Cuventul, iulie 1928 (Anul 4, nr. 1145-1175)

1928-07-01 / nr. 1145

ANUL al IV-lea. — No. 114». REDACŢIA Şi ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI prim I 378/10 ADMINISTRŢIA TELEFON: I 378/ 9 ReDCŢIA Director politic 1­­- TITUS ENACOVICI. Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 31/84. Mitul uniunii sacre de PERPESSICIUS ! Oricâtă grabă a pus oficiosul pe româneşte, al guvernului, ca să şteargă impresia violentă pe care a­pelul oficiosului său pe franţu­zeşte a produs-o în cercurile noas­tre politice, ceva tot a mai rămas — ca în noroiul calomniei — din dis­perarea aceasta tragică. ’ Semnalele desnădăjduite ale aces­tui impresionant naufragiu, nu vor avea efectul pe care S. O. S.-ul lui Nobile l-a trezit în inimile şi mai ales în voinţele hotărâte ale salva­torilor săi. Iureşul acela de solida­ritate, nesocotind ca orice elan ris­curile şi care s’ar putea întâmpla să fi plătit destul de scump, cu pier­derea lui Amundsen, excesul lui de generozitate de nu de astă dată. Din mila Domnului, şi mai ales din ferma deciziune a naţional-ţă­­răniştilor nu vom asista la o reîn­noire a acelor costisitoare experien­ţe ale uniunilor sacre. Totul în­deamnă să credem că pagina aceas­ta, din istoria noastră contempora­nă, suflată numai cu aur, s’a oxi­­­dat îndeajuns, s’a cernit îndestulă­tor ca să nu mai orbească nici mă­car pe daltonienii politicei noastre. Oricât s’ar părea de crudă, opera­ţia trebueşte dusă până la capăt. Dealtminteri ce disecţie n’a du­rut, chiar când a fost în prealabil anesteziată, dar iarăşi, ce chirurg conştient de imperativele disciplinei lui s’a lăsat impresionat de crispă­rile, gemetele şi chiar urletele pa­cientului. Extirpările, amputările şi celelalte forme ale uciderii par­ţiale, tolerate în numele ştiinţei, se fac pentru promovarea vieţii, în sine, de dragul acelui suflu rupt din flăcăi­i lui Prometeu şi care tre­bueşte salvată, fie şi în dimensiu­nile unei scântei minuscule. De bună seamă că acum două mii de ani, pe vremea când scria des­pre suavul spectacol ce este să pri­veşti un naufragiu, în siguranţa de pe mal, Lucreţiu, amarul poet al »poemului naturii» — nu s’a gândit la vre-o contingenţă politică şi cu atât mai puţin la liberalii noştri.­­Versul lui nu era de loc simbolic. Fiorul cosmic ce vibrează în atâtea din peisagiile misterurilor firii, la poetul nostru, singur el palpită şi în versul amintit. Şi totuşi nicioda­tă n’a pătruns mai bine sensul a­cestei imagini crudă, dar sublimă, ca ’n recenta aventură politică-fi­­nanciară a partidului liberal. Ziua de mâine ne rezervă, de bu­nă seamă, surprize şi mai surprin­zătoare. Şi ca să rămânem tot în Lucreţiu, tot lui să-i împrumutăm o altă imagine. Ad vada mortis — la vadurile morţii, să ne aţinem ca mâine. Spectacolul ce se prepară promite să fie de calitate. Barca lui Caron va fi neîncăpătoare să ducă pe neagra apă a Styxului în chip de umbre desumflate, cu cala­balâcul păcatelor lor cu tot, pe a­ceşti despoţi de turtă dulce, numai miere şi ochi dulci când sunt încol­ţiţi, de evenimente. Şi totuşi marea jelanie a partidu­lui liberal nu va fi trecut, fără de niciun efect. O clarificare limpezeş­te de pe acum cerul viitorului nos­tru politic. Mitul uniunii sacre trage să moară.