Cuventul, mai 1929 (Anul 5, nr. 1445-1474)

1929-05-01 / nr. 1445

ANUL al V-lea. — No. 1445. V REDACŢIA Şl ADMiMiSTRA|lA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II. TEl I 378/10 administraţia tELEFON:­­ 378/ 9 REDACŢIA Director politic :­­ TITUS ENACOVICL Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), t­elefon 311*4.­ ­ Miercuri 1 Mai 1929 Problema recoltei de N. DAVIDESCU " D. Const. Garoflid pune, într’un recent număr al confratelui «Ar­gus» problema «Recoltei» în legă­tură cu situaţia noastră economică actuală şi, cu preciziunea compe­tentă care îl caracterizează, arată împrejurările dificile prin care tre­cem. Şi fostul ministru al Agricul­turei defineşte astfel situaţia re­coltei noastre. «Grâul a eşit slab din iarnă, iar «în părţile de răsărit ale Munteniei, «în Dobrogea, în sudul Moldovei şi «Basarabiei, este pierdut în pro­­­porţie de peste cincizeci de pro­cente. Orzul de toamnă a pierit a­­­proape în întregime. Semănatul «orzului şi ovăzului este întârziat «cu o lună.­Deşi nu se poate preve­­­dea recolta lor, este totuşi proba­­­bil că din această cauză suprafa­ţa semănată va fi mai redusă de­cât în alţi ani. «Toată nădejdea o punem în po­­­rumb. Este sigur că nu va rămâne «pământ nesemănat- Grâul întors, «lanurile nesemănate cu orz vor fi «puse cu porumb. Porumbul, însă, se recoltează toamna şi se vinde «abia primăvara. Şi dacă punem «în socoteală că grâu pentru ex­­­port nu vom avea, iar cantităţile «exportabile de orz şi ovăz vor fi «reduse în proporţie cu micşorarea «întinderilor semănate, problema «echilibrului balanţei comerciale «devine foarte grea până la primă­­­vară, când recolta porumbului poa­­­te fi exportată». Situaţia aceasta însă, după cum de altfel constată şi d. Const. Garo­flid, nu este excepţională extrem- Ea s’a mai prezintat atenţiei con­ducătorilor noştri, şi tinde să se prezinte intensificat- România fu­sese o ţară a căreia recoltă se spri­jinea pe bună-voinţa cerului care, la vreme, avea el grije să-şi des­chidă zăcătorile lui de apă asupra pământului însetat. In acelaşi timp bogăţia părfiâ'3mului încă nou pen­tru agricultură, ca şi un plugărit re­lativ binişor făcut de către marii proprietari făcea că recoltele noas­tre erau şi ele relativ mulţumitoa­re în anii mediocri. Drept este că un an de belşug nu izbutea nici­o­­dată să aducă ţărei atâtea bogăţii cât ar fi putut da pământul româ­nesc cultivat cu alte mijloace şi în alte condiţii. Fapt este însă că ne mulţumeam cu atâta şi atâta cu cât ne mulţumeam era suficient, dacă ţinem seama că ne lipsea imboldul unei mai intense producţii. Războiul însă a secătuit reserve­­le noastre economice, a surpat prin expropriere, putina tradiţiei de muncă raţională pe care o aveam, şi, după câte se pare, anii secetoşi n’au înmulţit.Constatarea acestui lucru însă e mult prea puţin pentru a ne opri aici. România se găseşte într’o cri­ză a producţiei agricole, lovite în însăşi centrele ei nevralgice, fără să fi depăşit încă linia constatări­lor acestui fenomen curent. Buge­tul statului suferă pe urma acestui lucru, economia naţională întrea­gă tânjeşte, balanţa comercială se clatină, şi leul poate, astfel, să aş­tepte zadarnic «Ies beaux jours d’Aranjuez» ale unei stabilităţi re­­ameninţate. Politica partidului liberal se