Cuventul, mai 1928 (Anul 4, nr. 1084-1114)

1928-05-01 / nr. 1084

ANUL al IV-lea. — No. 1084 ” REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4, BUCUREŞTI Tn FFmr. I 378/10 ADMINISTRAŢIA TELEFON: I 378/ 9 REDACţia Director politic: TITUS ENACOVICI. _______Director: C. DONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), telefon 30/S4. Un «cititor din Banat» îmi scrie pentru a-mi cere să expun programul partidului liberal, programul partidului naţional-ţărănesc şi o critică a lor, pentru ca şi oamenii cari nu fac politică militantă («cititorul din Banat» îi evaluiază la 90 la sută) să-şi dea seamă de modul cum fiecare din aceste partide înţelege să dea soluţia «crizei insuportabile» în care ne găsim. Deşi în ceasul de faţă nu mai poate fi vorba de programe şi de critică, totuşi voi satisface în parte dorinţa «cititorului nostru din Banat» spunându-i opinia mea asupra «programelor» în general şi asupra «programului» ce ni s’ar potrivi în situaţia de azi. In general programele conţin principiile pe baza cărora se vor face legi. Sunt convins că nu legile ne lipsesc şi dacă am fi guvernaţi potrivit legilor ce avem, am fi poporul cel mai fericit de pe pământ. Legile valorează cât oamenii cari le aplică, şi la noi oamenii se căznesc să inventeze mijloace pentru a eluda legile, nu putem a le aplica cu bună credinţă. Atunci pentru ce am cere programe partidelor cari se recomandă pentru a guverna ţara ? D. Maniu are un singur principiu : «intrarea în legalitate» şi acest principiu valorează mai mult decât un program. Dacă ar reuşi cineva să ne guverneze după legile existente adică să «intre în legalitate» ar face cea mai mare operă pe care a săvârşit-o vre-o dată vre-un om sau un grup de oameni, într’o ţară Nu mă îndoesci de buna credinţă a d.lui Maniu când promite «intronarea unui regim legal», nu ştiu însă ce-i va fi posibil să realizeze. Intrarea în legalitate cere schimbarea mentalităţii aproape a unanimităţii populaţiei acestei ţări. De la notar şi jandarm până la ministru de la săteanul neştiutor de carte până la savant toţi trebue să lucreze după anumite norme pentru ca «regimul legal» să devie fapt. Intenţia este frumoasă, trebue persistat în ea, dar am credinţa că e nevoe de cel puţin o generaţie pentru a o putea realiza. Dacă d. Maniu va reuşi să ne dea «guverne legale» şi o guvernare după normele parlamentare, va fi realizat pe terenul politic tot ce se poate spera de la timpul de acuma. Odată soluţionată problema regimului politic se pure tot atât de insistent şi grabnic o soluţie a problemei economice. Suntem în sapă de lemn, nu câştigă nimeni potrivit muncii şi priceperei lui. Nu există ramură de activitate economică prosperă în ţara româneasca. Trebue să ieşim din această situaţie fiindcă falimentul general şi sălbătăcirea nu pot fi o soluţie decât pentru creerile bolnave. E nevoe de un program pentru a da o soluţie crizei economice nebănuită până acuma într’un stat burghez? Câteva principii de bun simţ şi abandonarea mentalităţii care prezidează viaţa noastră economică sunt de ajuns. Trebue să punem creditul la baza producţiei noastre şi pentru aceasta trebue să reintrăm în cercul financiar mondial din care azi sunt excluse Rusia şi România. Trebue să desfiinţăm tot ce împiedică circulaţia şi în ţara noastră a capitalului-numerar care n’are patrie şi în condiţiuni de siguranţă egale se duce automat acolo unde găseşte o mai bună rentabilitate. Acest singur scop constitue desigur un întreg program dar pentru realizarea lui nu e nevoe de legi — ci din contră e nevoe de desfiinţarea unor anumite legiuiri existente — pentru ca să ne întoarcem