­­Răspunsul partidului naţional-ţă­­rănesc taie cu hotărâre drumul de mâine. Sirenele nu mai au cătara. Ele au început de pe acum să se resemneze pentru rolul de figuran­te în piscina muzeului de politică bizantină, din ale cărei secţiuni, ce­lei româneşti se va conferi, cu sigu­ranţă, medalia de aur. Şi va fi su­premul succes şi întâiul aur acordat cu largă şi promptă generozitate de arbitrii politicei internaţionale. Ce înseamnă această delimitare energică, ce auroră de fel stilistică, anunţă zilelor de mâine ale politi­cei româneşti, această atitudine ne­clintită a opoziţiei naţional-ţără­­niste, suntem încă departe de a-i surprinde întreaga şi fundamentala însemnătate. Graţie ei însă, epoca compromisurilor apune. Ca mâine nu va mai fi decât o tristă aducere aminte, aşa ceva în genul zaverei şi altor năpaste ale Egiptului. A­­cele guverne de concentrare, acele budinci ale uniunilor sacre, acele firme mincinoase — împotriva că­rora se ridicau glasurile în chiar ultimul consiliu de miniştri — vor figura de mâiie, prăfuite şi decolo­rate în rechizita de rebut a panora­mei noastre politice. Gândiţi-vă numai la câte necură­ţenii au acoperit, la latitudinea­­noastră balcanică, guvernele de or Spinne sacră, ale războiului sau pro­vizoratele opoziţiei camuflate, care îi­ erau în concepţia de guvernă­mânt a liberalilor, de cât variante­­­le aceleiaşi uniuni sacre, mobili­zare de zile mari, plină de abnega­ţie şi de spirit de sacrificiu, în sluj­ba marilor şi periclitatelor interese ale Patriei. Uniune sacră, ar fi de exclamat într’o nouă melodramă, în numele tău câte turpitudini şi fără de­legi se comit! Să nu se mai repete pantomima ologilor şi orbilor, întovărăşiţi în exploatarea fericirilor Patriei. Fie­care cu destinul lui. Nu ne trebueş­te concentrare, nici guvern naţio­nal, nici uniune sacră. De ce să al­terăm creditul intact al unui tânăr partid de guvernământ încercând, zadarnic să cârpim iminenta ban­crută frauduloasă a partidului de la putere ! Să părăsim miturile, să le rezer­văm cărţilor cu poveşti, fie şi teri­fiante şi să pregătim paginile albe ale renaşterii noastre politice. Răspunsul partidului naţional ţă­rănesc la tânguirea liberală e întâia rândunică. Şi în ciuda credinţelor — prmăvara va descinde pe plaiu­rile noastre. i -ilgw 'flBit? .-*«■/ YS.J -xox- Ziua de azi Citesc în ziare, că la o petrecere edilitară care a avut loc la Snagov s’ar fi emis părerea, sau luat decisia, ca de acum înainte primăria Bucu­reşti să ia sub îngrijirea­ şi admi­nistrarea ei Snagovul».. Cei mai mulţi bucureşteni cunosc, probabil astăzi ceea ce se înţelege prin Snagov, adică un mare şi fru­mos loc înconjurat de păduri bă­trâne şi umbroase şi o mănăstire veche de vre­o cinci sute de ani, rămasă numai monument istoric.. Este un admirabil colţ de natură, unde frumosul se îmbie cu pitores­­­cul, unde natura a pus farmec şi artă, aşteptând ca mâna omului să aducă confortul... Căci Snagovul, deşi cam departe pentru mijloacele noastre de trans­port, 37 km. de București, este o «împrejurime» din care occidentalii ar fi făcut minuni sub raportul ex­cursie sau chiar vilegiatură. D-l Doiciu, antreprenorul lacului care este foarte bogat în peşte, a căutat să intereseze capitaluri stră­ine la această întreprindere. Dar ca ele să aibă un rendement, inves­tiţia nu se putea mărgini la