Cuventul, septembrie 1928 (Anul 4, nr. 1207-1236)

1928-09-15 / nr. 1221

Sâmbătă 15 Sept. 1928 ANUL al IV-lea.­­ No. 1221. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SARINOAR No. 4. BUCUREŞTI TPIPPHN.­­ 378­ 10 ADMINISTRAŢIA TELEFON:­­ 378/ 9 REDACŢIA Director politici­­ TITUS ENACOVICI Directori C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4. ÎNTOARCEREA de I. VINEA S’a întors... In clipa de faţă, ho­tarele patriei, de câteva ceasuri, îl vor fi îmbrăţişat, şi în conacul re­integrat, de la Mihăieşti, d. Vinti­­lă Brătianui, repauzează, bătrâneş­­te în fes, cămaşă de noapte şi pa­puci. Fie-i odihna dulce, vistierni­cului sforăind printre gutui. O sta­re de panică, de tresărire şi de il­lam­o, rea în ţară, sfârşit, odată cu reîntoarcerea d-sale. Fiindcă e mai presus de orice în­doială că şeful guvernului e mult mai puţin primejdios, aci, printre noi, decât peste graniţa. Printre noi, în politica internă, ne-am­ deprins cu d. Vintilă, şi-l su­portăm cu toate poznele ce le să­vârşeşte, cu toate năpăstile pe cari cu o mută înverşunare le atrage asupră-ne. Am surprins odată, o tristă şi eroică ne­nsu, curăţind patul de zăcere, chiar printre mă­dularele mânjite ale soţului. Fap­tul se repeta de două ori pe zi, cu o dureroasă şi desgustătoare regu­laritate. După fiece primenire fe­­meea deschidea ferestrele şi se a­­puca, vitejeşte, de­censivă, hotărâtă să-şi îndeplinească până la urmă, şi de oride câte ori va trebui, ceea­­ce socotia, desigur, ca o demnă şi omenească datorie. Dar toată a­­ceastă măruntă şi respingătoare dramă se petrecea în taina bine pă­zită, a nefericirii lor comune. In ziua când vecinii s’ar fi sgâit în intimitatea lor, când ritualul co­­tidian al sacrificiului consimţit ar fi devenit spectacol public, femeia, desigur, ar fi roşit de puterea com­pătimirii şi martiriului ei, de mă­reţia unei asemenea jertfe. Sunt multe asemenea resemnări supranaturale, asemenea devotări inutile şi cari trădează, poate, o a­­servire peste măsură, o pierdere de personalitate, o neputinţă de a se libera conformându-se realităţii şi raţiunii reci. In viaţa zilnică, fe­meia îşi avea numele şi rosturile ei civile şi sociale bine catalogate la oficiul primăriei şi la biuroul populaţiei. In lumea semnelor însă ea s’ar putea numi foarte bine, na­ţiunea română, iar bărbatu-i slăbă­nogit, ministrul ei de finanţe. Plecată, de-acum, pe scota­­cul pedepsei sale, România, volun­tară victimă, se va devota cau­zei sale obscure, fatalităţii ei in­time. Fără revoltă, fără crâcnire, aşa cum educaţia ei istorică, porun­ceşte. Sunt mari nefericiri, cari stâr­nesc ilaritate. Infernul casnic al fe­­meei şi al soţului ramolit, tragedia României robită unui vistiernic poz­naş, sunt dintre acestea. Cel puţin de suferinţele noastre nu vor mai hohoti metropolele europene. ...D. Vintilă Brătianu a convocat pe Duminică, la Mihăeşti, stat-ma­­jorul guvernului. E mişcător. D-sa schiţează încă gesturi de conducă­tor , i­a informaţii, pregăteşte mă­suri. Iluzia d-sale capătă pro­porţii epice. Asemenea stări de a­­nestezie au isbit cu predilecţie sfin­ţii, proorocii şi eroii, în momentele de iluminare şi de extas. Medicina modernă propune unor atari apucături diagnoza de aliena­re morală. Am crede că ne aflăm în faţa unui