Cuventul, mai 1929 (Anul 5, nr. 1445-1474)
1929-05-01 / nr. 1445
ANUL al V-lea. — No. 1445. V REDACŢIA Şl ADMiMiSTRA|lA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II. TEl I 378/10 administraţia tELEFON: 378/ 9 REDACŢIA Director politic : TITUS ENACOVICL Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), telefon 311*4. Miercuri 1 Mai 1929 Problema recoltei de N. DAVIDESCU " D. Const. Garoflid pune, într’un recent număr al confratelui «Argus» problema «Recoltei» în legătură cu situaţia noastră economică actuală şi, cu preciziunea competentă care îl caracterizează, arată împrejurările dificile prin care trecem. Şi fostul ministru al Agriculturei defineşte astfel situaţia recoltei noastre. «Grâul a eşit slab din iarnă, iar «în părţile de răsărit ale Munteniei, «în Dobrogea, în sudul Moldovei şi «Basarabiei, este pierdut în proporţie de peste cincizeci de procente. Orzul de toamnă a pierit aproape în întregime. Semănatul «orzului şi ovăzului este întârziat «cu o lună.Deşi nu se poate prevedea recolta lor, este totuşi probabil că din această cauză suprafaţa semănată va fi mai redusă decât în alţi ani. «Toată nădejdea o punem în porumb. Este sigur că nu va rămâne «pământ nesemănat- Grâul întors, «lanurile nesemănate cu orz vor fi «puse cu porumb. Porumbul, însă, se recoltează toamna şi se vinde «abia primăvara. Şi dacă punem «în socoteală că grâu pentru export nu vom avea, iar cantităţile «exportabile de orz şi ovăz vor fi «reduse în proporţie cu micşorarea «întinderilor semănate, problema «echilibrului balanţei comerciale «devine foarte grea până la primăvară, când recolta porumbului poate fi exportată». Situaţia aceasta însă, după cum de altfel constată şi d. Const. Garoflid, nu este excepţională extrem- Ea s’a mai prezintat atenţiei conducătorilor noştri, şi tinde să se prezinte intensificat- România fusese o ţară a căreia recoltă se sprijinea pe bună-voinţa cerului care, la vreme, avea el grije să-şi deschidă zăcătorile lui de apă asupra pământului însetat. In acelaşi timp bogăţia părfiâ'3mului încă nou pentru agricultură, ca şi un plugărit relativ binişor făcut de către marii proprietari făcea că recoltele noastre erau şi ele relativ mulţumitoare în anii mediocri. Drept este că un an de belşug nu izbutea niciodată să aducă ţărei atâtea bogăţii cât ar fi putut da pământul românesc cultivat cu alte mijloace şi în alte condiţii. Fapt este însă că ne mulţumeam cu atâta şi atâta cu cât ne mulţumeam era suficient, dacă ţinem seama că ne lipsea imboldul unei mai intense producţii. Războiul însă a secătuit reservele noastre economice, a surpat prin expropriere, putina tradiţiei de muncă raţională pe care o aveam, şi, după câte se pare, anii secetoşi n’au înmulţit.Constatarea acestui lucru însă e mult prea puţin pentru a ne opri aici. România se găseşte într’o criză a producţiei agricole, lovite în însăşi centrele ei nevralgice, fără să fi depăşit încă linia constatărilor acestui fenomen curent. Bugetul statului suferă pe urma acestui lucru, economia naţională întreagă tânjeşte, balanţa comercială se clatină, şi leul poate, astfel, să aştepte zadarnic «Ies beaux jours d’Aranjuez» ale unei stabilităţi reameninţate. Politica partidului liberal se răzbună astfel,şi pe calea aceasta. Intr’adevăr preocupările lor industrializatorii, cu neglijarea totală a agriculturei, şi a derivatelor ei, ca viticultura, ca pomicultura, cultura vitelor, etc., tocmai în clipa când exproprierea, odată înfăptuită, cerea mai intens garanţii şi corective serioase pentru menţinerea situaţiei noastre de stat «eminamente agricol», fac că, astăzi, falimentul producţiei agricole să târască după el şi să determine şi pe acela al