cons­trucţia de vile şi de restaurante. Propunerea cea mai serioasă a fost cu construirea unei linii par­ticulare pentru tracţiune electrică Bucureşti-Snagov-Ploeşti. Exploa­tarea ei trebuia să aibă şi autoriza­rea de a transporta şi mărfuri... D-l Vintilă Brătianu s’a opus, sub cuvânt că se face concurenţă căilor ferate, concurenţă pe care, în pri­vinţa călătorilor, i-o fac autobu­zele. Condiţiunile puse în privinţa par­ticipării şi drepturilor «capitalului românesc», adică Banca Românea­­­scă, au făcut pe ofertanţii străini să-şi caute de treabă. Snagovul a rămas cum era. Anul acesta sunt vre­o două gherete ca­­re-şi zic «restaurant», câteva mese şi laviţe de scânduri, înainte tre­buia să te aşezi pe iarbă. Bucureşteniii dornici de aer, de răcoare, de verdeaţă, afluează — şi nu numai Dumineca şi sărbăto­rile. Sunt şi autobuze care fac curse până acolo, căci transportul cu ta­xiul costă o avere. Pentru frecventarea Snagovului cu care s’ar mândri orice capitală europeană, un tramway sau tren electric este indispensabil. Şi insta­laţiile ce s’ar face acolo ar putea să renteze. In schimb, dacă e vorba să se încredinţeze actualei administra­­­ţiuni municipale a Bucureştilor sar­cina de a îngriji şi organiza Snago­vul, frumoasa localitate este ame­ninţată de o mare primejdie. Căci oamenii aceştia sunt în stare să de­gradeze şi natural Uitaţi-vă ce este în capitală şi gândiţi-vă ce aveţi de aşteptat de la o primărie, care ar fi vrut să mu­tileze Cişmigiul, tăind o stradă prin mijlocul lui. O singură excepţie: să se dea nu­mai în grija d-lui dr. N. Minovici şi să i se pue fonduri la îndemână Aşa da. Iscălesc. Ci­ti ------ Citiţi în pag. IV-a: Răspunsul francez la ul­timul demers al d-lui Vintilă Brătianu I ANCHETE POLITICE GUVERNUL UN IMPAS din important consiliu al conducerii guvernului pentru examinarea situaţiei generale. Desfăşurarea vertiginoasă a eve­nimentelor, sfârşitul brutal al ilu­­ziior guvernamentale, crisa parti­dului liberal şi presiunea mereu crescândă a opoziţiei, au surprins şi «derutat» guvernul deşi erau de prevăzut. Dar dacă «guverner c’est pré­­voir», oriunde aiurea, la noi, sub guvernul d-lui Vintilă Brătianu şi în genere sub sistemul nostru poli­tic, adevărul cel mai elementar, so­fisticat, se transformă în paradoxul cel mai absurd... Şi astfel guvernul, surprins de e­­venimente, nepregătit pentru ceea­ce în orice moment ar fi trebuit să fie înarmat, se găseşte deodată pus într’un greu impas. Cum vede guvernul situaţia Din cercurile guvernamentale ni se arată că guvernul priveşte situa­ţia în modul următor, — și că răs­punsul pe care se socotește dator a­l da­tării la chestiunile pendente ar fi acel care se va vedea mai jos: Intr’ad­evăr, scopul principal li­nie, al guvernării d-lui Vintilă Brătianu este stabilizarea monetei. Tratativele, în cursul cărora a fost nevoe de concesiuni mari şi de sacrificii durereoase, nu au dus la rezultatul aşteptat. In condiţiuni politice normale, aşteptarea toamnei şi cu ea a mo­mentului prielnic realizării proecte- lor principale ale guvernării, ar fi numai o întârziere, dar nu o com­promitere a chiar proeetelor. In condiţiunile politice generale actuale, înfrângerea — din punct de vedere politic — ar fi prea mare ca să poată fi acceptată pur şi sim­plu şi concluziile