răz­bună astfel,şi pe calea aceasta. In­­tr’adevăr preocupările lor indus­trializatorii, cu neglijarea totală a agriculturei, şi a derivatelor ei, ca viticultura, ca pomicultura, cul­tura vitelor, etc., tocmai în cli­pa când exproprierea, odată înfăp­tuită, cerea mai intens garanţii şi corective serioase pentru menţine­rea situaţiei noastre de stat «emi­namente agricol», fac că, astă­zi, falimentul producţiei agricole să târască după el şi să determine şi pe acela al producţiei industriale. Căci producţia românească, inca­pabilă să concureze, peste graniţă pe cea similară străină, e redusă la necesităţile consumului intern; ci­ne să cumpere însă dacă ţărănimea nu are cu ce ? Şi atunci problema care se pune, atât pentru producătorii indus­triali, cât şi pentru stat, fără a mai vorbi de mar­ea massă a producăto­rilor agricoli, direct interesată, es­te aceia a restabilirei producţiei agricole. In Italia, Mussolini a iz­butit să câştige, într’o ţară cu mult mai puţine şi mai sărăcăcioase râ­uri, cu pământ incomparabil infe­rior celui românesc, despădurită şi pietroasă, faimoasa «bătălie a grâu­lui». Astă­zi producţia Italiei tin­de să satisfacă deplin nevoile con­sumului ei intern. Nordul Italiei însă are una din cele mai frumoase reţele de iriga­ţii din lume, şi aceste reţele au fost prelungite pretutindeni unde con­formaţia pământului a îngăduit lu­crul acesta. La noi lucrul e mult mai uşor de înfăptuit şi pe o supra­faţă de teren arabil infinit mai mare şi mai productivă de­cât cea italiană. Proprietatea mică agrico­lă, comassată în vederea irigărilor, ar putea implicit fi comassată şi în vederea unei raţionale exploatări a pământului. Şi am avea, astfel, soluţia, dintr’odată, a două capita­le chestiuni. Evident că lucrul nu este uşor de joc; este însă relativ destul de uşor de înfăptuit, prin­­tr’o politică de câţiva ani, a statu­lui, în sensul acesta. Şi este sin­gura mare problemă la ordinea zi­lei. România în definitiv trebue să iasă din epoca privirilor rugător îndreptate spre cer, pentru «pâinea noastră cea de toate zilele» ca şi pentru buna noastră economie na­ţională. Avem un început de indus­trie, şi ea, pentru a putea dăinui, are nevoe de abondenţa agricolă. Suntem deci departe de a ne putea îngădui ca pe baza unui program de relativă desvoltare industrială, să ne putem îngădui luxul negli­­jărei producţiei agricole.Politiceşte, evident, lucrul acesta prezintă dintr’o dată greutăţile i­­nerente situaţiei noastre de fapt şi, dacă, din punct de vedere econo­mic, lucrul este uşor, apoi împre­jurările moştenite de actualul gu­ (Citiţi continuarea în pag. 11­ a) Sporesc iniţiativele pentru mân­tuirea morală a naţiei, despre care s’ar zice că şi din acest punct de vedere străbatem o teribilă criză. Pe când autoritatea tutelară în­chide cârciumile Dumineca, şi în şedinţe cu o publicitate sgomo­­toasă denunţă flagelul prostitu­ţiei, fără a-i descoperi cea mai bu­nă metodă de organizare, bărbaţi de mare faimă ştiinţifică, membri ai Academiei Române, se strâng în adunări publice la care norodul este poftit prin apeluri, spre a în­fiera stările de azi ale educaţiei şi moralei. Cu un elocinte «sursum cor­da», invită pe toţi la alcătuirea u­­nui super-partid, care pe decaden­ţa provocată de către cele politice să