Cuventul, noiembrie 1927 (Anul 3, nr. 913-942)

1927-11-25 / nr. 937

Anul al UM ea No. 937 BED AC fi A Şl AOMlNlSfRAHA 4, bl “AUA SAKliNDAR, 4 Director politic: TITUS ENACOVICI Director C. GONGQPOt Publicitatea ziarurii, concesionata exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE DEPU3UCITATE CAROL SCHULDER si S. Bitau­ btr. Eug. Carada (fosta Caragheorgaevici) 9 Telefon : 311/S4 Vineri 25 Noembrie 1927 Opoziţia şi guvernul suntem informaţi că lupta contra guvernului a început, înştiinţare necesară, căci sgomotul bătăliei nu se aude. Şi nici încăerare nu se vede. Expunerea d-lui Iuliu Maniu îna­intea Comitetului executiv al par­tidului ce presidează, a avut, — cel puţin după notele stenografice care s au publicat, — mai mult un carac­­ter retrospectiv. Recapitularea peri­oadei politice de la 1922 până acum este în funcţie de actualitate doar printr’un singur punct- Dacă «tot ce a făcut parlamentul ales în 1922 nu poate avea autoritate», — cum a de­clarat d. Maniu, — este cert că nici actele de la începutul ultimului său an de legiferare nu pot avea sta­tornicie. Nu suntem însă la cea din­tâi afirmare în acest sens. Ca anu­lările verbale să poată fi traduse în fapt este indispensabilă deţinerea puterei. Deocamdată tot d. I. Bră­tianu o are în mâini. Şi pretinde să n’o abandoneze doisprezece ani. Astfel, problema dominantă a si­tuaţiei nu se rezolvă prin constatări formale. A aştepta des­is­tarea d-lui Brătianu este o glumă. Experienţa din Martie 1926 stufosul nostru dic­tator n’o mai repetă. Cu nimeni, — ori­cine ar fi acela El. — Este şi rămâne, — dacă nu­­ răstoarnă destinul lui, ori adversa­rii... Cel dintâi este incert. Ceilalţi trebue să poată. • In lupta de care se vorbeşte, până acum lovituri n’a dat decât guver­nul. A primit şi el una, formidabilă de unde nu se aştepta L-a clătinat. Exploatată, putea fi însoţită de un «knock-ut». N’a fost cine să’l plaseze. Arena parlamentară nu oferă opozi­ţiei perspecti­ve de succes răsunător. Ii lipseşte gladiatorul, în stare a deslănţui acele­i mari şedinţei, în care majoritatea cea mai compactă devine o masă amorfă şi inertă, iar guvernul cel mai sigur apare moto­tolit şi sdruvcinat. Victorie morală, dar cu repercursiuni vădite şi sen­sibile-Cu atât mai mult când prin a a însă­şi chestiunea pune guvernul în grea cumpănă adversarii lui au trebue să şi îngădue un eşec-In situaţia de azi vedem dictatura îmbrobodită a d-lui I. C. Bratianu permiţându-şi cele mai grave în­­drăsneli. Arestează, — şi condamnă înaintea judecăţei, fără nici o con­secinţă când judecata îl blamează. Promulgă legi de excepţiune, care abrogă Constituţia. Interzice con­gresele şi întrunirile opoziţiei. * • ♦ : • • • • • • • • . • » Cum răspunde opoziţia, presupu­să că, în adevăr, încorporează pro­testarea şi îndârjirea unei naţii prea mult batjocorită ? Ni s’a spus Duminica trecută, că la Alba lulia era «să se protesteze în faţa lumei împotriva regimului care compromite viaţa naţională. Nu credem, că «prima datorie a u­­nui popor demn» este să se văi­că­rească, faţă de cine n are cădere să se amestece în treburile lui, de lira aia regimului ce rabdă. Dar după Alba lulia împiedicata s’a interzis şi Bucureşti. Consemna­rea unui întreg corp de armată a arătat, nu numai că dictatura nea­rastenică se temea de legitima reac­ţiu­ne a prigoniţilor, dar mai cu sea­mă îi era frică de urmările ce tre­buia să