Cuventul, septembrie 1928 (Anul 4, nr. 1207-1236)

1928-09-01 / nr. 1207

AWUt *1 —» ?*1. 1201 REDACȚIA SI ADMINlSTRA |1A BUCUREȘTI. Str. SAR1NDAR No. 4. BUCUREȘTI xPiFFON. 1 37b/l° ADMlNiSTRTiA TELEFON: 1 378/ 9 REUC-j1A Director politic i t TITUS ENACOVICI Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). T­­ueton 311/84. Toamna sinistră de ALEXANDRU KIRIŢESCU Treeratul s’a terminat pe tot în­tinsul ţării — în afară de două sau trei regiuni, între cari şi Cadrila­­terul — într’o atmosferă de dezas­tru indescriptibil. După seceta de anul trecut, se a­­găţase de recolta cea nouă, speran­ţe disproporţionate. Paiul foarte înalt, presupunea o bogăţie de spio, neobicinuită. N’a fost nimic. Boabe puţine şi uşoare. Sătenii s’au ales cu două­zeci, douzeci şi cinci de bănicioa­­re de grâu la pogon, din cari cel puţin jumătate au fost date pentru porumbul de împrumut pe care l’au consumat iarna trecută. Apoi, cu ce bruma i-a mai rămas în car, ţăranul proprietar fără să mai treacă pe acasă unde-i aşteap­tă nevasta şi copii cu gurile umede de pofta pâinii de grâu nou, por­neşte la oraş sau la schelă şi înce­pe lugubra peregrinaţiune din moa­ră în moară, din comptuar în pom­p­tuar, gonit de pretutindeni cu surâ­suri de dispreţ, d­upă ce degete în silă s’au prefirat prin grâul lui, prin «munca» Lu­i tăciunată, mătu­rată, îndoită cu neghină şi cu mă­­zăriche, muncă necăjită şi pe mân­tuială, făcută cu două vaci sla­be moarte, poticnindu-se de to­ţi bulgării ţarinei sgâriate la şeapte centimetri! Iar când s’a îneptat şi vitele în­cep să se legene în jug de ostenea­lă şi de nemâncare, îşi varsă rodul strădanii, năduşelilor, oaselor lui frânte şi şalelor lui prăbuşite, pen­tru câte optzeci, optzeci şi cinci de lei băniciorul, ceeace nu face nici şaizeci de mii de lei vagonul de grâu românesc! A doua zi dimineaţa în bătătură îl aşteaptă perceptorul care ajutat de jandarm i-a şi scos ţoalele pe prispă, iar mai la o parte cămăta­rul satelor, sinistrul produs al ex­­proprierei, hienă a împroprietări­rii, îl pândeşte să-i ia din chimir ceea ce i-a mai lăsat Statul, bani împrumutaţi de cu iarna, cu do­­binzi cari merg până la două sute la sută ! In vremea aceasta banca — azi fiecare sat mai răsărit are spelunca lui de exploatatori — i-a protestat poliţa, pe care biata lui semnă­tură de absolvent a cinei clase se deşiră laba gâştii şi azi buche de sus din stânga, până ’n colţul din dreapta, jos, gata-gata să treacă şi pe dos. Munca de un an de zile a ţăranu­lui român — pulbere şi vânt. In satul meu şi în satele dimpre­jur, cel puţin patruzeci la sută din locuitori nu vor cunoaşte anul a­­cesta gustul pâinii de grâu nou. Ba sunt unii — lucrul s’a petre­cut sub ochii mei — cari au plecat cu mâinile goale din faţa lăzii așe­zate la gura treerătoarei, în care grâul lor se prăbuşea într’o ploaie zornăitoare. Și în vremea aceasta, femeia tot potrivea de zor în car cerga de cânepă, în care nimic nu avea să cadă, iar copilul de tată, trântit cu faţa în sus pe o grămadă de zoană, întindea mânuţele spre cerul torid, sălbatec de albastru şi de luciu, din care de trei luni de zile n’a picat un strop de ploaie. Dacă iarna trecută a fost grea, cea care vine va fi înfiorătoare. In cele mai multe părţi din ţară, nu se va face grâu