Cuventul, noiembrie 1928 (Anul 4, nr. 1268-1297)

1928-11-26 / nr. 1293

ANUL al IV-îCtt. — No. 12930 REDACTIA Şi""«U­M1NISTRAŢIA BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCURESTI T­lFFnr. l 378 10 ADMINISTRATA TELEFON: I 378/ 9 redaCTIA Director politic: "| TITUS ENACOVIC­­IDirector: C. 60N0UPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER fstr. Eug­ Carada (fost Karagheorguievici 9), glolefon 30/84, 3 lei Dacă aş fi Mihalache Dragomi­­rescu — ferească’l Domnul, şi pe cine mi-o fi mai duşmani — un an de la moartea lui Ion Brittiaru ar­e da prilej unei conversaţii între răposaţi, aşa cum le orândueşte e­­m­inentul stuh­olog de la Casa Şcoa­lelor, Societatea scriitorilor şi alte Jocuri unde se masacrează litera­tura românească. Drept este, că ar avea ce spune defunctul Dictator, asupra celor petrecute într’un an de zile, în fos­ta gubernie a Brătienilor... S’a în­tâmplat tot ce Ion al II-lea credea cu neputinţă. Factorul constituţio­nal încetând d’a mai pare un sim­plu factor poştal, însărcinat cu predarea la adresă a edictelor libe­rale. Guvernul întocmit de el, Ion, şi lăsat moştenire fratelui Vi­ntilă, înlocuit după sistemul brevetat de către liberali — numai împotriva adversarilor. Succesiunea hotărîtă tocmai în contra voinţei şi intere­selor partidului liberal. Şeful aces­tui partid, Vintilă Brătianu, înain­tea căruia nici chiar el, Ion, n’a­­vea adese ori putere, rămas pe dru­muri fără să-şi fi încheiat împru­mutul lui, stabilizarea lui, «inves­tiţiile» lui, budgetul lui, «operas Itt*._ Şi un guvern Maniu, un gu­vern al partidului naţional-ţără­­nesc, unic şi fără tutelă, dizolvând prin decret la Monitor un parla­ment liberal, care n’a avut parte de cât de o singură sesiune ordinară!.. Noroc pentru morţi — or ce ar spune d. Mihalache Dragomirescu şi diverşii spiritişti,—că nu mai ştiu ni­mic despre ce se întâmplă pe pă­mânt în urma lor. O nemurire spirituală în con­tact continuu cu viaţa trupeşte pă­răsită, ce neurastenie incurabilă pentru nefericiţii răposaţi !­­ Dar dacă revoluţia franceză s’ar fi petrecut şi fără Jean-Jaques- Rousseau,­­precum toţi actualii fi­losofi de la Geneva nu au să proa­­tă împedica războaele). —. tot ast­fel revoluţia paşnică din Româ­nia s’ar fi produs şi dacă Ion Bră­tianu trăia. Ar mai fi avut, poate, oarecare întârziere, însă asta nu risca de­cât să-i agraveze caracterul.. Fă­ră exagerarea, inconvenentă din punct de vedere istoric şi naţional, pe care miorlăitorii de omagii posthume o aduc memoriei lui Ion al II-lea, cine ar tăgădui că fostul şef al partidului liberal n’a adus înalt servicii ţârei? Şi poate unul­­dintre cele mai de seamă, va cons­tata mai târziu Istoria nepărţi­ni­toare, a fost la 24 Noembrie 1927. Nu este de dorit nimănui să re­pete un identic exemplu,—decât cel mult la figurat... Câţi însă ar putea fi capabili de asemenea abnegaţiei Carol Quintul a lăsat două Coroa­ne, ca să se închiză într’o mănăsti­re. Ce ar fi pentru d. Vintilă Brâ­tianu să renunţe la prezidarea­­d lor Niculescu-Ritz şi Ionescu- Tramvay, fără obligaţia d’a se os­­pitaliza într’un locaş special. Dar va continua să fie «şefa, să cir­cule — şi sa vorbească. La Pi­teşti uitase că este în opoziţie,­— şi i-a tras unul din vechile sale discursuri: partidul naţional-ţâră­nese este în «echivoc» pe chestia dinastică; s’a aliat cu Moscova, a­­meninţă ordinea în Stat, etc., etc. Ce voiţi!... Mai departe, în ace­­laş discurs, n’a recunoscut singur, că «zece ani de nebunie nu se vin­decă într’o sil» d ’ D. N. Iorga, având totdeauna per­spectiva neţărmurită a orizontului istorie, ar zice că nici­odată... In schimb alianţa sa cu genera­lul Averescu nu este destinată nici unei perspective... Cei «două oa­meni» — literatura electorală tot­deauna exagerează — care «se pun la dispoziţia societăţei româneşti». Uită că ore o societate, ca şi natura, are oroare de golit. De­sigur, este trist lucru să faci atâta Istorie pentru alţi —■ şi să muţi poţi rezerva măcar o pagină pentru tine. D. Iorga are ceva din Erostrat. Ii trebue numai­decât o anumită faimă, singularizând-o în­­tr’un titlu — cel mai străin de toate acele titluri în care omul de ştiinţă îşi putea găsi faima, pe care o şi are. Şi pe care o desconsideră. Cum nu-şi dă seamă, acest cercetător de documente şi de vremuri, că de la prietenul său politic cel mai re­­cent, posteritatea, dacă va avea ce­­va de reţinut, are să fie numai des­pre generalul prestigios şi nimic de la primul ministru incapabil? Iar de la dânsul, Iorga, a cărui activitate , mozaic, are multiplele reflexe ale ciucurilor de cristal din condelanbie, Istoria, atât de depăr­tată de snoavele politice în cinci fraze pe care le scrie pe genuchi, între două conversaţii, pentru­­Neamul românesc, n’are să păstre­ de C. GONGOPOL de nici poeziile de care de pe acum nu se mai ştie; nici piesele de tea­tru care n’au fost ştiute nici când se reprezentau; cu atât mai puţin tribulaţiile publice, care stârnâe mai viu doar în perioadele de aşe­zare sau de primenire ale guverne­lor... Toate astea ca să fie coata prim-ministru — iluzie absurdă ! • Iar în acest timp «avocatul de la Blaj» şi-a pregătit cu răbdare in­trarea în istorie. Iată un drum pe care nu se poate umbla de­cât în linie dreaptă. Revoluţia de care vorbeau mai sus este în mers. Elementele ei se adună. Şi cei care cască ochii ca înaintea unei şarade complicate, vor fi cei dintâi surprinşi de simplita­tea deslegărei. Da, fără stare de asediu e linişte, fără censură este reţinere­ şi or­dine fără de jandarmi. Vor fi ale­geri fără fraudă şi majorităţi fără teroare. Se va guverna prin Consti­tuţie, şi va fi Domnie, fără ca ea să guverneze... Veţi spune, poate, că această i­­dilă politică mai trebue să şi reu­şească... Sunt bune nădejdi din cauza coa­liţiei ostile: Vintilă—Iorga—Ave­­rescu... Numai în ziua când aceştia vor depune «armele», situaţia noului re­gim va avea nevoe, poate, de o cuirasă. ———‘OXQ**"1——m Dumineca Astăzi la ora 11 jum. se oficiază in biserica Sf. Neculai Tabacu, slujba de pomenire a lui Titus Ena­­covici. S’au împlinit şase luni de la moartea lui. Nu a fost desigur un credincios, dar omul acesta de cifre şi de rea­lităţi imediate, ascundea un sur­prinzător cunoscător a problemelor noastre bisericeşti, pe cari, în anu­mite direcţiuni, le stăpânea până în amănunţimi de specialist şi de practicant. Crescuse — de copil — în umbra învăţatului nostru teo­log Constantin Erbiceanu, într’un mediu de Arhierei şi de Episcopi; şi, de sigur, cea mai dureroasă mustrare pe care am auzit-o din gura lui, privea biserica: nu sunt creştin, pentru că prea am cunos­cut de aproape pe popi». Gravă e­­roare pentru un logician, de sigur; căci nu te îndepărtezi de Dumne­zeu, pentru nevrednicia slujitorilor lui, dar explicabilă la un tempe­rament pasional ca cel al lui Ena­­covici. Căci asta a fost «patronul» nos­tru: un pasionat al convingerilor lui. Violenţa francă, pusă în