Cuventul, martie 1929 (Anul 5, nr. 1386-1416)
1929-03-01 / nr. 1386
ANUl al V-lea. — No. 1386. REDACŢIA ţii aUMIM&t KAIA BUCUREŞTI, Str. SAR1NDAR No. 4 BUCUREŞTI «Pipcnn I 378.10 ADMINISTRAŢIA TELEfON 1 379 , REDAcţiA Director politic: TITUS ANACOVICI Director : C. GONGOPUL. ( Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETARII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER *Str. Eug. Carada (fost Karaghtorghevici 9). Telefon 311/04. 6 PAgiNI 3 LEI Vineri I Martie 1929 «min, im- tti r—in i -r~a DISCURSURILE dela Varşovia de C. GONGOPOL Alianţa şi prietenia polonăromână au avut o nouă şi impresionantă consacrare prin vizita la Varşovia a d-lui G. Mironescu, ministrul nostru de afaceri străine. Primirea făcută reprezentantului României a provocat aci o satisfacţie unanimă. Peste formele protocolare ale întrevederilor de acest fel s’a aşternut, sensibilă şi îmbucurătoare, cordialitatea unor sentimente reciproce care dau tratatelor politice dintre naţiuni cea mai solidă învestitură morală. Discursurile de la Varşovia au exprimat într’un limbaj cuprinzâtor şi sugestiv şi latura sufletească puternică a temeinicei raţiuni politice, care a apropiat atât de strâns cele două state. După actul de la Moscova, al cărui preambul a slujit să dovedească odată mai mult realitatea şi trăinicia legăturilor polono-române, manifestaţia recentă de laVarşovia, înseamnă o a doua demonstraţie pacifică a alianţei noastre. Protocolul Litvinov, care putut să pară la început şi un abil sondaj al valorei de fapt a acelei alianţe, i-a pus în lumină armătura. Cuvintele rostite acum la Varşovia de către d-nii Zaleski şi ironeseu i-au precizat cu elocinţă caracterul. Din configuraţia mondială, faţă de care s-au banalizat toate calificările pejorative, lumea ieşit, învingători şi învinşi, cu o egală oroare a războiului. Puţin a lipsit ca o imensă catastrofă să înghită tot capitalul de civilizaţie a câtorva secole de eforturi. Crearea Societăţii Naţiunilor, faţă de care mulţi încă dintre noi nu-şi pot alinga îndoelile, n’a însemnat în ultima analiză realizarea ideaţiunei mistice a unui vizionar, ci transpunerea într’o organizaţie concreta a unei iluziuni universale. Intemeitorii Ligii Naţiunilor au cules din conştiinţa sfâşiată a unei lumi întregi speranţa dureroasa, căci mereu adumbrită, a definitivei curmări a războiului.. Dar viaţa cu realităţile ei permanente este o verificare continuă între aşteptări şi posibilităţi. Naţiile cele mai puternice au înţeles cele dintâi, că geografia politică desenată de tratate nu poate fi cu linişte închisă între scoarţele unor convenţiuni mai mult morale. «Conventul» de la Geneva a devenit şi o arhivă de tratate parţiale, care sub eticheta mai blajină de «pact» saude «acord» nu reprezintă decât tot atâtea garanţii laterale împotriva revenirei flagelului. «Si vis pacem para pacem», formula înscrisă pe interiorul cutiei, în care a fost oferit d-lui Kellogg, la debarcarea sa în Franţa, tocul de aur cu care s’a iscălit pactul ratificat de curând şi de Camerele noastre, rezumă de fapt precauţiunile politice ce se iau pretutindeni pentru preîntâmpinarea războiului. Desigur, ceva care nu exclude şi pregătirile militare. Ce ar însemna teancurile de pergamente parafate cu solemnitate, dacă în eventualitatea cea rea n’ar exista şi forţa indispensabilă d’a le face respectate? De când Statele-Unite a luat prima iniiativă a conferinţelor de dezarmare, flota de răsboi americană a crescut în proporţii alarmante — pentru Anglia. Căci nimic nu stimulează legitima groază de război, ca agravarea riscurilor pentru orce agresor. Iată filosofia pacifistă care uniformizează caracterul politic al tratatelor de alianţă actuale. Cât timp Liga Naţiunilor rămâne un organism