Cuventul, noiembrie 1928 (Anul 4, nr. 1268-1297)
1928-11-25 / nr. 1292
ASNUL al IV-ies. — No. 1292. ~ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA bucureşti, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI TPIPPpN, I 378/10 ADMINISTRAŢIA TELEFON I 379/ 9 REDACŢIA Director politic: + [Director • C. LONGOPOL. publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGERstr. Eug. Carada (fost Karagheorghevid 9). pTelefon 311/84. Sirene, cai de lemn şi alte Hilioane înlocuirea vechiului aparat administrativ — vechiu, mai mult în spirit decât în faptă — se continuă cu asiduitate. Nepăsător la muramele organelor de presă, reprezentând vechil© partide, guvernul meditează uneori mai mult, alte ori mai puţin mult, dar în cele din urmă decide. Şi întotdeauna decide cu pricepere, pentru că chibzuinţă pleacă din considerarea intereselor obşteşti, în primul rând. Epuraţia vechilor cadre administrative, a acelui personal flotant, dubiet al statutului funcţionarilor, creaţie a determinantelor politice, îşi aşteaptă, cu fiecare zi, progresul Asistăm la un grafic, în care verticalele şi oblicele sunt mai mult staţionare. N’am ajuns încă nici la bagdadi, necum la turnul de săgeată al catedralei, pe care va trebui să-l dureze primenirea cea mult aşteptată. E adevărat că publicul nostru deprins din fragedă pruncie, ba chiar şi mai dinainte, graţie educaţiei politice, nu prea înţelege această încetineală El ar vrea să se trezească a doua zi, cu alţi primari, cu alţi inspectori şi prefecţi de poliţie, să vadă şi alte mutre, decât acelea cu care a obosit întâlnindu-se. Altfel se petreceau lucrurile sub trecutele regimuri. Nu treceau douăzeci şi patru de ceasuri de la instalarea noului guvern şi telegraful, telefonul şi poşta şi comunicaseră decapitările şi substituirile automate, pentru că totul era studiat, din opoziţie, cu luni de zile mai înainte, în veritabile ordine de bătae, comunicate confidenţial şi ţinute sub zece chei în oasele de fier ale cluburilor respective, înscăunarea demnitarilor, provinciali sau de periferie, de la prima la ultima subtreaptă acărei ierarhice, se făcea aproape în acelaş timp cu instalarea noilor miniştri. Ori iată, îşi zice publicul nerăbdător, două săptămâni de când noul regim a preluat frâiele şi carul de triumf, merge la pas,— ca un car de triumf, e adevărat, — când ei l-ar vrea preschimbat în car de curse. Câte o listă de inspectori, revizori şi subrevizori şcolari mai variază monotonia pe care în nerăbdarea lui de zece ani încoace, ar voi-o năruire sismică. Intre cutremurul din Messina şi progresia lentă a şarpelui de lavă a Etnei, la fel de eficace şi aceasta, el se hotăreşte pentru întâia. Dar să lăsăm imagina, care are desavantajul că ar putea fi înţeleasă pe dos şi să vedem, întrucât publicul are dreptate şi întrucât noul regim nesocoteşte cele mai elementare reguli de fortificare. Că nu le nesocoteşte se vede, începe să se vadă din obiecţiile şi rezervele cu care se însoţesc unele schimbări proectate sau în curs de executare. Şi ne gândim la ecourile din presa liberală. Dacă averescanii s’au tânguit de încetineala cu care se fac nouile numiri şi au încercat să acrediteze legenda că totul se datoreşte lipsei de oameni a naţional-ţărăniştilor, — când pentru ori şi ce minte, greutatea alegerii este evidentă — liberalii în schimb s’au pronunţat, împotriva schimbării primarului Bucureştilor, nu pentrucă ar fi lucrat, dar pentrucă nu s’ar mai afla un al doilea, împotriva dizolvării consiliului judeţean pe motivul că gravele acuzaţiuni de dizolvare sunt simple pretexte şi împotriva înlocuirii celor 32 membri ai Camerii de Comerţ şi Industrie, pe motivul, invocat şi în moţiunea,ea însăşi act de acuzare, votată de ultima întrunire a