la principiile codului nostru de comerţ burghez. Şi mai este nevoe de ceva: «regim legal» pentru ca să procurăm siguranţa pe care o oferă capitalistului regimurile din alte ţări şi care lipseşte de la război încoace în ţara noastră. Acest singur lucru este în stare să stimuleze din nou spiritul de întreprindere nimicit azi de neproductivitatea oricărei activităţi. În afară de aceasta şi de neamestecul statului în întreprinderi comerciale şi industriale, întreg guvernul viitor ar trebui să-şi pună toată activitatea în a îngriji efectiv ca cele 12 milioane de hectare cultivabile să fie bine şi la timp arate şi sămănate cu sămânţă de bună calitate. Orice activitate parlamentară şi legiuitoare n’ar putea să egaleze o bună recoltă, care în primele timpuri nu va putea fi realizată fără impasul guvernului. Pentru a subveni nevoilor statu de TITUS ENACOVICI lui în timpul cât ţara nu va fi ajuns la o producţie normală e nevoe ca dificitele bugetare inevitabile să fie acoperite din exploatarea imemselor bogăţii ale statului şi din exploatarea monopolurilor, împrumuturile chiar dacă Statul lear putea obţine nu trebue să servească la împlinirea golurilor bugetare. Creşterea datoriei statului în primele timpuri nu e admisibilă fiindcă nu avem cun ce plăti anuităţile dintr’un buget şi fără ele deficitar. Iată iubite «cititor bănăţean» un foarte simplu şi banal program, şi cu toate acestea singurul în stare să îndrepte ţara. Un program de gospodărie, nu de idei pe cari n’avem dreptul că le avem cât timp n’avem ce mânca. Fiii fiți de sere! Cel mai puternic şi mai original reprezentant al literaturii dramatice franceze, Francois de Curet, a încetat din viaţă. Născut la Metz în anul 1851, membru al Academiei în 1918, celebritatea a încoronat cu mare întârziere o viaţă de scriitor de o nobleţă şi o desinteresate fără pereche. Gentilom de ţară, adorând orizonturile largi, pământul, pădurile prin care rătăcea zile întregi la vânat, animalele — în special — caii Curei detesta Parisul în care nu făcea decât scurte şi rare apariţiuni. Şi Parisul Va ignorat multă vreme. Primele sale piese au fost primite cu răceală de un public învăţat cu produse comestibile şi uşor de digerat, de o critică rutinată şi indispusă de manierele trufaşe, brusce ale scriitorului. Pe bulevarde triumfau sgomotos Donnay, Nrattaille cu sentimentalismul lor îmbătător şi despletiţi, cu eroii nenoromantici şi eroinele lor detracate şi imorale, sau Bernstein cu violenţele sale cari sgălfăiau delicios frivolitatea spectatorilor. «Les Fossiles», «la Nouvelle Idolet, «la Fale sauvage», «Velvers de une sainte», «le Repas du lion», asvârleau pe scenă preocupări de o categorie aparte, probleme sociale, morale, pasionale şi religioase prezintate într’o formă directă, vehementă, de multe ori brutală, dar mereu impugnată de un umanitarism milos şi înduioşat, de o vervă scârşnitoare şi corosivă, străbătută de adieri de o puritate fără pereche în literatura ultimilor decenii. Egoismului feroce şi senil al tradiţionalismului ii opunea altruismul sanguinar al ştiinţei moderne care pentru salvarea omenirii sacrifică cu răceală atâtea existenţe precare a ipocriziei bigote , mnăcrelii pricinuite de sacrificii consimţite în silă şi de nevoie îi punea în faţă generoasă deslănţuire a instinctului care spărgând forme sociale şi convenţiuni stabilite, cere dreptul său la viaţă sub soare — un soare barbar, copleşitor, sensual şi inexorabil. Şi totul se contopea şi se lărgea într’o evocaţiune permanentă a naturii, a forţei sale creatoare şi purificatoare, a eternităţii ei mereu înoibile şi indestructibile. In fiecare piesă a sa, există