producţiei industriale. Căci producţia românească, incapabilă să concureze, peste graniţă pe cea similară străină, e redusă la necesităţile consumului intern; cine să cumpere însă dacă ţărănimea nu are cu ce ? Şi atunci problema care se pune, atât pentru producătorii industriali, cât şi pentru stat, fără a mai vorbi de marea massă a producătorilor agricoli, direct interesată, este aceia a restabilirei producţiei agricole. In Italia, Mussolini a izbutit să câştige, într’o ţară cu mult mai puţine şi mai sărăcăcioase râuri, cu pământ incomparabil inferior celui românesc, despădurită şi pietroasă, faimoasa «bătălie a grâului». Astăzi producţia Italiei tinde să satisfacă deplin nevoile consumului ei intern. Nordul Italiei însă are una din cele mai frumoase reţele de irigaţii din lume, şi aceste reţele au fost prelungite pretutindeni unde conformaţia pământului a îngăduit lucrul acesta. La noi lucrul e mult mai uşor de înfăptuit şi pe o suprafaţă de teren arabil infinit mai mare şi mai productivă decât cea italiană. Proprietatea mică agricolă, comassată în vederea irigărilor, ar putea implicit fi comassată şi în vederea unei raţionale exploatări a pământului. Şi am avea, astfel, soluţia, dintr’odată, a două capitale chestiuni. Evident că lucrul nu este uşor de joc; este însă relativ destul de uşor de înfăptuit, printr’o politică de câţiva ani, a statului, în sensul acesta. Şi este singura mare problemă la ordinea zilei. România în definitiv trebue să iasă din epoca privirilor rugător îndreptate spre cer, pentru «pâinea noastră cea de toate zilele» ca şi pentru buna noastră economie naţională. Avem un început de industrie, şi ea, pentru a putea dăinui, are nevoe de abondenţa agricolă. Suntem deci departe de a ne putea îngădui ca pe baza unui program de relativă desvoltare industrială, să ne putem îngădui luxul neglijărei producţiei agricole.Politiceşte, evident, lucrul acesta prezintă dintr’o dată greutăţile inerente situaţiei noastre de fapt şi, dacă, din punct de vedere economic, lucrul este uşor, apoi împrejurările moştenite de actualul gu (Citiţi continuarea în pag. 11 a) Sporesc iniţiativele pentru mântuirea morală a naţiei, despre care s’ar zice că şi din acest punct de vedere străbatem o teribilă criză. Pe când autoritatea tutelară închide cârciumile Dumineca, şi în şedinţe cu o publicitate sgomotoasă denunţă flagelul prostituţiei, fără a-i descoperi cea mai bună metodă de organizare, bărbaţi de mare faimă ştiinţifică, membri ai Academiei Române, se strâng în adunări publice la care norodul este poftit prin apeluri, spre a înfiera stările de azi ale educaţiei şi moralei. Cu un elocinte «sursum corda», invită pe toţi la alcătuirea unui super-partid, care pe decadenţa provocată de către cele politice să aşeze noua viaţă a poporului român. Asemenea ilusiuni — înflorite din crudul pesimism ce ar inspira lucrurile de acum — la nişte oameni trecuţi de maturitate şi cărora experinţa treburilor spirituale şi sufleteşti nu le-a zădărnicit aspiraţiile lunetei, nu puteau să nu se instaleze şi în mintea susceptibilă de toate poveştile ale tineretului. Astfel am sub ochi «Straja Regelui» care nu este o gardă a scumpului nostru Rege Mihai, ci un ziar, despre care suntem avertizaţi de la primul număr, că «apare să contribue la formarea de conştiinţe şi caractere româneşti». Mai departe, în aceiaşi expunere de motive a nobilului program, citim că «oamenii superiori ce-i are poporul nostru sunt împiedicaţi de a produce tot ce sufletul lor simte şi ce idealul lor le dictează din cauza neghinelor care întunecă aproape toate luminile clare şi strălucitoare în orice domenii de activitate». In sfârşit, spre a fi bine lămuriţi, aflăm, că: «Ziarul «Straja Regelui» ia fiinţă pentru a contribui la formarea unui bloc solid, de apărarea ideii monarhice precum şi de a feri pe Regele nostru iubit de poftele bolnăvicioase a persoanelor chemate să distrugă iar nu să construiască». Bănuesc că «poftele bolnăvicioasei a persoanelor chemate să distrugă» n’au un caracter canibalic, căci altcum micul Rege n’ar avea prea multa «straie», care sâ’l ferească de această primejdie. In orice caz «Straja Regelui» nu este numai o gazetă ci şi o asociaţie cu statute, în al căror prim articol citesc că începând «de la II Martie 1929 se constitue o asociaţie a tinerilor români cu dragoste de neam şi ţară», — şi în art. I că societatea are de scop «pregătirea sufletească a tineretului român şi desvoltarea sentimentului monarhic pentru întărirea ţărei». La anul şi la mulţi ani. C. Gi Ştirile despre remanierea guvernului agită din nou lumea guvernamentală interesată : atât a celor pe cari noua aşezare îi va despuia de calitatea de miniştri, cât şi a celor cari aşteaptă, fie pur şi simplu — dacă se poate spune — un portofoliu, fie un alt departament- Şi sunt mulţi, — atât cei cari vor părăsi cabinetul, cât şi cei cari speră să intre în guvern sau să obţie un portofoliu mai important, sau în locul unei strapontine, un fotoliu ministerial. Dar este fundată această agitaţie, care durează, de altfel, de-a doua zi a alegerilor? Proectele d-lui Iuliu Maniu Cercurile guvernamentale ştiu că d. Iuliu Maniu intenţiona să-şi schimbe compunerea cabinetului de îndată după alegeri, guvernul constituit în Noembrie fiind considerat ca un «guvern electoral». După alegeri însă, d. Iuliu Maniu hotărând să schimbe întreaga organizare ministerială, remanierea guvernului s-a legat de această lege de organizare- Legea însă a trebuit să fie amânată din cauza necesităţii urgente a votării altor proecte, interesele reale ale Ţării impunând alte sarcini decât reorganizarea ministerială. Și astfel remaniere guvernului rămăsese să se facă în două etape: prima, după Serbările Unirii, constând în desfiinţarea ministerelor provinciale; o a doua, mai târziu, la votarea legii reorganizării ministeriale. O nouă schimbare Criza de la comunicaţii, ca şi alte dificultăţi din sânul guvernului ca şi ale situaţiei politice depinzând şi de alţi factori decât de voinţa sau putinţa primului ministru şi a parlamentului — au determinat o schimbare în mersul lucrurilor, adică o schimbare a celor hotărâte acum câtva timp cu privire la compimerea cabinetului. D. Iuliu Maniu ar fi hotărât — arată informaţiuni din bună sorginte — să nu mai aştepte cu remanierea până la votarea legii de reorganizare a ministerelor, adică la toamnă. Dar nici să cedeze presiunilor ce se exercită şi calculelor ce se fac în jurul crizei de la comunicaţii. Un moment politic , votarea reformei administrative Două schimbări se vor face în guvern; după Serbările Unirii vor părăsi banca ministerială, miniştrii (Citiţi continuarea în pag. 111-a) ANCHETE POLITICE Intâiu reforma administrativă,apoi remanierea guvernului Miniştrii provinciilor alipite şi alti miniştri vor trece guvernatori de regiuni Reorganizarea ministerelor se va face la toamnă D. IULIU MANIU Apărarea împotriva tâlharilor Examinând foarte fugar descoperirile senzaţionale din serviciul central şi exterior al finanţelor am schiţat în fugă mecanismul misterios datorită căruia a fost cu putinţă o atât de vastă trustare a statului de venituri care se cifrează la miliarde şi am indicat ca autor principal al tâlhăriilor, ca patron material al fraudelor pe directorul general al contribuţiilor, fostul secretar general şi intim al d-lui Vintilă Brătianu, numitul Christu Simionescu. Dosarul