Cuventul, noiembrie 1928 (Anul 4, nr. 1268-1297)

1928-11-25 / nr. 1292

ASNUL al IV-ies. — No. 1292. ~ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA bucureşti, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI TPIPPpN, I 378/10 ADMINISTRAŢIA TELEFON I 379/ 9 REDACŢIA Director politic: + [Director • C. LONGOPOL.­­ publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER­­str. Eug. Carada (fost Karagheorghevid­ 9). pTelefon 311/84. Sirene, cai de lemn şi alte Hilioane înlocuirea vechiului aparat ad­ministrativ — vechiu, mai mult în spirit decât în faptă — se continuă cu asiduitate. Nepăsător la muram­­ele organelor de presă, reprezen­tând vechil© partide, guvernul me­ditează uneori mai mult, alte ori mai puţin mult, dar în cele din urmă decide. Şi întotdeauna deci­de cu pricepere, pentru că chibzu­inţă pleacă din considerarea inte­reselor obşteşti, în primul rând. Epuraţia vechilor cadre adminis­trative, a acelui personal flotant, dubiet al statutului funcţionarilor, creaţie a determinantelor politice, îşi aşteaptă, cu fiecare zi, progresul Asistăm la un grafic, în care ver­ticalele şi oblicele sunt mai mult staţionare. N’am ajuns încă nici la bagdadi, necum la turnul de să­geată al catedralei, pe care va tre­bui să-l dureze primenirea cea mult aşteptată. E adevărat că publicul nostru deprins din fragedă pruncie, ba chiar şi mai dinainte, graţie edu­caţiei politice, nu prea înţelege a­­ceastă încetineală El ar vrea să se trezească a doua zi, cu alţi pri­mari, cu alţi inspectori şi prefecţi de poliţie, să vadă şi alte mutre, de­cât acelea cu care a obosit în­tâlnindu-se. Altfel se petreceau lu­crurile sub trecutele regimuri. Nu treceau douăzeci şi patru de cea­suri de la instalarea noului guvern şi telegraful, telefonul şi poşta şi comunicaseră decapitările şi sub­stituirile automate, pentru că totul era studiat, din opoziţie, cu luni de zile mai înainte, în veritabile ordine de bătae, comunicate confi­denţial şi ţinute sub zece chei în oasele de fier ale cluburilor res­pective, înscăunarea demnitarilor, provinciali sau de periferie, de la prima la ultima subtreaptă a­­că­rei ierarhice, se făcea aproape în acelaş timp cu instalarea noilor miniştri. Ori iată, îşi zice publicul nerăbdător, două săptămâni de când noul regim a preluat frâiele şi carul de triumf, merge la pas,— ca un car de triumf, e adevărat, — când ei l-ar vrea preschimbat în car de curse. Câte o listă de in­spectori, revizori şi subrevizori şcolari mai variază monotonia pe care în nerăbdarea lui de zece ani încoace, ar voi-o năruire sismică. Intre cutremurul din Messina şi progresia lentă a şarpelui de lavă a Etnei, la fel de eficace şi aceas­ta, el se hotăreşte pentru întâia. Dar să lăsăm imagina, care are desavantajul că ar putea fi înţe­leasă pe dos şi să vedem, întrucât publicul are dreptate şi întrucât noul regim nesocoteşte cele mai e­­lementare reguli de fortificare. Că nu le nesocoteşte se vede, în­cepe să se vadă din obiecţiile şi re­zervele cu care se însoţesc unele schimbări proectate sau în curs de executare. Şi ne gândim la ecouri­le din presa liberală. Dacă averes­­canii s’au tânguit de încetineala cu care se fac nouile numiri şi au încer­cat să acrediteze legenda că totul se datoreşte lipsei de oameni a na­­ţional-ţărăniştilor, — când pentru ori şi ce minte, greutatea