Cuventul, martie 1929 (Anul 5, nr. 1386-1416)

1929-03-01 / nr. 1386

ANUl al V-lea. — No. 1386. REDACŢIA ţii aUMIM&t KA­­­IA BUCUREŞTI, Str. SAR1NDAR No. 4 BUCUREŞTI «Pi­pcnn I 378.10 ADMINISTRAŢIA TELEfON 1 379­ , REDAcţiA Director politic:­­ TITUS ANACOVICI Director : C. GONGOPUL. ( Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETARII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER *Str. Eug. Carada (fost Karaghtorghevici 9). Telefon 311/04. 6 PAgiNI 3 LEI Vineri I Martie 1929 «min, im- tti r—in i -r~a DISCURSURILE dela Varşovia de C. GONGOPOL Alianţa şi prietenia polonă­­rom­ână au avut o nouă şi impre­sionantă consacrare prin vizita la Varşovia a d-lui G. Mirones­­c­u, ministrul nostru de afaceri străine. Primirea făcută reprezentan­tului României a provocat aci o satisfacţie unanimă. Peste for­mele protocolare ale întrevede­rilor de acest fel s’a aşternut, sensibilă şi îmbucurătoare, cor­dialitatea unor sentimente re­ciproce care dau tratatelor poli­tice dintre naţiuni cea mai soli­dă învestitură morală. Discursurile de la Varşovia au exprimat într’un limbaj cuprin­­zâtor şi sugestiv şi latura sufle­tească puternică a temeinicei raţiuni politice, care a apropiat atât de strâns cele două state. După actul de la Moscova, al cărui preambul a slujit să dove­dească odată mai mult realitatea şi trăinicia legăturilor polono-ro­­mâne, manifestaţia recentă de la­­Varşovia, înseamnă o a doua de­monstraţie pacifică a alianţei noastre. Protocolul Litvinov, care putut să pară la început şi un abil sondaj al valorei de fapt a acelei alianţe, i-a pus în lumină armătura. Cuvintele rostite acum la Var­ş­ovia de către d-nii Zaleski şi­­ iron­eseu i-au precizat cu elo­­cinţă caracterul. Din configuraţia mondială, fa­ţă de care s-au banalizat toate calificările pejorative, lumea ieşit, învingători şi învinşi, cu o egală oroare a războiului. Pu­ţin a lipsit ca o imensă catastro­fă să înghită tot capitalul de ci­vilizaţie a câtorva secole de efor­turi. Crearea Societăţii Naţiuni­lor, faţă de care mulţi încă din­tre noi nu-şi pot aling­a îndoeli­­le, n’a însemnat în ultima ana­liză realizarea ideaţiunei misti­ce a unui vizionar, ci transpu­nerea într’o organizaţie concreta a unei iluziuni universale. Inte­­meitorii Ligii Naţiunilor au cu­les din conştiinţa sfâşiată a unei lumi întregi speranţa dureroasa, căci mereu adumbrită, a definiti­vei curmări a războiului.. Dar viaţa cu realităţile ei per­manente este o verificare conti­nuă între aşteptări şi posibili­tăţi. Naţiile cele mai puternice au înţeles cele dintâi, că geogra­fia politică desenată de tratate nu poate fi cu linişte închisă în­tre scoarţele unor convenţiuni mai mult morale. «Conventul» de la Geneva a devenit şi o arhivă­ de tratate parţiale, care sub eti­cheta mai blajină de «pact» sau­­de «acord» nu reprezintă de­cât tot atâtea garanţii laterale îm­potriva revenirei flagelului. «Si vis pacem para pacem», formula înscrisă pe interiorul cu­tiei, în care a fost oferit d-lui Kellogg, la debarcarea sa în Franţa, tocul de aur cu care s’a iscălit pactul ratificat de cu­rând şi de Camerele noastre, re­zumă de fapt precauţiunile po­litice ce se iau pretutindeni pen­tru preîntâmpinarea războiului. De­sigur, ceva care nu exclu­de şi pregătirile militare. Ce ar însemna teancurile de pergamen­te parafate cu