sluj­ba unor ţeluri clare, şi curajul tre­când peste limitele oricărei pruden­ţe şi oricărei asigurări a persoa­nei sale proprii, cu care a intrat în lupta împotriva regimului libe­ral acum un an, e fără exemplu în presa şi în viaţa publică româneas­că. Doar de Nicu Filipescu dacă ar putea fi apropiat. Era însă mai ascuţit, mai tăios şi — în ordinea ideilor — mai convingător decât a­­cesta. Aşa a isbutit el să facă din «CUVÂNTUL», SINGURA GAZE­TA CARE SE MÂNDREŞTE A NU FI FĂCUT VREUN SERVI­CIU PARTIDULUI LIBERAL. Când a închis ochii, acum şase luni, o grozavă prigoană s'a pornit împotriva moştenirii lui, materia­le şi politice. Resturile marii lui averi, fruct al unei îndrăzneţe ini­ţiative creatoare şi a unei neîn­frânte hărnicii, înghiţită în cea mai mare parte de jertfele făcute pentru acest ziar, au fost atacate de moştenitori improvizaţi,­­ cu aceeaş violenţă cu care guvernul­­­lui Duca se arunca împotriva ga­zetei noastre. Astăzi, cele două procese sunt în hise, prin isbănda voinţei lui. Nici ruşinoase încercări de şantaj, nici scandaloase siluiri ale legilor, nu­ au isbutit să schimbe o iotă mă­car din ceea ce hotărâse el. Dumnezeu nu i-a îngăduit să va­dă prăbuşirea guvernului liberal pe care îl atacase cu o înaltă com­petentă şi violentă energie. Dar «Cuvântul», trecut printr’o generoa­să şi dreaptă înţelegere a voinţei lui, în stăpânirea celor cari îl scriu, prenumără printre titlurile sale de cinste, ca pe cel mai eminent, măn- tria de a fi contribuit, în mijlocul unor indescriptibile vicisitudini, la sugrumarea acestui regim. La slujba de pomenire de astăzi, noi tovarăşii lui de luptă, ne înfă­ţişăm cu conştiinţa împăcată, am ştiut să-i cinstim amintirea, învin­gând în numele lui. Fie ca liniştea de conştiinţă a datoriei împlinite să se coboare asupra tuturor celor cărora le-a stat alături. Nae Ionescu Trei zile după apariţia manifes­tului liberal către ţară — scris de d-l Duca — şi în care se reclama ca un merit capital al trecutei guvernări liberale faptul că ches­tia constituţională ar fi fost defi­nitiv închisă, d-1 Vintilă Brăil­un a găsit cu cale să redeschidă per­sonal chestiunea în discursul de la Piteşti. Pentru că faptul are o deosebită importanţă, vom reproduce după «Viitorul» No. 6233 pa­sagiul cu pri­cina, aşa cum a fost înregistrat după notele stenografiei. D. Vintilă Brătianu vorbeşte «Să nu uităm — a decla­rat d.­­­Brătianu — că avi e la guvern un partid care în momentul crimei con­stituţionale provocată de moartea alegelui Ferdi­nand, fără nici o grijă, spe­cula chestia constituţiona­lă, stând într’o politică e­­chivocă. Al­, Maniu înţelegea a­­tunci, că el concepe regi­mul monarhic ca un regim care se poate schimba ori­când vrea poporul. ANCHETE POLITICE III Discursul d-lui Vintilă Brătianu finut la Piteşti este viu comentat în tară şi străinătate gJccc a redeschis d. i Brunam chestia coosaiulienalä «Fe mine nu mă încântă nîştis se află în echivoc vorbele ademenitoare ee î constitufional, ci şi He* le spune acum pentru mi- a genţa. ne şi colegii mei. «Nu am văzut în această, privinţă nici o declaraţie, prin care să înfiereze a­ Ventura Prinţului de ieri şi să arate că au rupt legă­turile cu dânsul. «Iată ce mă îngrijeşte». Ce ascund vorbele ? Declaraţiile d-nul Vintilă Brătia­­nu, cu toate întortocherile de stil inerente felului­­ sale de a cugeta, rămân categorice . D-l Vintilă Brătianu consideră chest­ia dinastică închisă, dar nu­­­mai pentru d-sa şi o