câte o tiradă asupra soarelui şi a apei, a munţilor şi a câmpiilor roditoare, a vântului şi a trăsnetelor cari incendiază firmamentul în zilele de plumb ale verii. In ultimii ani, a încercat să facă totuși oarecari concesiuni gustului public. A devenit «mondain», psicholog de salon, paj analist de budoh. Dar noua manieră n şedea rău ca o haină prea strâmtă și prea garnisită pentru umerii săi voinici de vânător de ziare şi de suflete omeneşti vehemente. A reprezintat «la Danse devant le miroin şi «l’Ame en folie», cea dintâi primită cu foarte multe rezerve la Comedia franceză, a doua pe o scenă de pe bulevard. In vremea aceasta în străinătate, era socotit printre cei mai iluștrii dramaturgi. Franța Va adoptat întâi din snobism, iar în ultimii ani, a fost o reîntoarcere generală de admirație și respect spre opera și personalitatea sa. Csdei Flmsssel -oxo- îndelungata şi inutila controvertsă ce-ar părea că are loc între guvernul d-lui Vintilă Brătianu şi partidul naţional-ţărănesc în chestiunea Alba lidiei,—adică aceea care ar pune guvernul în măsură să interzică ori să permită întrunirea opoziţiei la Alba lulia şi partidul naţional-ţărănesc de a ţine sau nu ţine congresul, mai are încă D. IULIU MANIU nevoe de lămuriri, deşi partidul naţional-ţărănesc nu cere voe şi va ţine întrunirea chiar dacă guvernul i-ar interzice-o. Guvernul vrea garanţii şi opoziţia le refuză Ceea ce merită totuşi să mai fie discutat este pretenţia guvernului care crează această controversă: pretenţia ca d. Iuliu Maniu să dea giranţii de linişte şi ordine. D. Iuliu Maniu refuză să dea seama guvernului de Ce va discuta congresul naţional-ţărănesc şi de ce ar face poporul după ce i se va expune situaţia politică, — considerând insolită pretenția guvernului Vintilă Brătianu iar poporul suveran în decisiunile sale de ordin apolitic. -OXO- Starea d-lui Briand Paris 28 (Rador). — In starea d-lui Briand a intervenit o nouă imbunătățire. D. Briand s’a putut da jos din pateri, pentru întâia oară. Medicii nu sunt îngrijiţi câtuşi de puţin, dată fiind vigoarea bolnavului. D. Briand a primit telegrame cordiale de la d-nii Chamberlain şi Stresemann, care titrează grabnică însănătoşire. ANCHETE POLITICE DE CE NU SE DECIDE în chestiunea Alba-Iuliei D. Mie Maniu nu dă garanții guvernului fi f D. VINTILĂ BRATIANU O COMEMORARE de IVINEA Asociaţiile de presă au organizat un pelerinaj la mormântul celui care a fost ziaristul Constantin Miile. Aleasă anume, ziua de Armindeni, va sublinia debuturile răsvrătite ale defunctului. Constantin Miile a fost unicul, poate, gazetar, care şi-a sprijinit libertatea cuvântului pe ajutorul efectiv al mulţimii. Nici în epoca sa de ascensiune, nici la apogeul său de director de gazete, când era departe foarte de socialismul de la Iaşi al debuturilor, concursul, umăr la umăr, al străzii, nu i-a lipsit. Şi Miile încetase de mult să fie un agitator revoluţionar. Cel dintâi înfăptuitor al «rezistenţei active» el o deslănţuia numai în apărarea legalităţii. Fiindcă paradoxul împrejurărilor de la noi, rămâne acesta: revoluţionarii sunt totdeauna partizanii legilor certe, împotriva guvernelor cari agită în permanenţă expresii şi principii neprecise şi deci nelegiferate. (Siguranţa statului, acte de guvernământ, etc.). Retragerea lui Constantin Miile din fruntea celor două mari cotidiene pe cari şi le creiase, corespunde cu data perderii depline a libertăţii presei şi mai apoi, a oricărui drept scris. De aceea pentru noi, comemorarea de mâine, readuce în actualitate, problema radierei mulţimilor orăşeneşti în apărarea activă a legilor încălcate. Dar amintirea lui Constantin Miile pe