nici d© sămânţă. (Ah ! delicioasa şi scelerat de ofi­ciala declaraţie de la Cluj a d-lui Argetoianu, că vom avea porumb... şi pentru export!). Majoritatea ogoarelor vor rămâne deasemeni neînsămânţate. Nici do­uăzeci la sută din săteni nu posedă grâul trebuitor pentru însămânţă­­rile de toamnă. Neelemenţa repetată a cerului şi ferocitatea oamenilor, îşi exercită deopotrivă rigorile asupra săteanu­lui român. Neajutat de nicăeri, isbit din toate părţile, a prins rădăcini în mintea lui convingerea că dreptate şi ome­nie pentru el nu mai există. Cei cari mai au vite, le vor vinde şi pe acelea prin târgurile de săp­tămână unde perechea de boi care a costat douăsprezece mii de lei o poţi cumpăra cu şeapte mii. După vite va veni rândul oilor, al caprelor, al gâştelor şi al găini­lor din bătătură, al zestrii fetei de măritat, al cojocului, al păturii de pe pat. Iar când nu va mai fi nimic de vândut, când foamea va urla în ma­ţe, se va ivi la orizontul Statului reîntregit şi consolidat, al Româ­niei Mari care se pregăteşte să-şi sărbătorească decenatul — cel din­tâi topor şi cel dintâi şomoiog de paie aprinse. Şi vor spori sute de mii de topoa­re şi sute de mii de torţe vor da foc baracii. aşa se face că un nenorocitm nunis Sunt două luni de când congresul general al învăţătorilor a votat o moţiune şi a înaintat-o ministerului instrucţiei. In ea se vorbea de o chestiune care devine mereu de ac­tualitate în preajma deschiderii a­­nului şcolar: aceea a cărţilor di­dactice. E un abuz vechiu, în potriva că­ruia se protestează mereu fără nici un fel de succes. Toţi inspectorii, revizorii sau chiar inspectorii gene­rali şcolari, devin autori de cărţi didactice. Devin ? Adică sunt pur şi simplu puşi pe coperta cărţii. Şi aşa se face că un nenorocit de abe­cedar ajunge să aibă cinci până la şase «­autori». Pentru că în circum­scripţia şcolară respectivă nu se în­trebuinţează decât cărţile domnului inspector şi ale domnului revizor. Este deci un ruşinos monopol pe ca­re organele de control ale învăţă­mântului îl exploatează nesupărate de nimeni. Bieţii autori de cărţi didactice, oameni de meserie, cari muncesc şi se ţin la curent cu toate problemele de didactica textelor sunt într’o a­­mărâtă alternativă, sau acceptă ca tovarăşi la autori dcorecte la câştig, pe domnul inspector, sau riscă să rămână cu cărţile nevândute. Asta e sistemul. Mai nainte exista un fel de ruşine. Acuma a dispărut şi asta. Se citează cazul unui inspector care după treizeci şi cinci de ani de în­văţământ şi-a simţit... vocaţia de a fi autor de cărţi didactice. Congresul învăţătorilor a cerut şi în acest an să se pună capăt scan­dalului. De două luni a cerut-o. Dar la minister s-a descoperit că... ches­tiunea e de competenţa consiliului permanent. Iar consiliul permanent e în vacanţă, cărţile de şcoală vor fi fost recomandate. D. dr. Angelescu ridică din ume­ri : ştiu! dar ce vrei să fac ? Ce să facă ? Să-i spunem noi: să recomande în­deaproape această chestiune consiliului permanent, a­­tunci când se va întruni. Anul ăsta e pierdut în orice caz, dar să nu se mai repete aceeaș istorie la anul. Iar consiliul permanent, dacă de el depinde, să innterzică organelor de control de a mai figura printre au­torii cărţilor didactice. Simplu, nul Simplu