consideră des­chisă — sau mai bine zis o des - chide d-sa — pentru naţional-ţă­­rănişti. Ceea ce agravează aceste decla­raţii este faptul că ele urmează de aproape un act de supremă în­credere săvârşit de Regenţă faţă de partidul naţional-ţărănesc­­ în­sărcinarea d-lui Maniu cu forma­rea guvernului. Concluzia se intţiune de la sine. Nu numai naţional*fără* Iar eSm Vintilă Brătianu cu declaraţiile dela Piteşti, ASTA a vrut să spună. Ori, când un şef de partid şi fost şef de guvern acu­­ză Regenţa că, de acord cu guvernul actual, s’ar men­ţine într’un echivoc consti­tuţional, nu este de mirare că, în ţară, dar mai ales în străinătate, unde toate zia­rele s’au grăbit să releveze declaraţiile cu pricina, fap­tul este viu comentat. Nedumerirea în stăină­­tate este cu atât mai mare, cu cât nu este nici o lună de când d. Vintilă Brătia­nu, personal, a scris şi pu­blicat în Franţa o sumă de articole în care repeta me­reu că chestia constituţio­nală ar fi fost definitiv în­chisă. Ce ascunde acest joc al d-lui Vintilă Brătianu, vom încerca să lămurim fără în­târ­ziere. REVIZUIRI DEZOLATE Partidul naţional-liberal a come­morat împlinirea unui an dela moartea celui de-al doilea Bră­tianu. România­ Mare nu s’a asociat la această solemnitate. Cu ani în ur­mă, ea întrerupsese orice contact cu acest bărbat d stat şi dispari­­ţiunea sa aproape fulgerătoare a socotit-o drept o catastrofă parti­culară, o nenorocire întâmplată u­­nui străin. Nici un cadavru n’a fost luat sin­gur ca acel al lui Ion Briltianu sub cupola Atheneului. Ne aducem a­­minte catafalcul scund în lumina glacială de Noembrie, cele patru sfeșnice sărace cu lumânări aprin­se, capul acela cărunt cu gâtul în­fofolit în cârpe cu creozot, bietul gât jugănit de d-nul Angelescu (totdeauna tiranii şi-au încredinţat ultimele şanse de salvare în mâi­­nele curuncilor de casă) — trico­lorul trecut pe sub coapsele rigide (sărmanul stindard naţional slujea de la o vreme doar drept giulgiu)— şi cele cinei penibile garoafe roşii asvârlite pe piept şi cari se răsu­ceau într’o agonie somptuoasă prin tre­cutele marelui cordon al Stelei României. A trecut de-abia un an dela moartea lui Ion Brătianu şi opera sa e la pământ. Doctrina sa poli­tică s’a spulberat în toate vântu­rile în ziua de 3 Noembrie, nor­mele în care-şi închipuia că a tur­nat pentru un secol de aci înainte întreaga viaţă de stat a României întregite s’au spart în cioburi ca nişte tipare de lut, partidul politic pe care-l organizase după statute poliţiste şi pe care-l substituisi naţiunii, după cum pe sine şi fa­milia sa se substituise dinastiei străine, s’a fărâmiţat în zeci de facţiuni de rebeli şi de partizani cari se sfâşie între ei — locote­nenţi ai lui Alexandru, cari-şi dis­pută cu o ferocitate de şacali si­tuaţiile şi preponderenţa. Pricina? La baza edificiului Ito­mfiniei-Noni, Ion Brătianu n’a zidit o ideie morală. De-a doua zi după evacuarea te­ritoriului naţional de inamic, a îndepărtat cu violenţă colectivita­tea românească dela opera de con­solidare externă şi internă. La conferinţa de pace dela Ver­sailles s’a prezintat singur. La spa­tele său nu era imensul şi totalul consens al sentimentului naţional, care dă autoritate revendicărilor înşirate în tratate şi dărueşte pro­testelor o resonanţă jupiteriana. Ce-a urmat în politica externă, dealungul a zece ani de reluare de relaţiuni cu aliaţi şi foşti inamici, n’a fost o apropiere treptată între popoare, precedată de pipăiri