asemenea caz, dacă vasta operă de acaparare a avutu­lui public, întreprinsă de d. Vinti­lă Brătianu, n’ar desvălui mobi­lările întunecatei sale încăpăţâ­nări. Aci stă şi explicaţia insensi­bilităţii sale aparente sub lovituri­le împrejurărilor. Omul e cu ochii aţintiţi la scop. Şi ultimul său scop a rămas, după atâtea înfrângeri, salvarea statutu­lui actual al Băncii Naţionale, care trebuie scoasă şi adăpostită de o­­peraţiile împrumutului. In faţa foametei iminente, în faţa bancru­tei generale şi a dezorganizării cres­cânde, d. Vintilă Brătianu, prim ministru al României, a rămas om de partid. Partidul se destramă. Salvând Banca Naţională şi tre­când astfel în opoziţie cu întregu-i sistem economic intact, d. Vintilă Brătianu ştie că îşi va ralia par­tizanii şi va putea înăbuşi orice scandaluri, încă un sfert de oră de rezistenţă pentru a evita o eternă prăbuşire. Ziua de azi Prea multe accidente. Şi în pri­ma linie cele de automobil. Spori­rea vitezei şi insuficienţa controlu­lui su asupra personalului conducă­tor. Dacă se observă sumara statis­tică a acestor accidente, se poate uşor constata că autobusele inter­urbane provoacă pe cele mai multe. Proprietarii, când nu sunt însă­ şi şoferi, pun la volant pe câte un băeţaş, ex-derbedeu, care de abia a învăţat aproximativ să conducă. Şi răsturnările în şanţurile şoselei se ţin lanţ. In accidentele aşa zise «particu­lare» o cauză principală este tot mai frecventa apariţie a femeii-şo­­feur. Feminismul­ sportiv are o deo­sebită înclinare către automobi­lism, preludiu aviono-maniei care, sper, nu va întârzia să captive ap­titudinile sportive ale sexului con­trar... Găsesc chiar că aviaţia ar fi singurul leac pentru femeea ca­re nu visează decât al şeaptelea cer, umblă cu capul numai «prin nori» şi nu se gândeşte de­cât cum să aibă sau să-şi dea «­acre». Unde mai pui că această o­­cupaţie absorbantă ar împedica-o, poate, să mai facă literatura Pri­mejdia pe care ar risca-o ridicân­­du-se în aer, ne-ar evita nouă cel puţin pe acea a roman dor Astfel dacă d-na Martha Bibescu, de-o pil­dă, ar face aviaţiune... Dar spre a reveni la automobilism, care, pare-se, el nu vindecă de li­rism, ravagiile ce a provocat în ul­timul timp ar trebui să dea de gân­dit factorilor răspunzători, — care sunt de două categorii: întâi autoritatea, care se uită mai curând la ochii sau numele per­soanei care doreşte a deveni şofe­­­ră, de­cât la aptitudinele ei de a conduce. Permisele se liberează de­­«influenţă» şi cu o uşurinţă scandaloasă. «Examenul» este pen­tru anumite solicitatoare o forma­litate inoperantă, cea ce explică de ce poţi întâlni la şosea automobile conduse de cucoane şi care vor parcă a demonstra, că linia frântă este cea mai dreaptă. In al doilea rând soţii, protectorii sau părinţii grăbitelor persoane, care cum se văd la volant îi şi dau drumul cu viteză, ar trebui să îm­partă răspunderea cu delicvenţa în caz de accident. Căci astfel ar exer­cita o supraveghere mai autoritară. Că sunt bărbaţi, cărora le place să se lase conduşi şi n’au nici o obiecţie când femeia pune mâna pe frână, faptul este perfect indife­rent în menaj. Nu însă în automo­bilism. In definitiv fiecare este li­ber să facă ce vrea cu oasele lui; nu-i aparţin însă ale trecătorilor. Siguranţa şi viaţa