Cuventul, ianuarie 1928 (Anul 4, nr. 972-1002)

1928-01-01 / nr. 972

Anul al IV-lea No. 972 RED ACI* A ?r AUMIWiblRAl IA 4, si »ADA aArtliXDAft. * I si»/Io Aum nistratia leleten­a slfi/a tteuacoa Director politics TITUS tNACOVEI Director C. flOSQOPOl r iitiiicttuie» ziaia.u.. . once­mua«*» exoiuaiy SOCIETĂȚII 6£i1£flAL£ D£PJ3UJIÎAÎE CAROL SCrilUDEI si i. BERGER Str. Bug. Caiada tiosta tiaraa.aa.a rg ietfici) 9 **€¡I«2o15 511/3 4 CC xS©~ faptul că ţi s’ar reproduce, contra­făcute or exacte, unelo­r rânduri, nu decurge obligaţia d’a te spovedi in­­t­egrauvenle comiesorilor tie stradă. De altfel, indiferent de ce ar cu­geta partidul naţional-ţărănesc şi şeful lui, sau unul fără altul, pro­blema adevărată este alta. Instituţiile care constitue regi­mul şi osatura guvernamentală a unei naţii, trebue de acuma să co­­respunză medirei şi funcţiunei lor. Ţara socoteşte închisă epoca fleor ţăelilor politice. Odinioară era Di­vanul. Pe urmă a venit alcovul. Acum e rândul scaunului. Trebue să-l aibă neapărat la cap, mai ales acei factori care dispun de fotoliuri urajestoase pentru meditaţiile lor grave. Bat vânturi prea aspre ca dama vieţei publice, Politica, să mai um­ble fără riscuri aşa de decoltată, târând une­ori după călcâile care nu aleg pe unde calcă, târşiitul bo­­şorogitor care-şi alternează, suspi­nele senile cu sunete ceva mai in­decente. Ravaillac Partidul liberal stă cu urechia ! Adică să aibă piese de schimb, când spânzurată de buzele d-lui Iuliu intervine pana. In orice caz din Haniu, după cum averescanii îşi ţin nasul la polul opus al liberali­lor. Şeful partidului naţional-ţără­­nesc cunoaşte neajunsurile situa­ţiei de «viitor», ce nu-i mai poate fi contestată de «trecutul» care doar­me, b­efiuitiv de acuma, la Marica. Pupatul, dinpă ritul de la Mecca, ne mai fiind efectiv în desfăşurarea succesiunei la guvern şi d. Vintilă Brătianu ne­având autoritatea de-a răsplăti asemenea omagii cu pute­rea, ca pe vremea ilustrului său frate, de geaba generalul Averes­­cu s’ar îngriji să n’aibă guturai. Ceeace nu mai poate să pupe, e gu­vernul. Cu sau fără mulţumire «fac­tori răspunzători» trebue să ţină seamă şi de cei popular. Nu mai este cine să ia asupră-şi liberul capriciu de-a hotărî, indiferent de ţara. Regele putea spune altădată: «­ Piu şi Statul sântem d. Brătia­nu», iar Regenţa nu dispune de simbolul monarhic, care acoperă pe Suverani de injustiţiile politice. Actualul prezident al consiliului, de­şi are par­că un cap cubist în problemele specialităţii ce din ne­fericire a adoptat, pricepe totuşi neplăcuta realitate politică în faţa căreia se află. De aceea îşi negli­jează turul pantalonilor şi nici nu mai întoarce capul către oficianţi, care tot speră într’o zi de Rama­zan— D. Vintilă Brătianu ştie, că guvernul nu poate reveni decât partidului naţional-ţărănesc— De aceea în jurul d-lui luliu Maniu se află postată gardă de urechi, mai mult or mai puţin proeminente, să nu le scape nici o frază, nici o vorbă, nici chiar o onomatopee. De­­altminteri nici nu e chestie de mis­tere. Declarația asupra împrumutu­lui a fost făcută în Cameră, iar in­­terviewul din «Petit parisien», în forma lui exactă nu putea să aibă o K,ftroţîu ce l-ar fi garantat o foae liberală. In adevăr, acel interview pro­voacă o larmă mereu întreţinută... S’au comercializat şi ecouri din a­­fară. Neputând să aibă tihna ma­car de sărbători, d. Maniu a fost crăciunificat între admonestările externe ale d-lui Gustave Hervé, care nu poate ţine o întrunire la Paris, fără să nu fie pus pe goană de că­tra public prin fiole cu gaze puturoase, şi apostrofele Indigene ale domnului Stelian Popescu, ema­naţie