solemnitate, dacă în eventualitatea cea rea n’ar exista şi forţa indispensabilă d’a le face respectate? De când Sta­­tele-Unite a luat prima iniiativă a conferinţelor de dezarmare, flota de răsboi americană a cres­cut în proporţii alarmante — pentru Anglia. Căci nimic nu stimulează legitima groază de război, ca agravarea riscurilor pentru or­ce agresor. Iată filosof­ia pacifistă care uniformizează caracterul politic al tratatelor de alianţă actuale. Cât timp Liga Naţiunilor ră­mâne un organism teoretic al păcei universale, naţiile care vor să-şi asigure cât mai multe garanţii pentru liniştea şi pacea fecundă la care aspiră şi la care au dreptul, vor continua să şi le caute şi în zone mai restrân­se. Astfel s’a născut Mica­ Inţe­­legere, astfel dăinueşte tot mai consolidat tratatul nostru cu Po­lonia. S’a spus şi acum la Varşovia dacă pe acest acord politic s’a putut altoi şi o prietenie robustă, este nu numai identitatea de cultură, dar şi amănuntul hotă­râtor că în sfera egoistă a inte­reselor fiecărui Stat, nimic nu ne poate depărta, totul ne apro­pie. Iar de asupra tuturor acestor contingente de însemnătate va­riabilă se ridică — cea ce limba­jul diplomatic trebuia să igno­reze, dar conştiinţa celor două popoare nu uită nici o clipă — sentimentul unic şi neclintit de apărare naţională al amândorora, gardă la fruntariile lor al drep­tului de viaţă şi de desvoltare pacifică şi rodnică pe un pă­mânt inviolabil." Un ••• episcop sincer P. S. Lucian publică în «Cronica Romanului» părerile Sale asupra rătăcirii Sf. Sinod. Mărturisesc că P. S. Episcop Lucian dezarmează prin sinceritate. Ascultaţi părerile Prea Sfinţitului: r,.., «Dacă admite ziua învierii la 22 Aprilie după calendarul Iulian, a­dică 5 Mai după calendarul în via­ţă, atunci nesocoteşte canonul ni­­cean, care pentru sărbătoarea Paş­tilor stabileşte intervalul de timp de la 22 Martie până la 25 Aprilie. Nici mai curând, nici mai târziu A doua: admiţând prăznuirea Paş­tilor la 5 Mai (22 Aprilie vechiul ajungea la ziua de 29 Iunie, adică la sărbătoarea Sf. apostoli Petru şi Pavel, înainte de a se fi început postul care este prescris şi care tre­bue să premeargă acestei sărbători Postul ar trebui să se înceapă la Iulie, adică după Sânpetru. Va să zică se suprimă postul sfinţilor . Admiţând serbarea Paştilor după calendarul îndreptat şi în deplină conformitate (7) cu canonul nicean, adică pe ziua de 31 Martie, dădea peste inconvenientul, că avea să ser­beze Paştile înaintea evreilor şi că nu se găsea în comunitate cu bise­ricile ortodoxe răsăritene, cari nu şi-au îndreptat calendarul. In faţa acestei alternative s’a în­trebat: care dintre aceste două so­­luţiuni ar fi primită cu mai multă linişte sufletească din partea cre­­dincioşlor noştr?» Va să zică, vedeţi, toată chestiu­nea era să se ştie care soluţie pro­voacă mai puţin scandal. De un ADEVAR, mai presus de orice preo­cupare oportunistă, nici vorbă! Mă rog, se mai poate replica ceva ! De altfel P. S. Lucian este un spi­rit eminamente împăciuitor. Părin­tele Episcop admite că «noi oame­nii suntem supuşi greşelii şi nu ne putem împodobi cu atribuţii de in­failibilitate». Prin urmare, «noi, oa­menii». Dar soborul ! Dar conlucra­rea Sf. Duh, astea treburi omeneşti sunt ! Să nu insistăm. Cred că toa­tă lumea e lămurită. Aş avea însă o întrebare de