunităţi din Ardeal, ce urmau să fie înglobate în comunităţile ortodoxe, întrucât dogmele lor religioase erau mai apropiate de acestea din urmă. Discuţiunile între neologi şi ortodoxi sunt bazate pe dogme religioase. După venirea la ministerul de culte a d-lui Lapedatu, intervenţiunile d-lor Bercovici şi Fildermann, s’a decis să nu mai fie decât o singură comunitate neologă înglobându-se şi ortodoxi în această comunitate. De sigur prin acea intervenţie s’a urmărit o chestiune politică. Insă scopul nu a fost atins deoarece toate comunităţile ortodoxe din Ardeal şi din Bucovina au luat atitudine contra acestei măsuri şi promotorilor ei. Din această cauză d. Bercovici, nu a candidat la Sighet acolo fiind centru ortodox. Această nemulţumire a comunităţilor ortodoxe nu rămâne însă într’o formă platonică. In adevăr, s’a hotărît ţinerea unui congres la Oradia Mare, în cursul lunei Noembrie spre a protesta împotriva noului proect de lege. Comitetele ortodoxe din Ardeal sunt recunoscute încă din anul 1851, când, printr’un edict imperial li a a recunoscut autonomia, având centrul la Bistriţa. Alegerile pentru comitetul de conducere se face din cinci în cinci ani şi membrii comitetului sunt puşi sub ordinele ministerului de culte, de unde sunt retribuiţi, având capital în buget. Comunităţile ortodoxe au comitete mari în Oradia Mare, Cluj, Sighet, Satu Mare, Cărei, Bistriţa, Timişoara şi formează o proporţie însemnată în populaţia Ardealului. Ei sunt cetăţeni loiali şi credincioşi ţării. Când s’a preconizat înfiinţarea unei comunităţi ortodoxe în Bucureşti după intervenţiile d-lui I. Finkelstein membru în comisiune, s’a avut in vedere ca prin înfiinţarea ei, s’ar putea face o mai repede unificare şi apropiere între noi şi vechii cetăţeni, ştiindu-se că prin religii se poate apropia mai repede. Versiunea că ortodoxii fac jocul maghiarilor nu corespunde realităţei, căci cei mai aprigi maghiarofili sunt tocmai neologi, susţin conducătorii «ortodoxilor». In cercurile comunităţii ortodoxe se spune că prin desfiinţarea comi-I tetelor ortodoxe, ministerul de culte atentează la libertatea religioasă, cum ar fi dacă mâine s’ar veni cu o lege ca toţi creştinii în ţara românească să fie creştini ortodoxi, desfiinţându-se celelalte rituri. Aşa se întâmplă astăzi şi cu evreii, din cauza unora cari nu cunosc organizaţiile şi pentru un anumit scop politic, vor să dispună desfiinţarea acelor comunităţi. Presa maghiară din Ardeal a şi intervenit în discuţiune, bineîn-ţeles urmând să pescuiască în apă turbure, pentru interesele ungureşti. Cronicar Mlîilor Până şi fanaticii d-lui Brătianu recunosc că d-sa a fost răpus în recentul duel oratoric cu d. Maniu. O adâncă nedumerire, aproape sportivă, i-a cuprins pe toţi: Dempsey poate fi doborâtă D. Brătianu şi a acoperit înfrângerea cu aplauzele majoritarilor. Toate încercările sale au dat greş, toate atacurile i-au fost eschivate şi marele boxeur politic s’a sbătut în văzduh, avântându-se necontenit în adversarul fantomă- Eşec deplin: d. Maniu n’a putut fi intimidat- Nici nu s’a descoperit: joc prudent, gardă strânsă- Primul ministru n’a isbutit să-l angajeze intr’o declarație precisă. In schimb faimoasa chestie neîngăduită s’a redeschis, dar numai pe jumă tate, adică tocmai cum nu-i convine d-lui Brătianu, dornic, în punctul acesta, de situata note atrăgând soluții drastice. —Tata, dintr’odată, s’a văzut în fața unei problema destul de inactuale, şi în condiţiuni cari îi forţează simpatiile, dar nu în sensul d-lui Brătianu. Iar străinătatea s’a alarmat. Alarma nu e în folosul nostru. Se întreabă, deci, lumea: cum e cu putinţă atâta stângăcie şi pripeală, la un om sigur da sine şi chibzuit. Care să fie mobilul stăruitoarelor Şi repetatelor, gafe ale marelui Taciturni Efectele încordării la o vârstă obosită1 Atracţia maladivă a primejdiei şi a sfârşituluiî Credem, totuş, că din această înfrângere d. Brătianu s’a retras cu un trofeu- A plătit mult pentru puţin, dar acest pufin este real Şi apropiat. Intr’o privinţă d. Brătianu se aseamănă cu biblicul Esav care într’o clipă de înfometare, şi-a vândut moştenirea de peste câţiva ani, pentru blidul de linte, vrea rezultate imediate. Şi rezultatul ar fi să fie’ încrederea Regentei. Căci din întreaga discuţie, a reuşit cu certitudine, că toate partidele consideră ordinea de astăzi ca un provizorat. Numai asupra momentului revizuirii persistă nedumerire. Şi în asemenea situaţie d. Brătianu şi partidul liberal, apar ca singurii apărători ai specialei formaţiuni monarhice de astăzi. Atitudinea sa implică solidarizarea cu regenţa. Regenţa, altfel izolată în faţa unei opoziţii care o declară ilegală şi provizorie. Şi astfel, d. Brătianu care avusese motive să se neliniştească de veleităţile de independenţă ale înaltei treimi, restabileşte situaţia, — oarecum pierdută, — din vremea regelui Ferdinand. Defunctul suveran convins şi el, cât a trăit, că singurul său sprijin, în vremuri subversive, au fost Brătienii şi partidul liberal. Astăzi primul ministru are abilitatea să demonstreze acelaş lucru regenţei, cu ajutorul d-lor Mihalache, Maniu, Iorga și chiar Averescu. Ceea ce după calculele premierului, din cari neprevăzutul este exclus, înseamnă o guvernare de încă treisprezece ani. Cifră fatalul 9. Vinea