care, desigur, nu-l superapreciem ca scriitor sau ca ideolog şi din care nu vrem să creiem un fel de sfânt democratic, dar nici să-i nesocotim, de dragul unor apucături de împrumut ale gândirii contimporane, pasiunea luptătoare şi un entuziasm generos şi salubru, conţine şi alte înţelesuri. El reprezintă cea dintâi fază a luptei dintre oamenii politici, cu drepturi moştenite la conducerea ţării, şi ziariştii, cari şi-au creiat acest drept prin străduinţa şi valoarea lor. A fost un timp, desigur, când această scindare a individului politic în om de acţiune şi în om de idei, nu se efectuase. Dar Miile nu era destul de bătrân. Pe vremea lui apăruse politicianul. Şi ura acestuia împotriva presei era la înălţimea inculturii care-l caracteriza. E drept, că presa l-a şi constrâns la capitulări dureroase: exproprierea, votul universal. Aversiunea lui, însă, pentru cuvântul scris, înverşunarea împotriva libertaţii tiparului şi a servitorilor lui, se datora mai ales unei ignoranţe penibile, unui agramatism furios. Preconizăm concedii lungi, în străinătate, miniştrilor, şcoale de adulţi, obligatorii, pe lângă cluburile politice. Căci pe măsură ce omul politic a scăpătat în neştiinţă, oarba lui îndrăzneală şi pornire împotriva presei şi a gazetarului, a crescut până la robia devastatoare de azi. Cu defectele şi calităţile lui ştiute, Constantin Miile, reprezintă pentru noi, începuturile războiului acesta din Ormuz şi Acriman dintre întuneric şi lumină. Iată de ce ne vom duce la piatra lui de veci. UN fALS UMANIST de MIHAIL SEBASTIAN offcop-- Leon Daudet. Mă bucură spiritul omului ăstuia ca o higienie, înfăţişare de veselie robustă şi convinsă. Este în buna lui dispoziţie o sănătate copioasă şi în râsul lui un optimism, care câştigă şi trece nemijlocit de la înţelegere la înţelegere, de la inimă la inimă. Dacă ar fi să-i găsesc un corespondent în ceea ce pe franţuzeşte se cheamă savoir-vivre, nu la subtilitatea abatelui Coignard m’aşi gândi, cât la acest formidabil Colas Breugnon, tâmplar, filozof şi încer’cat cunoscător de vinuri. Există un anumit ridicol de autenticitate franţuzească, de care nici o gravitate nu scapă necompromisă. Anglo-saxonul şi neamţul, aceşti virtuoşi civici, nu vor şti niciodată farmecul autorităţii păcălite. Vă amintiţi gluma carnavalească al evadării lui Léon Daudet? Ce unanim hohot de râs, ce veselă solidarizare a Republicii cu bonomul cavaler al celor patruzeci de regi, care «în o mie de ani au făcut Franţa». Pariez că seara — în prudentă intimitate — cei mai intransigenţi dintre miniştri şi cei mai conştiincioşi dintre poliţişti, se pasionau sincer şi bine dispuşi de acest renghiu ştengăresc şi izbutit. N’am să uit niciodată marea scenă de la Action Franaise din dimineaţa arestării lui Daudet, document de dramă falsă convertită în burlesc. Cameloţii petrecând ,bine aprovizionaţi în odăile redacţiei, pompierii defilând afară sub conducerea sumbră a prefectului de poliţie şi în balcon Maurras şi Daudet gândindu-se dacă este sau nu timpul să deslănţue revoluţia. Păstrez pozele şi gazetele de atunci ca pe nişte rare probe de naivitate omenească. Atitudinea cezariană a bonomului asediat în balcon — cu un deget indicând eternitatea şi cu celălalt invocând parcă umbra legendarului Clovis — discursul lui de concentrată grandilocvenţă şi irezistibilă copilărie, spaima republicană a forţei publice, când ni se va mai servi o asemenea clipă de haz ? Nu, ingenuitatea rassei Şi spumosul sentiment al jocului improvizat nu s’au sfârşit. Léon Daudet este imediată dovadă. Câte suflete sunt în inima omului ăstuia — autentic creator în medicină, intransigent vizionar