consiliului, pe motivul că dacă au lipsit trei luni de la adunări şi că dacă au stânjenit cu inaniţia lor orice avânt al comerţului, nu vor mai păcătui pe viitor. Iată deci, numai câteva indicaţii că opera de epuraţie, oricât de lentă, îşi urmează cursul, că noul regim procedează sistematic şi conform unui plan bine chibzuit, că aprehensiunile publicului, explicable psihologiceşte, sunt neîntemeiate. E numai un început. Căci nu avem nici un motiv să ne îndoim de conştiinţa obligaţiilor noului guvern şi nici de a partidului naţional-ţărănesc, în totalitatea lui. Partid şi guvern cunosc, din lunga luptă politică pe care au dus-o împotriva vechii mentalităţi, ce adâncă trebue să fie luarea de sânge pentru ca descongestionarea administrativă să însănătoşeze trupul buhav al Statului. Oameni din popor şi oameni de cultură, ei ştiu pe de rost povestea cuiului lui Pepelea, şi legendele cu sirenele, vrăjitoare şi crude din calea navigatorilor, după cum nu le scapă nici marele tâlc al calului de lemn introdus în Troia în ciuda protestelor lui Laoopon, de viclenia isteţului Ulise. Guvernarea naţional-ţărănistă va trebui să instaureze, în decursul ei, un nou suflet, o nouă concepţie a gospodăriei publice şi pentru aceasta nu se va lăsa subminată — fiţi siguri — de nici un dar danaic, nici un fugar d© teapa lui Sinon nu va convinge să se introducă în cetatea inexpugnabilă giganticul cal burduşit de agenţi înarmaţi ai vechiului regim, pentru ca în miezul nopţii, pântecele animalului să nască ostaşi de iscoadă şi perie, în timp ce, la favoarea luminei de lună prietenească, flota din cine ştie ce Tenedos, anunţată de facla Elenei, să pornească într’ajutor. Nu, avem convingerea, n’avem de ce să întrebăm, dimpreună cu versul străbun: Sic notus Ulyxes. Perpessicius Pe uşa d-lui Ion Răducanu, la ministerul muncii, s’a pus un afiş: «Intrarea strict interzisă pentru samsari». Naivii, adică marea mulţime, vor spune: bravol lată încă o reformă necesară». Nărăviţii, adică liberalii vor protesta: demagogiei lată de ce se ţine partidul care din opoziţie striga dimineaţa, la prânz şi seara că ţara e la marginea prăpăstiei. Eu unul nu-l voiu aplauda pe d- Răducanu, nici nu voiu deplânge reforma — dacă i se poate spune aşa, nu voiu aproba pe liberali şi nu voiu asculta cu satisfacţie murmurele partizanilor cari, din spirit de intrigă, vor spune că d. Răducanu face glume răutăcioase ori dă dovadă de nepregătire politică. Eu unul voiu spune că d. Răducanu, redactând afişul ce şi-a lipit pe uşă, n’a făcut nimic. Sau parcămi vine să spun că a făcut o greşală şi ca om politic şi ca ministru. Ca om politic, pentru că nu-şi au noaşte ţara. Ca ministru, pentrucă nu şi-a înţeles datoria. Dar mai întâi, o lămurire. Se face o confusie între samsar, care este un om de meserie destul de grea şi destul de lovit de partidele politice cari i-au luat o modestă pâine de la gură, spre a pune la îndemâna partizanilor fără scrupule perspectiva repede îmbogăţiri, — şi sperţar, — care este o ecrescenţă parazitară şi esenţială a vieţii publice, politicianul exercitând peascuns nu o profesie avuabilă, ci un vinovat trafic. Desigur că d. Ion Răducanu la sperţari s'a gândit, şi nici decum la bieţii samsari lăsaţi, — prin discontinuitatea profesiei lor devenită inutilă, şi desultă printr’o concurenţă nereală şi-un monopol bine păzit datând din epoca neutralităţii porciste şi consolidat în vremea calantzismului viutilist, — pradă capriciului ostil al guvernului de provopseală proprie. Ca ministru, şi mai ales ca ministru al muncii şi a ocrotirilor sociale, Răducanu aplică o greşită terapeutică maladiei, dacă vrea s’o combată cu afişe. O boală ca şperţul — şi agenţii ei, şperţarii — nu se combate cu persuasiune, ci cu crearea unui