permanentă de asemenea gaze ofensive. Liberalii, care au destul de re­centă experienţa interviewului lui Ion Brătianu, din «Figaro», tăgă­duit şi iu felit şi în întregime, nu ţin numai­de­cât să provoace ace­­laş gest şi din partea d-lui Maniu faţă de «Petit Parisien». Desminţi, şi chestia se închide. Tocmai fiind­că este vorba de chestia închisă, guralivii pretind iarăşi afirmare solemnă de principii. După ziarul parizian, pendnna po­litică a şefului partidului naţional­­ţărănesc ar oscila între Regenţă — şi cauza ei originară, sau eventual, între monarhie şi republică. Liberalii, speriaţi de ridicarea u­­nor ipoteze pentru dânşii catastro­fice, ar vrea să ştie numai­decât, cum este: Dar d. Maniu, tace, tace, aşa cum nici­odată n’ar fi în stare flaşneta gravidă a d-lui Trancu-Iaşi or pi­culina păguboasă a d-lui Nae Chir­­culescu. In definitiv, de ce ar vorbi d. Ma­niu ? I s’au atribuit anumite apre­cieri, despre chiar dacă a vorbit poate să nu şi le însuşească, fiindcă poţi umbla cu anumite teo­rii fără să le şi bagi în buzunar. Un om politic conștient, trebue să fie ca un automobil bine echipat. Chrysocardiofu­s *■ —-xox-----­ Meschinării Fără a fi un discobol și fără a ti­vea met unul um­bur*buiele eroilor mitologiei antice, d. Duca este un învingător, ce răstoarnă toate nofiu nae ce te avem despre o antena cu­rata le este dat *« ocupe vârf­un de piramidă. Tipul *Daca» e un fenomen ciu­dat, persoana sa se suprapune per­fect faptelor sute de o mediocritate elesteu, si, in nuntea tuturor își are viceuimâ. nd­utit­ic/t-nvtâ. Asemeni seilor greci ce se trans­ formau luând «tte înfătişări­­de muritori “pentru a intrigui, d­. Duca pe lângă persoana sa de « mea­ c­­enlare limpede dovedită, in toata cariera sa de gazetar şi de ministru (cunoaşteţi vreo lege Duca care nu fi rumusi) işi flutură pelerina atri­butului sau de competentă novică. Toată lumea se întreabă: Ve­­ce Duca ? E contra Duca ? Nu exista chestiune, nu există conflict poli­tic în care mediocra sa persoana să nu apară. (Patr­ociu împrumutând armura viteazului Ah­deva, el înaintează în­crezător în strălucirea amăgitoare a armurei de împrumut fară să-s dea seama că, de data asta, Ahd­evs i-a luat-o niimie și că n’ar mai avea ane să-l plângă). Tipul «Daca», omul învingător, n'are convingeri, nu-şi dă părerea, n’aduce soluţii,­­ preocupat numai de cine­ra sa politică (sa nu cumva să şi-o piardă), cuvântează cu o egală elocttu, în toate chest­iun­te mari sau mici, realizând tipul ora­torului neutru, pentru care înfrân­gere nu există pentrucă n’a mizat nimic peste ceeace deşi vnul şi mito­logia partidului politic ce reprezin­tă, i-a dăruit. Si totuşi in fata acestui vid ele­gant şi de impresie, nimeni nu se întreabă : cum a ajuns t­er­n ce al­chimie ultra modernă acest lucru de spoială se fine, ce mordant a /•*... pe jacheta d-lui Duca rozeta perma­­nentului ministru, ba­­linir a şefului din ajun şi de mâine. Nimeni nu se întreabă, toţi U acceptă. Omul fizic e pirpiriu, îngust la umeri, pic­oarele de grosimea dun­gilor de la pantaloni, braţele de şi­drilă iar capul numai profil, oche­larii fiind de faţă. Omul afectiv se rezumă în a-ţi prinde mâna cu efuziune şi a te tra­ge cât mai aproape spre el încât să-i simţi respiraţia rece care îl provoacă tuse şi totuşi — ciudat ! — omul rămâne învingător. iii In Cuvântul de zilele trecute, în acest loc, arătam că d. Vintilă Bră­tian­u, prins între d. Titulescu par­tizan al retragerii guvernului şi d. Duca, doritor de continuare a poli­ticei lui I . C. Brătianu, are să a­leagă: demisie sau rezistenţă! Se pare că o hotărâre definitivă s’a luat şi anume: — pentru politi­ca de