individului este considerabil. Am spicuit, pentru edificarea opiniei publice, doar două trei capitole, cari în ansamblul operaţiunilor bandei sânt un frugal mezelic-Turpitudinea personagiului era de notorietate publică- Şef recunoscut al maffiei de dilapidatori, în sertarele lui se îngropau dosarele cu plângeri, reclamaţiuni ca şi rapoartele personalului de control, anchetele judiciare. Funcţionari licenţiaţi pentru incorectitudini, se întorceau după şease luni înapoi, cu surâsul triumfului pe buze. Tot ministerul ştia aceasta, reputaţia secretarului general devenise universală, de la un capăt la altul al ţării cei cari intenţionau să se sustragă obligaţiunilor fiscale ştiau că sus de tot, la obârşie, au «omul lor», care cu o trăsătură de condei reduce quantumul datorat la un minimum derizoriu. Alţii nici nu se mai osteneau să se acopere cu o aparenţă de legalitate Ani de zile, mari întreprinderi industriale n’au plătit un ban stablic din taxele cari se cifrează la sute de milioane. La sediul lor trona agentul lui Christu Simionescu care ştia, cu o incruntătură din sprâncene, să puie pe goană pe modestul agent fiscal care avea pretenţia de a-şi vârî mai insistent nasul în scripte. Dar să-l fi ferit Dmunezeux pe nenorocitul de contribuabil, pe mine sau pe dumneata, să reclame tâlharului o păsuire cât de mică, o reducere raţională de impuneri! Se umfla ca un taur, ochii îi eşeau din orbite, te făcea alb pe haină de scuipat, batea cu pumnul în masă şi te da afară cu uşierul... Intransigenţa lui s’a exercitat cu predilecţie asupra celor mulţi şi nevoiaşi, cei cari nu cunosc virtuţile miraculoase ale şperţului, asupra sutelor de mii, milioanelor de ţărani contribuabili In vreme ce fabricile din Târgu-Mureş fraudau statul cu sute de milioane şi sfidau legea, iari pe protecţia lui Christu Simionescu, săteanului pentru câţiva zeci de lei i se vindea cu toba boul din jug, ceaunul de mămăligă, ţoala de pe laviţă, în vreme ce jandarmul îşi proptea vârful baioneţii în burta muierii care umplea satul cu bocetele ei. Dar a venit o zi când tâlharii au fost descoperiţiAncheta fraudelor de la Târgu-Mureş, condusă de un magistrat inflexibil, a dat la lumină lucruri uimitoare. In ziua în care primul procuror al tribunalului din Târgu-Mureş a depus în mâinile ministrului de finanţe dosarul cu rezultatul cercetărilor sale, exista siguranţa că în sfârşit Christu Simionescu va înfunda puşcăria. Când, surpriză! Ca un deus ex machina, la ţanc, ca un cuc care iese din căsuţii de Nurenberg să-şi cânte ora, ţâşneşte un considerabil personal.-, naţional-liberal, ministeriabil., naţional-liberal, jurisconsult şi autor dramatic.-, naţionalliberal, care opinează că examinarea actelor nu comportă nici măcar o încarcerare preventivă la Văcăreşti. Ministerul de finanţe înghite consultaţia... naţional-liberală cu o maustietudine adorabilă.. . nu, să fim iertaţi. Fiindcă o problemă de cea mai acută gravitate se pune azi în viaţa publică a României Mari. Dacă autoritatea de stat este incapabilă de a manipula instrumentele de represiune pe care legea i le oferă, cine rămâne să avizeze la mijloacele de apărare naţională împotriva tâlharilor? Milioanele de frustaţi, naţiunea întreagă furată ca în codru. Fiindcă miliardele delapidate de bandele organizate de la finanţe şi de aiurea, ea le plăteşte până la urmă, prin suplimente de dări, sporuri de angajare, adăugiri de poveri, îşi închipuie oficialitatea noastră că prosedăm umerii lui Atlas, cari suportau bolta cerului?.. După moştenirea războiului ne aruncă în spinare şi moştenirea tuturor Simioneştilor inviolabili şi impavizi? S’a vorbit de «patriotism fiscal». Admirabilă formulă! Dar când sântem atât de insistent invitaţi la o nouă serie de sacrificii, de sângerări , să ni se ofere şi garanţiile minime că sforţările noastre cele noi vor duce la izbândă!.. Cu acte de defetism oficial şi guvernamental, ca sustragerea de la urmărire judiciară a lui Christu Simionescu şi a complicilor lui, nu e de aşteptat nci o ameliorare. Ea va veni însă în ziua când o naţiune, ajunsă la limita răbdării, va înţelege că trebue să-şi facă singură dreptate. 