mediu defavorabil. Ori, cei mai duşmani ai sperţurilor din politică sunt samsarii de meserie. Cei dintăiu vor să se pricopsească; cei din urmă vor să trăiască. Comisionul modest şi legal este moartea sperţului îndrăzneţ şi ilicit. Cultivarea samsarilor de profesie, oameni cari se preling sfioşi pe uşi cu oferta onestă, va duce la stărpirea sperţarilor, politiciani cari cari bat cu pumnul în masă şi siluesc aprobarea ministerială a oricărei pretenţii de jaf în averea Statului cu votul lor, cu interpelarea şantajistă sau numai cu «şuelaş de la Capşa. De aceea, iau apărarea samsarilor a intermediarilor utili legali şi universali, cari sprijinesc din partea unei case de comerţ o ofertă cinstită, cari pun în contact cumpărătorul cu vânzătorul, cari nu exercită presiuni, politice, cari nu compromit pentru că nu prostituiază vre’o instituţie, — împotriva spertarilor totdeauna politici, cari propun slujbaşilor publici — dela ministru la copist — împărţeli murdare, corup aşezăminte, discreditează partide şi seamănă desnădejdea în conştiinţe. Nu propun d-lui Răducanu, schimbarea afişului cu un altul pe care să scrie: «Lăsaţi sam sării să vină la mine». Ar fi prea mult. Dar, ca ministru al Ocrotirilor sociale,—îi ofer (gratuit) ideea, — spre meditaţie, în timpul câştigat graţie avizului lipit pe uşă. tdv ----------COXXXCO---------- D. Vintilă Brătianu e inconsolabil. Felul în care a trebuit să «se retragă» de la guvern, precum şi tulburările din lăuntrul partidului său, l-au forţat să se convingă în sfârşit că liberalii nu mai stăpânesc evenimentele şi împrejurările, şi că perspectivele îi sunt mai degrabă sumbre. Nu numai în cea ce priveşte şefia partidului, unde opera de subminare daoistă face progrese văzând cu ochii, dar şi în privinţa soartei partidului însuş. De aceea, nepărăsind grandilocvenţa caracteristică oficialităţii liberale, d. Vintilă Brătianu dă lovituri desperate în dreapta şi în stânga, neînţelegând că prin aceasta mai mult îşi strică situaţiei sale şi aşa destul de mizere. Lucrătiura în străinătate Şeful liberalilor a sfârşit prin a înţelege că una din pricinile căderii sale precipitate stă în proasta părere pe care străinătatea a avut-o despre d-sa. De aceea crede că cea mai bună metodă deunal, cel puţin tratativele de împrumut pe care acesta le duce în Paris în acest moment. Nenorocul d-lui Vintilă Brătianu e că, perfect orientată asupra stărilor de la noi, străinătatea a dorit un guvern Maniu şi îi acor- ANCHETE POLITICE Desperat de felul în care a fost gonit de la putere, şeful liberalilor vrea să compromită creditul guvernului şi al ţării. Doi cai de bătae : chestia dinastică şi comunismul cru împotriva d-lui Maniu este dis- dă cel mai larg credit. Evenimencreditarea în străinătate. te pe cari le aşteptăm din zi în zi. Aci stă sensul atacurilor repeta-! me v°r confirma, te pe cari «V »torii» le dă împotriva naţional-ţârăniştilor pe tema stupidă a legăturilor cu comuniştii, — atacuri a căror ţintă e să compromită dacă nu chiar guverAl doilea instrument de luptă al d-lui Brătianu este... înfricoşarea Coroanei şi a Regenţei. Toate ştirile fantastice sunt puse în circulaţie. Ultimul cuvânt al d-sale, pe care l-a transmis Regenţei a fost ameninţarea cu răsturnarea... din partea naţional-ţârăniştilor. Că pretutindeni se râde? E adevărat. Dar d. Vintilă Brătianu nu dezarmează. Astfel, în ultima sa cuvântare de la club, şeful liberalilor a ţinut să sublinieze că d. Maniu pluteşte încă — în chestia constituţională — în echivoc. Pe când d-sa o... închisese. Asta se cheamă seriozitate de om politic. Dacă o închisese, cum mai e d. Maniu în echivoc ? O închisese pentru d-sa personal ? Căci, ainimaiii, nici pen* ii*u d. Das®a nu o închisese. Ori fpsase d. Vintilă