făcut. P. S. Lucian, după atăţia alţii, scrie: «...canonul nicean, care pentru săr­bătoarea Poştelor stabileşte interva­ul de timp de la 22 Martie la 25 A­­prilie». Nu ar voi P. S. sau altcine­va să ne dea şi nouă textul acestui canon ? Ca să se isprăvească odată cu lucrurile neserioase. N. I. -ooxxxoo- II De aproape două luni, mai timid întâiu, mai îndrăzneţ apoi şi în fine cu scandal şi cu ameninţări se alarmează ţara şi streinătatea, se­ntimidează poate, guvernul,­­ cu «primejdia din Basarabia». Am arătat că nici informaţiunile noastre nu sunt prea liniştitoare. Foamete sau bolşevism? Dar în timp ce noi rezimam toată îngrijorarea pe foametea ce băntue cinci judeţe basarabene şi pe revol­ta creştină împotriva Pascaliei, alţii fac să cadă accentul pe agitaţiile comuniste indigene, pe propaganda bolşevică de peste Nistru şi pe o «slăbiciune a guvernului» ţinut în frâu, de-a nu se amesteca cu «mâna tare» de către d. Stere. Acum vre­o două luni a făcut d. Mirto, subsecretar de Stat la interne, o anchetă. Liniştitoare au fost con­cluziile ei,­­ dar acuzate de părti­nire. (De părtinire a cui ? A guver­nului ? Dar nu e guvernul mai in­teresat de linişte decât d. Vitilă Bră­­tianu şi Averescu şi ceilalţi «mari români» !) Au fost însă puse la în­doială acele confuzii. Acesta e faptul. Foamete sau bolşevism, sau una şi alta, sau împreună, — chestiunea este că lumea politică se agită pe «primejdia din Basarabia». (Am dez­văluit substratul politic şi interesul averescano-liberal, de-a agita. Dar agitaţia continuă...) O nouă anchetă Actualmente se află în Basara­bia d- H. Cihoski, min­strat de răz­­boiu şi d. D- R. Ioan­it­escu, subsecre­tar de stat la Interne într’o nouă anchetă. Evident, forţa probatorie a concluziilor d-lui general Cihoski va fi mult mai mare decât a orică­rui om politic. Am zice : va fi fi definitivă. Dar va fi, poate, încă pusă la îndoială. Reaua credinţă şi interesul politic când se unesc,­­ nu pot fi dezarmate. Aşa că, oricum­ ar fi concluziile anchetei ministrului de război­, şi, desigur, sumară, fiind făcută în câ­teva zile doar — şi fără să le cu­noaştem încă — bănuim că agita­ţia politică va continua. O propunere, anchetă parlamentară De aceea, ignorând intenţiile gu­vernului ca şi dispoziţia opoziţiei, am face o propunere, care, dacă s’ar realiza ar da putinţa şi guver­nului şi opoziţiei nu numai să cu­noască realitatea (pe care s’ar putea ă n’o dorească sau să nu o poată, anchetând separat, cunoaşte!), — dar să-i silească să se ajute a găsi mijloacele de-a «salva Basarabia» fie de foame, fie de bolşevism, ori de-amândouă calamităţile , să se facă o anchetă parlamentară în Ba­sarabia. Guvernul, dacă e sigur de el — şi nu vedem de ce n’ar fi, n’are de ce s’o respingă, iar «opoziţia de ordine», dacă e de bună credinţă, nu are de ce să n’o propună. Şi vice­versa, chiar. Oricare ar fi concluziile anchetei parlamentare, — şi s’ar putea face în două săptămâni, urgent, — însă s’ar câştiga mai mult pentru Basa­rabia, căci de ea este vorba­ de in­teresele ei, care sunt ale ţării în­tregi, una şi indivizibilă, căci s’ar lua măsuri eficace şi imediate dacă e cazul, sau s’ar curma agitaţia a­­larmiştilor ordinei ameninţate. La urma urmei, — este aproape tot aşa de primejdioasă criza basarabeană, — ca şi alarma ce se dă aici. In ori­ce caz, s’ar curma