şi eficace. N. I. ——ooxxxoo—— mire muncă şi capital de MONSENIORUL SEIPEL Cancelar al Austriei Viitorul relafiunilor dintre cei doi factori ai producţiei Sunt numeroşi cei ce cred că îm­păcarea dintre muncă şi capital este marea sarcină pe care va avea s-o îndeplinească epoca noastră sau cea care va urma imediat, şi eu de asemenea împărtăşesc această pă­rere. Munca şi capitalul sunt cei doi stâlpi pe care se sprijină toată viaţa noastră economică. Totdeauna au fost, dar abia în ultimele secole im­portanţa lor în economia publică devine manifestă şi vizibilă tuturor. Chestiunile economice se află a­­cum mai mult decât oricând în p punctul central al vieţei şi gândirii­ umane. Din nou trebue să spun că au jucat în toate timpurile cel mai mare rol dar acest rol n’a fost atât de public, de evident ca astăzi Chiar în epoca în care grupările sociale erau cu totul deosebite de cele din vremea noastră, ele sufereau mereu schimbări determinate de prosperi­tatea sau decăderea economică a fa­miliilor şi indivizilor. Dar acum, faptul de­ a aparţine unuia din cele două grupe, grupul muncii sau grupul capitalului a de­venit factorul care hotărăşte a­­proape exclusiv locul pe care omul îl ocupă în viaţa socială, şi în aşa grad încât pe aceasta au putut fi clădite teoriile separaţiunii claselor şi a luptei dintre ele. La aceasta se adaugă desvoltarea umanităţii, desvoltare a cărei ra­piditate prodigioasă duce sau a dus deja la uniformizarea aproape com­plectă a sistemului economic în toa­te ţările. Dacă facem abstracţie de izolarea arbitrară a bolşevismului rusesc, nu mai e posibil ca econo­mia publică şi cu ea, viaţa oameni­lor să se formeze într’un chip cu a­­devărat diferit în diferitele părţi ale lumei, şi nu mai e posibil, astfel ca felurite sisteme de exis­tn­ţă o­­menească să-şi facă concurenţă şi viitorul, să aibă a se pronunţa între ele. Dacă singurul sistem care exis­tă în adevăr se învecheşte şi cade în decrepitudine trebue inventat ce­va nou, şi nu trebue să se aştepte ca acest ceva să se nască şi să creas­că încet. Credem că ne aflăm la un punct de rupere al vremii. Tune­tele prăbuşirilor şi zguduirile cu­­tremurilor care s-au produs în tim­pul răsboiului şi după răsboi, ne-au inspirat această credinţă. Ar trebui să ai un spirit complet obtuz sau să nu vrei să te ocupi decât de chestiuni privind respon­sabilităţile răsboiului şi a altor chestiuni tot aşa de inutile, pentru a nu-ţi da seama cum timpul gră­beşte, cum oamenii vremurilor noas­tre­ zoriţi din toate părţile, urmăriţi mai ales de dezastrul economic şi­­ crezând că acest dezastru este răul­­ cel mai real, aşteaptă acel ceva nou de care vă vorbeam adineaori, mai ales şi înainte de toate, pe terenul economiei publice, fie că-i înfrico­şează fie că-l aşteaptă cu ardoare. Pentru a găsi calea bună mijlocie între extreme, e nevoe de claritate în judecată şi de vigilenţă în voinţă. Iată acum câteva principii pentru a putea stabili limpede raportul exact între muncă şi capital. O doctrină greşită şi periculoasă se ascunde în supremaţia modernă a muncii. Nu este adevărat că munca creează bunuri şi valori pentru ea însăşi. Ceea ce îi e omului necesar ca să trăiască este în primul rând, un dar de la Dumnezeu. La început, acest dar al lui D-zeu care