rezistenţă. Ultimele m­anifes­tări guvernamentale sunt cel puţin o indicaţie, — după cum vom arăta mai jos. Remanierea împrumuturi In organizarea rezistenţei, guver­nul şi-a fixat până acum două obiec­tive: împrumuturi şi remanierea. Remanierea, o remaniere largă, care, pe deo parte să împace dacă nu părerile contrare din guvern, cel pu­ţin guvernul d-lui Vintilă Brătia­nu cu partidul liberal nemulţumit de compunerea cabinetului, iar pe de alta, să dea impresiunea — în o­­pinia publică — unei guvernări sta­bile şi nu provizorii, este hotărâtă şi fixată pentru a proceda redeschi­derea Camerelor. Evident, dacă Regenţa ar acor­da-o, guvernul ar fi indrituit să sus­ţină mai târziu că însăşi Regenţa a schimbat caracterul guvernului Vintilă Brătianu, din provizoriu în normal. Al doilea obiectiv,­­ care în rea­litate e cel dintâi pentru că e prin­cipal d­e încheerea de împrumuturi. Atitudinea d-lui Vintilă Brătianu pe lângă ofertanţi şi negociatori, hotărârea de­ a răspunde declaraţiei d-lui Iuliu Maniu prin care se refu­ză respectul legal oricărei încheeri de împrumuturi IN EXTREMIS, este încă o dovadă că guvernul e ho­tărât la rezistenţă« Plângeri la Regenţă De-altffel» d. Vântilă Bră­­tiania s’a şi jpitanj­esitele tre­cute» — abia după atâtea zile dela declaraţia d-lui Maniu» — direct» Regenţei, de modul în care opoziţia naţional-ţăranista exercită controlul ei asupra guver­nării. D­eclaraţia d-lui Iuliu Maniu a fost înfăţişată Re­genţei ca o sabotare inad­misibilă a laturei cetei mai importantă a guvernării şi ca o lovitura data intere­selor superioare ale "­arii. Campanie contra opoziţiei In organizarea rezistentei guver­nului, d. Vintilă brătianu s’a hotă­rât şi pentru o violentă cam­pani­de presă contra opoziţ­iei, — pe care d. Duca a creat-o fără succes dela ruperea negocierilor ce-au urmat mortu­lui 1. I. C. brătianu, o cam­panie fără menajamente, în care să se denunţe făru acţiunea opoziţiei ca o trădare de Ţară, declaraţia din ultima zi a Camerei, intervievz­u­­din Petit Parisien, încercarea de­ a se ţine cu orice preţ congresul de la Alba lulia, — vor fi elementele cam­paniei prin care guvernul crede că va paraliza în opinia publică efec­tul campaniei de răsturnare ce opo­ziţia stă să deslănţue. ANCHETE POLITICE Remaniere» împrumuturi» plângeri la Regenţă» campanie contra opoziţiei D. VINTILĂ BRATIANU Duminică 1 Ianuarie 1928 ­ Cangrena universităţii Cangrena de S. MEHEDINŢIl or* In ajunul sărbătorilor, am cetit aici condamnarea unui număr de studenţi la câteva luni de închi­soare, iar un coleg de la Universi­tatea din Cluj, amintind unele pă­reri ale subsemnatului, afirma că răni este chiar în Universitate, nu numai afară din zidurile ei. Nu e nici loc, nici vreme de dis­cuţii lungi. O întrebare să ne fie totuşi permisă: de unde a început păcatul ! Atâta, cât cunosc trecutul învăţă­mântului, pot mărturisi fără pic de îndoială că nu din şcoală a por­nit cangrena. Voiu aminti, un sin­gur fapt, folul rectoratul lui Titu Maiorescu, intr’o bună zi, sălile u­­niversităţii din Bucureşti sânt nă­pădite de o gloată de manifes­tanţi: bătăuşi, poliţişti, studenţi... îji-apoi, dintr’odată — linişte! O mărturie făcuta in parlamentul ţa­rii a dovedit îndată că poliţia avea in registrele sale un număr de stu­denţi, gata pentru anume demon­straţii politice. Se înţelege, Maio­­rescu şi a dat imediat demisia din rec­torat, cu protestare contra unei astfel de pângăriri a tineretului. Nu vrem să facem nici o apro­piere între cazul de atunci şi con­gresul de la Oradea. Cu toate aces­tea un lucru este isbitor: în mijlo­ul anului şcolar, câteva trenuri, cu câteva mii de studenţi se îngră­mădesc