fireşti să fie trase imediat. Adică, demisia guvernului nu se poate produce imediat şi pe chestiunea insuccesului tratativelor stabilizării, care nu însemnează de­cât un insucces moral al guvernu­lui, nevătămând vreunul din inte­resele reale ale Ţării. Chestiunea care şi-o pune guver­nul este: DACA SE POATE AŞ­TEPTA PANA LA TOAMNA ŞI DACA SE POATE SPERA, A­­TUNCI, LA UN SUCCES DESĂ­VÂRŞIT, SAU DACA E MAI PO­TRIVIT SA SI DEPUNĂ MANDA­TUL FARA SA MAI ASTEPTE RELUAREA UNOR TRATATIVE CARE AR PUTEA SA NU DUCA NICI ATUNCI LA UN REZULTAT FAVORABIL ? Un important consiliu decisiv Este un punct de vedere (just sau injust, e uşor de văzut) dar un punct de vedere, pe care guvernul Va schiţat doar şi pe care îl va exa­mina din nou, spre a vedea dacă a­­cesta are a-l supune factorului con­stituţional sau un altul. In acest scop se va întruni un con­siliu de miniştri decisiv Marţi, pre­cedat de­ o consfătuire a conducerii guvernului, în care se va face acel examen de conştiinţă şi a situaţiei politice generale pe care guvernul d-lui Vintilă Brătianu l-a întârziat şi aşa prea mult. Sch. D. V. BRATIANU Tineretul partidului ‘liberal­ se mişcă. Deocamdată numai în con­ciliabule, prin «saloanele separate» ale restaurantelor din Bucureşti. Dar nu e zis că mişcarea nu se va întinde, şi nu va căpăta consistenţă. Motive pentru o agitaţie, chiar pen­tru o acţiune de refacere a vieţii partidului sunt doar­ destule. E adevărat că în «conspiraţia de la Elysée» — cronologic, cea mai nouă etapă a agitaţiei în curs — trebue să se ţină seamă de anumite elemen­te personale, nu din cele mai seri­oase. După toate aparenţele, conspi­ratorii nu sunt străini de competi­­ţiunile ridicate în jurul «şefiei» par­tidului liberal, în care — din prici­na unor evidente lipsuri — d. Vin­­tilă Brătianu nu isbuteşte a se în­scăuna definitiv. Anumite ambiţii destul de indiscrete de altfel, şi des­tul de active, sunt şi aci la lucru. Fără contestaţie. Ceea ce dă, de alt­fel, şi caracterul de neseriozitate şi pe cel de lipsă de însemnătate în mişcare. * Nu este totuşi exclus ca nemulţu­mirile acestea, canalizate deocam­dată în sensul luptelor pentru şefie, să ia alte căi mai esenţiale. Şi numai sub acest aspect răsmeriţa tinerilor liberali poate să devină interesantă. Indicaţiuni că mişcarea ar putea depăşi jocul mărunt al ambiţioşi­lor, nu lipsesc. Dacă nu ar fi decât faptul că în fruntea «manifestanţi­lor» stă gruparea tinerilor de la Iaşi, cari, precum se ştie, joacă pe alt ta­blou decât cel al d-lui Duca. Dar în afară de aceasta. Situaţia noastră politică este de aşa natură, încât anumite elemente esenţiale ale ei împing în spre o schimbare. Insuccesele repetate ale partidului liberal nu sunt numai insuccese per­sonale ale d-lui Vintilă Brătianu. S’ar putea afirma-și­ tocmai din po­trivă — că succesele u Ide după răz­­boiu au fost succese personale ale lui Ion Brătianu. Prestigiul, autori­tatea şi norocul acestui om de stat, au putut să smulgă istoriei cotidie­ne anumite satisfacţiuni. Sistemul însă pe care îl reprezintă şi în nu­mele căruia lucra, era perimat. El nu mai răspundea nici structurii vremii, nici necesităţilor ţării. Aşa se explică, între altele, şi faptul pa­radoxal că timp de aproape zece ani Ion Brătianu şi partidul său au în­registrat numai victorii,­­ au