se gă­­ ­so­ seşte în tezaurul naturei era aşa de mare încât nu mai trebuia adă­ugată decât puţină muncă pentru a scoate cele trebuincioase omului. Chiar când asprimea şi dificultatea muncii fu obiectul unei maledic­­ţiuni şi când munca însăşi deveni un mijloc de benedicţiune pentru în­vingerea maledicţiunii, bogăţia da­rului divin rămase incomensura­bilă, dar forţa şi dorinţa de-a se a­­dapa din această bogăţie se mic­şorase. Totuşi în cursul vremii, când oa­menii se sporiră tot mai mult ca nu­merar când umanitatea se mări şi îmbătrâni simultan, munca câştigă importanţă şi valoare. Bunurile care trebuiau să slujeas­că la întreţinerea şi la înfrumuse­ţarea vieţii, nu se mai găsiră adu­nate în aceleaşi locuri pe suprafaţa pământului; trebuiră să fie adunate şi transportate cu sudori şi sufe­rinţă şi acele dintre bunuri care se consumau prin uz trebuiră să fie produse şi augmentate artificial ca să poată fi totdeauna în cantitate suficientă. Aptitudinea muncii deveni anti­dotul contra sărăciei, atât pentru omul luat individual cât şi pentru umanitate. Dar niciodată forţa muncii n’a crescut atât încât să producă din nimic şi, pentru acest motiv, oa­menii n’au devenit niciodată inde­pendenţi de bunurile existente îna­inte de munca lor. Aceste bunuri sunt mai de grabă şi condiţiunea totdeauna prealabilă şi mijlocul de muncă. E firesc ca orgoliul oamenilor să fi crescut în acelaş timp. Ei ar vrea să fie egalii lui Dumnezeu. Da­că nu sunt în realitate, ei se poartă totuş ca şi cum ar fi, socotindu-se centrul lumei şi micşorând valoarea a tot ce-i înconjoară, ca şi cum ni­mic n’ar avea importanţă faţă de valoarea propriei lor munci. Două adevăruri nu pot fi în con­tradicţie, dar oamenii parvin să creadă în acelaş timp două erori care se contrazic reciproc. Astfel, acestei supraestimaţii a muncii care vrea s’o facă unica sursă de pro­ducţie vine să i se asocieze foarte uşor desconsiderarea şi deprecierea muncii. Ar trebui să se creadă că orice om care stimează cu adevărat munca, lasă lucrătorului în deplină proprietate produsul muncii sale, atât timp cât muncitorul nu pără­seşte el de bună voe această pro­prietate. Supraestimatorii moderni ai mun­cii nu pot totuşi să tolereze o pro­prietate durabilă, căci dacă ar to­lerare, importanţa exclusivă a mun­cii nu ar întârzia să coboare con­siderabil şi ar mai fi încă ceva a­­lături de muncă, o cantitate de bu­nuri în care s’ar găsi tot aşa de na­tural o muncă anterioară dar care ar putea exista şi care s’ar consuma rară o nouă muncă. Acel care nu supraestimează mun­ca, o preţueşte şi o protejează mai mult în realitate. El nu-i atribue, în adevăr, onoarea de a crea singu­ră bunuri, dar recunoaşte dreptul lucrătorului asupra acelei părţi care rezultă din munca sa şi care corespunde muncii, căci el nu e de loc tulburat de faptul că totul nu (Citiţi continuarea în pagina II-a) --i—poriso----­ Profitând de complicaţiunile lă­turalnice ale crizei politice, cu ca­re a distras puţin, pe vacanţă a­­tenţia opiniei publice de la marile probleme de Stat ce fac obiectul principal al luptei dintre opoziţia naţional-ţărănistă şi guvern, — şi care vor determina căderea guver­nului — unii miniştri afirmă că tensiunea politică a scăzut. Şi, bine­înţeles, că în asemenea condiţiuni, după