şi sondări reciproce, de revizuiri a sentimentalităţilor şi de canaliza­re metodică a animozităţilor spre o firească normalizare de rapor­turi — ci o succesiune de poze şi de atitudini personale, de mutre surâzătoare imediat urmate de burzuluiri nemotivate, de rancune intime cultivate cu tenacitate. Fiindcă Germania, împotriva con­jecturilor sale puerile, atacase Ro­mânia unică, deşi... nu-i declarase războiu, Ion Brătianu a socotit-o până în ziua morţi sale drept un inamic detestat şi a ordonat frate­lui său să trântească uşa în nasul d-lui Deraburg, când acesta a ve­nit să tranşeze litigiile pendinte pe nişte baze pe cari azi le regre­tăm cumplit Fiindcă nu i-a placat mutra lui ,Mussolini, a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a înstrăina de la noi simpatia «aventurierului» italian. In ordinea internă, arbitrariul şi bunul plac au înlocuit Legea. A in­stalat deasupra naţiunii Dictatura, sprijinit pe o gardă de generali pretorieni, pe câteva regimente de jandarmi, pe un aparat poliţist şi o organizaţie de spionaj de o am­ploare şi o virulenţă necunoscută poporului nostru de tradiţie şi dis­ciplină latine , pe stare de ase­diu şi pe cenzură. Şi pe o bandă de oameni de casă şi de cununci de bodnar, a căror venalitate, conrupţie şi imoralitate le ştia şi totuşi le tolera. Ca ministru de interne a tolerat sinistra panama a paşapoartelor şi n'a trimes la puşcărie pe uciga­şii emigranţilor de la Long Island, după cum în calitate de ministru de războiu în timpul neutralităţii a tolerat tripotagiile şi delapidă­rile generalului Iliescu, cari au desfiinţat vechiul regat în şease luni de zile , pentru ca după Tur­tucaia să-l ia în braţe şi să-l aşe­ze la loc de frunte în partid şi în parlament. «Cu cât mai compromişi, cu atât mai credincioşi !» Aceasta a fost­ lozinca potrivit căreia Ion Brătianu îşi recruta şi păstra partizanii. Pe Ardeleni îi detesta. Splendi­dul trecut secular de revoluţiune şi de lupte civice a fraţilor noştri îi inspira o tenace oroare. Şi due­lul său cu Iuliu Maniu a fost spec­tacolul cel mai tragic al vieţei pu­blice româneşti de după războiu. Era înfrânt dinainte de a se po­­gorî la zeii subterani. «Scopul scuză mijloacele» A­ceasta maximă sângeroasă a lui Machiavel a fost crezul său politic şi ultima raţiune a acţiunilor sale. Este un imperativ negativ, care să justifice nimicirea implacabilă a unor adversari utilizând arme egal de imorale — Cesar Borgia­n a invocat cu amploare. Dar pentru construirea unui stat nou pentru înfrăţirea Indissolu­ble a milioane de suflete regăsite după aşteptări de o mie de ani, era nevoie de o formulă constructivă şi de lin decalog moral pe cari Ion Brătianu n’a ştiut să ie descopere nie! în tradiţia sa de familie, nci în doctrina sa politică, nici în ini­ma sa de om, AlexaíEsIr&i ÜBE*í|essM Cronica muzicală de G. BREAZUL impresariatul, mişcarea muzicală şi producţia mu­zicală autohtonă.­ Corul cazacilor de a Don.­­Ysang Tapales şi Sullivan la Operă - •*—coîfcep­ Concertele din urmă, asupra că­rora ne-am oprit în această rubri­că, nu ar fi fost posibile fără con­siderabile riscuri băneşti la care s-au expus cele două firme de im­presariat mai importante: Jean Fe­der şi Mozart. Se cuvine să însem­năm şi să încurajem această bună dispoziţie pe care casele de comerţ muzical amintite o arată impresa­riatului. Câ­nd orice întreprindere de natură comercială, şi în direc­ţiunea impresariatului, determi­nant este tot profitul