teoretic al păcei universale, naţiile care vor să-şi asigure cât mai multe garanţii pentru liniştea şi pacea fecundă la care aspiră şi la care au dreptul, vor continua să şi le caute şi în zone mai restrânse. Astfel s’a născut Mica Inţelegere, astfel dăinueşte tot mai consolidat tratatul nostru cu Polonia. S’a spus şi acum la Varşovia dacă pe acest acord politic s’a putut altoi şi o prietenie robustă, este nu numai identitatea de cultură, dar şi amănuntul hotărâtor că în sfera egoistă a intereselor fiecărui Stat, nimic nu ne poate depărta, totul ne apropie. Iar de asupra tuturor acestor contingente de însemnătate variabilă se ridică — cea ce limbajul diplomatic trebuia să ignoreze, dar conştiinţa celor două popoare nu uită nici o clipă — sentimentul unic şi neclintit de apărare naţională al amândorora, gardă la fruntariile lor al dreptului de viaţă şi de desvoltare pacifică şi rodnică pe un pământ inviolabil." Un ••• episcop sincer P. S. Lucian publică în «Cronica Romanului» părerile Sale asupra rătăcirii Sf. Sinod. Mărturisesc că P. S. Episcop Lucian dezarmează prin sinceritate. Ascultaţi părerile Prea Sfinţitului: r,.., «Dacă admite ziua învierii la 22 Aprilie după calendarul Iulian, adică 5 Mai după calendarul în viaţă, atunci nesocoteşte canonul nicean, care pentru sărbătoarea Paştilor stabileşte intervalul de timp de la 22 Martie până la 25 Aprilie. Nici mai curând, nici mai târziu A doua: admiţând prăznuirea Paştilor la 5 Mai (22 Aprilie vechiul ajungea la ziua de 29 Iunie, adică la sărbătoarea Sf. apostoli Petru şi Pavel, înainte de a se fi început postul care este prescris şi care trebue să premeargă acestei sărbători Postul ar trebui să se înceapă la Iulie, adică după Sânpetru. Va să zică se suprimă postul sfinţilor . Admiţând serbarea Paştilor după calendarul îndreptat şi în deplină conformitate (7) cu canonul nicean, adică pe ziua de 31 Martie, dădea peste inconvenientul, că avea să serbeze Paştile înaintea evreilor şi că nu se găsea în comunitate cu bisericile ortodoxe răsăritene, cari nu şi-au îndreptat calendarul. In faţa acestei alternative s’a întrebat: care dintre aceste două soluţiuni ar fi primită cu mai multă linişte sufletească din partea credincioşlor noştr?» Va să zică, vedeţi, toată chestiunea era să se ştie care soluţie provoacă mai puţin scandal. De un ADEVAR, mai presus de orice preocupare oportunistă, nici vorbă! Mă rog, se mai poate replica ceva ! De altfel P. S. Lucian este un spirit eminamente împăciuitor. Părintele Episcop admite că «noi oamenii suntem supuşi greşelii şi nu ne putem împodobi cu atribuţii de infailibilitate». Prin urmare, «noi, oamenii». Dar soborul ! Dar conlucrarea Sf. Duh, astea treburi omeneşti sunt ! Să nu insistăm. Cred că toată lumea e lămurită. Aş avea însă o întrebare de făcut. P. S. Lucian, după atăţia alţii, scrie: «...canonul nicean, care pentru sărbătoarea Poştelor stabileşte intervaul de timp de la 22 Martie la 25 Aprilie». Nu ar voi P. S. sau altcineva să ne dea şi nouă textul acestui canon ? Ca să se isprăvească odată cu lucrurile neserioase. N. I. -ooxxxoo- II De aproape două luni, mai timid întâiu, mai îndrăzneţ apoi şi în fine cu scandal şi cu ameninţări se alarmează ţara şi streinătatea, sentimidează poate, guvernul, cu «primejdia din Basarabia». Am arătat că nici informaţiunile noastre nu sunt prea liniştitoare. Foamete sau bolşevism? Dar în timp ce noi rezimam toată îngrijorarea pe foametea ce băntue cinci judeţe basarabene şi pe revolta creştină împotriva Pascaliei, alţii fac să cadă accentul pe agitaţiile comuniste indigene, pe propaganda bolşevică de peste Nistru şi pe o «slăbiciune a guvernului» ţinut în frâu, de-a nu se amesteca cu «mâna tare» de către d. Stere. Acum vreo două luni