dea eventualei protestări. Au fost, un exposeu, discursuri moţiune, deopotrivă inoperante fata de un guvern invulnerabil la proce­deurile platonice. Dar pe urmă ? , Brătienia înfăţişează în perioada actuală cea mai bizară situaţie po­litică. Un guvern revoluţionar tul­bură, în numele legalităţei şi al or­dinei, întreaga aşezare constituţio­nală a Statului, începând din vâr­ful piramidei. O opoziţie legalistă brutalizată la fiecare pas sub pre­textul tendinţelor ei revoluţionare, se face complicea dictaturei revolu­ţionare, mulţumi­ndu-se a o combate numai prin formule. Or, această opoziţie pretinde să fie exponenta «voinţei poporului» care, în adevăr, înseamnă o forţă — cu condiţie să aibă animatori şi di­rigenţi. Dar împotriva ei şi a coaliţiei morale care pune toată conştiinţa publică de o parte a baricadei,­­ de cealaltă, dictatura revoluţionară i­zolată, neputând să se încreadă, e­ventual să se sprijine, nici pe sin­gura autoritate care ingădue exer­citarea dictaturei ,îşi continuă cu aroganţă stăpânirea. Un asemenea joc poate dura me­reu, chiar duzina anilor de care se iluzionează d. I. C. Brătianu­... Opoziţia nu apasă asupra punctu­lui nevralgic al stărei pe care în­su­şi primul ministru şi a creat-o. Este limpede, că preşedintele consi­liului, pentru motive lesne de price­put şi în care raporturile economice externe ţin un loc considerabil, n’ar fi bucuros de o proclamare făţişe a dictaturei. Să o exercite de fapt, — dar să-i păstreze fardul constituţi­onal.... Primul act, într’o luptă realmente serioasă ce opoziţia ar începe ar fi împingerea guvernului la înlătura­rea acestui echivoc. Tot susţine că nu-i plac echivocurile. A vrut legi excepţionale ! Să fie silit să le aplice... De­sigur o asemenea acţiune nu se poate desfăşura pe o alee a tran­dafirilor.... Dar cine se prezintă mântuitor de ţară, nu trebue să se sperie de even­tualitatea cununilor de spini.... C. Gongopol *44 «Organ al asociaţiei studenţilor localnici». O foaie sprintenă, curată, care ne vine din Cluj. E la primul număr. Să trăiască. Să trăiască, pentru că e — aşa ni se pare cel puţin — gazeta studen­ţească pe care o aşteptam. *Vrem să statornicim o colaborare activă între catedra şi banca uni­versitară d­intre profesor şi student. «Vom milita o politică strict şi ■pur studenţească. Vrem să fim un organ de control, de examinare a condiţiilor materiale şi spirituale ale vieţii studenţeşti. Vom exercita un control riguros şi imparţial al repartizării bunurilor materiale a­­cordate de stat studenţilor. Să nu existe preferinţi, să nu se facă ne­­dreptăţi. Să se păstreze echilibrul între idee şi faptă, între ideal şi practică, program şi realizare... «Vom lupta pentru crearea condi­ţiilor materiale indispensabile unei vieţi de laborioasă muncă intelec­tuală..­.» Aşa spune articolul care deschide foaia. In sfârşit. Va să zică în ma­terie de politică studenţească, « is­­butit punctul de vedere sănătos al realităţilor creatoare. Nu vom mai avea prilejul să asistăm la sterpe agitaţii de stradă, vor ref­uza de aci înainte tinerii noştri—pe care vrem să-i ştim crescând pentru o Româ­nie mai fericită, dar tocmai de a­­ceia îi censurăm mai sever —să fie instrumente oarbe în serviciul tu­turor ambiţiilor politice. De la «Jos Jidanii»— până la cererea dreptu­lui la muncă, iată evoluţia pe care a făcut-o studenţimea noastră în ul­timii cinci ani, A, desigur nu s’a