individuală im­pune un respect, pe care niciodată cel din trăsură nu-l acordă pieto­nului... E drept, că în această privinţă iniei legea nu are mai multă aten­­­ție. C. G. ------ooxxxoo-----­ COONICA DSAFIATICA de ALEXANDRU KIRIŢESCU Teatrul Regina Maria: „OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA“, comedie în trei acte de d. VIC­TOR EFTIMIU. An cu an, d. Victor Eftimiu nu în­cetează de a ne uimi. Ardoarea sa creatoare răscoleşte mileniile şi scru­tează erele umane, recrează epopee­­le naţiunilor şi fecundează legen­dele, şi când ostenit de o peregrina­­ţiune fără pereche în literatura ro­mânească, se aşează pe o piatră chi­lometrică, cel dintâi fapt cotidian care-i cade sub priviri, un individ care trece, ceea ce pentru oricare al­tul e searbăd şi incolor, capătă de­odată pentru d-sa o semnificaţie to­tală şi strângând la pieptul său noua achiziţie cu aceiaşi pasiune cu care a purtat spre stele pe E­­lectra sau pe Prometeu, porneşte spre o nouă realizare de artă şi spre noui triumfuri opime. Fecunditatea sa într’o ţară de di­letanţi şi de puturoşi a fost soco­tită ca o sfidare şi profunda sa dragoste de oameni, căreia în fie­care din operile sale îi înalţă un imn sonor, n’a fost răsplătită de oameni cu aceiaşi măsură. După fiecare nouă premieră, variate can­tităţi de injurii se revarsă asupra d-sale, — la început surprinzătoare şi delectabile pentru dulcea noastră ţigănie bucureşteană, azi ele nu mai impresionează pe nimeni. Fiind­că d. Victor Eftimiu care timp de cincisprezece ani de zile a fost ani­matorul întregei vieţi teatrale şi artistice româneşti, a devenit clasic. Un vagabond — soi de Christ în hala*­­­2 de baie, de Prometeu de sub­­prefectură, pătrunde, datorită unui palid fapt divers într’o familie bur­gheză de provincie, sgâlţâie oame­nii şi împrumută o viaţă miracu­loasă lucrurilor, stârneşte energiile şi înfloreşte inimile cu stigma­tele pasiunii şi ale sacrificiului, pe cei răi şi trufaşi îi umileşte, iar celor buni le întinde punţi de aur şi le aşterne culcuşuri de puf, în­noadă şi desnoadă, face şi desface şi clădeşte cu mâinile lui pe cari mai dăinuiesc cicatricele găurilor de piroane, o lume vastă cât uni­versul, modelează din lut, din apă şi din suflul lui o umanitate proas­pătă, înduioşată şi împăcată, după ce deasupra argilei gata să capete chip de om, a lăsat să cadă o la­­­rimă din cele cari au picurat pe bu­retele sutaşului, îmbibat cu oţet a­­mestecat cu apă. A, miracolul acesta al crucifică­rii şi al Redemţiunii, reconstituit ■ntre ceasornicul cu cuc şi panto­ful brodat pe canava în care se o­­dihneşte ceasornicul cu lanţ de aur al d-nului Filimon — iată cea mai originală şi mai patetică realizare de artă pe care am văzut-o de zece ani încoace. Sub masca lichidă a înecatului salvat, sau sub bretonul cârlionţat al falsului nepot din Basarabia. «Omul care a văzut moartea» este acelaş personaj evanghelic, super­­pământean şi sub­terestru, miro­sind a crini şi a mormânt, scântei­lor şi macabru, transfiguraţiune şi putrefacţie, imn de iubire şi de e­­ternitate, înecat în funebra lozincă a zădărniciei tuturor zădărniciilor. D. Tony Bulandra a înţeles admi­rabil acest lucru. A fost dealungul fabulei un pro­fet cafeniu, plângăreţ, sgâit, cu ple­tele năclăite de mătasea