dis­pus de ţară cum au vrut, şi totuş neîntreruptul şir de succese nu a pu­tut înmpiedeca dezorganizarea şi să­răcia în care ne cufundăm astăzi. Neputându-şi încadra acţiunea poli­tică în adevăratul, în noul ritm al ţării, Ion Brătianu a atacat (nu a putut altfel) numai probleme peri­ferice. Chestiunile cruciale în viaţa statului şi naţiunii româneşti au scăpat intuiţiei sale, orientată după alte date, după alt sistem deci, decât cele la ordinea zilei. Iar atunci când «sistemul» a trebuit să fie realizat de mâinile neîndemânatece şi vlă­guite ale d-lui Vintilă Brătianu, am început să înregistrăm seria dezas­trelor. Pe care de altfel nu a inau­gurat-o d.sa,­­ ci însuş Ion Brătia­nu, în evidenta eclipsă în care intra­se către sfârşitul vieţii. Prăbuşirea politicei generale a re­gimului Vintilă Brătianu apare deci, în asemenea condiţiuni, ca fatalita­tea unei scadenţe de neînlăturat. Oamenii nu sunt răspunzători decât pentru că s’au solidarizat cu siste­mul. (Dar puteau să facă altfel?) Iar, istoric vorbind, trebue să bine­cuvântăm trecerea unor personali­tăţi mediocre la conducerea partidu­lui liberal. Lipsa de personalitate de NAE IONESCU şi de energie creatoare a şefilor, în­găduind sistemului să-şi dea — în chip natural — obştescul sfârşit. Un mare conducător, de proporţiile lui Ion Brătianu, i-ar fi îngăduit să ducă mai departe o viaţă artificială, întreţinută numai cu stimulente, şi de un aspect euforic. Ne întrebăm insă, în folosul cui ? Aşa e mai bine. De aci înainte va trebui să se încredinţeze toată lu­mea că sistemul e caduc. Şi că o cramponare de el nu mai poate crea nici un fel de avantagiu, nici ţării, nici beneficiarilor lui de până acum. Dar evident, pentru o asemenea schimbare trebuesc alţi oameni. Alţi oameni decât cei cari au fost până acum cu rosturi conducătoare. Oa­meni cu o altă mentalitate, — şi cu o altă orientare spirituală. O sim­plă schimbare de şefie, care să în­locuiască pe un om fără simţul rea­lităţilor şi fără orizont, printr’un om fără meserie, ar fi o operaţie a cărui inutilitate este evidentă. «Conspiraţia de la Elysée» începu­tă sub auspicii aşa de puţin încură­­jătoare pentru cei cari urmăresc viaţa noastră publică cu alt ochiu decât cel al combinaţiilor de culise, poate îi punctul de plecare a unei mari transformări radicale a parti­dului liberal. Sunt toate elementele pentru această transformare. Rămâ­ne numai de văzut, dacă există în tineretul liberal, bun, rău , cum e şi atâta cât e, o conştiinţă morală şi o solidaritate cu spiritul ţării, care să-l împiedece a se pierde pe căile întortochiate şi fără ieşire ale mă­runtelor intrigi personale. Aşteptăm deci desfăşurarea răs­­meriţei, cu simpatie, — dar cu inima îndoită. Voluptatea promovată de MIRCEA ELIADE In viaţa noastră asociată, există una singură: voluptatea mediocri­tăţii. Speţă încurajată ocult, culti­vată şi premiată. Poziţie agreabilă, accentuat comodă, indispensabilă succesului şi riguros stabilă. O voluptate este­ întotdeauna, un viciu , fiind o deplasare, dacă nu o pervertire, a funcţiunii iniţiale. Iar viciul e interzis. Iată, însă, că vo­luptatea mediocrităţii nu e interzi­să de legile şi atmosfera societăţii. Mediocritatea nu e postulată viciu decât în rare şi izolate cărţi filoso­fice. Chiar şi aici, mediocritatea e