isprăvit cu ră­tăcirile. Tinerimea noastră va mai greşi de aci înainte; căci de aceea e tinerime. Dar toate erorile pe cari le va face, nu mai sunt primejdioa­se pentru sufletul noui­lor gene­raţii; — pentru că toate vor izvorî din generozitatea vârstei şi entu­­siasmului lor. Cotitura cea mai pri­mejdioasă a evoluţiei lor a fost tre­cută: studenţimea se declară pen­tru o acţiune de revendicări strict profesionale, deasupra şi împotriva ori­cărei politice de partid. îmi închipui ce experienţă dure­roasă vor fi trebuit să facă clujenii, câte iluzii trebue să li se fi spulbe­rat, pentru ca să ajungă aci. Nu e nimic. Înfrângerile rodnice valo­rează mai mult decât o victorie ne­meritată. In pragul congresului general stu­denţesc care se va ţine la Oradea către sfârşitul lunii, clujenii poartă — dacă nu altceva—cel puţin hotă­rârea de a lucra pe socoteala lor proprie. E mult. N. I. -------------0X0------------­ Intr’un reportaghi, zilele trecute, sub acelaş titlu, ne ocupam de inti­mităţile guvernării. Arătam că d. Ionel Brătianu e preocupat de anu­mite schimbări în fizionomia cabi­netului, pentru că partidul nemulţu­mit exercită presiuni asupra celor mai apropiaţi ai săi — d-nii Duca şi Vintilă Brătianu — pentru a se va­lonfica titlurile de ministeriabili ale celor cari ameninţă cu plecarea din partid ori promit revărsarea Ni­lului şi, mai ales, pentru că, în fine, nici d-sa nu mai e mulţumit de com­poziţia guvernului şi de dispoziţia partidului, — faţă de evenimentele în curs. Necesitatea consolidării guvernului şi partidului Intradevăr» d. Ionel Brătianu e preocupat de problema rezistenţii guvernului, majorităţilor parlamen­tare , în faţa ofensivei ce stă să se deslănţue împotriva regimului, şi care nu va fi o simplă luptă parla­mentară, după cum nici perspecti­vele rezultatului ei nu sunt cele o­­bicinuite, nu e vorba nici de-o ba­nală campanie de returnare, după cum nu e vorba aici de-o nor­mală demitere, pentru că d. Brătianu e hotărât, după cum am arătat chiar în aceste colone, să nu se lase de­mis, iar opoziţia naţional-ţărăneas­­că­ — bloc cu alţii ori bloc... singu­ră — să nu dea o simplă lovitură de sabie în apă, cum se zice. D. Brătianu, în aceste condiţiuni, înţelege că trebue să fie sigur de toţi miniştrii săi, chiar şi de cei cin «a l­-a parte de răspundere», de toţi «leaderi, şefi de provincii ori de grupuri parlamentare, de întreg partidul şi... de încă ceva, mai ales de încă ceva. Şi acest «ceva», care era o iluzie raşă înainte de procesul Manuilescu, a devenit de-o vreme încoace o grijă teribilă pentru d. Io­nel Brătianu. Norme şi probabilităţi de remaniere Soluţia — după d. Brătianu stă, deci, într’o remaniere, — care să excludă surprizele ce i-ar putea re­zerva «miniştrii cu a 14-a parte din răspundere» — dacă ar fi cazul luării sau sustragerii de la alte... paisprezecimi mai grele; — care să solidarizeze fără posibilitate de de­­fecţii majorităţile parlamentare şi personalităţile liberale ce stau în... rezervă din cauza portofoliilor ocu­pate de «colaboratori», remaniere care în fine, să dea d-nul Brătianu, alaturi de miniştrii străluciţi eu nume şi solidari în fracţie de răs­pundere, miniştrii de nădejde în caz de pericol. Ştirile asupra victimelor şi bene­ficiarilor remanierii nu sunt încă precise. Ca document, vom înregis­tra — începem cu armata, et pour cause ! — că d. general Angelescu e sortit Marelui