Brătianu nu știe cu ce gânduri se foșnea d. Duca în preajma lui 3 Nosembrie? Şah la Regenţă Înfăptuiri şi nădejdi Acest sfârşit de Noembrie, rezumă şi închide o epocă de luptă de zece ani. Când poporul s'a întors, biruitor şi însângerat dela Nistru şi de pe cste mai depărtate maluri ale Dunării, a fost întâmpinat, pe linia satului, de sbirii guvernului, cari l-au despodobit de arme şi flori i-au pus la mâini şi la glezne, cătuşele stării de asediu, şi i-au înnăbuşit glasul, sub căluşul cenzurii. Acest contrast, între lauri şi lanţuri, între hotarele împlinite pe un cuprins semănat de trofee şi cruci, şi un norod umilit pe loturile de expropriere, era răsplata derizorie şi sfruntată, a unui crâncen sbucium de treizeci de luni. Elanul de liberare naţională, fusese brutal stăvilit la sforţarea militară. Cu toate disproporţionatele pierderi, îndurate din pricina nepregătirei diplomatice şi tehnic-ostăşeşti, mulţimile trezite de fulgerul eroismului, îşi simţiau încă destule puteri să-şi susţină elanul care le-a purtat peste munţi şi ape, şi să-l folosească în opera dificilă a păcii. Răspunderile, excluderea partidelor nevrednice de la conducerea statului, reformele politice şi sociale, unificarea sufletească, desţelenirea bogăţiilor inerte ale celui mai dăruit pământ al continentului, toate aceste realizări fireşti şi urgente, şi cari cereau colaborarea liberă şi entuziastă a masselor, au fost zădărnicite de un pumn de uzurpatori, la adăpostul stării de asediu şi a cenzurii. Domnia nedreptaţii nu se putea prelungi vremri de zece ani, decât pe această baza devenită, prin încheierea păcii, nelegală, a stărilor excepţionale Rând pe rând, reformele au putut fi eludate, falsificate sau peticite. Exproprierea prilejui îndelung, favoruri şi jaf. Din votul obştesc ieşi parodia grotescă şi deprimantă a alegerilor. Indicaţia parlamentară, în perindarea guvernelor, iuii oreună cu bunul plac al puterii executive, prizonieră şi ea. Batjocura se perpetua, fireşte, numai cu sprijinul unităţilor de pază şi poliţie, deviate de la lege cu hatâruri şi bacşişuri, a rezultat, de azr, corupţia administrativă şi abuzul celor mici corespunzând neruşinării de sus. Efective hipertrofice de jandarmi şi spioni. Iar cenzura strangula orice protestare, orice control asupra anarhiei crescânde şi a bandistismului deslănţuit. Astfel a luat naştere şi s’a desvoltat până la duşmănie, antagonismul dintre guvernanţi şi administraţie, şi naţiunea oprimată, desnădăjduită şi, în cele din urmă, în stare de falsă răsvrătire faţă de pseudoautorităţile dictatoriale. Fiindcă, în cele din urmă, instituţiunile constituţionale, au devenit simple simulacre. Nu serveau decât la falsa ratificare a actelor de simili-guvernământ ale tiraniei. Iar societatea românească, dezorientată, amintea expresia faimoasă a lui Tit-Liviu : părea că «nu mai suportă nici viciile, nici remediile». Acţiunea partidului naţionalţărănesc s’a îndreptat, cum era firesc, spre temelia râului : ilegalitatea. Şi a reclamat, cu un glas care a răsunat peste ţară, până departe, reintrarea în lege, restituirea drepturilor furate. Un singur argument servea, uzurpatorilor, la menţinerea stărilor excepţionale, a stărilor propice uzurpaţiunei şi cortegiului ei de turpitudini : argumentul patriei în pericol, necesităţile apărării naţionale. Guvernul nou, s’a adresat deci armatei : ameninţă, vrea sabie, hotarele ? S’a pitulat, înlăuntru, vreun duşman primejdios ! Şi e nevoie de suprimarea libertăţilor şi a controlului, pentru apărarea patriei . A răspuns oastea: nu ! Şi mantia care ocrotea uzurpaţiunea, e smulsă. Noaptea stăvilită de o vrajă rea, zece ani, asupra ţării, şi somnul blestemat oprit în conştiinţe, s’a risipit. Făt-frumos se deşteaptă în zorile