material. Şi de­sigur, oricât am considera edu­­caţiunea muzicală ca principiu ho­târâtor în tot cei­ace este mişcare muzicală românească, faptul muzi­cal nu poate fi smuls posibilităţi­lor de a fi considerat, fie sub răpăi­tul cultural general, fie sub cel strict estetic sau cel al ştiinţei ar­tei, fie social, etc., după cum faptul muzical nu poate fi desfăcut de fac­torul economic, material şi comer­cial care ia parte la realizarea lui. Factorul economic este atât de im­portant în organizarea unui con­­cert public, în­cât nu este exagerat să susţinem că, de fapt, nici edu­­caţiunea muzicală, nici tendinţa a­­firmării unei personalităţi artisti­ce, nici propaganda unui anumit repertoriu, nici unul din aceşti fac­tori nu poate fi atât de preponde­rent, în general vorbind, ca facto- rara I­ I rul material. Cel puţin acestea sunt împrejurările la noi, în afară de cazurile foarte rare ale artişti­lor desinteresaţi de producţia ma­terială a concertelor ce organizea­ză. Dar aceasta însemnează că a­­genţiile de concert au un rol co­vârşitor în viaţa muzicală, rol a­­nalog pe planul economic, în oare­care măsură cu rolul negustorului în traficarea bunurilor. Impresarul poate contribui la desvoltarea gus­tului ca şi la conruperea lui. Impresarul, intervenind între ar­tistul producător şi publicul consu­mator, este ipso facto regulator a mişcării muzicale. El nu va angaja de­cât artistul care are şanse de a fi în capriciosul gust al publicului De asemenea, nu va îngădui anga­jatului de­cât repertoriul de care este interesat auditorul. Prin urma­re, prin definiţie, negustorul de con­certe nu va cunoaşte alt criteriu decât gustul, destul de discutabil al publicului. Va să zică, atât creaţiu­­nea muzicală cât şi reproduicţiunea (interpretarea) stau direct şi covâr­şitor sub influenţa agenţiei de con­certe. Ca şi educaţiunea muzicală. Bineînţeles, nu vorbim aci de cali­tatea artistică a concertelor organi­zate estimp de agenţiile sus amin­tite, ci de rolul hotărâtor ce revine impresariatului în cultura muzica­lă. Anul trecut puneam în fruntea uneia din cronicile noastre dumi­nicale îngrijorătoarea întrebare: «Unde ne sunt soliştii?» Cu mai adâncă îngrijorare ne întrebăm: Un­de sunt compoziţiile româneşti în programele concertelor susţinute cu subvenţii sau încurajate, cu în­lesniri fiscale de către stat? Nime­ni nu se poate împotrivi tendinţei impresarului de a-şi face comerţul său. Şi unei măsuri prohibitive nu avem intenţia să sugerăm aci. Vrem numai să trezim interes pen­tru soluţionarea unei probleme, ca­re devine centrală, în viaţa noastră muzicală, problema producţiunei muzicale autohtone în activitatea impresariatului. Arta şi artiştii ro­mâni trebuesc protejaţi. Lăsaţi în prada liberei concurenţe cu arta şi artiştii streini, nu aceştia vor fi în­vinşii. Nici impresariatul n’are cum risca e drept, întreprinderi ce se pot înscrie din capul locului la ru­brica pierderii. Că el nu este vorba numai de valoarea absolută a pro­ductului artistic românesc, ce de multe ori ar putea fi situată la un grad mai înalt de­cât cea streină, ei de o serie întreagă de condiţiuni psihologice ale masei, care sunt ho­târâtoare în atracţiunea către pro­ductul strein. Şi­ apoi,, dacă pentru încurajarea industriei naţionale, a­­vem atâtea legi protectoare, nu e­­ste o datorie a statului cultural ca să avizeze la măsuri pentru prote­jarea şi stimularea producţiei ar­tistice naţionale. Creatorul şi inter­pretul român