Stat Major, iar d. general Moşoiu, — Războiului; că d. O- Dimitriu e sacrificat d-lui V. Sassu; că d. Mrazek e debarcat în favoarea d-lui Tancred Constanti­­nescu ( ce se însărcinează cu «re­vărsarea Nilului»; şi că d. Istrate Micescu, ca o satisfacţie dată me­moriei lui Stătescu, Tom­a Stelian, Gh. Mârzescu, dar mai ales inteli­genţei şi talentului care mereu sunt ţinute la carantină în partidul li­beral, — poate şi magistratura!? — e destinat să înlocuiască pe d. Ste­lian Popescu. Nu este exclus ca schimbările a­­cestea să preceadă chiar ofensiva decisivă a opoziţiei. Rămâne de vă­zut, — după cum rămâne de văzut şi dacă pot schimba mersul lucru­rilor... , tei, ANCHETE POLITICE SCHIMBARILEJHN GUVERN Consolidarea partidului In vederea dificultăţilor guvernării Câteva probabilităţi ale remanierii D. I. I. U. BRATIANU Rezistenţa cetăţenească E formula exasperării mulţimilor în faţa teroarei şi batjocurii dicta­toriale. Toate legile şi toate liber­tăţile sunt suprimate. Guvernul nu mai procedează altfel decât prin zilnice m­ăsuri de brutal bun-plac. E un şantaj, e o inchizitorială si- Iuire pentru a stringe adversarilor, acea eşire din echivoc, pentru care se străduia ca un mamos d. I. G. Duca, — acea mărturisire de inten­­ţiuni subversive, potrivnice, adică vederilor guvernului, şi îngăduind aplicarea «violenţelor excepţiona­le». E un război­­ de uzură, în care cei puţini şi încercuiţi, au orbirea să-şi închipuie că vor rezista faimo­sul sfert de oră mai mult, ce decide victoria. E o amăgire pe care o ur­măresc de nouă ani, prin nisipu­rile mişcătoare ale politicei. Nouă ani, într-adevăr, de aşteptare în­cordată şi nedezmirţită, nu i-au con­vins pe uzurpatori că în potriva partidelor de masse nu se luptă nici cu fapta nici cu timpul. Pădu­rea se reface în adâncuri, când cad la margini copaci isbiţi de secure. An după an, popularitatea parti­dului traţional-ţărănesc s’a adâncit în desişul înviorător şi fecund al poporului. In aceeaş vreme rându­rile asupritorilor s’au rărit, chipu­rile multora au primit sărutul pă­mântului, pe cei rămaşi bătrâne­ţea îi hărţuie sau îi batjocoreşte cu iluzia, întreţinută, a sănătăţii şi a dăinuirii... Din ce în ce sporeşte grozava disproporţie a taberilor, şi asediaţii, totuşi cutează să provoace şi să înfrunte. Pentru ea au pus între izolarea lor şi ostilitatea na­ţiunii întregi, unica soluţie a răs­vrătirii. Ultima lor speranţă e în­tr’o represiune a unei mişcări ce întârzie. Ei deţin autoritatea şi ar­mele ei. Le trebuie prilejul de a a­­buza de ele, pentru a eşi din intole­rabila lor situaţie de prizonieri. Totdeauna, d. Ion Brătianu a re­curs la leacul câtorva picături de sânge. Are nevoie o zi de proaspete libaţiuni. De aceea campania, ci­nică, de sfidări, tăgăduirea oricărui drept de discuţie şi de întrunire, asfixierea, voită, a vieţii politice. La cea dintâi împotrivire, guvernul îşi asmute mexicanii. Ca în 1907, ca în 1919. Liberalii s’au priceput tot­­deauna să opună m­asselor, armata, în situaţie pregătită de ei. Desigur, niciodată opoziţia nu se va hotărî să recurgă la supremul mijloc. Nu de teama baionetelor, ci de a necunoscutului pe care dezlăn­ţuirea mulţimilor îl implică. Din acest punct de vedere problema, pentru naţional-ţărănişti e clară. Se bucură, pretutindeni de popula­ritate şi ascultare. O singură che­mare, şi Ardealul, cel puţin Ardea­lul, le răspunde. E o posibilitate