într’un oraş de frontieră, împănat de elemente eterogene. Cum să ne explicăm o astfel de e­normitate ? Ne vom abţinea dela nice ipoteză, până ce ferenatele uni­versitare vor lămuri definitiv în sarcina cui cad toate acele iniţia­tive. Dar până atunci, socotim că nici un om de bună credinţă nu va pune pe socoteala uni­versit­aţii a­­ca penibilă manifestare, aie cărei lucte in­tr.no­i­. .Xterno «ânt ia adevăr incalculabile. ■V Dar să lăsăm studenţii şi să ne întoarcem la elementul permanent al universităţii, la corpul profeso­ral, despre care a fost vorba în a­­ceastă rubrică. Evident neajunsurile sânt şi în natura aceasta multe şi mari. Dar aci, afirtu fără nici o şovăire c­ă isvorul păcatlor este tot afară din zidurile universităţii. «Legea din 1864 a fost rezultatul unor com­­­promisiunî politice. Ea a fost alta­uita in pripă, fără nici un studiu şi promulgată fără a fi recitită», iată cum o aprecia Daret in 1886. Ar fi trebuit aşa­dar, la cea din­tâi ocazie, ca oamenii de partid să-şi pună cenuşă pe cap şi să re­pare, dacă nu mai mint, cel puţin greşala care privea creşterea t­­neretului şi prin urmare viitorul ţării. Ştiţi ce s’a întâmplat ? Nu numai că politicianii au său pocăit, dar au mai şi adăugat păcătui contra şcoalei. t Şi iată o dovadă categori­că: După un şir de guverne efe­mere, ieşite din încălrarea grupă­rilor politice, se ivise împrejura­rea favorabilă că un singur par­tid putea să guverneze netulburat o întreagă legislatură, iar în acel partid se nimerise să fie în plina putere a maturităţii cel mai însem­­nat om de şcoală al epocei; trecuse ,prin toate gradele învăţământului­­primar-normal, secundar şi uni­versitar; cunoştea nu numai şcolile din România, dar şi pe cele din Austria, Germania, Franţa şi alte ţări ale Europei; fusese director de şcoală normală, director de gimna­ziu şi rector al universităţii; era membru al Academiei şi se impu­ta tuturor ca îndreptar critic al ntregei sale generaţii, fiind înzes­­tat cu un rar simţ de a cerne ide­ile şi a preţui oamenii. Momentul era aşa­dar decizi­v pentru îndru­marea culturii unui popor, cu atâ­tea probleme istorice de declerat... Pe cine credeţi că au pus oame­nii politici ca model în faţa tinere­lului şi ca povăţuitor al întregului corp didactic ! Pe un... avocat novice, care toc­mai atunci părăsise partidul său şi care fusese nu de mult înjosit în faţa parlamentului chiar de frun­taşii partidului care îl primea. Rezultatul acestei reciproce ne­­demnităţi a fost nu se poate mai păgubitor, favoritul de un moment I clubului s’a dovedit mai târziu un organizator sistematic al con­­rupţiei politice, iar cel care intri­gase atunci spre a-l impune în mi­nister, a luptat după aceea nui de a .Gândul, ca să-l poată elimina, aco­(C-Uiți continuarea în pag. ll-ay --------exo-----— Am relevat la timp ca ministerul Cultelor a suprimat am bugetul sau tonourile necesare intre/merii seminarului monahal dela .11 -rea Neam/u. Suntem acum indemnu/i să svmm asupra faptului că mer­i unul acesta nu s au prevăzut sume mai însemnate pentru hrana calu­purilor tie pian mănăstiri. Am mai vorbit noi de lucrurile astea și uita dată. Nuc zavar tac să reveniml ha revenim, de cel Pentr­u a protesta în poinra minstrului respectiv? Ar fi zadarnic. Avem mi presia că deasupra tuturor miniş­trilor, şi anulam­u-le deci restrânsa­­bilitatea, o putere tainică luptă, în­­potriva atâtor sfor­ţăui luminate, pentru mânuirea ad­evaratei noastre vieţi bisericeşti. Exagerare? Exem­plele abundă, laia unul: Legea şi statutul din a Mai Iliie, pentru organizarea dise­­rteri ortodoxe române, deci chiar le­gea d-lm Lapedatu, zice in artico­lul 63 (statul): «Protopopul are o cancelarie cu un preot ajutor ca se­cretar şi un copiste, sub n­rustena­­tul precedent, al d-lm Uoldiş, se pre­văzuseră în bugetul ministerului de cutie fondurile necesare pentru can­celaria fiecărui protopop. Legea prevede aceste cancelarii, şi bugetul trebuia să urmeze indicaţiile legii. E adevărat că, peste lege se mai în­scrisese şi salariul pentru un om de serviciu, în presupunerea că mă­turoiul odăilor nu cădeau nici în sarcina, nici in­competenţa preotu­lui ajutor «ca secretar», sau nu aceea a domnului copist. Iată însă că în bugetul pe 1928, însuş legiuitorul, actualmente tarăş ministru, d. Al. Lapedatu, omite să prevadă fondurile înscrise de prede­cesorul său, d.­­Joldiş, trecând pur şi simplu cu buretele şi peste Cu­cernicia Sa «preotul ajutor ca secre­tar» şi peste veneratul s copiste, dar mai vârtos şi mai cu seamă pe afu­risitul om de serviciu care se vârâ­se pe furiş în caşcaval. ■ Vedeţi, nu e vorba de nici un fel de bunăvoinţă suplimentară, pe ca­re bugetul statului poate sau nu să o acorde, după disponibilităţi. Ci de o aşezare consfinţită prin lege, pe care însuş statul o răstoarnă sau o desconsideră, prin aceea că nu-i dă condiţiunile de realizare pe cari ea le presupune. Statul călcând legea, din pricina sărăciei, asta e; şi nu suntem la primul caz. Dar atunci,­­ mai pu­tem aştepta noi bunăvoinţa minis­terului, acolo unde ea ar trebui sâ depăşească legea? Shathes (Citiţi continuarea în pag. in­a) inni n m 1111 de DR. GEORGE ENESCU -----«s-^oo---­I. Problema dobânzilor. Excesivi­ta­tea dobânzilor, conse­cinţă a desechilibrului complect al pieţii capitalului, a alarmat as­tăzi şi oficialitatea noastră. Tardivitatea acţiunii oficiale con­tra acestui fenomen extrem de dău­nător comerţului, industriei şi a­­griculturii româneşti, este explica­bilă prin concepţia care călăuzeşte de ani măsurile destinate să reali­zeze opera constructivă, normaliza­rea vieţii noastre economice. Pro­gramul asanării monetare fixân­­du şi ca ţintă în 1922, revalorizarea complectă a leului, în 1926, «revalo­rizarea lentă şi treptată până in mom­entul in care prin funcţionarea cât mai aproape de normal şi con­stantă a forţelor economice S3 va fixa care este valoarea monedei noastre», iar acum în urmă, stabi­lizarea leului, a fost continuu ani­mat­ele credinţa că «nici o revenire la normal nu s’a prezentat fără sa­crificii». In mod logic poliţele pro­testate, moratoriile şi falimentele erau privite drept sacrificiile pe cari revenirea la normal a vieţii noastre economice le pretindea im­perios. Consecinţele acţiunii de asanarea Organismului nostru economic ne­sănătos desvoltat sub­­ imperiul in naţiunii, s’au prelungit însă într’o formă continuu agravată, degene­rând fără exagerare într’un atac la existenţa însăşi a forţelor produc­tive aie ţării. Această evoluţie ne­aşteptată a avizat ia măsuri de în­dreptare, începute însă după cât se pare tot în cadrul politicii de e­­misiune monetară de până azi, îndrăznesc o afirmaţiune: nici o acţiune de intevenţiune nu va pu­tea aduce o ameliorare durabilă şi eficace dacă nu se sprijină pe des­fiinţarea plafonului monetar, pe normalizarea politicei de scont a Băncii Naţionale şi pe organizarea unei politici active de devize — ci­clul de măsuri care asigură succe­sul stabilizării monetare. Banca Naţională lucrează astăzi în baza unor principii complecta­­mente opuse celor normale antebe­lice. Tocmai acest fapt a contribuit în mare măsură la criza acută a creditului. Nivelul excesiv de ridicat al do­bânzilor curente nu e­ste decât re­zultatul desechilibrului dintre cere­rea, şi oferta de crei­­t. Abţinerea capitalului