broaştei şi cu gura plină de nomol în actul întâi, apoi lunar, cu nu ştiu ce flui­ditate opucă în ochii-i cari au în­trezărit tărâmul cellalt, eu nu știu ce rictus de moroi sub jovialita­­tea-i prefăcută în actul următor, pentru a culmina, în scena sa fi­nală, pironit la zid — de răutatea semenilor, învăluit în lumina por­tocalie a proectorului. Cu capul lă­sat pe un umăr, în poza acea su­blimă şi sfâşietoare a tuturor A­­gonisanţilor, de la primele fraze ale admirabilei incantaţiuni cu care-şi termină rolul pe scenă şi pe pă­mânt, începuse să se decoloreze şi să se dematerializeze — parcă la un moment dat picioarele nu-i mai atingeau podelele, în vreme ce cu o voce profundă, muzicală şi vi­brând de toate vibratilităţile inimi­lor noastre, îşi lua pentru a doua oară rămas bun dela oamenii cari nu l’au înţeles, nici de data aceasta. De aceea ne-a crispat faptul că piesa nu s’a terminat numai­decât după ieşirea Vagabondului, pe în­tuneric, pe două trei fraze înmăr­murite şi pioase, din care cea din urmă ar fi trebuit să fie această adorabilă replică a fetei: — «Uite-1 în grădină. Stă de vor­bă cu o fem­ee bătrână, înţelegeam că un nou ciclu, te­restru şi celest începea pentru Va­gabond şi ne despărţeam de El pe o prelungire de mister. Pe când ciorovăiala reluată sub lustrul oblojit cu tifon verde, ne-a scandalizat inutil. D. Maximilian a fost magistral —- nu există alt cuvânt pentru a caracteriza amestecul de grandiloc­venţă şi de bufonerie, de umanita­te şi de duioşie, de răţoeli şi de jertfire de sine, de afectaţie şi de simplicitate, de tragic şi de cara­ghios, din cari a alcătuit persona­litatea lui Filimon mare proprie­tar şi podgorean, candidat la pri­mărie şi tată de familie cu inimă de aur. Deşi a debitat în lene, oa­recum în silă, textul în actul întâi, în tirada oratorică din cel urmă­tor, a fost splendid. Probabil că d-sa a adoptat maniera anumitor mari actori, cari nu «dau» decât într’o scenă sau două, lăsând res­tul într’un clar-obscur voit, proce­deu numit «prin cuplete». Aşa lu­cra Sarah Bernhardt şi încă doi trei mari artişti străini. Deşi e o «manieră», o preferăm procedeu­lui obişnuit la actorii noştri, cari dela primele replici s’au şi urcat pe acoperiş, de unde nu-i mai dai jos nici cu măngile, până la final. D. Talianu a avut parte de un rol profund antipatic, de om rău, invidios, arivist şi fără scrupule — adică de om pur şi simplu. L’a salvat cu nuanţări inteligente, ca o mască reuşită, D-na Tautzi El­­vass, reapărută la lumina rampei după o lungă absenţă, falsă şi ma­nierată ca totdeauna. D-ra Corina Barbu a fost o fată de provincie graţioasă la culme şi luminoasă de toate făcliile pure ale celor douăzeci de ani ai săi. Bine condusă şi inteligent întrebuinţată, d-sa va deveni una din ingenuiele noastre cele mai preţioase. Iar d. Finţi, din ce în ce mai degajat şi mai autoritar, a fost foarte sim­patic şi agreabil, deşi cel puţin două replici de mare efect le-a ra­tat complect, fiindcă s a repezit prea mult­. Cum din excremente nu poţi scoate aur, tot aşa din piese proas­te nu poţi scoate succes şi din ro­luri imbecile, creaţiuni de artă. De câţiva ani, conducătorii Teatrului A fost cu prisosinţă demonstrată soliditatea poziţiunei noastre la Ge­neva în chestia optanţilor. Nu nu­mai