în scris şi erou de comedie politică în viaţa de toate zilele ? La ce oră de noapte îşi scrie articolul de gazetă — nu totdeauna just dar totdeauna viu, —? când experimentează admirabilele lui ipoteze medicale, când îşi scrie esseul literar, exemplu de caldă şi însufleţită claritate ? Animează cu fraza lui energică săli de liceeni şi generali în retragere. Indică de curând o admirabilă teorie a visului şi face cunoscut consideraţii inedite despre o terapeutică a cancerului. Este între cei nouă oameni de la academia Coucourt cel mai pasionat şi cel mai tânăr. Polemizează temut sau ironizat cu zece gazete şi o mie de adversari. Candidează la alegeri. Cade fără dezamăgire şi continuă munca lui pe cât de generoasă pe atât de absurdă pentru monarhie şi nobleţe. Şi pretutindeni cheltueşte acelaşi temperament de impulsiv, aceeaşi bogăţie de gest scurt şi definitiv, aceiaşi siguranţă mesianică de inspirat, care amuză fără să se cabotinizeze şi necăjeşte rămânând la drept vorbind inofensiv. Léon Daudet este un temperament nu o conştiinţă. Văd în dezinvoltura inteligenţii lui un diletantism foarte agreabil şi foarte colorat, cu trăsături decise dar nu consecvente, cu calităţi de mare claritate dar nu şi de mare ordine lăuntrică. Rigurozitatea nu îl munceşte pe acest contimporan cu doruri de imperator. Catolic prin sănătoasă tradiţie casnică şi prin largă generozitate de provensal, nu trăeşte chinuita, experienţă mistică a lui Papini şi nu îngenunchează Inspirat de aspra cucernicie a lui Maritain de o pildă. Şi când în sistemul lui de viziune politică o consecvenţă întru catolicism ameninţă să anuleze o acţiune, Daudet divorţează simplu de Sfântul Scaun şi e gata să revizuească poate pe seama lui dogmele. Sunt oameni, care gândesc strict între limitele şi legile unei aceleaşi orientări. Este o certitudine şi o consecvenţă neapărată în felul lor de a cugeta, care nu ţine poate de deziderate etice cât de conformaţii craniene. Nu este vorba de o scrobire a gândului ci dimpotrivă de o logică şi de o ordine vie. Ori — cel puţin asta spune scrisul său — Daudet a moştenit de la blâi, un poet al «Scrisorilor din moara mea» o inteligenţă, care deseori nu ştie săşi aleagă hotarele sale de ale sensibilităţii. Este şi în unul şi în altul un suflet bogat, prea mult bogat, pentru liniile unei absolute discipline de gândire. Şi dacă Alphonse Daudet îi deschidea sufletul său de copil bătrân calea unui lirism direct de dulce tristeţe, Léon şi-l risipeşte pe al său în gest şi atitudine. El nu cunoaşte disciplina acţiunii dar — impulsiv şi spumos — îi iubeşte sentimentul. Mi se pare exact expresia: sentiment al acţiunii, îmi dau seama de tot ce este diletant şi de uşor dramatism în lucrul ăsta. De aceea îndrăznesc, împotriva atâtor repetate profesiuni de credinţă, să nu cred în umanitarismul acestui neobosit temperament. In ce clipă de nebăgare de seamă şi-au spus ultimii supuşi ai tronului francez cameloţi ? Cuvântul caracterizează: în căutarea de prozeliţi omul coboară în stradă, vorbeşte, experimentează agil, exagerează grotesc, repetă, strigă, luptă şi după ce gestul şi-a pierdut ineditul, mută spectacolul în altă uliţă. De la umanitarism la camelot este paradoxul pe care Daudet încearcă de atâta vreme să-l lanseze şi împotriva căruia simpla lui existenţă vorbeşte ca un argument imediat. Niciodată n’am simţit mai apropiat această contradicţie decât în zilele acelei aventuri de straşnic haz, care frihii continuarea în van. II-al. Noul cutremure în Bulgaria Sofia ,28 (Râdor). — Noaptea trecută, şi azi dimineaţă, s’au simţit noui cutremure de pământ, la Filipopoli, Papăzii şi Cipro». Nouile