polemica prea mult prelungită dintre guvern şi o­­poziţie, pe­ o chestiune care nu poate f­i obiect de polemică politică. ANCHETE POLITICE Pentru liniştirea Basarabiei, ca şi pentru calmarea alarmiştilor Opera de provocare a liberalilor Partidul liberal e ocupat, actual­mente, de situaţia din Basarabia, pe care o scontează cu pred­­ecţie la bursa bunului oposant. Fireşte că nimeni nu poate face, din atare preocupări, o vină unei grupări po­litice. Grija pentru situaţia mora­lă şi materială a unei provincii tre­bue să fie cea dintâi dintre grijile de cetăţean şi de om ale ori­cărui ins politic. Rămâne de văzut însă temeiul de bună credinţă care se pune în a­­ceastă chestiune. Situaţia Basara­biei nu este, de­sigur, din cele de invidiat. Câţi­va ani de-a rândul de secetă au dus la o stare de spirit destul de echivocă, şi au deschis larg perspectivele de agitaţie ale pescuitorilor în apă tulbure. Ele nu trebuesc confundate însă cu în­suşi spiritul obştesc, şi mai ales să ţese, al acestei provincii, după cum acţiunea întunecoasă şi tot­deauna suspectă a d-lui C. Stere şi a puţinilor săi acoliţi, tolerată de liberali până la complicitate cu încercările lur de a-şi reface, în alte partide, virginătatea pierdu­ta a unei conştiinţe împovărate, a­tunci când aveau datoria să o cur­me La zid, nu trebue nici ea fiartă în aceiaşi oală cu spiritul partidu­lui naţional-ţărânesc. Basarabia se află clar, astă­zi, în­tr’o situaţie dificilă, şi solicită, ca atare, luarea aminte a guvernului De aici însă şi până la campania alarmistă pe care o duc ziarele naţional liberale deosebirea c­ea de la dorinţa de informaţie până la acţiunea de agent provocator. Zil­nic se scot astfel şi se tipăresc cu cele mai groase litere şi cu cele mai răspândite t­ragii pasag­i­e cele mai provocatoare ale obscure­lor foi comuniste, punându-se, pe calea aceasta, literatura lor perni­cioasă la îndemâna naivităţii între­gei masse de cititori amatori de atari experienţe. Nu există foaie, nu există informaţie, la Budapesta, la Riga sau aiurea, care să nu fie cu grije retipărită de trei sau pa­tru ori, comentată ca o realitate i­­mediată şi iminentă, şi transmisă, apoi, ca atare, întregei suflări ro­mâneşti-Este explicabil, deci, că o stare de sprit alarmantă şi alarmistă se creiază tocmai pe calea aceasta, în ţară. Şi campen?­» Aceasta du­rează de săptămâni şi de luni de zile. Or, se pune, în faţa acestei acţi­uni, temeinic, întrebarea, menită să pună la îndoială, a sincerităţii ei, şi răspunsul acestei întrebări e neîndoios în defavoarea opoziţiei. Alarma dată astfel de liberali apa­re ca o adevărată operă de provoca­re şi de instigaţie întreprinsă în cadrul nemulţumirilor iscate pe urma dificultăţilor din Basarabia, numai pentru a creia situaţii în­curcate guvernului. Falimentul moral al unei atari acţiuni este, evident, sigur, şi el nu poate decât să se reverse, în­treg, asupra autorilor ei. Intere­sează însă paralel cu lucrul acesta şi situaţia pe care şi-o creiază par­tidul liberal faţă de ţară şi de fac­torii răspunzători pe urma atitudi­­nei lui într-o chestie pur naţională-Un partid de guvernământ, cu răspunderile, deci, pe care partidul liberal ţine să şi le asume, pentru zilele de paradă, având conştiinţa primejdiei de care tot vorbeşte, ar avea datoria imediată de a-şi pune mijloacele de care