alegerii este evidentă — liberalii în schim­b s’au pronunţat, împotriva schim­bării primarului Bucureştilor, nu pentrucă ar fi lucrat, dar pentru­­că nu s’ar mai afla un al doilea, împotriva dizolvării consiliului ju­deţean pe motivul că gravele acu­zaţiuni de dizolvare sunt simple pretexte şi împotriva înlocuirii ce­lor 32 membri ai Camerii de Co­merţ şi Industrie, pe motivul, in­vocat şi în moţiunea,­ea însăşi act de acuzare, votată de ultima întru­nire a consiliului, pe motivul că dacă au lipsit trei luni de la adu­nări şi că dacă au stânjenit cu inaniţia lor orice avânt al comer­ţului,­­ nu vor mai păcătui pe viitor. Iată deci, numai câteva in­dicaţii că opera de epuraţie, oricât de lentă, îşi urmează cursul, că noul regim procedează sistematic şi conform unui plan bine chibzuit, că aprehensiunile publicului, expli­cable psihologiceşte, sunt neînte­meiate. E numai un început. Căci nu avem nici un motiv să ne îndoim de conştiinţa obligaţii­lor noului guvern şi nici de a par­tidului naţional-ţărănesc, în totali­tatea lui. Partid şi guvern cunosc, din lunga luptă politică pe care au dus-o împotriva vechii mentalităţi, ce adâncă trebue să fie luarea de sânge pentru ca descongestionarea administrativă să însănătoşeze tru­pul buhav al Statului. Oameni din popor şi oameni de cultură, ei ştiu pe de rost poves­tea cuiului lui Pepelea, şi legende­le cu sirenele, vrăjitoare şi crude din calea navigatorilor, după cum nu le scapă nici marele tâlc al ca­lului de lemn introdus în Troia în ciuda protestelor lui Laoopon, de viclenia isteţului Ulise. Guverna­rea naţional-ţărănistă va trebui să instaureze, în decursul ei, un nou suflet, o nouă concepţie a gospo­dăriei publice şi pentru aceasta nu se va lăsa subminată — fiţi siguri — de nici un dar danaic, nici un fugar d© teapa lui Sinon nu va con­vinge să se introducă în cetatea inex­pugnabilă giganticul cal bur­duşit de agenţi înarmaţi ai vechiu­lui regim, pentru ca în miezul nop­ţii, pântecele animalului să nască ostaşi de iscoadă şi perie, în timp ce, la favoarea luminei de lună prietenească, flota din cine ştie ce Tenedos, anunţată de facla Elenei, să pornească într’ajutor. Nu, a­­vem convingerea, n’avem de ce să întrebăm, dimpreună cu versul străbun: Sic notus Ulyxes. Perpessicius Pe uşa d-lui Ion Răducanu, la mi­nisterul muncii, s’a pus un afiş: «Intrarea strict interzisă pentru samsari». Naivii, adică marea mul­ţime, vor spune: bravol lată încă o reformă necesară». Nărăviţii, a­­dică liberalii vor protesta: demago­giei lată de ce se ţine partidul care din opoziţie striga dimineaţa, la prânz şi seara că ţara e la margi­nea prăpăstiei. Eu unul nu-l voiu aplauda pe d- Răducanu, nici nu voiu deplânge reforma — dacă i se poate spune aşa, nu voiu aproba pe liberali şi nu voiu asculta cu satisfacţie mur­murele partizanilor cari, din spirit de intrigă, vor spune că d. Rădu­canu face glume răutăcioase ori dă dovadă de nepregătire politică. Eu unul voiu spune că d. Rădu­canu, redactând afişul ce şi-a lipit pe uşă, n’a făcut nimic. Sau parcă­­mi vine să spun că a făcut o gre­­şală şi ca om politic şi ca ministru. Ca om politic, pentru că nu-şi au noaşte ţara. Ca ministru, pentrucă nu şi-a înţeles datoria. Dar mai întâi, o lămurire. Se face o confusie între samsar,­­ care este un om de meserie destul de grea şi destul de