ce se va fi şi reali­zat împrumutul şi stabilizarea, guvernul Vintilă Brătianu se va a­­şeza abia pe guvernare. Programe pe ani de guvernare... Astfel, iar se afirmă că la în­toarcerea d-lui Vintilă Brătianu se vor examina problemele de viitor ale guvernării, budgetul monetei stabilizate, învestiţiunile ce se vor face din împrumut, remanierea gu­vernului, şi altele asemenea. Unii miniştri cihiar, dintr’un ex­ces de abilitate — cred ei — dar în realitate spre a insufla măcar pu­ţină încredere celor cari nu mai speră într’o îndreptare a lucrurilor şi­ a calma cât de cât furtunile ce se anunţă şi care, fiecare în parte, va fi suficientă pentru a răsturna regimul,­­ vorbesc de programe pe ani de guvernare. D. Argetoianu de-o pildă, care se îndârjeşte într’un mod ciudat de-a demonstra cu fiece prilej tăria proverbului că «nimeni nu e profet în ţara lui», ţinea pr­ietenilor săi, zilele trecute, cam următorul lim­­bagiu: (dacă nu sunt chiar cuvin­tele, acesta e sensul). — Nici nu ne gândim să plecăm dela guvern. Cât timp vor mai ră­mâne trei miniştri în guvern (alu­zie fără voe la descomplectarea gu­iţ. C. AilGiV.­AIM­­vernului) şi 91 de deputaţi liberi (a­luzie delicată la transferarea depu­taţilor majoritari din Dealul Mitro­poliei în cel al Văcăreştilor) vom guverna. (96 de deputaţi însemnea­ză quorum-ul necesar pentru vota­rea unei legi obicinuite; numai con­venţia cu «Eldorado» a depăşit cif­ra, votându-se cu unanimitate de l6i voturi...). Iată, aşa­dar, cum vorbesc unii miniştri: orice s-ar întâmpla, gu­vernul Vintilă Brătianu nu pleacă şi va guverna până la sfârşitul le­gislature­ !! Dar în Noembrie ■■■ Bineînţeles, realitatea este cu to­tul alta. Dacă d-l Vintilă Brătianu nu tre­ce d-lui Titulescu preşedinţia con­siliului, acum, în întrevederea din Italia, dacă întors în ţară, nu de­misionează în faţa neputinţei de-a face faţă situaţiei şi în caz că d-l Titulescu nu-i va acorda sprijinul său ; dacă, încercând remanierea şi refuzându-i-se, nu trage concluzii ; dacă nereuşind în tratativele din Germania decât acceptând sacrifi­­­cii inadmisibile moralmente şi in­suportabile financiarmente şi nu-şi înţelege datoria; dacă nu e răs­­­turnat de opoziţie înainte de des­­­chiderea Parlamentului ; dacă nu e trântit prin votul de blam ce i se prepară în Cameră pentru d-nii Mrazek, deja demisionat, dar admi­ţând că ar reveni şi Stelian Popes­­cu, «purificatorul partidului libe­ral» ; în fine, dacă nu înţelege din timp că nu poate presida aniversa­rea Unirii, — încă guvernul d-lui Vintilă Brătianu va trebui să plece dela cârmă. Căci orice n’ar face şi chiar orice ar face, — înainte de 1 Decembrie va fi congediat, cu voia sau contra voinţei sale. Şi iată ceeace nu e o profeţie pe care s’o răstoarne proverbul. ANCHETE POLITICE miniștrii , programe PE ANI DE GUVERNARE... Dar guvernul stă sâ-și dea sonetul ! MIHAIL CANTACUZINO ...O rostogolire în gol, o scrâşnire de oase sfărâmate; şi atât Prin vama tragică a prăpastiei de la Cornetu, Mihai Cantacuzino a tre­cut — dincolo. Un mare neam plă­teşte prin aceasta în chip năpraz­­nic tributul morţii. Şi totuş Mihail Cantacuzino odih­neşte senin. O viaţă de om a purtat pe umeri o moştenire care pe un altul l-ar fi excedat: moştenirea celui mai mare nume al