dispune pentru înlăturarea ei la dispoziţia guver­nului ţărei. Nu face lucrul acesta însă, deci lasă deschisă poarta pen­tru bănuiala că, sau nu e de loc con­vins de primejdia pe care o flutu­ră sau că, şi atunci se vădeşte vi­novat până la criminalitate, îm­pinge la ea pe căi piezişe pentru a profita, apoi, de starea de fapt a unei primejdii dezlănţuite. Şi­stfel partidul liberal se află el în plină tactică bolşevică. Deo­parte are aerul că stă pe terenul unei excesive griji a ordinei de stat, iar de altă parte, din chiar a­ceastă poziţie ,atacă cu toate ar­mele unei pernicioase propagande această legalitate. Ţara întreagă e, astfel, terorizată de ştirile tenden­ţios redate ale unei prese cu atât mai perfidă în acţiunea ei cu cât, conştientă de această situaţie, ac­ţionează în numele ordinei şi dis­ciplinei de stat. Tactica aceasta a fost adoptată în momentele dificile totdeauna de către duşmnii unei ordini stabili­te şi, de la acţiunea cluburilor te­roriste din timpul revoluţiei fran­­ceze şi până la acela a comunişti­lor ruşi, de la acţiunea fascistă a lui Mussolini din vremea premergă­toare venirei lui la putere şi până la aceia a ori cărei iridente, fie ea maghiară, fie rusă, s’a vădut efi­cace. Liberalii au adoptat-a stfel pen­tru a striga că guvernul tolerează anarhizarea ţarei. Evident că, pâ­nă la un priet an dreptate- Atâ­ta vreme cât ceastă propagandă li­berală în favoarea comunismu­lui şi a duşmăniilor dintre provin­ciile ţărei se poate manifesta cu li­bertatea cu care se manifestă azi, guvernul poate fi făcut atent de primejdia unor eventuale tulbu­rări care se propagă la lumina zi­lei, sub ochii voştri, ai tuturor, şi sub pretextul oţios al apărărei or­dinei de stat. Acţiunea opoziţionistă a parti­dului liberal trebue stăvilită cu toate măsurile legale de apărare a statului împotriva tulburătorilor ordinei lui, paralel cu toate cele­lalte mişcări analoage de provoca­re comunistă, stelistă, iredentistă, etc. D. Duca se vădeşte în această privinţă bun elev al d-lui Stere, şi al oricărui altul dintre clienţ­i de alarmă ai rubricilor «Viitorului», şi torţi laolaltă adversari ireducti­bili ai unei ordini naţionale de stat în care veleităţile vanităţei lor nu au ce căuta- N. Davidescu Ifi -1 I ' *— «=•*•. Campania alarmistă ce se conti­nuă de câte­va săptămâni pe spina­rea Basarabiei, şi care promite ur­mări din ce în ce mai deşănţate, poate fi, chiar de pe acum, supusă, unei concluzii. Nu văd de ce am mai aştepta şi mai ales ce noutăţi ne­ar mai putea aduce ziua de mâine când de pe acum planul de opera­ţiuni a fost schiţat în toate amănun­tele şi desfăşurarea lui devine oare­cum automată. Fără să mai spu­nem că astăzi, graficul marchează temperatura maximă şi că delirul ce însoţeşte stările acestea de febră accentuată poate fi cel mai bun me­tod de a surprinde gândul cel as­cuns- Enigmaticele răspunsuri ale Pitiei şi ale oracolelor care le amin­teşte istoria, e dovedit astăzi că în­chideau cea mai intimă sămânţă de adevăr. Şi că ele erau formulate în plină febră, e un adevăr curent. Remarcaţi de pildă cum a început ată această zarvă, şi cum din sim­plă furtună într’un pahar, amenin­ţă să devie ciclon în regulă, în toa­te craniile istoricelor partide de gu­vernământ astăzi în opoziţie ! De­sigur, cum era şi de prevăzut, totul a început cu o pânză