lovit de parti­dele politice cari i-au luat o modes­tă pâine de la gură, spre a pune la îndemâna partizanilor fără scru­pule perspectiva repede îmbogăţiri, — şi sperţar, — care este o ecres­­cenţă parazitară şi esenţială a vieţii publice, politicianul exercitând pe­­ascuns nu o profesie avuabilă, ci un vinovat trafic. Desigur că d. Ion Răducanu la sperţari s'a gândit, şi nici decum la bieţii samsari lăsaţi, — prin dis­­continuitatea profesiei lor devenită inutilă, şi desultă printr’o concu­renţă nereală şi-un monopol bine păzit datând din epoca neutralităţii porciste şi consolidat în vremea ca­­lantzismului viutilist, — pradă ca­priciului ostil al guvernului de pro­­vopseală proprie. Ca ministru, şi mai ales ca minis­tru al muncii şi a ocrotirilor sociale,­­ Răducanu aplică o greşită tera­peutică maladiei, dacă vrea s’o com­bată cu afişe. O boală ca şperţul — şi agenţii ei, şperţarii — nu se com­bate cu persuasiune, ci cu crearea unui mediu defavorabil. Ori, cei mai duşmani ai sper­ţurilor din po­litică sunt samsarii de meserie. Cei dintăiu vor să se pricopsească; cei din urmă vor să trăiască. Comisio­nul modest şi legal este moartea sperţului îndrăzneţ şi ilicit. Culti­varea samsarilor de profesie, oa­meni cari se preling sfioşi pe uşi cu oferta onestă, va duce la stăr­­pirea sperţarilor, politiciani cari cari bat cu pumnul în masă şi silu­esc aprobarea ministerială a ori­cărei pretenţii de jaf în averea Statului cu votul lor, cu interpela­rea şantajistă sau numai cu «şue­­laş de la Capşa. De aceea, iau apărarea samsari­lor a intermediarilor utili legali şi universali, cari sprijinesc din par­tea unei case de comerţ o ofertă cin­stită, cari pun în contact cumpără­torul cu vânzătorul, cari nu exer­cită presiuni, politice, cari nu com­promit pentru că nu prostituiază vre’o instituţie, — împotriva sper­­tarilor totdeauna politici, cari pro­pun slujbaşilor publici — dela mi­nistru la copist — împărţeli mur­dare, corup aşezăminte, discreditea­ză partide şi seamănă desnădejdea în conştiinţe. Nu propun d-lui Ră­ducanu, schimbarea afişului cu un altul pe care să scrie: «Lăsaţi sam sării să vină la mine». Ar fi prea mult. Dar, ca ministru al­ Ocrotirilor sociale,—îi ofer (gra­tuit) ideea, — spre meditaţie, în tim­­pul câştigat graţie avizului lipit pe uşă. tdv ----------COXXXCO----------­ D. Vintilă Brătianu e inconsola­bil. Felul în care a trebuit să «se retragă» de la guvern, precum şi tulburările din lăuntrul partidu­lui său, l-au forţat să se convin­gă în sfârşit că liberalii nu mai stăpânesc evenimentele şi împre­jurările, şi că perspectivele îi sunt mai degrabă sumbre. Nu numai în cea ce priveşte şefia partidului, unde opera de subminare daoistă face progrese văzând cu ochii,­­ dar şi în privinţa soartei partidu­lui însuş. De aceea, nepărăsind grandiloc­venţa caracteristică oficialităţii li­berale, d. Vintilă Brătianu dă lo­vituri desperate în dreapta şi în stânga, neînţelegând că prin a­­ceasta mai mult îşi strică situaţiei sale şi aşa destul de mizere. Lucrătiura în străină­tate Şeful liberalilor a sfârşit prin a înţelege că una din pricinile că­derii sale precipitate stă în proas­ta părere pe care străinătatea a avut-o despre d-sa. De aceea cre­de că cea mai bună metodă de­­u­nal, cel puţin tratativele de îm­prumut pe care acesta le duce în Paris în acest moment. Nenorocul d-lui Vintilă Brătia­nu e că, perfect orientată asupra stărilor de la noi, străinătatea a dorit un guvern Maniu şi îi acor- ANCHETE POLITICE Desperat de felul în care a fost gonit de la putere, şeful libe­ralilor vrea să compromită creditul guvernului şi al ţării. Doi cai de bătae : chestia dinastică şi comunismul cru împotriva d-lui Maniu este dis-­ dă cel mai larg credit. Evenimen­­creditarea în străinătate.