cutremure au fost slabe, aşa că nil au mai cauzat noui pagube. Amlitudinea cutremurelor a fost aşa de mică, încât aparatele sismografice din Sofia, deabia le-a înregistrat. La Dorisovgrad, cutremurul a avut oarecare intensitate. El a fost insolit de grindină, care a produs mari pagube semănăturilor. Pericolul a trecut. Sofia 28 (Rador). — D. Profesor Elenko Mikiianovici, de la Universitatea din Belgrad, care face o călătorie de studii, în regiunea devastată de cutremure, a făcut declaraţiuni liniştitoare, prin care asigură populaţia că pericolul unor noui cutremure, asemănătoare celor din zilele de 14 şi 18 Aprilie, este complectamente , exclus, şi că sgomotul subteran, care se aude aproape continuu, de populația sinistrată, este un indiciu că acitivitatea sismică este as punctul de a înceta. , 1 Mai 1928 rile Domnului şef... Iarăş o plângere. Dacă regimul mai continuă, ziarele vor trebui să înfiinţeze im birou special, ocupat cu primirea reclamaţiilor din ţară şi cu îndreptarea lor înspre autorităţile competente. Căci asta fac cetitorii: ne trimit plângerile lor, ne roagă să luăm cunoştinţă de conţinutul lor, să scrim despre întâmplare la gazetă şi să trimitem petiţia, care întotdeauna e timbrată, locului în drept. O nouă funcţiune pe care publicul o pune pe umerii presei , care nu-i aparţine în propriu, dar care o recunoaştem , e necesară în actualele împrejurări de gospodărire. Petiţii intră multe în ministere. Dar câte din ele suntrezolvate ! Mai ales atunci când există undeva un interes ca hârtii să nu i se dea curs. La dossar ! Dar dacă trece pe la vreo redacţie, dacă cazul e în adevăr interesant — şi cele mai multe sunt ! — şi dacă ziarul are răgazul să scrie două rânduri despre afacerea respectivă, atunci se schimbă treaba Atunci ministrul e sesizat, şi se interesează de cerere. Toţi miniştrii aproape, o fac. Chiar cei cari nu citesc gazetele şi nu sunt sensibili la atacurile sau elogiile presei, acum de pildă d-l Duca Iată prin urmare de ce locuitorii din cătunul Călţuna, judeţul Buzău ne trimite nouă plângerea pe care o adresează directorului general al Casei Pădurilor. Faptul e următorul : In apropierea satului de unde porneşte plângerea se află pădurea Călţuna, proprietate a Statului, pendinte de ocolul silvic Pogoanele unde funcţionează ca şef de ocol un domn căruia am putea să-i spunem şi Dumitru Podeanu Până a nu ocolului silvic, locuitorii din Călţu Articolul nostru «Chetăpentru invalizi» a atras din partea d-nei Micaela Catargi, o serie de observaţiuni, publicate în ziarul «Politica». Cum nu ne poate fi indiferent ceeace gândeşte eminenta noastră colegă de ziarism, cată să ne oprim asupra adnotărilor ce face rândurilor noastre. In primul rând, reţinem că suntem de acord nu numai în principiu, cum susţine d-sa, dintru început. Ridicându-ne înpotriva chetei, subliniam caracterul ei «cerşetoresc» şi accentuând incompatibilitatea morală dintre cei doi termeni, ne declaram hotărât împotriva ei dar şi împotriva societăţii «Invalizii de Război» a d-nei Simona Lahovary, care a practicat sistematic, deaminteri. Scriind la rândul d-sale că «publicul nu mai dă nici stabul obol care-i provoacă, o secundă, neplăcute examene de conştiinţă», d-na Micaela Catargi adaogă, poate, cel mai serios argument întru abandonarea acestei practici. Că totuşi, scrie d-sa, dacă am putea asista la o împărţire de ajutoare ne-am da seama de răul pe care-l a-I lină societăţile de asistenţă şi că e, x fi d-l Podeanu şef al preferabil şi puţinul acesta ic, locuitorii din Călţu-1 locul neantului pe care Statul, cu nu foloseau pocnele pădurii ca loc marele lui dar de