nouă. Pentru a-i chezăşui un cer liber şi un aer sănătos, s’au luat măsuri ca temnicierii, involuntari, să se întoarcă la vetre. Şi din clipa când legile au fost puse la adăpost de orice nouă atingere pângăritoare, încrederea care renaşte în ţară şi în străinătate, îngăduie o muncă nouă de cu adevărat incalculabile transformări. Ultimele declaraţii ale d-lui Maniu trasează între două linii suitoare la nesfârşit, drumul viitorului , sub regimul legilor, realizat, pe baza liberilor alegeri, clădirea statului agrar, cu restaurarea valorilor noastre de producţie, fără nesocotirea intereselor unei industrii în pruncie. Şi ajutorul, întru acestea, al capitalului străin care, până acum, şovăia la hotarele unei ţări bântuite de dezordinea stărilor sule. E o perspectivă fantastică şi nu e totuş decât restabilirea realităţilor schimonosite de închipuirea interesată şi perversă a opressorilor isgoniţi. I. Vinea excepţia D. IULIU Maniu SABOTARE... Quamvis sínt sub aqua Sub aqua maledicere tentant. Ovid (Metamorfoze) Cine cunoaşte mecanismul unei schimbări de guvern îşi poate da seama de sarcina supraomenească a unui cabinet de curând instalat. S’a constatat un fapt curios: partidul liberal hulit de întreaga ţară, dispune de cei mai fanatici partizani — nu numai în sânul partidului — uneori chiar în rândurile acelor cari au avut de suferit mai mult de pe urma acestui partid. Există o explicaţie a acestui fenomen psihologic. Cetăţeanul are o pregătire politică destul de rudimentară. II impresionează prestigiul guvernărilor îndelungate: raportul cu oamenii «la putere» îi gâdilă vanitatea, iar laşitatea firească a românului «mijlociu» face să încline balanţa simpatiei sale interesate spre cei cari ani dearândul au deţinut slujbe şi demnităţi în stat. Bieţii oameni, săraci, umili şi simpli, vor fi totdeauna gata de a bârfi pe unul «de ai lor» care a reuşit să se ridice cu o treaptă mai sus pe scara ierarhiei sociale, vor primi cu neîncredere mâna întinsă prieteneşte şi invidia lor nu se va opri nici în faţa unei trădări. In schimb, vor cerşi cu nerăbdare greu stăpânită salutul sau invitaţia unei rude bogate, sau a unui «om al zilei» chiar dacă acesta nu îi gratifică decât cu indiferenţă sau dispreţ. Neînţeleasă taină a sufletului omenesc în care scăderile colective întunecă adesea sclipirea preţioasă a caracterului. Ani, decenii dearândul, liberalii au ştiut să pervertească minţile, să utilizeze otrava delaţiunii, mirajul corupţiei , pentru a stăpâni şi influenţa în mod ocult destinele acestei ţări. Azi stau faţă în faţă două concepţii, două lumi: deoparte naţiunea conştientă, hotărâtă să dea o nouă îndrumare destinelor ei, de cealaltă parte farizeii, profitorii, traficanţii, cu tot cortegiul lor de slugi, cari cu machiavelică consecvenţă au destrămat disciplina sufletească, au sfărâmat icoanele şi au distrus tot ce era curat în credinţa şi în năzuinţele acestui neam. La această răspântie se va face numărătoarea acelor cari înţeleg să lupte pentru marea cauză a renaşterei româneşti. Nu trebuie să încapă nici o transacţie în desăvârşirea acestui proces. Fierul roşu trebuie să ardă infailibil şi fără milă toată cangrena care s’a întins, oricât de sus, în aparatul administrativ al ţărei. Posturile avansate liberale stau de veghe prin secretariate generale, prin consilii superioare, legislative, technice, administrative, disciplinare, prin consilii comunale sau de administraţie la Banca Naţională, Căile Ferate, Regie, în Cooperaţie, cuibărite în corpul inginerilor, al agronomilor, al Inginerilor silvici, în cluburi, uzine comunale şi alte societăţi cointeresate. Un întreg sistem de tranşee — un fel de linie Hindenburg — organizat cu o savantă şi minuţioasă strategie leagă între ele Uniunea