­­ te pe cari le aşteptăm din zi în zi. Aci stă sensul atacurilor repeta-! me v°r confirma, te pe cari «V »torii» le dă împo­triva naţional-ţârăniştilor pe tema stupidă a legăturilor cu comuniş­tii, — atacuri a căror ţintă e să compromită dacă nu chiar guver­Al doilea instrument de luptă al d-lui Brătianu este... înfricoşarea Coroanei şi a Regenţei. Toate şti­rile fantastice sunt puse în circu­laţie. Ultimul cuvânt al d-sale, pe care l-a transmis Regenţei a fost a­­meninţarea cu răsturnarea... din partea naţional-ţârăniştilor. Că pre­tutindeni se râde? E adevărat. Dar d. Vintilă Brătianu nu dezarmează. Astfel, în ultima sa cuvântare de la club, şeful liberalilor a ţinut să sublinieze că d. Maniu pluteşte încă — în chestia constituţională — în echivoc. Pe când d-sa o... în­chisese. Asta se cheamă seriozitate de om politic. Dacă o închisese, cum mai e d. Maniu în echivoc ? O în­chisese pentru d-sa personal ? Căci, ainimaiii, nici pen* ii*u d. Das®a nu o închisese. Ori fpsa­se d. Vintilă Brătia­nu nu știe cu ce gânduri se foșnea d. Duca în preaj­ma lui 3 Nosembrie? Şah la Regenţă Înfăptuiri şi nădejdi Acest sfârşit de Noembrie, rezu­mă şi închide o epocă de luptă de zece ani. Când poporul s'a întors, biruitor şi însângerat dela Nistru şi de pe cste mai depărtate maluri ale Du­nării, a fost întâmpinat, pe linia satului, de sbirii guvernului, cari l-au despodobit de arme şi flori i-au pus la m­âini şi la glezne, că­tuşele stării de asediu, şi i-au în­­năbuşit glasul, sub căluşul cenzu­rii. Acest contrast, între lauri şi lanţuri, între hotarele împlinite pe un cuprins semănat de trofee şi cruci, şi un norod umilit pe loturile de expropriere, era răsplata derizo­rie şi sfruntată, a unui crâncen sbucium­ de treizeci de luni. Elanul de liberare naţională, fu­sese brutal stăvilit la sforţarea mi­litară. Cu toate disproporţionatele pierderi, îndurate din pricina ne­­pregătirei diplomatice şi tehnic-os­­tăşeşti, mulţimile trezite de fulge­rul eroismului, îşi simţiau încă des­tule puteri să-şi susţină elanul care le-a purtat peste munţi şi ape, şi să-l folosească în opera dificilă a păcii. Răspunderile, excluderea par­tidelor nevrednice de la conducerea statului, reformele politice şi so­ciale, unificarea sufletească, desţe­lenirea bogăţiilor inerte ale celui mai dăruit pământ al continentu­lui, toate aceste realizări fireşti şi urgente, şi cari cereau colaborarea liberă şi entuziastă a masselor, au fost zădărnicite de un pumn de u­­zurpatori, la adăpostul stării de a­­sediu şi a cenzurii. Domnia nedrep­taţii nu se putea prelungi vremri de zece ani, decât pe această baza devenită, prin încheierea păcii, ne­­legală, a stărilor excepţionale Rând pe rând, reformele au putut fi eludate, falsificate sau peticite. Exproprierea prilejui îndelung, fa­voruri şi jaf. Din votul obştesc ieşi parodia grotescă şi deprimantă a alegerilor. Indicaţia parlamentară, în