în privinţa dreptăţei cauzei noastre, dar şi a confirmărei ei formale şi definitive de către Con­siliul Ligei. De aceea resuscitarea ei a apă­rut celor mai mulţi fără nici un sens şi guvernul român era în drept să aibă o atitudine tram­şată. A existat o hotărâre sau o mistificare? Cu drept cuvânt s’a pus această întrebare: când d-lui N. Titulescu i s’au dat în sesiunea precedentă asigurările conplecte care Lau în­drituit să declare în ţară, că pro­cesul optanţilor nu mai există pen­tru Liga Naţiunilor, ele nu erau rezultatul unor decisiuni precise? O hotărâre a Consiliului Ligei poate fi susceptibilă de sofisticare, dacă nu de mistificare ? Fiind­că nu trebue uitat inciden­tul final al pertractărilor din se­siunea precedentă. După ce s-a a­­nunţat hotărârea Consiliului lă­sând tranşarea litigiului celor două părţi în controversă, contele Appo­­niy a cerut ca, eventual, Liga să se sesizeze din nou. Dar după in­tervenţia imediată a d-lui Titules­cu, d. Aguiena, care prezida Con­siliul în sesiunea aceea, a declarat că hotărârea nu comportă o ase­menea rezervă, iar* astă­zi prieteni noştri intervin... pentru Unguri ! Nimeni dintre membri Consiliului n’a făcut vr’o obiecţie acestei inter­pretări. Şi iată că în sesiunea aceasta Consiliul, prin zeii săi minori se se­sizează din nou de chestie, contra­zicând declaraţia fostului său pre­şedinte şi adaptând teza ungurească. Ca o culme însă, însă­ şi acei care ne-au dat drept nate rândul trecut, preve­­te inel legitima noastră sur­prindere dacă nu supăra­re faţă de acest continuu «de-a v’aţi ascuns», ne a­­dresează acum curtenitoa­re dar strâmtoare îndem­nuri la calm, — şi mai ales îngăduinţa faţă de Unguri. Aşa din partea Angliei, aşa din partea Franţei. «— SOYEZ MAGWAME- f^EF!» este recomandaţi® pe care d. Aristide Briand a făcut-o, de cum a sosit, delegaţie noastre la Ge­neva. Soluţia probabilă Se va recunoaşte câ este o situa­ţie destul de paradoxală■ Ungurii sunt cei care n’au dreptate, care-şi bat joc de deciziile Consiliului, care întreţin artificial această chestie la Geneva, — şi nouă aliaţii ne reco­mandă îngăduinţă! Este locul de reflectat asupra a­­cestui tratament. In or­ce caz, du­pă ştirile noastre, Consiliul, evitând să se mai dezică încă odată aspiră la amânarea chestiei pentru o altă sesiune. «Halimaua» a devenit criteriu la Geneva. ANCHETE POLITICE ALIAŢII, ROMANIA şi OPTANŢII Ni s’au adresat sfaturi de îngăduinţă faţă de nouile demersuri ale Ungurilor Probabilităţi asupra deciziei dela ccncva D. N. TITULESCU Intoarcerea în ţară a d-lui Vin­tilă Brătianu înseamnă sfârşitul vacanţei politice. Redeschiderea Parlamentului ca­re marca această dată în vremu­rile normale este în conjecturile politice actuale un amănunt subsi­diar. Situaţia politică şi mai ales gu­vernamentală, care are şi unele as­pecte dramatice, se va clarifica dacă termenul e propriu înainte de 15 octombrie. Până atunci guvernul, are înain­tea lui două probleme capitale: 1. Realizarea împrumutului și sta­bilizarea, în fotală legătură cu aran­jarea litigiilor dintre noi și Ger­mania. 