aşeze noua viaţă a poporului ro­mân. Asemenea ilusiuni — înflorite din crudul pesimism ce ar inspira lu­crurile de acum — la nişte oameni trecuţi de maturitate şi cărora ex­perinţa treburilor spirituale şi su­fleteşti nu le-a zădărnicit aspiraţii­le lunetei, nu puteau să nu se in­staleze şi în mintea susceptibilă de toate poveştile ale tineretului. Astfel am sub ochi «Straja Rege­lui» care nu este o gardă a scum­pului nostru Rege Mih­ai, ci un ziar, despre care suntem avertizaţi de la primul număr, că «apare să contribue la formarea de conştiin­ţe şi caractere româneşti». Mai de­parte, în aceiaşi expunere de mo­tive a nobilului program, citim că «oamenii superiori ce-i are popo­rul nostru sunt împiedicaţi de a produce tot ce sufletul lor simte şi ce idealul lor le dictează din cau­za neghinelor care întunecă aproa­pe toate luminile clare şi străluci­toare în ori­ce domenii de activi­tate». In sfârşit, spre a fi bine lămu­riţi, aflăm, că: «Ziarul «Straja Regelui» ia fiin­ţă pentru a contribui la formarea unui bloc solid, de apărarea ideii monarhice precum şi de a feri pe Regele nostru iubit de poftele bol­năvicioase a persoanelor chemate să distrugă iar nu să construias­că». Bănuesc că «poftele bolnăvicioa­sei­ a persoanelor chemate să distru­gă» n’au un caracter canibalic, căci altcum micul Rege n’ar avea prea multa «straie», care sâ’l fe­rească de această primejdie. In orice caz «Straja Regelui» nu este numai o gazetă ci şi o asocia­ţie cu statute, în al căror prim ar­ticol citesc că începând «de la II Martie 1929 se constitue o asociaţie a tinerilor români cu dragoste de neam şi ţară», — şi în art. I că so­cietatea are de scop «pregătirea su­fletească a tineretului român şi desvoltarea sentimentului monar­hic pentru întărirea ţărei». La anul şi la mulţi ani. C. Gi Ştirile despre remanierea guver­nului agită din nou lumea guverna­mentală interesată : atât a celor pe cari noua aşezare îi va despuia de calitatea de miniştri, cât şi a celor cari aşteaptă, fie pur şi simplu — dacă se poate spune — un portofo­liu, fie un alt departament- Şi sunt mulţi, — atât cei cari vor părăsi ca­binetul, cât şi cei cari speră să in­­tre în guvern sau să obţie un por­tofoliu mai important, sau în locul unei strapontine, un fotoliu minis­terial. Dar este fundată această a­­gitaţie, care durează, de altfel, de-a doua zi a alegerilor­? Proectele d-lui I­uliu Maniu Cercurile guvernamentale ştiu că d. Iuliu Maniu intenţiona să-şi schimbe compunerea cabinetului de îndată după alegeri, guvernul con­stituit în Noembrie fiind considerat ca un «guvern electoral». După ale­geri însă, d. Iuliu Maniu hotărând să schimbe întreaga organizare mi­nisterială, remanierea guvernului s-a legat de această lege de organizare- Legea însă a trebuit să fie amânată din cauza necesităţii urgente a vo­tării altor proecte, interesele reale ale Ţării impunând alte sarcini de­cât reorganizarea ministerială. Și astfel remaniere guvernului ră­măsese să se facă în două etape: prima, după Serbările Unirii, cons­tând în desfiinţarea ministerelor provinciale; o a doua, mai târziu, la votarea legii reorganizării ministe­riale. O nouă schimbare Criza de la comunicaţii,­­ ca şi alte dificultăţi din sânul guvernului ca şi ale situaţiei politice depinzând şi de alţi factori