trebue pus în stare de a-şi valorifica produsul artistic. Fi­reşte, nu înlăturând producţia ar­tistică streină, ei sprijinind pe cea română, fie prin înlesniri acordate direct artistului, fie prin măsuri de încurajare a impresariatului pus în serviciul afirmării elemen­telor române. Impresariatul muzical nu este (Citiţi continuarea în pagina ll-a). Luni 26 Noembries 1026 Triste­ fiintr’un tot Cetitorul cunoaşte din frumosul foileton al d-lui Mihail Sebastian întâmplarea cu neadmiterea d-şoa­­rei Otilia Cazimir printre membrii Societăţii Scriitorilor Români. N’ar fi fost calităţile, întru totul remarcabile ale acelor rânduri de îndreptăţită critică, de judicioasă desbatere, de reţinută revoltă, aşi fi voit să fiu autorul acelui arti­col, până într’atâta chestiunea era epuizată şi până într’atâta răs­pundea el gândurilor şi amărăciu­nilor pe care trista surpriză de Du­mineca trecută le-a abătut în su­fletele noastre. Rezervelor formulate în aminti­tul articol nu văd ce s’ar mai pu­tea adăoga. Dar d. Mihail Sebas­tian avea un mare avantaj, scriind așa cum a scris. D-sa nu este încă membru al S. S. Il-ului, de aceea a pus cu atâta dezinteresare mâna pe condeiu și a spus lucrurilor pe numele lor cel adevărat. Pentru noi însă, pe cari vârsta în primul rând ne-a strecurat, prin destule furci caudine, de altminteri, în rândurile destul de îngroşate ale societăţii scriitorilor, pentru noi, oare n’am pierdut, în ciuda tuturor metehnelor legate de viciul origi­nar al colectivităţilor fondate pe bază de primă ocupaţie n’am pier­dut încă nădejdea într’un viitor purificat al acestei asociaţii, eu întâiul şi ultimul ei rost, profesio,­nai, pentru noi chestiunea prezintă un caracter mai gingaş. Inadver­tenţa votului — se poate, oare,, numi şi altminteri? — impunea o reacţie. Ea era în aşa de flagrantă contradicţie cu însăşi raţiunea de a fi a unei societăţi de scriitori, încât o atitudine de împotrivire trebuia luată. Dar votul, oricât de secret se resfrângea asupra totali­tăţii membrilor ei, asupra seriozi­tăţii fiinţei ei actuale, asupra des­tinelor ei în viitor. Cu ce drept, se poate spune, pretinde această aso­ciaţie profesională să reprezinte interesele şi să formuleze revendi­cările breslei scriitoriceşti când ea nu este fixată nici măcar asupra noţiunii de breslaş al scrisului, când nu ştie, până la această oră, că d-şoara Otilia Cazimir este o scriitoare profesionistă, că era un drept al ei, nu numai să ceară, dar şi să fie primită în rândurile su­prasaturate de scriitorime ale so­cietăţii, după cum, în atâtea rân­duri, având să judece opere ce i se prezintau la premiere, S. S. R.-ul a dovedit, cu adunarea ei generală, că se conduce de criterii de altă na­tură, decât literare. Ar fi fost uşor pentru noi care am crezut altfel şi care nu ne-am fi aşteptat la supli­mentul acesta de incomprehensiune a adunării generale, să aruncăm vina asupra-i, să ne scuturăm de oprobiul inevitabil, să ne spălăm mâinile. Pata neagră nu stătut mai puţin şi asupra noastră şi a­­supra bunului nume, al societăţii, pe care avem îndatorirea să-l pri­vim şi să-l consolidăm. Iată pen­­tru ce am nădăjduit să treacă ne­observată în delicateţa gravă şi de­plasată a votului de Duminecă. Era în joc prestigiul colectivităţii, pres­tigiul fiecăruia dintre noi. Astăzi când lucrurile au devenit de dome­niul public, pudicţia şi discreţia gregară nu mai au nici un rost. Trebue să acordăm faptului toată semnificaţia şi să ne desesizăm