a făcut d. Mirto, subsecretar de Stat la interne, o anchetă. Liniştitoare au fost concluziile ei, dar acuzate de părtinire. (De părtinire a cui ? A guvernului ? Dar nu e guvernul mai interesat de linişte decât d. Vitilă Brătianu şi Averescu şi ceilalţi «mari români» !) Au fost însă puse la îndoială acele confuzii. Acesta e faptul. Foamete sau bolşevism, sau una şi alta, sau împreună, — chestiunea este că lumea politică se agită pe «primejdia din Basarabia». (Am dezvăluit substratul politic şi interesul averescano-liberal, de-a agita. Dar agitaţia continuă...) O nouă anchetă Actualmente se află în Basarabia d- H. Cihoski, minstrat de războiu şi d. D- R. Ioanitescu, subsecretar de stat la Interne într’o nouă anchetă. Evident, forţa probatorie a concluziilor d-lui general Cihoski va fi mult mai mare decât a oricărui om politic. Am zice : va fi fi definitivă. Dar va fi, poate, încă pusă la îndoială. Reaua credinţă şi interesul politic când se unesc, nu pot fi dezarmate. Aşa că, oricum ar fi concluziile anchetei ministrului de război, şi, desigur, sumară, fiind făcută în câteva zile doar — şi fără să le cunoaştem încă — bănuim că agitaţia politică va continua. O propunere, anchetă parlamentară De aceea, ignorând intenţiile guvernului ca şi dispoziţia opoziţiei, am face o propunere, care, dacă s’ar realiza ar da putinţa şi guvernului şi opoziţiei nu numai să cunoască realitatea (pe care s’ar putea ă n’o dorească sau să nu o poată, anchetând separat, cunoaşte!), — dar să-i silească să se ajute a găsi mijloacele de-a «salva Basarabia» fie de foame, fie de bolşevism, ori de-amândouă calamităţile , să se facă o anchetă parlamentară în Basarabia. Guvernul, dacă e sigur de el — şi nu vedem de ce n’ar fi, n’are de ce s’o respingă, iar «opoziţia de ordine», dacă e de bună credinţă, nu are de ce să n’o propună. Şi viceversa, chiar. Oricare ar fi concluziile anchetei parlamentare, — şi s’ar putea face în două săptămâni, urgent, — însă s’ar câştiga mai mult pentru Basarabia, căci de ea este vorba de interesele ei, care sunt ale ţării întregi, una şi indivizibilă, căci s’ar lua măsuri eficace şi imediate dacă e cazul, sau s’ar curma agitaţia alarmiştilor ordinei ameninţate. La urma urmei, — este aproape tot aşa de primejdioasă criza basarabeană, — ca şi alarma ce se dă aici. In orice caz, s’ar curma polemica prea mult prelungită dintre guvern şi opoziţie, pe o chestiune care nu poate fi obiect de polemică politică. ANCHETE POLITICE Pentru liniştirea Basarabiei, ca şi pentru calmarea alarmiştilor Opera de provocare a liberalilor Partidul liberal e ocupat, actualmente, de situaţia din Basarabia, pe care o scontează cu predecţie la bursa bunului oposant. Fireşte că nimeni nu poate face, din atare preocupări, o vină unei grupări politice. Grija pentru situaţia morală şi materială a unei provincii trebue să fie cea dintâi dintre grijile de cetăţean şi de om ale oricărui ins politic. Rămâne de văzut însă temeiul de bună credinţă care se pune în această chestiune. Situaţia Basarabiei nu este, desigur, din cele de invidiat. Câţiva ani de-a rândul de secetă au dus la o stare de spirit destul de echivocă, şi au deschis larg perspectivele de agitaţie ale pescuitorilor în apă tulbure. Ele nu trebuesc confundate însă cu însuşi spiritul obştesc, şi mai ales să ţese, al acestei provincii, după cum acţiunea întunecoasă şi totdeauna suspectă a d-lui C. Stere şi a puţinilor săi acoliţi, tolerată de liberali până la complicitate cu încercările lur de a-şi reface, în alte partide, virginătatea pierduta a unei conştiinţe împovărate, atunci când aveau datoria să o curme La zid, nu trebue nici ea fiartă în aceiaşi oală cu spiritul partidului naţional-ţărânesc. Basarabia se află clar, astăzi, într’o