decât de voinţa sau putinţa primului ministru şi­ a parlamentului — au determinat o schimbare în mersul lucrurilor, adi­că o schimbare a celor hotărâte a­­cum câtva timp cu privire la com­­pimerea cabinetului. D. Iuliu Maniu ar fi hotărât — a­­rată informaţiuni din bună sorgin­te — să nu mai aştepte cu remanie­rea până la votarea legii de reorga­nizare a ministerelor, adică la toam­nă. Dar nici să cedeze presiunilor ce se exercită şi calculelor ce se fac în jurul crizei de la comunicaţii. Un moment politic , votarea reformei administrative Două schimbări se vor face în gu­vern; după Serbările Unirii vor părăsi banca ministerială, miniştrii (Citiţi continuarea în pag. 111-a) ANCHETE POLITICE Intâiu reforma administrativă,­apoi remanierea guvernului Miniştrii provinciilor alipite şi alti miniştri vor trece guvernatori de regiuni Reorganizarea ministerelor se va face la toamnă D. IULIU MANIU Apărarea împotriva tâlharilor Examinând foarte fugar descope­ririle senzaţionale din serviciul cen­tral şi exterior al finanţelor am schiţat în fugă mecanismul miste­rios datorită căruia a fost cu pu­tinţă o atât de vastă trustare a sta­tului de venituri care se cifrează la miliarde şi am indicat ca autor prin­cipal al tâlhăriilor, ca patron ma­terial al fraudelor pe directorul ge­neral al contribuţiilor, fostul secre­tar general şi intim al d-lui Vinti­­lă Brătianu, numitul Christu Simio­­nescu. Dosarul individului este con­siderabil. Am spicuit, pentru edifi­carea opiniei publice, doar două trei capitole, cari în ansamblul o­­peraţiunilor bandei sânt un frugal mezel­ic-Turpitudinea personagiului era de notorietate publică- Şef recu­noscut al maffiei de dilapidatori, în sertarele lui se îngropau dosa­rele cu plângeri, reclamaţiuni ca şi rapoartele personalului de control, anchetele judiciare. Funcţionari li­cenţiaţi pentru incorectitudini, se întorceau după şease luni înapoi, cu surâsul triumfului pe buze. Tot ministerul ştia aceasta, reputaţia secretarului general devenise uni­versală, de la un capăt la altul al ţării cei cari intenţionau să se sus­tragă obligaţiunilor fiscale ştiau că sus de tot, la obârşie, au «omul lor», care cu o trăsătură de condei redu­ce quantumul datorat la un mini­mum derizoriu. Alţii nici nu se mai osteneau să se acopere cu o apa­renţă de legalitate­ Ani de zile, mari întreprinderi industriale n’au plătit un ban stab­lic din taxele cari se cifrează la sute de milioa­ne. La sediul lor trona agentul lui Christu Simionescu care ştia, cu o incruntătură din sprâncene, să pu­ie pe goană pe modestul agent fis­cal care avea pretenţia de a-şi vârî mai insistent nasul în scripte. Dar să-l fi ferit Dmunezeux pe ne­norocitul de contribuabil, pe mine sau pe dumneata, să reclame tâlha­rului o păsuire cât de mică, o re­ducere raţională de impuneri! Se umfla ca un taur, ochii îi eşeau din orbite, te făcea alb pe haină de scuipat, batea cu pumnul în masă şi te da afară cu uşierul... Intransigenţa lui s’a exercitat cu predilecţie asupra celor mulţi şi nevoiaşi, cei cari nu cunosc virtu­ţile miraculoase ale şperţului, asu­pra sutelor de mii, milioanelor de ţărani contribuabili­ In vreme­ ce fabricile din Târgu-Mureş fraudau statul cu sute de milioane şi sfi­dau legea, iari pe protecţia lui Christu Simionescu, săteanului