perindarea guvernelor, iu­­ii or­eun­ă cu bunul plac al puterii exe­cutive, prizonieră şi ea. Batjocura se perpetua, fireşte, numai cu spri­jinul unităţilor de pază şi poliţie, deviate de la lege cu hatâruri şi bac­şişuri, a rezultat, de azr, corupţia administrativă şi abuzul celor mici corespunzând neruşinării de sus. Efective hipertrofice de jandarmi şi spioni. Iar cenzura strangula ori­ce protestare, orice control asupra anarhiei crescânde şi a bandistis­­mului deslănţuit. Astfel a luat naştere şi s’a des­­voltat până la duşmănie, antago­nismul dintre guvernanţi şi ad­ministraţie,­­ şi naţiunea opri­mată, desnădăjduită şi, în cele din urmă, în stare de falsă răsvrătire faţă de pseudoautorităţile dictato­riale. Fiindcă, în cele din urmă, instituţiunile constituţionale, au devenit simple simulacre. Nu ser­veau decât la falsa ratificare a ac­telor de simili-guvernăm­ânt ale ti­raniei. Iar societatea românească, dezorientată, amintea expresia fai­moasă a lui Tit-Liviu : părea că «nu mai suportă nici viciile, nici remediile». Acţiunea partidului naţional­­ţărănesc s’a îndreptat, cum­ era fi­resc, spre temelia râului : ilegali­tatea. Şi a reclamat, cu un glas care a răsunat peste ţară, până departe, reintrarea în lege, resti­tuirea drepturilor furate. Un sin­gur argument servea, uzurpatori­lor, la menţinerea stărilor excep­ţionale, a stărilor propice uzurpa­ţi­unei şi cortegiului ei de turpitu­dini : argumentul patriei în pe­ricol, necesităţile apărării naţio­nale. Guvernul nou, s’a adresat deci armatei : ameninţă, vrea sa­bie, hotarele ? S’a pitulat, înlăun­tru, vreun duşman primejdios ! Şi e nevoie de suprimarea libertă­ţilor şi a controlului, pentru apă­rarea patriei . A răspuns oastea: nu ! Şi man­tia care ocrotea uzurpaţi­unea, e smulsă. Noaptea stăvilită de o vra­jă rea, zece ani, asupra ţării, şi somnul blestemat oprit în con­ştiinţe, s’a risipit. Făt-frumos se deşteaptă în zorile nouă. Pentru a-i chezăşui un cer liber şi un aer sănătos, s’au luat măsuri ca tem­­nicierii, involuntari, să se întoar­că la vetre. Şi din clipa când legile au fost puse la adăpost de orice nouă atingere pângăritoare, încre­derea care renaşte în ţară şi în străinătate, îngăduie o muncă nouă de cu adevărat incalculabile transformări. Ultimele declaraţii ale d-lui Maniu trasează între două linii suitoare la nesfârşit, dru­mul viitorului , sub regimul legi­lor, realizat, pe baza liberilor a­­legeri, clădirea statului agrar, cu restaurarea valorilor noastre de producţie, fără nesocotirea intere­selor unei industrii în pruncie. Şi ajutorul, întru acestea, al capita­lului străin care, până acum, şo­­văia la hotarele unei ţări bântuite de dezordinea stărilor sule. E o perspectivă fantastică şi nu e totuş decât restabilirea realităţi­lor schimonosite de închipuirea in­teresată şi perversă a opressorilor isgoniţi. I. Vinea excepţia­ D. IULIU Maniu SABOTARE... Quamvis sínt sub aqua Sub aqua maledicere tentant. Ovid (Metamorfoze) Cine cunoaşte mecanismul unei schimbări de guvern îşi poate da seama de sarcina supraomenească a unui cabinet de curând instalat. S’a constatat un fapt curios: partidul liberal hulit de întreaga ţară, dispune de cei mai fanatici partizani — nu numai în sânul par­tidului — uneori chiar în rânduri­le acelor cari au avut de suferit mai mult de pe urma acestui