situaţie dificilă, şi solicită, ca atare, luarea aminte a guvernului De aici însă şi până la campania alarmistă pe care o duc ziarele naţional liberale deosebirea cea de la dorinţa de informaţie până la acţiunea de agent provocator. Zilnic se scot astfel şi se tipăresc cu cele mai groase litere şi cu cele mai răspândite tragii pasagie cele mai provocatoare ale obscurelor foi comuniste, punându-se, pe calea aceasta, literatura lor pernicioasă la îndemâna naivităţii întregei masse de cititori amatori de atari experienţe. Nu există foaie, nu există informaţie, la Budapesta, la Riga sau aiurea, care să nu fie cu grije retipărită de trei sau patru ori, comentată ca o realitate imediată şi iminentă, şi transmisă, apoi, ca atare, întregei suflări româneşti-Este explicabil, deci, că o stare de sprit alarmantă şi alarmistă se creiază tocmai pe calea aceasta, în ţară. Şi campen?» Aceasta durează de săptămâni şi de luni de zile. Or, se pune, în faţa acestei acţiuni, temeinic, întrebarea, menită să pună la îndoială, a sincerităţii ei, şi răspunsul acestei întrebări e neîndoios în defavoarea opoziţiei. Alarma dată astfel de liberali apare ca o adevărată operă de provocare şi de instigaţie întreprinsă în cadrul nemulţumirilor iscate pe urma dificultăţilor din Basarabia, numai pentru a creia situaţii încurcate guvernului. Falimentul moral al unei atari acţiuni este, evident, sigur, şi el nu poate decât să se reverse, întreg, asupra autorilor ei. Interesează însă paralel cu lucrul acesta şi situaţia pe care şi-o creiază partidul liberal faţă de ţară şi de factorii răspunzători pe urma atitudinei lui într-o chestie pur naţională-Un partid de guvernământ, cu răspunderile, deci, pe care partidul liberal ţine să şi le asume, pentru zilele de paradă, având conştiinţa primejdiei de care tot vorbeşte, ar avea datoria imediată de a-şi pune mijloacele de care dispune pentru înlăturarea ei la dispoziţia guvernului ţărei. Nu face lucrul acesta însă, deci lasă deschisă poarta pentru bănuiala că, sau nu e de loc convins de primejdia pe care o flutură sau că, şi atunci se vădeşte vinovat până la criminalitate, împinge la ea pe căi piezişe pentru a profita, apoi, de starea de fapt a unei primejdii dezlănţuite. Şistfel partidul liberal se află el în plină tactică bolşevică. Deoparte are aerul că stă pe terenul unei excesive griji a ordinei de stat, iar de altă parte, din chiar această poziţie ,atacă cu toate armele unei pernicioase propagande această legalitate. Ţara întreagă e, astfel, terorizată de ştirile tendenţios redate ale unei prese cu atât mai perfidă în acţiunea ei cu cât, conştientă de această situaţie, acţionează în numele ordinei şi disciplinei de stat. Tactica aceasta a fost adoptată în momentele dificile totdeauna de către duşmnii unei ordini stabilite şi, de la acţiunea cluburilor teroriste din timpul revoluţiei franceze şi până la acela a comuniştilor ruşi, de la acţiunea fascistă a lui Mussolini din vremea premergătoare venirei lui la putere şi până la aceia a ori cărei iridente, fie ea maghiară, fie rusă, s’a vădut eficace. Liberalii au adoptat-a stfel pentru a striga că guvernul tolerează anarhizarea ţarei. Evident că, până la un priet an dreptate- Atâta vreme cât ceastă propagandă liberală în favoarea comunismului şi a duşmăniilor dintre provinciile ţărei se poate manifesta cu libertatea cu care se manifestă azi, guvernul poate fi făcut atent de primejdia unor eventuale tulburări care se propagă la lumina zilei, sub ochii voştri, ai tuturor, şi sub pretextul oţios al apărărei ordinei de stat. Acţiunea opoziţionistă a partidului liberal trebue stăvilită cu toate măsurile legale de apărare a statului împotriva tulburătorilor ordinei lui, paralel cu toate celelalte mişcări