tolerată sub pseudonim. Pentru că, de cele mai multe ori, chiar cele mai inaccesibile cărţi filosofice do­vedesc o suavă, discretă, distilată mediocritate. Afirmaţia aceasta nu e câtuşi de puţin paradoxală. Me­diocritatea abundă în lumea duhu­ *. • * lr I iui. Adevărata mediocritate e spi­rituală. Există un geniu al mediocrităţii, şi nu trebuie să ne gândim numai­decât la acel sărman Anatole Fran­ce , ci şi la d’Annunzio, Gourmont, Valéry. Poate e un blestem, o menire sau o slăbiciune ; dar mediocritatea e a­­atât de profund umană încât abate sufletul cel mai aspru şi tulbură cree­rul cel mai bărbătesc. Potenţele du- Siului nostru sunt de o înspăimân­tătoare, de o deprimantă mediocri­tate. Orice meditaţie asupra acestei dureroase predispoziţii conduce la desperări tragice. Pe sfinţi, pe eroi, pe nebuni — aceşti disperaţi auten­tici — trebuie să-i înţelegem şi să-i judecăm prin efortul de a depăşi, cu orice risc, mediocritatea. Pentru că mediocritate înseam­nă inteligenţă, cultură, talent, cate­dră universitară, familie fericită, o pereche de milioane sau o sută, glorie, succes. Pe fiecare veac se nasc câţiva febrili şi turmentaţi cari au nebunia să se întrebe: a­­tât ? de ce ? la ce bun ? Aceşti ne­buni — eminamente inofensivi — răstoarnă valorile vieţei asociate şi revizuiesc edificiul gândirii moşte­nite. Existenţa acestor disperaţi e cel mai reconfortant spectacol pentru un spirit saturat de mediocritate. Un mediocru nu e un liniştit, dar nici un torturat. Problemele îl chi­­nuie, dar îl ispitesc soluţii agrea­bile. De cele mai multe ori, nu în­ţelege meschinătatea acestor solu­ţii, îşi acordă — chiar faţă de sine — o frământată viaţă interioară. Se socoteşte, rând pe rând, un erou din cărţile pe care le citeşte (el ci­teşte cărţi, nu le exaltă, nu le u­­răşte). Ajunge astfel un diletant, un esseist gingaş, un profesor inteli­gent, un critic, un literator. Blestemaţi să iubească şi să cul­tive viaţa spirituală — o îmbucă­tesc, o parfumează, o împachetează în cutiuţe şi sticluţe. Organic, me­diocrul lucrează pentru promova­rea geniului potabil. Se petrece aici un proces ciudat de autosugestie ; sute de conştiinţi mediocre tânjesc şi exaltă un geniu pe care îl cred inaccesibil, original, vast­ă şi care e de o dureroasă banalitate, de o covârşitoare impresie «deja lu, deja pensé». Excelenta spirite minore, izbutesc să cristalizeze şi să răspândească o ispititoare apologetică a crizelor cu suport sentimental, a conflicte­lor genitale, a valorilor mărunţel­­umane. Filosofia lor e portativă. Neliniştile lor — productive. Cres­cuţi într-o atmosferă feminizată, sfă­tuiţi de mediu să-şi menajeze forţe­le şi adversarii, educaţi în breviare cu strategice formule «ignorabi­­mus» — refuză să vieţuiască o sin­ceră viaţă porcină, inconştientă şi iresponsabilă. Excitaţi de vântul căldicel al duhului iscat printre e­­tajere s­au nostalgia superbei izo­lări. Se vor satanici sau olimpiani, eruptivi sau blazaţi, profunzi şi di­ficili, înzestraţi cu apreciabile or­namente grafice, cu impresionante capacităţi mimetice, cu şansă şi temeritate — izbutesc să-şi con­struiască «idealuri» şi să le lingu­şească. Toţi sunt idealişti. Toţi se vor ajunşi pe culmea insurmontabi­lă — şi scriu reflecţii asupra aces­tor jalnice ascensiuni. Există tragicul