pen­tru câţiva zeci de lei i se vindea cu toba boul din jug, ceaunul de mă­măligă, ţoala de pe laviţă, în vre­me ce jandarmul îşi proptea vârful baioneţii în burta muierii care umplea satul cu bocetele ei. Dar a venit o zi când tâlharii au fost descoperiţi­­Ancheta fraudelor de la Târgu-Mureş, condusă de un magistrat inflexibil, a dat la lumi­nă lucruri uimitoare. In ziua în care primul procuror al tribunalu­lui din Târgu-Mureş a depus în mâinile ministrului de finanţe do­sarul cu rezultatul cercetărilor sa­le, exista siguranţa că în sfârşit Christu Simionescu va înfunda puş­căria. Când, surpriză! Ca un deus ex machina, la ţanc, ca un cuc care ie­se din căsuţi­i de Nurenberg să-şi cânte ora, ţâşneşte un considerabil personal.-, naţional-liberal, minis­teriabil., naţional-liberal, juriscon­sult şi autor dramatic.-, naţional­liberal, care opinează că examina­­rea actelor nu comportă nici măcar o încarcerare preventivă la Văcă­reşti. Ministerul de finanţe înghite con­sultaţia... naţional-liberală cu o maustietudine adorabilă­.. . nu, să fim iertaţi. Fiindcă o problemă de cea mai acută gravita­te se pune azi în viaţa publică a României­ Mari. Dacă autoritatea de stat este incapabilă de a ma­nipula instrumentele de represiune pe care legea i le oferă, cine rămâ­ne să avizeze la mijloacele de apă­rare naţională împotriva tâlharilor? Milioanele de frustaţi, naţiunea întreagă furată ca în codru. Fiind­­că miliardele delapidate de bande­le organizate de la finanţe şi de aiu­rea, ea le plăteşte până la urmă, prin suplimente de dări, sporuri de angajare, adăugiri de poveri, îşi în­chipuie oficialitatea noastră că pro­­sedăm umerii lui Atlas, cari supor­tau bolta cerului?.­. După moşteni­rea războiului ne aruncă în spina­re şi moştenirea tuturor Simioneş­­tilor inviolabili şi impavizi? S’a vorbit de «patriotism fiscal». Admirabilă formulă! Dar când sântem atât de insistent invitaţi la o nouă serie de sacrificii, de sân­­gerări , să ni se ofere şi garanţii­le minime că sforţările noastre cele noi vor duce la izbândă!.. Cu acte de defetism oficial şi gu­vernamental, ca sustragerea de la urmărire judiciară a lui Christu Simionescu şi a complicilor lui, nu e de aşteptat nci o ameliorare. Ea va veni însă în ziua când o naţiu­ne, ajunsă la limita răbdării, va în­ţelege că trebue să-şi facă singură dreptate. 1 Alexandru Kiriţescu minimi c­­are dispar de MIHAIL SEBASTIAN 300-----­ O cutie neagră, simplă, dreptun­ghiulară. Trei rotiţe de abanos şi un cadran cu indicator. Plictisit de ceardaşul emis de la Budapesta, în­torci cu oarecare neatenţie un şu­rub, aşa cum ai încheia un nasture. In cameră melodiile se înlocuesc brusc: aştepţi par­că sgomotul în­tâlnirii lor. Aria îşi joacă ritmul ei cunoscut în degetele distrate ale unui ascultător, în legănarea som­noroasă a altuia sau în acompania­mentul scăzut al amfitrionului. Minunea a trecut neobservată şi mediocră. Face parte din tabietu­rile casei şi din regulele ospitali­tăţii ei. Nu surprinde mai mult decât tava cu dulceţuri şi nu bu­cură mai mult decât un ceai bine relivit. Nimeni nu se emoţionează de acest glas adunat din văzduhuri şi r­us să cânte într’un colţ al casei, nimeni nu se miră de această viaţă captată şi nu îi cântăreşte imensa ei depărtare. Miracolul circulă prin