analoage de provocare comunistă, stelistă, iredentistă, etc. D. Duca se vădeşte în această privinţă bun elev al d-lui Stere, şi al oricărui altul dintre clienţi de alarmă ai rubricilor «Viitorului», şi torţi laolaltă adversari ireductibili ai unei ordini naţionale de stat în care veleităţile vanităţei lor nu au ce căuta- N. Davidescu Ifi -1 I ' *— «=•*•. Campania alarmistă ce se continuă de câteva săptămâni pe spinarea Basarabiei, şi care promite urmări din ce în ce mai deşănţate, poate fi, chiar de pe acum, supusă, unei concluzii. Nu văd de ce am mai aştepta şi mai ales ce noutăţi near mai putea aduce ziua de mâine când de pe acum planul de operaţiuni a fost schiţat în toate amănuntele şi desfăşurarea lui devine oarecum automată. Fără să mai spunem că astăzi, graficul marchează temperatura maximă şi că delirul ce însoţeşte stările acestea de febră accentuată poate fi cel mai bun metod de a surprinde gândul cel ascuns- Enigmaticele răspunsuri ale Pitiei şi ale oracolelor care le aminteşte istoria, e dovedit astăzi că închideau cea mai intimă sămânţă de adevăr. Şi că ele erau formulate în plină febră, e un adevăr curent. Remarcaţi de pildă cum a început ată această zarvă, şi cum din simplă furtună într’un pahar, ameninţă să devie ciclon în regulă, în toate craniile istoricelor partide de guvernământ astăzi în opoziţie ! Desigur, cum era şi de prevăzut, totul a început cu o pânză de trăgători, subţire dar stăruitoare, mergând în plină zi, şi după un nou manual al trăgătorului, învestiţi de pancarte, pe care se putea ceti «patria în primejdie» şi alte variante de retorică patriotardă pe tema scumpei noastre moşii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. Dacă Ştefan cel Mare n’a fost încă invocat şi dacă apuul înflăcărat al doinei lui Eminescu n’a fost până la această oră scos din recuzită, nu înseamnă că nu prevăzut şi că nu mai e timp şi pentru dânsul. Au urmat interpelări cu alibiuri şi quiproquo-uri de cea mai autentică esenţă vodevilească, apostrofe catoniene, emise din gâtlejuri de buhai de baltă, cu feţe de efigii romane, vestitul memento cu «ceterum censeo», şi altele, de speţa aceasta şi mai ales şi mai presus de toate jazz-bandul desfrânat al marilor gazete «româneşti», fără doar şi poate. Zadarnic li s’a spus, 11 s’a arătat, din chiar tabăra lor că Basarabia e mai moldovenească şi mai paşnică decât oricând, zadarnic li s’au zgâriat măştile, marile ziare româneşti şi-au înteţit tobele. Luaţi nu mai departe «Universul» de astăzi, Miercuri, 27 Februarie şi veţi avea plăcerea să citiţi zeci de titluri alarmiste, grupate, cu rost pe o pagină întreagă, de parcă am trăi în plin război civil, aşa cum poate nici epoca revoltelor agrare nu va fi cunoscut, şi nici chiar timpul faimoaselor comploturi comuniste gâtuite, pe vremuri de d. Argetoianu. Să ne apropiem însă de adevăr şi să spunem lucrurilor, pe nume. Ce urmăresc aceşti domni, din opoziţie nemângâiaţi de dureroasa lor decapitare, tot muritorul ştie. Viitorul nu le surâde deloc, şi dacă lucrurile ar fi lăsate în voia lor, să se statornicească, aşa cum orice convalescenţă, cât de elementară, pretinde, ei ştiu la ce au să se aştepte Dacă ar lăsa consolidarea să-şi urmeze cursul ei tihnit, câte eforturi şi ce muncă titanică li s’ar cere ca să readucă ţara pe vechile drumuri desfundate şi în vechiul haos originar, din care abia acum se desprinde şi care lor le prna aşa de bine. Şi iată petru ce alarma şi iată pentru ce acest defetism, în timp de pace, aşa de anacronic, aşa de absurd, aşa de criminal. Dar, iarăşi, să nu uităm. Făcând aceasta, d-nii aceştia, seniorii aceştia ai patrotismului integral şi exclusiv, sint în plină tradiţie. Făcut au cneva în timp de război sau în ajunul de pregătire al