mediocrităţii: luarea de conştiinţă. Se ivesc atunci crize interesante. Un mediocru lu­cid ajunge iremediabil sceptic. Scep­ticismul presupune o impotentă re­semnată. Sunt spirite cari se pre­dau mai greu. Folosesc în prealabil diverse afrodisiace pentru a poseda acea făptură pe care aici o numesc paradox. Eșuând — îndepărtează rm­pulsiv ispita. Mediocrii — de o sfâşietoare mo­notonie — îşi caută şi îşi găsesc diferenţe. Se vor specii. Nu sunt de­cât inutile variaţii. Obsesia unei conştiinţe mediocre e de a fi recu­noscută altfel decât celelalte, şi de a fi, totuş, apreciată. O uşoară di­(Citiţi continuarea în pag. II-a). Duminecă I Iulie 1925 Raiduri şi recorduri Dacă guvernul prevedea fiascul tratativelor de împrumut şi stabili­zare, n’ar fi făcut d-rei Rachel d’O­­range primirea senzaţională pe care i-a făcut-o. A fost o ultimă tentativă din par­tea d-lui Vintilă Brătianu de a dis­pune în favoarea noastră opinia eu­ropeană şi pe cea franceză în par­ticular. Un vizitator străin este un bun prilej pentru mari demonstraţiuni colective, fie că vine cu trenul, că­lare, pe jos sau cu aeroplanul. De­­monstraţiuni cari merg de la hui­­dueli, fluerături şi până la aplauze şi aclamaţii. Gama este bogată şi variată. Atârnă de rasa, ideile poli­tice, intenţiunile mărturisite sau ne­­mărturisite ale oaspetelui. Rasa d-rei d’Orange nu ne intere­sează. Ideile d-sale politice trebuie să coincidă în chip bizar cu ale gu­vernului, judecând după afectuoase­le atenţiuni al căror obiect a fost din partea oficiliatăţii. La această deducţiune ne îndreptăţeşte şi fap­tul că d-sa a preferat automobilu­lui şi aeroplanului — calul, care de pe vremea lui Buffon încă, trecea drept un demodat mijloc de locomo­­ţiune. Prin urmare, fără a o învino­­văţi de spirit retrograd, vom recu­noaşte că graţioasa călăreaţă dă ori­cum dovadă de preferinţe conserva­toare, scumpe partidului liberal şi conducătorilor săi... D. Stelian Popescu s’a pus în fruntea comitetului de recepţie. De la o vreme încoace ministrul justi­ţiei nu scapă nici un prilej pentru a stimula tirajul ziarului său, pier­dut în ochii opiniei publice. Un pa­tronaj senzaţional va fi de natură să-i restabilească afacerile compro­mise. Fiindcă mare amator de sporturi nu-l ştiam pe directorul «Universu­lui». Totuşi, gândindu-ne bine, l-am putea clasa cu oarecare bună voin­ţă în categoria şampionilor în sal­turi, takist, a sărit în partidul na­­ţional-ţărănist, de unde a făcut o voltă şi o tumbă în cel naţional-libe­ral. Salturi în înălţime şi în lungi­me, cari se pot termina cu un salt mortal... In afară de ministrul justiţiei şi cel al muncii a ţinut să salute pe d-ra d’Orange. Prezenţa d-rului Lu­­pu la atâtea aperitive şi banchete nu ne miră peste măsură , ori unde e rost de mâncare, dar mai ales de băutură, d-sa e protos. Intr’adevăr regimul alimentar la care se dedă de când e ministru, a început să îngrijească pe amicii bu­nului doctor. Meni-urile sale sunt de­ o extravaganţă neliniştitoare. Simplele şi substanţialele bucate româneşti îi fac oroare: îşi alcătueş­te mesele din produse străine : sau­­mon de Rhin, sparanghel de Argen­­teuil, legume aduse preparate gata de la Paris — din cari o porţie la Capşa costă 180 lei — rost beaf ex­pediat cu Orientul­ Express, anghi­­nare de Auteuil şi