2. Afacerea fraudelor petrolifere, care domină prin proporţiile ce i s’au dat toată politica internă. In cea dântâi sosirea d-lui Vinti­­lă Brătianu nu aduce un element nou în beneficiul sau desavantajul operaţiunei, tot atât de incertă azi că în ziua plecării d-saie, dar grăbeşte aducerea ei la un sfârşit. In a doua, prezenţă în ţară a pri­mului ministru asigură lichidarea laturei politice a afacerei, aşa cum a grefat-o peste cea judecătorea­scă însu­şi ministrul justiţiei. Acesta nu se mai poate întârzia în interpretări personale ale «in­­strucţiilor» ce i-ar fi lăsat şeful gu­vernului. Revenit la postul său, luând cu­noştinţă de dosarul politic şi ju­decătoresc al afacerei, ascultând şi pe d. Stelian Popescu, ministru de justiţie şi director al Universului şi pe acei dintre membri guvernu­lui care nu au apreciat această du­blă calitate în chestia fraudelor pe­trolifere, îşi va putea face o idee, mai mult or mai puţin lămurită, şi fixa o atitudine, care nici într’un caz, nu poate fi ambiguă. Or de care partea 1­2 ar înclina mai mult balanţa decisiunei primului ministru, o criză de guvern pe che­stia fraudelor nu se va deschide. Presupunând chiar că d. Stelian Popescu va fi obligat la «cercetări cu precauţiune», cum spune în­dreptarea, ministrul de justiţie va accepta frâna, va face eventual o leturghie cu bragă, dar nu va de­misiona. Căci, probabil, îi este tea­mă ca demis­iunea d-sale nu va a­­trage pe a guvernului, iar d-sa, pentru motive bine cunoscute, nu ar putea să aibă nici măcar benefi­ciul moral al intransigenţei, care nu-i intră în caracter. In schimb guvernul demisionează dacă nu reuşeşte împrumutul. Evitându-i-se partidului liberal o criză dezastroasă dintr’o afacere de fraudă, nu i se mai poate lăsa regi­mului liberal favoarea unei supra­vieţuiri după înfrângerea finan­ciară. De altminteri nici d. Vintilă Bră­tianu n’ar dori-o. Articolul din Independenţa Ro­mână, căruia Viitorul s’a simţit autorizat, din cauza interpretărei făcută de ziare, să-i aducă imediat un corectiv, n’a fost decât un pri­lej de-a pun în discuție eventua­litatea retragerei guvernului... Ar fi să se atribue celor de la oficiosul în limba franceză al gu­vernului o neîndemânare excesivă, ca în ajunul sosirei din străinătate a şefului guvernului, din chiar se­nin, să provoace o polemică în ju­rul crizei automatic deschisă de ne­reuşita operaţiei financiare. De fapt fluturarea acestei alter­native pe dinaintea ochilor singu­rei opoziţii pe care factorii răs­­punzâtori şi chiar guvernul o iau în serios, s’a socotit o «abilitate» o­­cazionând anume sugestii la adre­sa partidului naţional-ţărănesc. Să renunţe la orce agitaţii vio­lente, să revină eventual în parla­ment,­­ şi bine­cuvântarea libe­rală la succesiune îi este asigurată. Şi cel puţin de data aceasta, nu este un simplu joc. Insu­şi d. Vin­tilă Brătianu crede, că, în cel mai bun caz pentru liberali, axa guver­nului de succesiune trebue să revie tot partidului naţional-ţărănesc. Şi cei care în lipsa şefului guvernului au condus manevrele de politica internă, au socotit necesară acea­sta. De aceea generalul Averescu, care stă la pândă, sfrijit ca un pă­ianjen fără pradă, a sărit în sus după articolul Independenţei, or­donând o somaţiune, care a şi apă­rut, către guvern de a nu se încre­de în aceia «care au tratat şi un împrumut paralel cu guvernul». In or­ce caz răspunsul dat prin Dreptatea loviturei de sondă din Independența, a determinat pe ce­la­­t oficios liberal să vorbească a­­seară de «programul legislativ» al guvernului», ridicolă fanfaronadă mediocru stilizată, căci spune că în afară de budget, «programul legislativ al guvernului cuprinde O ÎNTREAGA SERIE DE LEGI IMPORTANTE, PE CARE NU LE MAI ENUMARAM ACI». In adevăr, ar fi fost şi greu să le enumere. Şi iată conturarea situaţiei po­litice la sfârşitul vacanţei. X & Y. SITUAŢIA INTERNA . Discursul domnului Briand —— D. Briand a vorbit la Geneva. Asta nu poate mira pe nimeni.