războiului ! Aparenţele sunt cu ei. Realitatea e cu totul alta. Şi istoria va şti să toame peste paginile de aur ce şi-au rezervat de pe acum destulă smoală pentru ca nimic, din minciuna şi din trufia lor să nu se mai vadă. Au crezut d-nii aceştia, jucând pe toate tablourile, schimbându-şi feţele, făcându-şi bagajele, luând primele trenuri şi reţinânduşi locurile în cine ştie ce Mesopotamia altceva, decât fac şi acum ! Defetişti şi profitori în timp de războiul defetişti, în timp de pace, poate că subiectul reclamă oarecam precizări. Pernessicius Podgorenii şi metanolul , Grupul parlamentarilor podgoreni — după cum vesteşte o informaţie cu aer de comunicat prizărită în coloanele gazetelor — ia atitudine în chestia alcoolului metilic. Suntem informaţi prin acest comunicat că grupul va cere guvernului să oprească cu desăvârşire punerea în comerţ a metanolului, iar pentru metilicul brut, destinat pentru ars se va cere vânzarea în sticle închise şi etichetate «ca otravă». Mărturisim, că oricât ne-am stădui, nu pricepem intervenţia podgorenilor în această problemă. S’a svonit, de pildă, că vinurile au fost falsificate cu metanol. ^Analizele ulterioare — cel puţin certificatele eliberate de Institutul de Chimie — pretind că niciodată şi în niei o parte a ţării nu s’au dres vinurile cu alcool metilic şi nici nu s’a semnalat prezenţa metililor în vinurile româneşti. De aceia pare extrem de suspectă amestecul şi am dori ca intervenţia vestită prin comunicat să rămâie un act fără urmare. Fiind că altfel, s’ar putea crede că podgorenii recunosc că vinurile s’au falsificat întotdeauna cu spirt de bucate şi tind ca la confecţionarea legii să scoată din circulaţie un element nou de dres in viticultură: metanolul. Dar informaţia mai are o lăture: polemizează cu «acei cari pretind că alcoolul metilic brut trebue să rămână liber in comerţ întrucât el constitue un combustibil mai eptim. N’am aflat încă să se fi descoperit un mijloc de a preface vinul incombustibil. Vinul nu arde cu flacăre albastră, după cât ştim. Nici spirt denaturat nu fabrică viticultorii noştri. Şi nici metanolul şi nici alcoolul metilic nu sunt concurenţi. Atunci de ce fac jocul altora? Iată, ce vedem noi în informaţiacomunicat. Ceea ce n’ar fi făcut podgorenii, desigur dacă s’ar fi lăsat îndrumaţi de spiritul luminos al d-lui Garoflid şi ceeace cu siguranţă, nu vor cere în parlament, ca sa nu se facă de râs în faţa opiniei publică. Metanol -------oooxxxooo — (Citiți continuarea în pag. 11-a) Alfabetul originalităţii de ION CALUGARU C. Confesiunile tILOV. L’invendable, p. 261. „Nu e vorba numai a asculta porunca Domnului, adică a vinde tot, a părăsi totul, a nimici în sine spiritul lumea". In fond mă asemăn cu Bioy, cu toate că această poftă de-abia s’a deşteptat în mine şi e încă puţin exigentă , nu iubesc decât pe sărac şi sărăcia. Ideia unei reuşite sociale m’a consternat deapururi: văd de îndată, în aceasta, o lruinţă asupra puterilor lăuntrice. Căci, în definitiv, tendinţa mea cea mai profundă nu e decât dispreţ pentru orice cinste lumeaţă (pag. 16)... Nu există rău in lume. Există numai o năpraznică rezistenţa la bine. (pag. 340). (René Schwob: Moi, juif, livre posthume). Confesiunile: iată cele mai neverosimile creaţiuni spirituale. Umilinţa lor deplasează centrul de gravitate al adevărului în zona incontrolabilă a imponderabilului, trufia lor înalţă Gaurisankare mobile care atrag pe cel ce le urmăreşte în ţinuturi mlăştinoase, ca marii strategi, oştile vrăjmaşe. Şi totuş sau mai bine tocmai de aceia, niciodată nu se pretează la jocuri de forme plastice, la înfăptuiri horticole de parc supraveghiat. O confesiune e o experienţă strict personală—, câteodată o fortăreaţă în dosul căreia se ascunde un