de trăgători, subţire dar stăruitoare, mergând în plină zi, şi după un nou manual al trăgătorului, învestiţi de pancarte, pe care se putea ceti «patria în pri­mejdie» şi alte variante de retorică patriotardă pe tema scumpei noas­tre moşii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. Dacă Ştefan cel Mare n’a fost încă invocat şi dacă apu­ul înflăcărat al doinei lui Emines­­cu n’a fost până la această oră scos din recuzită, nu înseamnă că nu prevăzut şi că nu mai e timp şi pen­tru dânsul. Au urmat interpelări cu alibiuri şi quiproquo-uri de cea mai autentică esenţă vodevilească, apos­trofe catoniene, emise din gâtlejuri de buhai de baltă, cu feţe de efigii romane, vestitul memento cu «cete­­rum censeo», şi altele, de speţa a­­ceasta şi mai ales şi mai presus de toate jazz-bandul desfrânat al ma­rilor gazete «româneşti», fără doar şi poate. Zadarnic li s’a spus, 11 s’a arătat, din chiar tabăra lor că Ba­sarabia e mai moldovenească şi mai paşnică decât ori­când, zadarnic li s’au zgâriat măştile, marile ziare româneşti şi-au înteţit tobele. Luaţi nu mai departe «Universul» de as­tăzi, Miercuri, 27 Februarie şi veţi avea plăcerea să citiţi zeci de titlu­ri alarmiste, grupate, cu rost pe o pagină întreagă, de parcă am trăi în plin război civil, aşa cum poate nici epoca revoltelor agrare nu va fi cunoscut, şi nici chiar timpul fai­moaselor comploturi comuniste gâ­tuite, pe vremuri de d. Argetoianu. Să ne apropiem însă de adevăr şi să spunem lucrurilor, pe nume. Ce urmăresc aceşti domni, din opoziţie nemângâiaţi de dureroasa lor deca­pitare, tot muritorul ştie. Viitorul nu le surâde deloc, şi dacă lucruri­le ar fi lăsate în voia lor, să se sta­tornicească, aşa cum orice conva­lescenţă, cât de elementară, pretin­de, ei ştiu la ce au să se aştepte Dacă ar lăsa consolidarea să-şi ur­meze cursul ei tihnit, câte eforturi şi ce muncă titanică li s’ar cere ca să readucă ţara pe vechile drumuri desfundate şi în vechiul haos ori­ginar, din care abia acum se des­prinde şi care lor le prna aşa de bine. Şi iată petru ce alarma şi ia­tă pentru ce acest defetism, în timp de pace, aşa de anacronic, aşa de absurd, aşa de criminal. Dar, iarăşi, să nu uităm. Făcând aceasta, d-nii aceştia, seniorii aceş­tia ai patrotismului integral şi ex­clusiv, si­nt în plină tradiţie. Făcu­­t au c­neva în timp de război­ sau în ajunul de pregătire al războiu­lui ! Aparenţele sunt cu ei. Reali­tatea e cu totul alta. Şi istoria va şti să toame peste paginile de aur ce şi-au rezervat de pe acum des­tulă smoală pentru ca nimic, din minciuna şi din trufia lor să nu se mai vadă. Au crezut d-nii aceştia, jucând pe toate tablourile, schim­­bându-şi feţele, făcându-şi bagajele, luând primele trenuri şi reţinându­­şi locurile în cine ştie ce Mesopo­tamia altceva, decât fac şi acum ! Defetişti şi profitori în timp de războiu­l defetişti, în timp de pa­ce, poate că subiectul reclamă oare­cam­ precizări.