ţării. Nu e puţin să fii coborâtor din împă­raţii Bizanţului, să-ţi tragi sânge din neamul Valois-ilor, să porţi deci răspunderea a sute de ani de glorie şi de strălucire, şi să nu fii strivit. Mihail Cantacuzino a existat. Este destul, pentru a ne constrân­ge respectul. A existat în viaţa pu­blică. Minte cumpănită şi luminată de un impresionant bun simţ, el a adus în politica ţării — o dată pri­mar al Bucureştilor şi de trei ori ministru — acea mentalitatate gos­podarească, făcută din conştiinţă, din muncă, din simţul datoriei şi al răspunderii, din aplicarea meti­culoasă la problemele de creaţie pozitivă. Respectul lui pentru «ta­lentul» politic era din această pri­cină ceva cam condescendent. Căci nu îl impresiona decât realizarea. De aceea amintirea trecerii lui pe a ministerul de justiţie, unde a fost în două rânduri, e pentru ma­gistratura ţării un punct luminos : statul român nu a avut un minis­tru al dreptăţii mai sustras influ­enţelor politice, mai îngrijat pen­­­tru aprecierea şi răsplătirea magis­traţilor, mai sensibil pentru împăr­ţirea dreptăţii. Lipsit de orice ambiţie personală cum era, toată activitatea lui poli­tică a isvorât din îndatoririle pe cari şi le simţea faţă de nume şi faţă de ţară. Rob al istoriei — căci, altfel, depăşise, printr’o reculeasă înţelepciune orice personalism ex­­­crescent — Mihail Cantacuzino şi-a cinstit marile îndatoriri pe care a­ceasta i Ie impunea. Tradiţia de pa­cinică muncă constructivă a Canta­­cuzineştilor ancoraţi în sufletul a­­cestei ţări prin marele voevod Şer­ban, a fost şi de data aceasta îm­­­plinită. A mai existat însă ca om. Peste toate slăbiciunile mărunte cari ne leagă omeneşte în cotidian, plutea o impresionantă distincţiune sufle­tească. Era incapabil de a treci înaintea cuiva, pentru că s’a sfiit întotdeauna să facă deosebirea în­tre ceia ce i se cuvenea lui ca om, şi ce revenea numelui. Iar din a­­ceastă sfiiciune omul a eşit întot­deauna păgubit. Păgubit în legăturile lui cu socie­tatea, care nu l-a răsplătit nici pe departe după meritele lui persona­le — impresionată cum era de nu­mele pe care îl purta — dar nu pă­gubit şi în viaţa lui lăuntrică ; pen­tru că în anii din urmă aceasta se desfăşura după o frumoasă linie de îndurerată înţelepciune căreia nu-i lipsea totuş o transfigurare. Pentru viaţa noastră publică moartea lui Mihail Cantacuzino ac­tualizează problema marilor familii boereşti prinse în angrenajul mo­dernizării statului român. Strădania noi de o viaţă în politică şi în eco­nomia naţională, indică pe omul care — refuzându-se unui absen­teism adesea legitim — a ştiut să se aşeze în ritmul vremii, urmând — fără compromisuri şi fără a re­nunţa la nimic din ceea ce făcea istoria rasei lui — pulsul vieţii vii. Partidul naţional-ţărănesc, al că­rui vice-preşedin­te era defunctul— îşi va da poate de aci înainte mai bine seama de aportul de prestigiu real pe care solidaritatea boerilor cu ţărănimea românească l-a pus, prin Mihail Cantacuzino, în slujba prefacerilor de astăzi. ...La căpătâiul celui mort străju­ieşte astăzi, ca un arhanghel întu­necat, deţinător al destinelor nea­mului său, fiul defunctului. Fie ca, pentru rosturile pe cari marile nea­muri boereşti mai au a Ie împlini în viaţa naţiilor, moartea aceasta năpraznică