industriaşilor, asociaţia Băncilor, Camerile de comerţ, cele agricole şi Uniunile lor, creditele, societăţile de asigurare, diferitele carteluri de zahăr, de hârtie, de spirt, orice grupare care poate juca un rol în viaţa de stat. Până în anticamera celor mai înalte demnităţi a pătruns aceasta invizibilă francmasonerie: coaliţia fraudei, a neputinţei şi a lichelismului. Cum să guvernezi cu asemenea elemente, cari totuşi constituiesc întreaga ostatură administrativă a statului, fără a intra, din prima zi, în conflict cu acei cari cred a (Citiți continuarea în pagina 11-a). ------------00 ----Ziua de azi Oricine are dreptul să descoperă într’o zi, că numele pe care’l poartă, nu mai corespunde veleităţilor, lui sociale, presupunând că ar exista vr’un raport între nume şi persoană. Că sunt, în adevăr, nume greu de rostit într’o societate aleasă, cu deosebire apăsând pe silabele delicate, nu este de tăgăduit. Insă dacă lipseşte intenţia, pronunţarea devine banală. Dacă d. Curescu — şi derivatele — nu poate fi mândru ca un Montmorency de o pildă, de sicriada familiei sale, nu înseamnă însă că d. Chon, căruia o literă îi evită confuzia ce s’ar provoca pe franţuzeşte, ar avea dreptul să râvnească la un nume istoric. Este, totuşi, ceea ce se constată, verificându-se listele publicate de către ministerul de justiţie pentru autorizările de schimbări de nume. Găsim, astfel, în cele mai recente, că d. Grunau vrea să se numească Horia Rosetti, iar d. Schwartzenberg să-şi zică Solescu. Vechea familie boerească moldoveană Rosetti-Solescu ar furniza deci o naţionalizare excesiv de luxoasă d-Ion Grunau & Schwartzenberg, care nu mai socotesc de actualitate terminalogia biblică. Este un abuz... Horia Rosetti a fost unul dintre fiii lui Costache Rosetti, întemeetor al ideologiei politice şi gazetăreşti în România, şi Horia şi Rosetti separat înseamnă ca nume două etape istorice naţionale în evoluţia morală a naţiei aceştia. Laolaltă, Horia Rorsetti a fost numele unui exemplari de rasă al cavalerismului şi bărbăţiei româneşti. D. Grunau exagerează. Dacă din numele Rosetti n’ar mai fi rămas decât uliţa — şi încă ar avea dreptul să protesteze contra unei năvăliri barbare echivalente cu un sacrilegiu. In aceeaşi listă se mai vede că d. Chon — cu sau fără h — vrea să-şi schimbe numele în Corvin — nu spune dacă şi Matei. Este numele unui mare rege al Ungariei, al cărui monument grandios în principala piaţă a Clujului, a rămas neatis, cum se şi cuvenea, şi nici chiar somptuositatea lui masivă nu pare să intimideze aspiraţiile istorice ale atât de numeroase familii Chon. Legea schimbărei numelui lasă latitudine celor ce s'ar simţi lezaţi, să facă opoziţie contra incursiunea amatorilor nerespectuoşi de chemări la care nu au dreptul. Dar şi ministerul public are căderea să pue conduşii defavorabile unor prea îndrăzneţe tentative. O mare familie se poate stinge până la ultimul vlăstar. Nu înseamnă că nobilul nume — nobil prin trecutul şi istoria lui — să cază in domeniul public la dispoziţia celui dintâi venit, despre care adesea nici nu se ştie de unde e venit. Ce ar fi dacă neamurile ilustre care au făcut gloria Domniilor şi pravilei vechilor ţări româneşti ar reapare nominal în România întregită sub trăsăturile caracteristice ale d-lor Grunau, Schwarz or Purghel, persoane tot atât de onorabile ca Popescu, Ionescu, or Protopopescu, dar tot atât de puţin ca şi acestea îndreptăţite a se chema Muşatini, Basarabi, Drăcuneşti Cantemir, etc. C. G. (Citiţi continuarea în pagina 11-a). Literele franceze sărbătoresc reabilitarea lui Charles Baudelaire, tradus în faţa contemporanilor pentru acuzaţia de a fi scris, cu strălucit talent «Florile Răului». In treacăt fie zis sunt poezii cam departe de a-şi