­­A ţine discursuri, nu înseamnă a face politică şi a face politică nu înseamnă a ţine discursuri. Sunt totuşi momente, când o cuvântare capătă o deosebită semnificaţie po­litică şi fără îndoială cuvintele ros­tite Luni la Geneva o au. Discu­rsul d-lui Briand cuprinde patru părţi. Prima parte este com­pusă din obişnuitele laude aduse Ligii Naţiunilor şi constitue ceia ce manualele de retorică numesc «cap­tatio benevolentiae». In partea doua d. Briand acuză făţiş Germania că nu dezarmează, că posedă azi o armată de o sută de mii oameni perfect instruiţi în vederea războiului modern, că dis­pune de cadre suficiente pentru o armată uriaşă şi că materialele de războiu nu sunt distruse. In sfârşit în partea a treia şi a pa­tra a vorbit despre acordul franco­­britanic şi despre problema mino­rităţilor, declarând periculoase agi­taţiile minoritare. Lucrurile spuse de d. Briand sunt fără îndoială importante; în gura d-sale devin însă semnifica­tive. In politica franceză de după răz­boiu, d. Briand a fost omul conce­siunilor, omul del­a Cannes şi dela Thoiry, a fost adversarul politicei Ruhrului şi căderea d-lui Poincaré în 1924, î se datora în bună parte şi lui. Acum d. Briand părăseşte dintr’o dată politica sa, dărâmă o tradiţie azvârlind Germaniei acuzaţia de nelealitate. Nu este de mirare că nici un membru al delegaţiei germane nu sa aplaudat. Pentru cei care însă urmăresc mai îndeaproape mani­festările politicei internaţionale, discursul de la Geneva nu constitue propriu zis o surpriză. In adevăr, cercurile politice fran­ceze nu pot fi prea mulţumite de ultimile manifestări ale politicei germane. Opinia publică a lumii germani­ce şi diplomaţia Reichului au fost prea brutale şi prea grăbite, iar unele manifestări ale fostului can­celar Marx şi ale actualului cance­lar Mueller n’au fost tocmai bine venite. Problema «Anschluss»-ului şi pro­blema evacuărei Rhenaniei au fost prea mult agitate. Deaceia cercu­rile conducătoare franceze au fost neliniștite și d. Poincaré nu trebue să fie cu totul străin de «volte fa­­ce»-ul d-lui Briand, mai ales că a­­vusese în prealabil o convorbire «picantă» cu d. Stresseman. Ceiace-i interesant de notat, e fap­tul că imediat după vehementul a­­tac împotriva Germaniei, d. Briand a găsit nimerit să vorbească de pactul anglo-francez. Dovedeşte asta solidaritatea poli­ticei britanice cu cea franceză? Sprijinul englez şi-a avut rolul său în brusca schimbare a politicei franceze faţă de Germania? Se va vedea. Fapt e că Angliei nu-i place jocul pe două tablouri. «Flirt»-ul Occident-Orient, pe care-l practică cu atâta talent Germania va trebui să înceteze. Probabil că vom asista la noi manifestări de amiciţie germano­­ruse şi asta ne interesează şi pe noi. O reînoire a «Antantei Cordiale» care pare-se că se înfăptueşte