1 Alexandru Kiriţescu minimi care dispar de MIHAIL SEBASTIAN 300----- O cutie neagră, simplă, dreptunghiulară. Trei rotiţe de abanos şi un cadran cu indicator. Plictisit de ceardaşul emis de la Budapesta, întorci cu oarecare neatenţie un şurub, aşa cum ai încheia un nasture. In cameră melodiile se înlocuesc brusc: aştepţi parcă sgomotul întâlnirii lor. Aria îşi joacă ritmul ei cunoscut în degetele distrate ale unui ascultător, în legănarea somnoroasă a altuia sau în acompaniamentul scăzut al amfitrionului. Minunea a trecut neobservată şi mediocră. Face parte din tabieturile casei şi din regulele ospitalităţii ei. Nu surprinde mai mult decât tava cu dulceţuri şi nu bucură mai mult decât un ceai bine relivit. Nimeni nu se emoţionează de acest glas adunat din văzduhuri şi rus să cânte într’un colţ al casei, nimeni nu se miră de această viaţă captată şi nu îi cântăreşte imensa ei depărtare. Miracolul circulă prin odaie ca un câine legat. E placid şi cunoscut, e intim şi declasat, e docil şi fără surprize. Din tainele lui mari, din geometria lui aeriană, din sborul luivulturesc nu vede nimeni altceva decât o ladă de lemn şi un şurub. Legile, după care toate cântecele din lume pot fi coborâte pe un singur fir în auzul nostru, au început resemnate într’o mobilă, nu mai complicată decât un dulap şi nu mai interesantă decât un geamantan. Domesticim minunile. Le siluim orgoliul extraordinarului lor şi le banalizăm burghezeşte. Le consumăm zi de zi tot ce este spontan şi inedit în firea lor, le rânduim ascultătoare şi lipsite de elan în registre. Le imobilizăm în ogradă sărace şi debile, le punem zgardă, le ordonăm vrerea noastră lipsită de fantezie. Misterul adânc şi complex al vieţii lor de sălbătocie pământeană şi de libertate astrală se compromite în mentalitatea noastră de cetăţeni scientişti. Desrădăcinăm trunchiul viguros şi dur al copacului de deal, pentru a-l face să crească în vecinătatea casei noastre cu o tristă resemnare de iederă. Nu simţiţi în antena, ridicată atât de casnic deasupra etajelor, ceva din mândria degradată a unui palmier de interior ? Şi în asemănarea ei cu o paşnică frânghie de rufe nu vedeţi ridiculul unei fiare hrănite cu acadele ? Pierdem treptat posibilitatea de a ne mira. Fiindcă pierdem resursele noutăţii. Asimilăm prea uşor şi deprindem fără rezistenţă. O dată cu distanţele, civilizaţia a redus şi perspectivele. Mirajul vitezei a depoetizat în realitate peisagiile, le-a rupt farmecul lor distinct şi a stricat liniile lor stabile. Această viteză neumană a abstractizat pământxl. După ce cinematograful a reuşit să fure din integritatea — altădată indiviză — a unui peisagiu relieful, după ce fotografia i-a eliminat culorile, radiofo-nia îi izolează sunetul. Vocea e desprinsă de ambianţa ei fizică, e tăiată din realitatea momentului, în care se înalţă, e răpită deacolo şi-aşa descărnată, nudă, scheletică — e servită prin hant-parleur ca un fruct tropical la pol. Şi noi acceptăm acest miracol ca pe un fapt divers, o utilizăm ca pe o maşină de cusut. Indiferenţa noastră priveşte cu un ochiu egal întâmplările vechi de un veac şi minunile de o zi. In oraşele de provincie senzaţia primului post introdus a fost depăşită lesne de interesul