inutilizabilă, ca energia valurilor mării. Patriotismul porunceşte o­­poziţiei să refuze uzurpătorilor răz­boiul civil pe care aceştia, ajunşi la «fie ce-o fi» îl reclamă. Opoziţia a ales însă metoda mai eficace a «rezistenţei cetăţeneşti». Formula e destul de obscură. De fapt, tot ceea­­ce a făcut partidul naţional ţără­nesc în ultimii nouă ani se poate denumi «rezistenţă cetăţenească». O rezistenţă însă, mărginită la protes­tări solemne, la o polemică vie, la o participare la simulacrul vieţii constituţionale. O rezistenţă pasivă, care n’a reacţionat sub lovitură, ci s’a supus fără să cedeze­ tactica se­culară a românului. Ce va însemna, faţă de aceasta, «rezistenţa cetăţe­nească» de azi? Desigur, reacţiunea imediată. Nesupunerea în faţa ar­­bitrariului şi abuzului. Apărarea de către cetăţeni, a legei, în potriva celor investiţi cu titlurile şi insig­nele autorităţii. Intimidarea şi co­rectarea, prin acest mijloc, aplicat în miile prilejuri cotidiane, a sli­­rilor a căror neruşinare şi feroci­tate nu-şi puizează curajul decât în pasivitatea cetăţeanului. E o metodă pe deplin îndreptă­ţită, riguros legală. Ea duce fără greş prin descurajarea uneltelor guvernamenta­­te din administraţie şi din jandarmerie, la paralizarea dictaturii. Ea necesită însă o pro­pagandă prin exemplu şi o conştiin­­ta a cărei mobilizare, credem, a pre­gătit-o însuși guvernul prin provo­cările lui. Darul Ca­ligari I). IULIU MANIU Menţiuni critice de PERPESSICIUS LUCIAN BLAGA: „MEŞTERUL HANDLE“, dramă în 5 acte, (tip. „Dacia Traiană“, Sibiu, 1927). Şi teatrul de până acum al d-lui l­ucian Blaga ca şi întreaga sa ori­entare spirituală îl indicau să se a­­propie de misteriosul mit al zidirii Curţii de Argeş. In ce chip însă a bătut la porţile de altar ornamentat al legendii şi în ce măsură duhul zidurilor nesi­gure au ascultat de acest nou Am­­phion al meşteşugului dramatic, ră­mâne de văzut şi vom încerca în cele ce urmează. D-l Lucian Blaga este un spirit îndrăgostit de mistere­ Pentru d-sa există o lume a sub-aparenţelor, a sensului nevăzut şi ascuns vederii obşteşti, o lume, într’un cuvânt, pli­nă de taină şi de poezie care sea­mănă aidoma cu mirajul, reflectat în cine ştie ce apă a morţilor, al ce­tăţilor legendare dintr’ânsul. Totul de altminteri, în activitatea literară a d-lui Lucian Blaga, dela chiar «Poemele luminii», în care predilec­ţia pentru imagine şi derivarea ei în simbol erau un indiciu, s’a orân­duit pe această axă şi astăzi, după o activitate şi bogată şi diversă şi mai presus de toate interesantă, ca­racterul fantaziei lirico-dramatice a d-lui Lucian Blaga apare definitiv conturat. Ne aflăm în faţa unui spi­rit de o ageră pătrundere pentru care viaţa se petrece în emisferul totdeauna în umbră şi în unghiu­rile tăinuite ale căruia ajungi cu telescoape de fosfor — dacă aşa ceva este cu putinţă — sau şi mai sigur cu antenele unei imaginaţii specu­lative­ Toate simbolurile r­eper­tor­i­­ui d-lui Lucian Blaga poartă în jurul frunţii lor un nimb de argint selenar, pentru că toate aceste fi­guri sunt înrudite cu visul şi cu r­­ealitatea dar toate au pe ochi o mască de întuneric, din întunericul din care au ieşit înainte de a răzbi în zona de lumină lunară a fanta­ziei poetului şi toate târăsc după ele o mantie de umbră care le amin­e­şte neîntrerupt de unde vin şi unde au să se întoarcă. Suntem cu teatrul d-lui Lucian Blaga într’o