odaie ca un câine legat. E placid şi cunoscut, e intim şi de­clasat, e docil şi fără surprize. Din tainele lui mari, din geometria lui aeriană, din sborul lui­­vultu­resc nu vede nimeni altceva decât o ladă de lemn şi un şurub. Legile, după care toate cântecele din lume pot fi coborâte pe un singur fir în auzul nostru, au început resemnate într’o mobilă, nu mai complicată decât un dulap şi nu mai intere­santă decât un geamantan. Domesticim minunile. Le siluim orgoliul extraordinarului lor şi le banalizăm burghezeşte. Le consu­măm zi de zi tot­ ce este spontan şi inedit în firea lor, le rânduim ascultătoare­ şi lipsite de elan în­ registre. Le imobilizăm în ogradă sărace şi debile, le punem zgardă, le ordonăm vrerea noastră lipsită de fantezie. Misterul adânc şi com­plex al vieţii lor de sălbătocie pă­mânteană şi de libertate astrală se compromite în mentalitatea noas­tră de cetăţeni scientişti. Desrădă­­cinăm trunchiul viguros şi dur al copacului de deal, pentru a-l face să crească în vecinătatea casei noas­tre cu o tristă resemnare de ie­deră. Nu simţiţi în antena, ridicată a­­tât de casnic deasupra etajelor, ceva din mândria degradată a unui palmier de interior ? Şi în asemă­narea ei cu o paşnică frânghie de rufe nu vedeţi ridiculul unei fiare hrănite cu acadele ? Pierdem treptat posibilitatea de a ne mira. Fiindcă pierdem resur­sele noutăţii. Asimilăm prea uşor şi deprindem fără rezistenţă. O dată cu distanţele, civilizaţia a re­dus şi perspectivele. Mirajul vite­zei a depoetizat în realitate peisa­giile, le-a rupt farmecul lor dis­tinct şi a stricat liniile lor stabile. Această viteză neumană a abstrac­tizat pământx­l. După ce cinemato­graful a reuşit să fure din integri­tatea — altădată indiviză —­ a unui peisagiu relieful, după ce fotogra­fia i-a eliminat culorile, radiofo-­­­nia îi izolează sunetul. Vocea e desprinsă de ambianţa ei fizică, e tăiată din realitatea momentului, în care se înalţă, e răpită deacolo şi-aşa descărnată, nudă, scheletică — e servită prin hant-parleur ca un fruct tropical la pol. Şi noi acceptăm acest miracol ca pe un fapt divers, o utilizăm ca pe o maşină de cusut. Indiferenţa noastră priveşte cu un ochiu egal întâmplările vechi de un veac şi minunile de o zi. In oraşele de pro­vincie senzaţia primului post intro­­du­s a fost depăşită lesne de intere­sul ultimului cancan, ultimei anec­dote şi ultimului joc de cărţi, a­­dus de aiurea. Viaţa se acomodea­ză în junul invenţiei, mai co­modă dar nu mai nouă. Tabietu­rile târgului mic se schimbă obo­site și aclimatizează misterul, îm­blânzindu-1 pe măsura lor modică, ordonată, monotonă. In seri târzii de iarnă, berăriile de provincie adună în jurul pâlniei radiofonice familiile cele mai cum­secade. Nimic, nimic nu s’a schim­bat din vremea pianelor mecanice, când xxn ban de nichel făcea să ră­sune pentru bucuria tuturor cetă­ţenilor valsul din Sylvia. Astăzi un băţ de lemn stă înălţat în aex­, singur treaz în urbe, să adune din o mie de cântece, câte circulă prin ceruri, pe cel mai vechiu , tot val­sul din Sylvia. Arar repertoriul acesta elegiac e întrerupt de o me­lodie necun­oscută. Toată lumea se miră. Numai la o masă depărtată, singur doctorul urbei surcâde com­petent şi îngână în gând inflexiile docile ale cântecului. E singurul