dezinteresare, l-ar întreţine — iată unde suntem, întru totul, de acord. Din întâmplare, cunoaştem, chiar de la sursă şi încă şi din propria noastră experienţă, toate necazurile victimelor de războiu, ca şi sufletul apatic pe care suferinţa pe deoparte, neînţelegerea societăţii, cu Statul în frunte, pe dealtă parte, li l-au făurit. Sîntem din principiu în contra asistenţii, o tolerăm de nevoe, însă cerem celor însărcinaţi să o exercite, să o facă cât mai suportabilă şi mai omenească. Şi desfiinţarea chetelor, ar fi primul dintre deziderate. Insă noi mai adăugăm ceva. Că societăţile de asistenţă sunt, în chip fatal, organisme parazitare, de vreme ce nu toate fondurile, ba chiar o mare parte din ele, câteodată o treime, alteori jumătate, se cheltuesc în organizarea administrativă a împărţirii de ajutoare. Fără să mai spunem că nu întotdeauna în administraţia acesta filantropicească, se are în vedere plasarea victimelor de războiu. Şi mai ales gândul nostru viza la rădăcina acestei probleme. Statul, precum recunoaşte d-na Michaela Catargi, e cam surd iar cinismele dregătorilor celor mari la uşile cărora societăţile de asistenţă bat foarte adesea, nu cunosc margine. Ori aici, pare-mi-se, e puţin cheia problemei. Când am vorbit de «protipendada filantropică» ne-am gândit tocmai la cât ar putea să facă această protipendadă femenină aşa de sus pusă, dar fireşte nu în ordinea asistenţii numai. Aceasta să fi rămas pe al doilea plan. Cât în revendicările de drepturi, în primul rând pensii îndestulătoare şi asistenţă medicală. E o abdicare ale cărei rezultate se văd în dezonorantele cheie, care nemulţumesc pe totă lumea. -a*#» de păşune pentru vitele lor. Nu pe degeaba.““ Ci în arendă cinstită, un an preţ stabilit în lege la licitaţie Dacă li s’a acordat vreodată o uşoară preferinţă va fi fost pentru că preau erau în marginea pădurii. De când a venit însă d. Podeanu la ocolul silvic Pogoanele, lucrurile s’au schimbat. Plângerea, semnată de oameni ai satului, spune că « de mai mulţi ani d. şef deţine iarba din această pădure pentru turma de oi proprietate a sa». Ba chiar, «acum, după cât suntem informaţi d. şef de ocol a făcut contract de arendă pe numele unui oarecare domn de pe la oraş, un necunoscut, ca să nu se treacă personal la contract, ci se foloseeşte astfel de averea statului pe un preţ de nimic»... E adevărat ceea ce se spune în plângere sau nu ! Dumnezeu ştie! Fapt e însă că jălbarii nici nu vor să fie crezuţi pe cuvânt; ei cer anchetă la faţa locului, în prezenţa satului şi a locuitorilor din satele învecinate, cari au şi ei diverse lucruri de povestit. Iar, amănunt caracteristic, ancheta — aşa se roagă ei — să fie făcută de cineva de la centru, cu alte cuvinte de cineva care să nu aibă legături cu d. şef. Vasăzică, oile locuitorilor trebue să moară de foame, pentru că în pădure trebue să păşuneze oile d-lui şef. O să întrebaţi: dar atunei să moară oile domnului şef? Nu, de sigur. Dar mai întâi de unde şi de ce are d. şef oi, că doară meseria d-sale e de silvicultor; şi mai apoi de când funcţionarii statului au dreeptul să ia, pe faţă «sau prin interpuşi, în arendă bunurile statului cari le sunt încredinţate în supraveghere? Nu e cel puţin stranie situaţia d-lui şef de ocol Podeanu care controlează pe arendaşul păşunilor Podeanu . O să spuneţi poate că chestiunea e de prea mică însemnătate. Nu. Pentru că ea face parte dintr’un sistem. Sub care ţara suferă. Şi pe urmă nu uitaţi că în ţară e secetă, că mor vitele de foame şi că un necaz de nimic poate lua proporţii. De aceea transmitem jalba d-lui director general al casei pădurilor... *-——----O’XO—**•——* Pereta p©lgBţ