par­tid. Există o explicaţie a acestui fe­nomen psihologic. Cetăţeanul are o pregătire politică destul de ru­dimentară. II impresionează pres­tigiul guvernărilor îndelungate: raportul cu oamenii «la putere» îi gâdilă vanitatea, iar laşitatea fi­rească a românului «mijlociu» face să încline balanţa simpatiei sale interesate spre cei cari ani dearân­­dul au deţinut slujbe şi demnităţi în stat. Bieţii oameni, săraci, umili şi simpli, vor fi totdeauna gata de a bârfi pe unul «de ai lor» care a reu­şit să se ridice cu o treaptă mai sus pe scara ierarhiei sociale, vor primi cu neîncredere mâna întinsă prieteneşte şi invidia lor nu se va opri nici în faţa unei trădări. In schimb, vor cerşi cu nerăbdare greu stăpânită salutul sau invita­ţia unei rude bogate, sau a unui «om al zilei» chiar dacă acesta nu îi gratifică decât cu indiferenţă sau dispreţ. Neînţeleasă taină a sufletului omenesc în care scăderi­le colective întunecă adesea sclipi­rea preţioasă a caracterului. Ani, decenii dearândul, liberalii au ştiut să pervertească minţile, să utilizeze otrava delaţiunii, mirajul corupţiei , pentru a stăpâni şi in­fluenţa în mod ocult destinele ace­stei ţări. Azi stau faţă în faţă două con­cepţii, două lumi: deoparte naţiu­nea conştientă, hotărâtă să dea o nouă îndrumare destinelor ei, de cealaltă parte farizeii, profitorii, traficanţii, cu tot cortegiul lor de slugi, cari cu machiavelică consec­venţă au destrămat disciplina su­fletească, au sfărâmat icoanele şi au distrus tot ce era curat în cre­dinţa şi în năzuinţele acestui neam. La această răspântie se va face numărătoarea acelor cari înţeleg să lupte pentru marea cauză a re­­naşterei româneşti. Nu trebuie să încapă nici o trans­­acţie în desăvârşirea acestui pro­ces. Fierul roşu trebuie să ardă in­failibil şi fără milă toată cangre­na care s’a întins, oricât de sus, în aparatul administrativ al ţărei. Posturile avansate liberale stau de veghe prin secretariate genera­le, prin consilii superioare, legisla­tive, technice, administrative, dis­ciplinare, prin consilii comunale sau de administraţie la Banca Na­ţională, Căile Ferate, Regie, în Coo­peraţie, cuibărite în corpul ingine­rilor, al agronomilor, al Ingineri­lor silvici, în cluburi, uzine comu­­nale şi alte societăţi cointeresate. Un întreg sistem de tranşee — un fel de linie Hindenburg — or­ganizat cu o savantă şi minuţioa­să strategie leagă între ele Uniu­nea industriaşilor, asociaţia Băn­cilor, Camerile de comerţ, cele a­gricole şi Uniunile lor, creditele, so­cietăţile de asigurare, diferitele c­artel­uri de zahăr, de hârtie, de spirt, ori­ce grupare care poate ju­ca un rol în viaţa de stat. Până în anticamera celor mai înalte demni­tăţi a pătruns aceasta invizibilă francmasonerie: coaliţia fraudei, a neputinţei şi a lichelismului. Cum să guvernezi cu asemenea elemente, cari totuşi constituiesc întreaga ostatură administrativă a statului, fără a intra, din prima zi, în conflict cu acei cari cred a (Citiți continuarea în pagina 11-a). ------------00 ----­Ziua de azi Ori­cine are dreptul să descoperă într’o zi, că numele pe care’l poar­tă, nu mai corespunde veleităţilor, lui sociale, presupunând că ar exis­ta vr’un raport între nume şi per­soană. Că sunt, în adevăr, nume greu de rostit într’o societate alea­­să, cu deosebire apăsând pe silabe­le delicate, nu este de