re­giune de vis, din acel vis al nopţi­lor pe care Nietzsche îl socotea, de egală importanţă cu ceailaltă jum­ă­ate a vieţii de trezie, din pricina acelei esenţe misterioase a naturei noastre, a cărei aparenţă, exterioară suntem­ Fie că evoacă pe Pan cel orb, fie că urmăreşte în «« Tul­bura­rea apelor» sau în «Fapta» eroi sum­bri şi fecioare demonice ca să nu mai amintim de extraordinara pan­­tomim­ă a «Învierii» care ni se pare una din cele mai inspirate produc­­ţiuni literare a d-lui Lucian Blaga şi în care grotescul şi sinistrul se aliază într’o armonie de rară vir­­tuositate, fie că în «Meşterul Ma­nele», mobilizează toate forţele su­pranaturale sau lumeştii împotriva sufletului acestuia nedreptăţit; pre­tu­tindeni şi la toate latitudinile in­spiraţiei, fie lirică, fie dramatică a d-lui Lucian Blaga, ne învecinăm cu ţara enigmelor. Condiţiune poate neprielnică unei încetăţeniri repezi în marea masă a cetitorilor dar nu mai puţin favorabilă poeziei. De­oarece cu toate lipsurile şi cu toate lacunele, piesele d-lui Blaga respiră o atmosferă de concentrată poezie­­ * Ar fi fost cazul şi cu «Meşterul Manole» dacă d-l Lucian Blaga nu ne-ar fi dat ceva mai mult decât un simplu poem dramatic. «Meşterul Manole» e aproape o­­ dramă. Nu ştiu dacă ce­ea ce lipseşte acestei lu­crări ca să fie o desăvârşită dramă trebueşte pus în sarcina autorului până într’atâta silinţa şi începutul de realizare dramatică, ale d-lui Blaga, sunt apreciabile — cât mai de grabă în seama legendei şi a pre­stigiului ei. In baladă totul apare procetat pe pânza irealului şi sufle­tul nostru le primeşte toate ea din­tr’o voinţă dumnezeiască, ca pe o poruncă de sus, oricât ar fi de grea orânda, oricât de absurdă. Meşteru­lui i se face un vis şi o şoaptă de sus îi spune că oricât s’ar trudi ei cei «nouă meşteri mari, calfe şi zidari şi Manole zece» nu vor izbândi până când nu vor hotărî să zidească, pe întâia soţioară sau soră ce va fi să vină în zori de zi, să le aducă mân­care­ Şi toţi primesc, fără ca balada să mai stăruiască asupra acestei di­ficile chei de boltă a oricărei reali­zări dramatice. Adăogaţi că prelu­diul baladei ni-i prezintă fiind în­soţiţi de Vodă, care le alege locul şi le făgădueşte recompense mari in caz de izbândă, «ia»­ de nu apoi, v’oiu zidi pe voi, v’om­ zidi de vii, chiar în temelii !»• Cu acest început de motivare şi cu aceste premise balada care şi aşa, lipsită de trup şi proectată pe fundalul timpului şi spaţiului cum e orice baladă, n’ar avea nevoe de motivare, se desfă­şoară în chip firesc, oricât de inu­mană ni s’ar părea hotărârea meş­terilor şi oricât ne-ar înduioşa soarta Anei, văitându-se că zidul rău o strânge, trupuşoru-i frânge. De unde vine însă că totul în ţesă­tura cântecului bătrânesc ni se pare de o simplicitate de cronică, de o poezie de basm în care toate ororile şi toate nedreptăţile se întâmplă şi nu se întâmplă, pentru ce necurmat iluzia mitului nu ne n­ărăseşte şi nu dăm lucrurilor nici o gravitate . Balada patinează asupra dramei şi versul popular ca şi libretul tot, e astfel închegat ca oricât de sânge­(Citiţi confihmrv în pag. Ihn). ------eo-^«e-----­ De la 18 ale lunei curente a înce­put să se judece, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procesul aşa zis al «Composesoratului» Românilor nobili din Vişău Maramureş. Ce este acest Composesorat? Este proprietatea personală a lui Bogdan Vodă, întemeietorul