meloman al oraşului şi singurul cunoscător al Povestirilor lui Hoff­man. Maşina aceasta extraordinară îşi câştigă maniacii şi obişnuiţii. Coxx­­eurează cu egale şanse de câştig şi (Citiţi continuarea în pag■ ll-a) Titlul, s’o recunoaştem, e grav. Chestiunea însă e mai simplă. Şi cu puţină bunăvoinţă se va înţelege că între capitalistul nostru, cel cu câş­tigurile fabuloase la lumina zilei şi între capitaliştii americani, se­niori ai trusturilor industriale par­ticulare — în timp ce Tancred al nostru a cunoscut şi cunoaşte trus­turile cointeresate — nu poate fi alt soiu de raport decât de subor­­donanţă. Oricâte Pactoluri ar fi captat iminentul nostru senator de Tighina, lesne de înţeles este că situaţia lui financiară nu poate fi asemuită cu aceia a colegilor săi întru Mamona, de peste Ocean. Ori câtă complezenţă iarăşi am fi în­clinaţi să punem când socotim a­­verile semenilor noştri şi mai ales a acelora însemnaţi cu mirul ar­­ginţilor, cred că fostul ministru de industrie — de-acolo să se tragă porecla unora că ar fi «cavaleri de industrie?» — al liberalilor, nu este miliardar. Şi miliardar înseamnă în primul rând american. Că acum tot din milionar şi mai ales din ar­­himilionar devine omul şi miliar­dar, aceasta-i altă poveste. Dar cu ce scop aceste considera­ţii? La alternativa tancredo-ame­­ricană, a capitaliştilor de pe cele două coste ale Atlanticului ne-am­ gândit fără de voia noastră, de­unăzi, cetind nişte impresionante cifre în legătură cu filantropia ca­pitalismului american. Ele sunt d­in conferinţa pe care financiarul francez Maurice Lewandowski a ţinut-o la Societatea de Economie politică din Lyon și le reproducem din excelentul entre-filet al lui Ed. Julia din «Le Temps», «întâiul bu­get de pe lume fiind acela al Sta­telor Unite, cu 4129 milioane de do­lari în 1927 și al doilea, acela al Angliei, cu 3899 milioane de dolari, totalul sumelor văr­sate benevol de către Americani instituţiilor filan­­tropice şi confesionale clasează s­ peste dărnicii (liberalităţi, cum a in text, ar suna prea mult a epi­gramă. N. R.) în rangul al treilea cu 2219 milioane de dolari, cifră superioară cu 630 milioane de do­lari bugetului francez şi cu 754 mi­lioane de dolari bugetului german, cami în ordinea măririi cheltueli­­lor naţionale, vin în al patrulea şi al cincilea rând. Detaliul unor ast­fel de subvenţiuni voluntare este curios de analizat: întâi, 215 mili­oane de dolari, aproape o zecime din total, alimentează o cassă de ajutor pentru străinătate: Armenia Orientul­ Apropiat, Austria, Polo­nia, Germania, Rusia, Italia, Chi­na, Irlanda, etc. Din rest, mai mult de jumătate, 1080 milioane de do­lări sunt atribuite bisericilor de toate confesiunile pentru «între­ţi­­nerea morală» a ţării. In sfârşit 924 milioane de dolari sunt împăr­ţite între şcoli şi universităţi (170 milioane de dolari), sporturi (19 milioane), artele­ frumoase (25 mi­li­oane) şi asistenţa pentru copii, bă­trâni, invalizi şi bolnavi (450 mi­lioane) asistenţă care cuprinde pe deasupra şi distribuirea directă a încă 250 milioane de dolari... Aşa se explică, continuă comentatorul, recunoştinţa pe care Universităţile au închinat-o miliardarilor care le dau ramura averilor lor, de pildă unui John Rockefeller ale cărui fundaţiuni la universitatea din