să-i fie prilej de recule­gere. MIHAIL CANTACUZINO mm­ie H­lEiura -----«Hrea»--­ Mustapha Kemal Paşa, preşedin­tele Republicei turceşti este un om de acţiune. Chipul lui care se gă­seşte chiar şi în cea mai umilă pră­vălie din Stambul ţi-l recomandă ca atare. Profil imperios cu trăsă­turi de efigie romană, priviri ce-ţi lasă să scapi cuvântul percheziţie, carură atletică, bine clădit deşi es­te puţintel de statură. Este «Musso­lini» al Turciei. Aşa îl socoteşte anturajul şi dânsul este încântat de această apropiere. Se mai spu­ne că-l copiază pe dictatorul ita­lian. Acest lucru este adevărat în măsura în care Mustapha Kemal este o inteligenţă suplă şi o voinţă fermă, cezariană. A reuşit graţie abilităţii lui să rezolve, fără vărsare de sânge, ches­tiunea Orientului. S-a strecurat printre cărările întortochiate ale intrigilor internaţionala — adesea ori acrobaţie periculoasă pe vârfu­ri de cuţit —, a speculat neînţele­gerea franco-engleză, a pus stavilă infiltraţiunilor bolşevice, izbutind astfel să pună pe picioare eternul «Om bolnav». Consolidat politiceşte a început selecţionarea aleşilor naţiunii. Pâ­nă mai ieri Parlamentul otoman era mobilat în mare parte cu hogi, păzitori vigilenţi ai obscurantismu­lui. Mustapha îi invită să iasă afa­ră, înlocuindu-i cu intelectuali. Ma­rea Adunare Naţională luând fiin­ţă, Kemal Paşa inaugurează seria reformelor pentru a pune la diapa­zon Turcia cu restul Europei. A iz­bit în năravuri adânc înrădăcinate în fiinţa poporului turc. A tăiat în carne vie. Se ştie că a mers cu în­drăzneala până acolo încât a de­cretat surghiunirea fesului şi a vă­lului ! Aveau dreptate bătrânii turci să spună că Mustapha a pac­tizat cu Ghiaurii. Modernizarea Turciei a ucis pi­torescul care constituia punctul de atracţie al străinilor. In schimb cată a fi compensat printr’o vastă campanie de reconstrucţie în toate domeniile. Este un plan conceput într’un stil prea mare. Sufletul tur­cesc pare a evolua mai greu deşi se ţine seama de datele lui esenţiale. Afară de falanga discipolilor ke­­malişti şi o parte din tineret ani­maţi de un suflu nou, majoritatea poporului este obosită. Peste fata­lismul rasa ei s’au lăsat grele de­cepţiile şi suferinţele răsboiului. Dormitând sub carapace sufletul şi inteligenţa turcească ţâşnesc ici şi colo în lumini. De multe ori ai impresia că i s’a dat drumul ocna­şului prea târziu. Era aproape de încheiatul soco­telilor. In orice caz s’ar reîntoarce bucuros de unde a plecat. Mulţi burghezi însă încearcă să se adap­teze. Efortul este uneori comic dar dă rezultate. Nostalgia trecutului îi svârle în braţele melancoliei. To­tuşi păşesc mai departe cu încălţă­minte care poate fi uşor confunda­tă cu papucul, dar merg înainte. Natura nu face salturi şi în câţiva ani sau câteva luni talpa pantofu­lui se va îngroşa. Sau unii cari privesc chiorâş pă­lăria şi port până la o definitivă împăcare un fes,- negru sau un fel de şapcă a cărui cozoroc este invizibil. Sunt lucruri de mică im­portanţă dar cari surprind plastic ritmul procesului de adaptare. Ar fi putut Mustapha Kemal ca desfiinţând fesul să se ocupe puţin şi de Grecii, Evreii şi Armenii, cari au inundat Turcia, deschizându-i vinele ca apoi să-i fixeze ventuze trainice. In special la Constantino­pol există