Mol­dovei, proprietate care, la 2 Februa­r­ie 1365, i-a fost confiscată de Lu­dovic, regele Ungariei, pe motiv de «infidelitate» şi donată lui Bale- Voe­vodul Maramureşului şi fraţilor săi Dragomir, Drag şi Ştefan cari, îl sprijineau în acţiunile sale contra lui Bogdan. Această avere, în cursul celor 562 de ani cari amn scurs până azi, fiind pădure şi păşune, nu s’a împărţit între descendenţii celor pa­tru fraţi pomeniţi mai sus, deşi nu­mărul lor atinge acum circa 10.000 suflete. Ce s’a întâmplat insă? Dela o vreme, Ungurii, găsind în aceste comunităţi de averi (căci în Maramureş sunt multe Composeso­­rate de felul acesta) adevărate for­tăreţe de defensivă românească, for­tăreţe de care se sfarma ofensiva şovinismului lor maghiar, au cău­tat cu orice preţ să le distrugă. Mijloacele? Au fost de multe feluri. Printre ele şi acela că au îndem­nat şi ajutat pe Ruteni şi mai ales pe evrei să pătrundă în ele şi, pă­trunzând, să le pulberizeze. Aşa e cazul Composesoratului de care vor­bim. In el, în mod absolut fraudu­los, a pătruns Grödel şi alţi tova­răşi, acaparând, iarăşi, în mod ab­solut fraudulos circa 15.000 ungare adică aproape 19.000 pogoane pădu­re tecii fară de brad. Acaparând a­­ceste suprafeţe, au cerut justiţiei maghiare să-i scoată din Comuni­tate. Este uşor de înţeles că Româ­nii s’au opus cu toate forţele acestui jaf. In acest scop, la 1876, adică a­­cum 51 ani, s’a început un proces între Români şi Evrei. Hotărârile date în această afacere sunt foarte numeroase iar dosarul cântrăreşte 115 kgr. Una dintre hotărâri cu No. 1816. P.1911, dată de Tribunalul Sighet, şi zisă definitivă, admitea lni Grödel şi încă la 91 tovarăşi ai săi eşirea din indivizie­ Intervenind răsboiul, lucrurile au rămas de­o­camdată aici. După răsboi Maramu­reşul fiind alipit României, acest Composesorat a căzut şi el sub ju­­risdicţiunea reformei agrare. Tactica lui Groedel Ca să fie sigur că-şi va desăvârşi planul, Grödel, şi-a asociat şi intere­sat persoane politice marcante din judeţ. Rostul acestora era ca, pe cât posibil, să împiedece pe cei intere­saţi şi dovedi şi susţine dreptu­rile lor, de a induce în eroare pe toată lumea şi de a menţine o cât mai profundă confuzie în jurul a­­cestei chestiuni. Deci, venind îna­intea instanţelor agrare cu hotărâ­rea 1816 a Tribunalului Sighet care le admitea eşirea din indiviziune, acestea, pe această bază, au consi­de­rat şi ele ca valabilă această eşire din Comunitate şi au expropriat numai pe cei rămaşi în Composeso­rat adecă pe români. ~Ce însemnează eşirea din indivi­ziune pentru Grödel? Eşirea din indiviziune, după cum sună hotărârile în vigoare, însem­nează ca Grödel (pentru că are drep­turi mai mari de primit) să-şi ia mai departe dreptul său adică acolo unde este în adevăr pădure iar cei rămaşi în Composesorat. (expro­­pr­iat şi aceasta) adică Românii (în­trucât au drepturi mai mici) să-şi ia părţi lângă sat, adică râpile goale, şi pădurea tăiată şi distrusă, tocmai din cauza apropierii de sat, în timpul celor 51 ani de când ţine procesul şi în timpul răsboiului. E­şirea din indiviziune înseamnă ca Evreii să rămână cu părţile lor­ (părţi la care nici n’ar fi avut drept dacă s’ar fi putut judeca la fond toate ascunzişurile procesului­ ne­expropriate şi individualizate; eşi­rea din indiviziune însemnează ca Evreii Composesori să nu contri­buie cu nimic la reforma agrară; e­­şirea