ultimului cancan, ultimei anecdote şi ultimului joc de cărţi, adus de aiurea. Viaţa se acomodează în junul invenţiei, mai comodă dar nu mai nouă. Tabieturile târgului mic se schimbă obosite și aclimatizează misterul, îmblânzindu-1 pe măsura lor modică, ordonată, monotonă. In seri târzii de iarnă, berăriile de provincie adună în jurul pâlniei radiofonice familiile cele mai cumsecade. Nimic, nimic nu s’a schimbat din vremea pianelor mecanice, când xxn ban de nichel făcea să răsune pentru bucuria tuturor cetăţenilor valsul din Sylvia. Astăzi un băţ de lemn stă înălţat în aex, singur treaz în urbe, să adune din o mie de cântece, câte circulă prin ceruri, pe cel mai vechiu , tot valsul din Sylvia. Arar repertoriul acesta elegiac e întrerupt de o melodie necunoscută. Toată lumea se miră. Numai la o masă depărtată, singur doctorul urbei surcâde competent şi îngână în gând inflexiile docile ale cântecului. E singurul meloman al oraşului şi singurul cunoscător al Povestirilor lui Hoffman. Maşina aceasta extraordinară îşi câştigă maniacii şi obişnuiţii. Coxxeurează cu egale şanse de câştig şi (Citiţi continuarea în pag■ ll-a) Titlul, s’o recunoaştem, e grav. Chestiunea însă e mai simplă. Şi cu puţină bunăvoinţă se va înţelege că între capitalistul nostru, cel cu câştigurile fabuloase la lumina zilei şi între capitaliştii americani, seniori ai trusturilor industriale particulare — în timp ce Tancred al nostru a cunoscut şi cunoaşte trusturile cointeresate — nu poate fi alt soiu de raport decât de subordonanţă. Oricâte Pactoluri ar fi captat iminentul nostru senator de Tighina, lesne de înţeles este că situaţia lui financiară nu poate fi asemuită cu aceia a colegilor săi întru Mamona, de peste Ocean. Ori câtă complezenţă iarăşi am fi înclinaţi să punem când socotim averile semenilor noştri şi mai ales a acelora însemnaţi cu mirul arginţilor, cred că fostul ministru de industrie — de-acolo să se tragă porecla unora că ar fi «cavaleri de industrie?» — al liberalilor, nu este miliardar. Şi miliardar înseamnă în primul rând american. Că acum tot din milionar şi mai ales din arhimilionar devine omul şi miliardar, aceasta-i altă poveste. Dar cu ce scop aceste consideraţii? La alternativa tancredo-americană, a capitaliştilor de pe cele două coste ale Atlanticului ne-am gândit fără de voia noastră, deunăzi, cetind nişte impresionante cifre în legătură cu filantropia capitalismului american. Ele sunt din conferinţa pe care financiarul francez Maurice Lewandowski a ţinut-o la Societatea de Economie politică din Lyon și le reproducem din excelentul entre-filet al lui Ed. Julia din «Le Temps», «întâiul buget de pe lume fiind acela al Statelor Unite, cu 4129 milioane de dolari în 1927 și al doilea, acela al Angliei, cu 3899 milioane de dolari, totalul sumelor vărsate benevol de către Americani instituţiilor filantropice şi confesionale clasează s peste dărnicii (liberalităţi, cum a in text, ar suna prea mult a epigramă. N. R.) în rangul al treilea cu 2219 milioane de dolari, cifră superioară cu 630 milioane de dolari bugetului francez şi cu 754 milioane de dolari bugetului german, cami în ordinea măririi cheltuelilor naţionale, vin în al patrulea şi al cincilea rând. Detaliul unor astfel de subvenţiuni voluntare este curios de analizat: întâi, 215 milioane de dolari, aproape o zecime din total, alimentează o cassă de ajutor pentru străinătate: Armenia Orientul Apropiat, Austria, Polonia, Germania, Rusia, Italia, China, Irlanda, etc. Din rest, mai mult de jumătate, 1080 milioane de dolări sunt atribuite bisericilor de toate confesiunile pentru «întreţinerea morală» a ţării. In sfârşit 924 milioane de dolari sunt împărţite între şcoli