o revoltă surdă contra duşmanilor seculari. Ii poate apre­cia guvernul dar massele au altă politică. Curentul xenofob se con­turează şi mai târziu vor fi inter­­venţii pentru canalizarea lui. Mai moderniste însă sunt Tur­coaicele. Intuiţia lor a sesizat noul resurse de cochetărie. Se sbat, se agită, vor să arate cu orice preţ că sunt în fruntea reformelor. Dis­­preţuind oare­cum stilul, învelite bine de la natură, poate chiar prea bine, cu picioruşe capabile să sus­ţină câteva sute de kilograme în plus sunt active, muncitoare şi mai puţin orientale. Când nu poartă fişia arborează pălării parisiene şi când pot, pe vapor sau în familie, scot pantofii care de la un timp, de­vin de o aroganţă pur europeană. Ar mai fi multe de făcut în Tur­cia. Mustafa Kemal Paşa are o­­chiul ager şi vrea însănătoşirea ra­sei. In consecinţă a organizat o po­liţie severă pentru pedepsirea ce­lor cari sunt prea iniţiaţi în taine­le Semilunei... Cu un cuvânt Turcia se moder­nizează. C. Nestor Nevinovatul «Viitorul» şi «L’Indépendance Rou­maine» publică, printr’o fericită i­­dentitate de inspiraţie şi redactare, următoarea notă: «De câtăva vre­me unele ziare citează mereu nume­le d-lui Ion D. Dumitriu, prefectul judeţului Dâmboviţa în chestiunea cercetărilor petrolifere. «­Prefectul de Dâmboviţa nu are nici un amestec în această chestiu­ne, căci dacă ar fi avut, justiţia nu l-ar fi acoperit». Mărturisim că argumentarea nu ne prea convinge. Nu are ni­ci o vi­nă, căci dacă ar fi avut, justiţia nu l-ar fi acoperit. Să ne înţelegem:­­ aste actulmente prefectul de Dâmbo­viţa acoperit de justiţie (chiar dacă nu ar avea ni­ci o vină!)? Asta vrea să spună «viitorul»? Sau poate îşi inchipue confratele că lumea bănuia justiţia că ar acoperi pe anumiţi oameni ? Mai departe, faptul că justiţia nu a avut până acum dea f­ace cu d. Du­mitriu însemnează că acesta nu are nici un amestec în «­cercetarea pe­troliferă» cum spune eufemistic «Viitorul»? Pretinde, cu alte cuvin­te, oficiosul guvernului, că de aci înainte nu se va mai descoperi nici un «amestecat»? Noi ştiam că in­strucţia nu e încă terminată... Să fie nota oficioaselor trădarea involun­tară a unor sugestiuni cari ar ex­plica faptul că Marţi nu s’a mai fă­cut nici o arestare . Şi în sfârşit: D Dumitriu nu e vi­novat, pentru că nu a fost chemat la justiţie. Foarte bine. Dar atunci cei chemaţi la justiţie şi reţinuţi a­­colo, sunt vinovaţi ? Afirmă guver­nul vina unor oameni cari deocam­dată sunt numai la dispoziţia justi­ţiei, dar al căror proces nu s’a ju­decat încă ? Prejudecă foile guver­nului asupra rezultatului acestui proces ? Prea sunt multe lucruri nelămuri­te în această afacere. Trei vice­pre­şedinţi ai camerelor stau hotărât de partea celor arestaţi, iar oficioasele partidului proclamă: sunt arestaţi, deci sunt vinovaţi! Polemizează a­­ceste foi cu cei trei vice-preşedinţi? De ce nu se răfuiesc odată ! Şi pe urmă ce fel de socoteală e ăs­ta cu arestat şi vinovat? Ea parcă ne aduce aminte cazul Dreyfuss, co­mentat de Anatole France în Insula Pinguinilor, vorbesc doi preoţi: e sau nu e vinovat ? Şi răspunsul ca­de: dacă nu e co­ndamnat pentru că e vinovat.— atunci e vinovat pentru că e condamnat! Nu-i ştiam pe confraţii mei dia­­lecticiani! M. T. ------ooxxxoo-----­

Next