din indiviziune înseamnă, în fine, ca cele două treimi din popu­laţia oraşului Vişău, care sunt evrei şi care n’aveau drept în Compose­sorat până acum, să capete, prin reforma agrară, pădure şi păşune din averea Românilor. Aşa­dar, ajuns în această situaţie ne­aşteptat de favorabilă pentru el, Grodel şi-a continuat drumul. Căci am uitat să spun: procesele de eşire din comunitate aveau mai multe faze iar ultima fază, adică punerea judecătoreşte în posesie nu se făcu­­se. Această ultimă fază se judecă acum la Casaţie. înşelarea Justiţiei Când s’a început la prima instanţă judecarea acestei ultime faze a Pr°' (Citiţi continuarea în pag. l­­a) ••• Zilele acestea s’a luat­ o iniţiativă pen­tru ridicarea unui bust lui Vasile Pâr­­van. Propunerea va găsi poate ecoul cu­venit în inima acelora cari înţeleg să aducă obolul lor pentru proslăvirea unei vieţi de savant cu roade at&t de bogate. Nu doresc să intru aci în analizarea meritelor lui Pârvan. Ceea­ ce mă mişcă însă şi ce doresc să subliniez din viaţa aceasta neprecupe­ţit închinată ştiinţei este preocuparea constantă şi exclusivă pentru căutarea unor drumuri noui în ştiinţă. Oroare şi fuga de arena politică, evitarea ei cu desăvârşire. Aiurea lucrul acesta nu ar avea o l»­­semnătate deosebită, căci oamenii ştiin­ţei aparţin numai acesteia. La noi însă asemenea pilde sunt rare. Adeseori vedem tocmai pe aceia cari culeg luuri in domeniul ştiinţei, servin­­du-se de faima lor pentru a se coborî îi­ arena luptelor politice. Dacă relev acum această caracteris­tică a vieţei lui Vasile Pârvan, o fac insă pentru a sublinia o coincidenţă: I­­niţialiva amintită pentru imortalizarea acestui reprezentant al ştiinţei imacu­late vine tocmai in clipa când dela tri­buna senatului s’a făcut o propunere pentru aşezarea bustului lui Alecu Con­­stantinescu, în sala maturului corp ală­turi de ale acelora cari au adus o con­tribuție reală în viața țării. Ce ironie ! Bustul lui Vasile Pârvan. Ştiinţa. Bustul lui Alecu Constantinescu. Politica în ce are ea mai respingător. Şi când ne gândim că cel dintâi a fost încercat de o adevărată oroare pentru tot ceiace a însemnat activitatea celui­lalt. Se adaugă însă şi o chestiune mate­rială, care nu e fără un adânc înţeles. Pe când pentru bustul lui Alecu Con­­stantinescu s’a asociat imediat ministrul artelor, pentru acela al bietului Pârvan vor trebui făcute eforturi mari prin subscripţiuni publice şi intervenţiuni de­stul de dese pe lângă acelaş ministru ca să contribuiască la realizarea operei sculpturale. Şi parcă îl vedem pe d. Lapedatu dând din umeri, invocând lipsa de fonduri şi referindu-se la colegul său de la fi­nanţe, care nu prea pricepe rosturile ştiinţei lui Pârvan... Dar aşa se întâmplă în ţara noastră ! Bustul lui Alecu Constantinescu a gă­sit sprijinul unui guvern întreg şi al tu­turor acelora cari n­-au făcut de­geaba «suita» politică a autorului comitetului agrar. Pentru bustul lui Vasile Pârvan nu se pot găsi asemenea sprijinitori, căci savantul acesta n’a procopsit pe nimeni nici măcar pe el însuşi. Vor trebui deci căutaţi subscriitori cari în vremurile de astăzi se lasă greu solicitaţi. Şi nu ne-ar mira spectacolul, Bustul lui Alecu Constantinescu răsfăţându-se cinic în incinta senatului, în vreme ce iniţiativa pentru imortalizarea savanta lui Pârvan ar rămâne doar un simplu deziderat... M. Montan u. 11 ■■■■■■■■II III..IM »HI II I I

Next