pularde de Mans —, la fiecare dessert consumă un ananas de California întreg şi cafeaua îi soseşte direct din Zan­zibar. Sosurile englezeşti, ardeiul roşu spaniol, murăturile americane şi o preparaţiune iugoslavă în care in­tră cimbru, piper, iarbă de puşcă şi praf de excremente de câine alb, îi macină pereţii stomacului şi vor sfârşi prin a-i perfora intestinele. Cât despre băuturi, vermutul ita­lian, ginul american, wisky-ul en­glezesc, şliboviţa, şampania franţu­zească, alcătuesc mixturi neverosi­mile şi inflamabile, capabile să a­­runce a doua oară pirotechnia în aer. Rezultatul atâtor excese deplora­bile, în afară de celebra d-sale de­claraţie «că d. Vintilă Brătianu e un sfânt», este că ministrul muncii nu se mai poate apropia de un re­­zervoriu de benzină fără primejdia de moarte — după cum a aprinde o ţigară în apropierea sa înseamnă a te schimba instantaneu într’o des­cărcare de tun împotriva grîndinei. Dar recunoaștem că ne-am înde­părtat de la subiect. începem cu rai­dul d-rei d’Orange şi am ajuns la... Delicioasa amazoană ne-a făcut să nie pierdem niţel capul. Nu este cel mai indicat compliment pe care i-l putem face ? Alexandru Kiriţescu ---------0X0---------­- Era în vremea războiului... Cen­­sura militară controla riguros toate scrisorile care porneau din rându­rile trupelor. Nici o indicaţie des­pre locul de unde se expedia scri­soarea — şi nici o apreciere, în a­­fără de cele optimiste. Ceea ce se practica, după cum era şi firesc, pe toate fronturile. Or, într’una din zile un soldat e­­vreu, care, pare-se credea că nu poate trasige cu realitatea, aşa cum o vedea sau o simţea el, scrise pă­rinţilor lui următoarea epistolă: «Sunt sănătos şi mulţumit. O duc foarte bine. Toate lucrurile pe aici merg cum nu se poate mai bine. Mai ales mâncarea este foarte bună». Şi după aceste superlative is­căli, adăogându-şi la nume aceste două cuvinte: «Pinckt pakoer» Căci această expresie înseamnă pe româneşte «tocmai pe dos». N’are importanţă dacă evreul era or­in îndreptăţit să adaoge la ur­m­a scrisorei, pentru desluşirea a lor lui «pinckt pakoer»; anecdota mea se potriveşte de minune unui paragraf din «Răspunsul» pe care Independenţa română l- a dat asea­ră replicei naţional-ţărăniste către «apelul» publicat de ziarul în lim­ba franceză din colţul stradei Ed­­gard Quinet. Iată în adevăr ce am putut citi, privitor la atitudinea naţional-ţără­niştilor faţă de împrumut şi stabi­lizare: «.... în materie economică şi fi­nanciară partidul naţional liberal ESTE SINGURUL PARTID POLI­TIC BUCURANDU-SE ÎNĂUNTRU SI IN AFARA DE O AUTORITA­TE NECONTESTATA SI NEC­ON­­TESTABILA CARE-I PERMITE SA DUCA LA BUN REZULTAT operaţiuni de asemenea importan­tă. De asemenea este cert, că dacă este în România un om care să concretizeze în cel mai înalt grad înaintea opiniunei creditul ţarei, care-i datoreşte ridicarea ei finan­ciară, acest om nu este nici d. Ma­­niu, nici d. Madgearu, nici d. Po­po­viei, ci TOCMAI ACTUALUL PREZIDENT DE CONSILIU». Dacă nici asta nu este PUNKT PARCER», atunci cuvintele şi-au pierdut înţelesul. Dar ca în lumina actualelor pe­ripeţii dureroase ale împrumutului şi stabilizărei, să se poată seri, fie chiar într’un ziar guvernamental, asemenea năzbâtii, apoi trebuie o specială calitate de obraz­i şi de bun simţ. X.

Next