compromite autorul, reabilitează cititorul care te admiră. Cu această ocazie se pune iarăşi în discuţie cenzura moralei în literatură. Fără să pledăm aci amoralismul în artă, găsim necesar nu numai pentru completarea rândurilor de mai jos, cât şi pentru a exprima un pios omagiu scriitorului care a fost unul dintre oamenii cei mai plictisiţi din secolul al 19-lea să ne reamintim că nici în trecut la SEMNĂRI de C. NESTOR au morala şi literatura nu prea făcut casă bună. Epicura (cine n’ar spune că dânsul avea toate motivele să fie mai puţin exigent?) socotea arta contrară virtuţii, iar mai încoace pe linia timpului, morala mahomedană o surghiuneşte în categoria preocupărilor imorale, declarându se chiar contra statuilor şi tablourilor . Mai târziu se pare că mentalităţile au evoluat. Te poţi duce cu părinţii să vezi o expoziţie după cum poţi prea bine admira la un colţ de stradă o statue care în graba de a încremeni în piatră sau în bronz a uitat să-şi facă toaleta, dar sunt unele cazuri (Flaubert, Baudelaire, Carducci, Victor Margueritte) care ne îndreptăţesc să sperăm că puritanismul în artă n’a apus încă. In genere oamenii bisericei şi al unei morale ce va înţelege compromisul, continuă să socotească arta drept o fată frumoasă care zbughind-o de acasă într’o seară cu clar de lună, a luat calea puţin romantică a prostituţiei. De altfel, Charles Baudelaire este în bună companie. Acelaş scandal l’a stârnit opera sa ca şi scrierile lui Proust şi André Gide. Despre acesta din urmă Henri Béraud spunea că «natura are oroare de Gide». Béraud n’are oroare de scandal şi a întreţinut multă vreme campania contra celui care îşi sfătueşte amical contimporanii ca, în materie sexuală, să se înţeleagă între ei. Evident că literatura gideiană izvorăşte dintr-o curiozitate puţin normală. Baudelaire ne-ar spune însă că totul depinde de exigenţe. Ne-ar apare mai normală când ne gândim că inteligenţii din secolul al 20-lea îi trebue altceva decât descripţii anoste, sentimente căutate de veacuri sau banalităţi de o exasperantă banalitate. Alte domenii trebuesc explorate; sentimentul de plictiseală care, pe zi ce trece devine mai acut, îşi cere cu insistenţă dreptul la alte orizonturi estetice. Inconştientul este pus la contribuţie şi vâna morbidităţii stoarsă până la epuizare. Indiferent, de ce spun puritanii, arta nouă, aşa zisă «imorală», corespunde unei necesităţi mintale, unei curiozităţi ascuţite cu apetituri înclinate spre anormal. Gide şi cu Proust au meritul de a fi strâns o bogată recoltă pentru satisfacerea acestei curiozităţi. Dar acum vine partea interesantă. Ni se poate obiecta foarte uşor, cu atât mai uşor cu cât consecinţele sunt anulate de însăşi obiecţia, că tineretul se depravează prin asemenea lecturi. Dar ştiinţa se ocupă şi ea cu problemele puse de Gide. Mai mult încă, ştiinţa cercetează astăzi cam sunt motivele pe- mână pe necrofil să găsească pasiune din posesiunea cadavrelor. Nu este o temă tratată de Baudelaire, Gide sau Protest dar nu se aud proteste. Se împrumută prea mult prestigiu artei uitându-se că «templul Venerei» stă deschis. Cine este credincios îl va vizita, cine este abstinent va dispreţui cu drept cuvânt acest sacerdoţiu şi va sta acasă. Cam acelaş lucru se întâmplă şi cu cărţile «imorale». Ce-l care va practica un nou viţiu cetindu-l pe Gide sau Proust va comite o mare impietate blestemându-i. Culpabilii se pot găsi în altă parte decât în paginile acestor cărţi. Discuţia îşi poate lărgi cadrul, examinându-se şi viitorul artei în funcţie de o morală prea rigidă şi atunci ne-am întreba câte opere s’ar fi scris dacă literatura ar fi fost înlăturată de legile unei morale prea doctrinare.. Pentru că este vorba de preferinţe capricioase, înclinăm a privi