pu­blic de practica unor atitudini care sapă la chiar temelia organizaţiei noastre de breaslă. Şi încă nu e de ajuns. In scris, în presă, în adunări generale, în şedinţe de comitet, trebue reluat iarăşi şi iarăşi penibilul incident, interpretat şi adâncit pentru ca ast­fel de ciudăţenii să nu se mai re­pete şi pentru ca amorfa aglom­e­rare a adunării generale să fie In­sistent invitată să se cunoască pe sine însăşi, în nădejdea că va cu­noaşte şi pe alţii, afară de dânsa. Perpessicsess —---------00----------­ Oficiosul ţiganilor, ziarul «Viito­rul» se miră foarte mult de con­cursul aproape unanim pe care pre­sa română l’a acordat partidului naţional ţărănesc, şi la a cărui as­censiune în fruntea trebilor publi­ce a contribuit într’o măsură atât de ef­icace. Mirare încropită într’un regret e­vident. Ce n’ar fi dat ţiganii să ai­bă şi ei o asemenea presa? E drept însă că au dat, câţiva au încasat, dar a dom zi, în locul imnului de proslăvire se pomeneau cu o Înju­rătură de la bojoc*. Adevărata presă insă, cea curată şi cutezătoare, i-a isbit în moalele capului şi de zi, fără cruţare. Să pronezi în faţa opiniei publi­ce demenţa lui Vintilă Brătianu, je­gul dictatorial al fanariotului Du­kas, sporturile lui Victor Antones­­cu, prostia­­-rulu­i Angelescu, sar­delele de butoi ala lui Niculescu- Ritz, bisericele de caş ale lui Ber­­ceanu, tripotagiile lui Tancred Con­staninescu şi perimetrele lui Cân­­deşti . Ei nu, prea nntri Mortificări ar fi fost să se ceară presei româneş­tii... E o muncă, silnică şi zilnică pe care o fac cei de la «Viitorul» şi numai sufletul lor ştie cu ce entu­ziasm şi cu ce convingere. Grozav de frumos i-ar fi stat pre­sei să ia foc în gură pentru tâlha­rii stării de asediu şi patronii cufu­­­r­riţi ai cenzurii, devenind compli­­­r fron cea stigmatizată în amintirea gene­raţiilor viitoare a uzurpatorilor, te­roriştilor, sugrumătorilor conştiin­ţei naţionalei... Acuzaţiunea monitorului ţigănesc — anume că în toate împreju­rările «mari» e vorba de împru­mutul pe care halapachoşii se sileau să-l excrocheze de la străi­nătate — prea a avut o acţiune di­zolvantă, o revendicăm cu mândrie şi declarăm cu mâna pe inimi că oricând o vom lua de-acala. Da, am dissolvat şi comisioanele emisarilor lui Vintilă, a­u dissolvat guvernul liberal, azi dissolvăm par­tidul pre-istoric al ţiganilor... Ne­am consacrat acestei opere negati­ve, subversive şi anti-naţionale (li­berale) cu o pasiune ale cărei ma­nifestări nocive ţiganii o vor mai simţi încă până la complecta lor spulberare din viaţa publică româ­nească. Cât priveşte geniala observaţîune că noi am compromis şi compromi­tem pe d. Maniu, ce n’ar face bietul Vintilă să-l compromitem şi pe el!.. Ar fi în stare ele orice sacrificiu, ar fi capabil să se spele pe picioa­re in fiecare lună! Ce V ar compromite într’adevăr pe şeful guvernului, ar fi aşa — ca un mic certificat de cuminţenie politi­că eliberat de Arţăreanu ori de Dukas. Au strecurat cam aşa cei«* în «Viitorul» acum vreo lună. Şi ne-am cutremurat de o negrăi­tă oroare. Dar cum, certificatul co­­incida în în chip bizar cu anumi­te sondagii timide şi tentative şchioape de apropiere, de-a doua şi oficiosul ţigănesc şi-a reluat lălă­­iala cu Moscova, cu comuniştii, cu interesele superioare ale statului, cu Plevna şi cu prescurile răm­ase de la ultimul parastas de la Florica. Şi presa subversivă s’a liniştit, spre cea mai mare nefericire a Ro­mâniei-Mari, Cadet Roussel

Next