strein de la plasa^unite pe termen lung este una din cauzele principale ale acestui desectulibru. Anul ,1927 prezintă un aflux oarecare de­ capital strein, in­­suficient insă atât cantitativ cât mai ales entitativ, fiind în majori­tatea cazurilor acordat pe termen scurt Disponibilităţile de capital­ naţio­nal sunt extrem de reduse; încă înainte de război ele prezintau im­portanţa secundară, prosperitatea ţării fiind în primul rând opera ca­pitalului strein. După râsboiu faţă de mărirea teritoriului şi de nece­sităţile ei de refacere şi desvoltare, disponibilităţile naţionale de capi­tal sunt desăvârşit insuficiente. Situaţia încordată­ a pieţii capi­talului se mai datoreşte şi impru­dentei politici de investi­ţi­une încu­rajată prin aparenta afluenţă de capital, proprie timpurilor de in­­flaţiune atât timp cât procesul de adaptare a preţurilor interne la ce­le mondiale nu s’a îndeplinit. Existenţa unei crize de­­capital ar fi fost deci certă; un ni­vel al do­bânzilor ceva mai ridicat decât cel­­ obişnuit ţării noastre nu ar putea surprinde. Ciza de capital însă ar fi fost în­depărtat mai puţin simţită dacă in­­stituirea plafonului fiduciar nu ar fi silit banca Naţională a compri­ma forfat şi nelegitimat (prin peri­colul unei inflaţiuni de credit) scon­tul contribuind prin aceasta la a­­gravarea ei-Valoarea portofoliului de scont al Băncii Naţionale însuma la 25 Iu­lie 1914 în cifră rotundă 185.090,00 lei. Presupunând că, la 30 Iulie 1927 regimul creditului de schi­t nu ar fi suferit nici o creștere în intensita­te iar efectele scontate existente la­­ această-«iată în portofoliul Băncii I ar reprezenta o cantitate de bunuri ’ identică celei din 25 Iulie 1914, va­loarea portofoliului de scont — con­siderând 5000 indicele de scumpete — s’ar ridica la 9250 milioane lei. In realitate la data ’considerată va­loarea acestui post din bilanţ nu­­ este decât 8.800.000.000 lei, deci cu a­­proximaţie atât cât ar fi trebuit să fie numai cota de scont a Vechiului Regat, nu scontul întregei ţări cum este de fapt. Concluziunea se impune dela sine şi nu mai este necesar a o formula. Lipsa de numerar nu s’ar fi ma­­nifestat dacă politica de scont a Băncii Naţionale nu impunea res­pectarea unei em­isiuni-limita, posi­bilă numai prin comprimarea ener­gică a scontării efectelor comer­ciale, adică tocmai a acelora a că­ror origină fiind un bun realizat şi intrat in circulafiune prin vân­zare, — garantate printr’o produc­ţie îndeplinită — sunt îndreptăţite a fi satisfăcute de institutul de e­­misiune. Este procesul clasic al e­­misiunii monetare normale care a fost părăsit­ el garanta adaptarea circulai­iunii monetare la nevoile reale de monedă pentru că realiza paralelismul dintre bunuri şi mo­nedă şi menţinea legătura strânsă cu mişcarea preţurilor. Agravarea crizei de capital este fenomenul corelat al crizei de nu­merar. Pentru a lămuri această a­­firmaţiune e necesar a preciza că, întrebuinţăm cuvântul de capital în sensul unei rezerve de monedă, re­zultat al economiilor individuale, al cărei rol este de a susţine valo­rificarea a noi forţe productive, in­tensificarea producţiunii în curs sau speculaţiunile obişnuite — ca­pital d­e investiţiune, de exploatare sau de speculaţiune. Cererile de scont îndreptate normal băncii de emisiune şi reprezentate prin efect­e comerciale, garantate printr’o pro­­ducţiune realizată şi pusă în circu­­laţiune, nu necesită capital (in sen­sul de mai sus) pentru a fi sconta­te. E scontul care normal trebue să fie origina unei emisiuni monetare care să se mintre in circulaţie ma­ximum 3 luni, atât cât ar trebui în mediu unui bun spre a intra in con

Next