Chi­cago ating 34 milioane de dolari. De curând, universitatea din Co­lumbia a luat iniţiativa de a glo­rifica nu numai munca, ştiinţa, invenţia dar mai cu, seamă «i’eix­­sita» întreprinderilor lor, oferim­ un banchet celor şapte oameni de afaceri, cari sunt regi în industria de PERFESS ICI US­ A .» * ■ m lor: Schwab (oţel), Rosenwald (mari magazine), Firestone (cau­ciuc), Edison (invenţiuni), Ford, (automobile), Wright (aviaţie) şi Eastman (fotografie)». Şi ne gândeam: bine, americanii sunt, c­­m tot omul ştie, megalor­mani şi exageraţi în toate. Filan­tropia lor nu poate fi croită decât pe calapodul sgârie-norilor. Dar în­tre filantropia de dincolo de Ocean (Citiți continuarea în pag. l1­ a) ------=□=-----­ Universitare Am fost mai zilele trecute în­tr’un cerc de universitari. E greu să găsești un mediu în care plân­gerile să fie mai descurajatoare. Profesorii universitari — aceia cari sunt în adevăr profesori — repre­zintă în generalitatea cazurilor ti­puri de oameni claustraţi în ştiinţa lor, fără relaţiuni personale fructu­oase, şi fără puterea necesară de a bate cu pumnul în masă, de a spar­ge geamurile şi de a înjura suru­­gieşte atunci când e nevoe (şi vai! e nevoe atât de des). Aşa erau şi interlocutorii mei,­­ altfel oameni de reputaţie ştiinţifi­că mondială. (Eu nu exagerez!) Şi am auzit lucruri în adevăr caracte­ristice. Am auzit de pildă că pro­fesorul Cantacuzino a scris de trei ori unui ministru actual rugându-l să-i acorde o întrevedere. Şi că de trei ori a primit înapoi plicul vizat de primire de însuş ministrul, dar un răspuns care să-i fixeze o zi şi o oră, nu a primit nici până astăzi. O să spuneţi că domnului minis­tru respectiv­­îi lipsesc cei şapte ani de acasă,­­ de unde necuviinţa. Nu, e mai grav. E desconsiderarea pe care toţi oamenii politici o a­­runcă universitarilor, chiar dacă ei înşişi ar fi universitari. La fiecare nou regim un domn oarecare ia în antrepriză viaţa u­­niversitară. Ministrul nu se intere­sează. De minimis... Deci d. minis­tru nu ştie nimic. Iar domnul an­treprenor taie şi spânzură, desfiin­ţează catedre sau înfiinţează, fine în loc concursuri, suprimă articole bugetare, acordă sau reduce subven­ţiuni, aşa cum vrea dumnealui-In regimul actual mare şi tare pe viaţa universitară e d. doctor Me­­zincescu. Care sunt meritele ştiinţi­fice sau organizatorii ale domnu­lui profesor nu ştie nimeni. Dar da­că unui institut i s’a tăiat o subven­ţie, — Mezincescu. Dacă o catedră s’a desfiinţat pur şi simplu prin su­primarea articolului respectiv din buget, — tot Mezincescu. Dacă la o clinicăă se pune la cale desfiinţarea unui post de medic, — iarăş Mezin­cescu. Catedra de bacteriologie a răpo­satului Babeş nu mai trebue să e­­xiste de pildă. De ce? Pentru că... dublează catedra d-lui Mezincescu care, precum se spune, ar fi profe­sor de igienă. «Bine, domnule, se poate una ca asta? — Nu ştiu, Me­zincescu ştie». Să mai continuăm, cu d. Mezin­cescu şi cu alţii? E prea trist. Dar să acuzăm pe cineva? Vinovaţi sunt în primul rând universităţile şi universitarii, cari suportă un a­­semenea tratament. Oamenii poli­tici, chiar cei mai buni, fac ce pot, strangulează, paralizează, desconsi­deră. Ei nu știu decât de frică. Cine e de vină dacă nu li se aplică me­toda potrivită? N. J.

Next