­ ­ Pernessicius Podgorenii şi metanolul , Grupul parlamentarilor podgoreni — după cum vesteşte o informa­ţie cu aer de comunicat prizărită în coloanele gazetelor — ia atitudi­ne în chestia alcoolului metilic. Sun­tem informaţi prin acest comunicat că grupul va cere guvernului să o­­prească cu desăvârşire punerea în comerţ a metanolului, iar pentru metilicul brut, destinat pentru ars se va cere vânzarea în sticle în­chise şi etichetate «ca otravă». Mărturisim, că oricât ne-am stădui, nu pricepem intervenţia podgoreni­lor în această problemă. S’a svonit, de pildă, că vinurile au fost falsi­ficate cu metanol. ^Analizele ulteri­oare — cel puţin certif­icatele elibe­rate de Institutul de Chimie — pre­tind că niciodată şi în niei o parte a ţării nu s’au dres vinurile cu al­cool metilic şi nici nu s’a semnalat prezenţa metililor în vinurile ro­mâneşti. De aceia pare extrem de suspectă amestecul şi am dori ca intervenţia vestită prin comunicat să rămâie un act fără urmare. Fiind că altfel, s’ar putea crede că pod­gorenii recunosc că vinurile s’au falsificat în­totdeauna cu spirt de bucate şi tind ca la confecţionarea legii să scoată din circulaţie un ele­ment nou de dres in viticultură: metanolul. Dar informaţia mai are o lăture: polemizează cu «acei cari pretind că alcoolul metilic brut trebue să rămână liber in comerţ întrucât el constitue un combustibil mai eptim. N’am aflat încă să se fi descoperit un mijloc de a preface vinul in­com­bustibil. Vinul nu arde cu flacăre albastră, după cât ştim. Nici spirt denaturat nu fabrică viticultorii noştri. Şi nici metanolul şi nici alcoo­lul metilic nu sunt concurenţi. A­­tunci de ce fac jocul altora? Iată, ce vedem noi în informaţia­­comunicat. Ceea ce n’ar fi făcut pod­gorenii, desigur dacă s’ar fi lăsat îndrumaţi de spiritul luminos al d-lui Garoflid şi ceeace cu siguran­ţă, nu vor cere în parlament, ca sa nu se facă de râs în faţa opiniei publică. Metanol -------oooxxxooo — (Citiți continuarea în pag. 11-a) Alfabetul originalităţii de ION CALUGARU C. Confesiunile tILOV. L’invendable, p. 261. „Nu e vorba numai a asculta porunca Domnului, adică a vinde tot, a părăsi totul, a nimici în sine spiritul lumea". In fond mă asemăn cu Bioy, cu toate că această poftă de-abia s’a deşteptat în mine şi e încă puţin exi­gentă , nu iubesc decât pe sărac şi sărăcia. Ideia unei reuşite sociale m’a consternat deapururi: văd de îndată, în aceasta, o lruinţă asupra puterilor lăuntrice. Căci, în definitiv, tendinţa mea cea mai profundă nu e decât dispreţ pentru orice cinste lumeaţă (pag. 16)... Nu există rău in lume. Există numai o năpraznică rezis­tenţa la bine. (pag. 340). (René Schwob: Moi, juif, livre posthume). Confesiunile: iată cele mai ne­verosimile creaţiuni spirituale. Um­i­linţa lor deplasează centrul de gra­vitate al adevărului în zona incon­­trolabilă a imponderabilului, tru­fia lor înalţă Gaurisankare mobi­le care atrag pe cel ce le urmăreşte în ţinuturi mlăştinoase, ca marii str­ategi, oştile vrăjmaşe. Şi to­tuş sau mai bine tocmai de aceia, nici­odată nu se pretează la jocuri de forme plastice, la înfăptuiri horti­cole de parc supraveghiat. O confe­siune e o experienţă strict perso­nală—, câteodată o fortăreaţă în dosul căreia se ascunde un vid, câ­teodată un vulcan de instincte irupt. Confesiile au fost instituite de religii, cu siguranţă, spre deslu­şirea oamenilor. Căci, un bărbat lim­pezit, e o valoare sociabilă, o câti­me ce se poate utiliza imediat; un spirit religios, străbătut de îndoeli, e o necunoscută, o problemă în curs de rezolvire. Indiferent de vârsta la care se declară criza de credinţă, spiritul religios rămâne adolescent, care trebue lăsat să-şi experimen­teze fiinţa în laborator. Credinţa turnată