tăgăduit. In­să dacă lipseşte intenţia, pronun­ţarea devine banală. Dacă d. Cu­­rescu — şi derivatele — nu poate fi mândru ca un Montmorency de o pildă, de sicr­iada familiei sale, nu înseamnă însă că d. Chon, căruia o literă îi evită confuzia ce s’ar­ provoca pe franţuzeşte, ar avea dreptul să râvnească la un nume istoric. Este, totuşi, ceea ce se constată, verif­icându-se listele publicate de către ministerul de justiţie pentru autorizările de schimbări de nume. Găsim, astfel, în cele mai recen­te, că d. Grunau vrea să se numeas­că Hor­ia Rosetti, iar d. Schwartzen­berg să-şi zică Solescu. Vechea fa­milie boerească moldoveană Ro­­setti-Solescu ar furniza deci o na­ţionalizare excesiv de luxoasă d-Ion Grunau & Schwartzenberg, care nu­ mai socotesc de actualitate termina­logia biblică. Este un abuz... Horia Rosetti a fost unul dintre fiii lui Cost­ache Rosetti, întemeetor al ideologiei politice şi gazetăreşti în România, şi Horia şi Rosetti separat înseam­nă ca nume două etape istorice na­ţionale în evoluţia morală a na­ţiei aceştia. La­olaltă, Horia Ror­setti a fost numele unui exemplari de rasă al cavalerismului şi bărbă­ţiei româneşti. D. Grunau exagerea­ză­. Dacă din numele Rosetti n’ar mai fi rămas decât uliţa — şi încă ar avea dreptul să protesteze con­tra unei năvăliri barbare echiva­lente cu un sacrilegiu. In aceeaşi listă se mai vede că d. Chon — cu sau fără h — vrea să-şi schimbe numele în Corvin — nu spune dacă şi Matei. Este numele unui mare rege al Ungariei, al că­rui monument grandios în principa­la piaţă a Clujului, a rămas neatis, cum se şi cuvenea, şi nici chiar somptuositatea lui masivă nu pare să intimideze aspiraţiile istorice ale atât de numeroase familii Chon. Legea schimbărei numelui lasă latitudine celor ce s'ar simţi le­zaţi, să facă opoziţie contra in­cursiunea amatorilor nerespectuoşi de chemări la care nu au dreptul. Dar şi ministerul public are căde­rea să pue conduşii defavorabile unor prea îndrăzneţe tentative. O mare familie se poate stinge până la ultimul vlăstar. Nu înseamnă că nobilul nume — nobil prin tre­cutul şi istoria lui — să cază in domeniul public la dispoziţia celui dintâi venit, despre care adesea nici nu se ştie de unde e venit. Ce ar fi dacă neamurile ilustre care au făcut gloria Domniilor şi pravilei vechilor ţări româneşti ar reapare nominal în România între­gită sub trăsăturile caracteristice ale d-lor Grunau, Schwarz or Pur­­ghel, persoane tot atât de onorabi­le ca Popescu, Ionescu, or Proto­­popescu, dar tot atât de puţin ca şi acestea îndreptăţite a se chema Muşatini, Basarabi, Drăcu­­neşti Cantemir, etc. C. G. (Citiţi continuarea în pagina 11-a). Literele franceze sărbătoresc rea­bilitarea lui Charles Baudelaire, tradus în faţa contemporanilor pentru acuzaţia de a fi scris, cu strălucit talent «Florile Răului». In treacăt fie zis sunt poezii cam­ departe de a-şi compromite auto­rul, reabilitează cititorul care te admiră. Cu această ocazie se pune iarăşi în discuţie cenzura moralei în literatură. Fără să pledăm aci amoralismul în artă, găsim necesar nu numai pentru completarea rândurilor de mai jos, cât şi pentru a exprima un pios omagiu scriitorului care a fost unul dintre oamenii cei mai plictisiţi din secolul al 19-lea să ne reamintim că nici în trecut la SEMNĂRI de C. NESTOR au morala şi literatura nu