nu ne poate nici ea lăsa indiferenţi. Nu-i exclus ca negocierile noas­tre cu Berlinul să fie facilitate de ultimile evenimente. Dar mai este un pasagiu din cu­vântarea d-lui Briand care ne inte­resează, pasagiul pe care delega­ţia română l-a aplaudat în mod os­­tenta­tiv. Politica franceză încearcă să re­­pare impresia pe care a cauzat-o atitudinea Franţei din Martie în a­­facerea optanţilor. Franţa dădea impresia că-şi pă­răseşte aliaţii în momentele grele, discursul d-lui Briand probabil că i-a liniştit. Polonia are mai ales cu­vânt să fie mulţumită. Mica An­tantă deasemenea, Ungaria şi Italia vor deveni mai prudente. In sfârşit ultima manifes­tare publică a d-lui Briand se poa­te să aibă şi repercursiuni în poli­tica internă franceză. D. Briand este un fel de barome­tru politic şi multiplele sale schim­bări la faţă au fost întotdeauna în concordanţă cu evoluţiile politicei interne franceze. Se pare că azi d. Briand vrea să cadă la dreapta şi asta-i iar sem­­nificativ.Să nădăjduim că d. Briand îşi va păstra noua sa atitudine şi să fim convinşi că armata franceză pe Rin şi Antanta cordială ca An­glia sunt cele mai bune garanţii ale păcii europene, aş putea spune chiar mondiale. Rfl. Pol. -xxooxx- Indiscreţia comemorărilor Indiscreţia comemorialiştilor va deveni proverbială. Moda este ca la fiecare sărbătorire a memoriei unui om ilustru, cei chemaţi, — de fapt se prezintă singuri fără a-i chema cineva, — să celebreze în ar­ticole definitive, or presupuse ca atare «magnifica figură» a geniu­lui dispărut, să pătrundă şi în via­ţa lui intimă, dând pradă curiozi­­tăţei obşteşti mizeriile personale ale unei existenţe, care a onorat u­­manitatea. Dacă asta se întâmplă în chip obişnuit simplelor talente, faţă de care s’ar zice că or cine este mai puţin obligat la respect, cei din vâr­ful piramidei admirațiunei univer­sale nu găsesc mai multă cruțare. Biata George Sand fiindcă a tor­turat cu amorul ei capricios, ca al or cărei femei, pe Alfred de Mus­set, a fost forfecată în cele mai in­time amănunte ale agitatei sale existențe. Dar n’a fost mai menajat Victor Hugo, ca mai atâţia alţi şi nici Tolstoi, a cărui comemorare se ce­lebrează în toată lumea gânditoa­re şi literară, are copioase articole despre neînţelegerile sale conju­gale. Generaţiile contimporane care poate ignorau faptul, ştiu azi că autorul Anei Karenina a avut 17 copii, dar că în cele din urmă a trebuit să-şi ia lumea în cap, din cauză că nevastă sa, care de alt­minteri îl iubise mult, nu-i mai putea suferi mania mai mult decât bolşevică la care căzuse, depose­­dându-se de tot ce avea în folosul comunităţii. E drept, cercetarea a­­cestor substraturi psihice din viaţa cugetătorilor geniali foloseşte cri­ticei, care crede să poată astfel ex­plica anume stări şi manifestaţii morale din opera lăsată. Determinismul, care n’a făcut o carieră general admisă în filosofie, este temeiul nouei ştiinţe a criti­cei, căci şi critica, analiză a pro­ducţiei omeneşti în funcţie de pe­ripeţiile vieţei creatorului, tinde să se înscrie ca ştiinţă. Iată de ce unii dintre contimpo­ranii noştri indigeni trebue să se simtă bucuroşi că n’au talent şi mai puţin geniu. Vai! Câte n’ar afla şi posterita­tea despre dănşi. CRIT. (Citiţi continuarea in vo fin­a­l)-al

Next