vid, câteodată un vulcan de instincte irupt. Confesiile au fost instituite de religii, cu siguranţă, spre desluşirea oamenilor. Căci, un bărbat limpezit, e o valoare sociabilă, o câtime ce se poate utiliza imediat; un spirit religios, străbătut de îndoeli, e o necunoscută, o problemă în curs de rezolvire. Indiferent de vârsta la care se declară criza de credinţă, spiritul religios rămâne adolescent, care trebue lăsat să-şi experimenteze fiinţa în laborator. Credinţa turnată în percepte, gândirea religioasă adusă la un numitor social de biserici, n’au nevoie de spirite religioase prin mijlocirea cărora să se exprime, ci de statisticieni, de birocraţie salariată, de turme devotate. Religa şi credinţa rămân puncte de vedere strict individualiste — fiindcă criza de credinţă te descoperă ţie, te creşte în ochii tăi, pe când certitudinea bisericilor colective se bizuie pe uitarea de sine. Ca existenţa să nu ţi se risipească în provizorat, e obligatoriu să uiţi de existenţa ta. Cugeţi, deci exişti un neadevăr. Cugetarea face nesigură existenţa Confesiunile dovedesc că insul îşi mai aminteşte de nefinţa sa, că-şi mărturiseşte nedumerirea de a se afla într o străinătate unde s’a trezit brusc, fără să fi plecat de nicăeri. Ziua se deschide ca poarta uzinii unde trudesc muncitorii şi amurgul îi astupă poarta cu neguri, dar auzi dinlăuntru murmurul populaţei înnăbuşite, târşitul paşilor de stafii pe asfalt, un glas ce te cheamă. Cele mai adevărate confesiuni au fost deapururi ale adolescenţilor şi bătrânilor. Ale adolescenţilor, fiindcă spovedania lor e actul care nu s’a întipărit pe plan real şi pentru care orgoliul viteaz cere o compensaţie măcar în abstract; ale bătrânilor, fiindcă bătrânii râvnesc să actualizeze un timp trecut, să învieze faptele consumate, să contrazică legea inexorabilă a combustiunei lumilor, a mineralizării rămăşiţelor şi prefacerii în îngrăşăminte pentru alte generaţii. Se spune despre Fra Filippo Lippi că ţinea să obţină favorurile femeilor frumoase pe care le întâlnim De nu izbuta, picta femeia şi-şi stingea astfel pofta. Confesiunile fratelui Filippo Lippi sunt pânzele; lor le-a mărturisit înfrângerile. Faptul rămâne valabil pentru artiştii tuturor timpilor şi tuturor continentelor. Confesiunea lui Cassanova reprezintă dorul bătrânesc de a-şi prelungi existenţa cu repetiţia e. Religiile impresate de biserici, au dat o satisfacţie insului copleşit de colectivitate: confesiunea. Dar nu atât spre a se mărturisi pe sine, nu ca antidot împotriva toxinelor cari îi otrăvesc spiritul, ci mai precis, purgativ spiritual, spre a mărturisi actele. Confesiunea rituală e declaraţia că nu te deosebeşti de alţii, un act de politeţă şi de solidarism social. Confesiunea adevărată e un simptom de detrapare. Şi cum boala e starea în care organismul vieţuieşte mai frenetic, aici memoria nu mai înregistrează pe diafragma ei sensibilă toate glasurile care zumzite. Confesia socială e un act de condescenţă pentru semeni Oamenii trăiesc de câteva veacuri cu o mângâiere; ideia răscumpărării păcatelor, printr’un act de bunătate. De aci provin şi logica scopului care scuză mijloacele. Ţelul nu scuză mijloacele, decât pentru tine, spre a-ţi uita ticăloşia. O faptă bună nu răscumpără însă o mârşăvie trecută. Timpii se succedă şi nu se pot corecta. Iată de ce o mârşăvie mărturisită nu e şi iertată. Nu au preţ mărimile, gloriile, atâta timp cât omul se agită graţie foamei care-l mână, se închirceşte de boală şi lasă baltă gloria, avuţia, dragostea, ia strigătul morţii imperativ. Intre două nefiinţe, un singur instinct: posesiunea puterii. In actul posesiunei, e uitarea de sine, certitudinea. Pentru latifundiarul de certitudini, confesiunea e un act de expropriere. -------ooxxxoo——