prea făcut casă bună. Epicur­a (cine n’ar spune că dânsul avea toate motivele să fie mai puţin exigent?) socotea arta con­trară virtuţii, iar mai încoace pe linia timpului, morala mahomeda­nă o surghiuneşte în categoria preocupărilor imorale, declarându se chiar contra statuilor şi tablou­­rilor . Mai târziu se pare că mentali­tăţile au evoluat. Te poţi duce cu părinţii să vezi o expoziţie după cum poţi prea bine admira la un colţ de stradă o statue care în graba de a încre­meni în piatră sau în bronz a ui­­tat să-şi facă toaleta, dar sunt u­nele cazuri (Flaubert, Baudelaire, Carducci, Victor Margueritte) care ne îndreptăţesc să sperăm că pu­ritanismul în artă n’a apus încă. In genere oamenii bisericei şi al unei morale ce va înţelege com­promisul, continuă să socotească arta drept o fată frumoasă care zbughind-o de acasă într’o seară cu clar de lună, a luat calea pu­ţin romantică a prostituţiei. De altfel, Charles Baudelaire este în bună companie. Acelaş scandal l’a stârnit opera sa ca şi scrierile lui Proust şi André Gide. Despre acesta din urmă Henri Bé­raud spunea că «natura are oroa­re de Gide». Béraud n’are oroare de scandal şi a întreţinut multă vreme campania contra celui care îşi sfătueşte amical contimporanii ca, în materie sexuală, să se în­ţeleagă între ei. Evident că literatura gideiană izvorăşte dintr-o curiozitate puţin normală. Baudelaire ne-ar spune însă că totul depinde de exigenţe. Ne-ar apare mai normală când ne gândim că inteligenţii din se­colul al 20-lea îi trebue altceva decât descripţii anoste, sentimente căutate de veacuri sau banalităţi de o exasperantă banalitate. Alte domenii trebuesc explorate; senti­mentul de plictiseală care, pe zi ce trece devine mai acut, îşi cere cu insistenţă dreptul la alte ori­zonturi estetice. Inconştientul este pus la contri­buţie şi vâna morbidităţii stoarsă până la epuizare. Indiferent, de ce spun puritanii, arta nouă, aşa zisă «imorală», corespunde unei necesităţi mintale, unei curiozităţi ascuţite cu apetituri înclinate spre anormal. Gide şi cu Proust au meritul de a fi strâns o bogată re­coltă pentru satisfacerea acestei curiozităţi. Dar acum vine partea intere­santă. Ni se poate obiecta foarte uşor, cu atât mai uşor cu cât con­secinţele sunt anulate de însăşi obiecţia, că tineretul se depravea­ză prin asemenea lecturi. Dar ştiinţa se ocupă şi ea cu proble­mele puse de Gide. Mai mult încă, ştiinţa cercetează astăzi cam­ sunt motivele pe-­ mână pe necrofil să găsească pasiune din posesiunea cadavrelor. Nu este o temă tratată de Baudelaire, Gide sau Protest dar nu se aud proteste. Se împru­mută prea mult prestigiu artei uitându-se că «templul Venerei» stă deschis. Cine este credincios îl va vizita, cine este abstinent va dispreţui cu drept cuvânt acest sacerdoţi­u şi va sta acasă. Cam acelaş lucru se întâmplă şi cu cărţile «imorale». Ce-l care va practica un nou viţiu cetindu-l pe Gide sau Proust va comite o mare impietate blestemându-i. Culpabilii se pot găsi în altă parte decât în paginile acestor cărţi. Discuţia îşi poate lărgi cadrul, examinându-se şi viitorul artei în funcţie de o morală prea rigidă şi atunci ne-am întreba câte ope­re s’ar fi scris dacă literatura ar fi fost înlăturată de legile unei morale prea doctrinare.. Pentru că este vorba de prefe­rinţe capricioase, înclinăm a privi

Next