şi universităţi (170 milioane de dolari), sporturi (19 milioane), artele frumoase (25 milioane) şi asistenţa pentru copii, bătrâni, invalizi şi bolnavi (450 milioane) asistenţă care cuprinde pe deasupra şi distribuirea directă a încă 250 milioane de dolari... Aşa se explică, continuă comentatorul, recunoştinţa pe care Universităţile au închinat-o miliardarilor care le dau ramura averilor lor, de pildă unui John Rockefeller ale cărui fundaţiuni la universitatea din Chicago ating 34 milioane de dolari. De curând, universitatea din Columbia a luat iniţiativa de a glorifica nu numai munca, ştiinţa, invenţia dar mai cu, seamă «i’eixsita» întreprinderilor lor, oferim un banchet celor şapte oameni de afaceri, cari sunt regi în industria de PERFESS ICI US A .» * ■ m lor: Schwab (oţel), Rosenwald (mari magazine), Firestone (cauciuc), Edison (invenţiuni), Ford, (automobile), Wright (aviaţie) şi Eastman (fotografie)». Şi ne gândeam: bine, americanii sunt, cm tot omul ştie, megalormani şi exageraţi în toate. Filantropia lor nu poate fi croită decât pe calapodul sgârie-norilor. Dar între filantropia de dincolo de Ocean (Citiți continuarea în pag. l1 a) ------=□=----- Universitare Am fost mai zilele trecute într’un cerc de universitari. E greu să găsești un mediu în care plângerile să fie mai descurajatoare. Profesorii universitari — aceia cari sunt în adevăr profesori — reprezintă în generalitatea cazurilor tipuri de oameni claustraţi în ştiinţa lor, fără relaţiuni personale fructuoase, şi fără puterea necesară de a bate cu pumnul în masă, de a sparge geamurile şi de a înjura surugieşte atunci când e nevoe (şi vai! e nevoe atât de des). Aşa erau şi interlocutorii mei, altfel oameni de reputaţie ştiinţifică mondială. (Eu nu exagerez!) Şi am auzit lucruri în adevăr caracteristice. Am auzit de pildă că profesorul Cantacuzino a scris de trei ori unui ministru actual rugându-l să-i acorde o întrevedere. Şi că de trei ori a primit înapoi plicul vizat de primire de însuş ministrul, dar un răspuns care să-i fixeze o zi şi o oră, nu a primit nici până astăzi. O să spuneţi că domnului ministru respectivîi lipsesc cei şapte ani de acasă, de unde necuviinţa. Nu, e mai grav. E desconsiderarea pe care toţi oamenii politici o aruncă universitarilor, chiar dacă ei înşişi ar fi universitari. La fiecare nou regim un domn oarecare ia în antrepriză viaţa universitară. Ministrul nu se interesează. De minimis... Deci d. ministru nu ştie nimic. Iar domnul antreprenor taie şi spânzură, desfiinţează catedre sau înfiinţează, fine în loc concursuri, suprimă articole bugetare, acordă sau reduce subvenţiuni, aşa cum vrea dumnealui-In regimul actual mare şi tare pe viaţa universitară e d. doctor Mezincescu. Care sunt meritele ştiinţifice sau organizatorii ale domnului profesor nu ştie nimeni. Dar dacă unui institut i s’a tăiat o subvenţie, — Mezincescu. Dacă o catedră s’a desfiinţat pur şi simplu prin suprimarea articolului respectiv din buget, — tot Mezincescu. Dacă la o clinicăă se pune la cale desfiinţarea unui post de medic, — iarăş Mezincescu. Catedra de bacteriologie a răposatului Babeş nu mai trebue să existe de pildă. De ce? Pentru că... dublează catedra d-lui Mezincescu care, precum se spune, ar fi profesor de igienă. «Bine, domnule, se poate una ca asta? — Nu ştiu, Mezincescu ştie». Să mai continuăm, cu d. Mezincescu şi cu alţii? E prea trist. Dar să acuzăm pe cineva? Vinovaţi sunt în primul rând universităţile şi universitarii, cari suportă un asemenea tratament. Oamenii politici, chiar cei mai buni, fac ce pot, strangulează, paralizează, desconsideră. Ei nu știu decât de frică. Cine e de vină dacă nu li se aplică metoda potrivită? N. J.