în percepte, gândirea reli­gioasă adusă la un numitor social de biserici, n’au nevoie de spirite religioase prin mijlocirea cărora să se exprime, ci de statisticieni, de bi­rocraţie salariată, de turme de­votate. Relig­a şi credinţa rămân puncte de vedere strict individua­liste — fiindcă criza de credinţă te descoperă ţie, te creşte în ochii tăi, pe când certi­tudi­nea biserici­lor colective se bizuie pe uitarea de sine. Ca existenţa să nu ţi se risipească în provizorat, e obliga­toriu să uiţi de existenţa ta. Cugeţi, deci exişti un neadevăr. Cugeta­rea face nesigură existenţa­ Con­fesiunile dovedesc că insul îşi mai aminteşte de nefi­nţa sa, că-şi măr­turiseşte nedumerirea de a se afla într o străinătate unde s’a trezit brusc, fără să fi plecat de nicăeri. Ziua se deschide ca poarta uzinii unde trudesc muncitorii şi amur­gul îi astupă poarta cu neguri, dar auzi dinlăuntru murmurul popula­ţei înnăbuşite, târşitul paşilor de stafii pe asfalt, un glas ce te chea­mă. Cele mai adevărate confesiuni au fost deapururi ale adolescenţi­lor şi bătrânilor. Ale adolescenţi­lor, fiindcă spovedania lor e actul care nu s’a întipărit pe plan real şi pentru care orgoliul viteaz cere o compensaţie măcar în abstract; ale bătrânilor, fiindcă bătrânii râvnesc să actualizeze un timp trecut, să învieze faptele consumate, să con­trazică legea inexorabilă a com­­bustiunei lumilor, a mineralizării rămăşiţelor şi prefacerii în îngră­şăminte pentru alte generaţii. Se spune despre Fra Filippo Lippi că ţinea să obţină favorurile fe­meilor frumoase pe care le întâl­nim De nu izbut­a, picta femeia şi-şi stingea astfel pofta. Confesiu­nile fratelui Filippo Lippi sunt pânzele; lor le-a mărturisit înfrân­gerile. Faptul rămâne valabil pen­­tru artiştii tuturor timpilor şi tutu­ror continentelor. Confesiunea lui Cassanova reprezintă dorul bătrâ­nesc de a-şi prelungi existenţa cu repetiţia e. Religiile impresate de biserici, au dat o satisfacţie insului cople­şit de colectivitate: confesiunea. Dar nu atât spre a se mărturisi pe sine, nu ca antidot împotriva toxinelor cari îi otrăvesc spiritul, ci mai pre­cis, purgativ spiritual, spre a măr­turisi actele. Confesiunea rituală e declaraţia că nu te deosebeşti de alţii, un act de politeţă şi de soli­dari­sm­ social. Confesiunea adevă­rată e un simptom de detrapare. Şi cum boala e starea în care orga­nismul vieţuieşte mai frenetic, aici memoria nu mai înregistrează pe diafragma ei sensibilă toate glasuri­le care zumzite. Confesia socială e un act de condescenţă pentru se­meni­ Oamenii trăiesc de câteva vea­curi cu o mângâiere; ideia răscum­părării păcatelor, printr’un act de bunătate. De aci provin şi logica scopului care scuză mijloacele. Ţe­lul nu scuză mijloacele, decât pen­tru tine, spre a-ţi uita ticăloşia. O faptă bună nu răscumpără însă o mârşăvie trecută. Timpii se succe­dă şi nu se pot corecta. Iată de ce o mârşăvie mărturisită nu e şi ier­tată. Nu au preţ mărimile, gloriile, a­­tâta timp cât omul se agită graţie foamei care-l mână, se închirceşte de boală şi lasă baltă gloria, avu­ţia, drag­ostea, ia strigătul morţii imperativ. Intre două nefiinţe, un singur instinct: posesiunea puterii. In actul posesiunei, e uitarea de sine, certitudinea. Pentru latifundiarul de certitu­dini, confesiunea e un act de ex­­propriere. -------ooxxxoo——

Next