Cuventul, iunie 1929 (Anul 5, nr. 1475-1504)

1929-06-11 / nr. 1485

ANUL al V-lea.­­ No. 1485, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. ÎL TELEFON: 1378/10 REDACŢIA 378/ 9 ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU S3 Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevtdl 9), t­elefon 3NI/14. Regenta şi „reţinea“! Marea luptă îm­potriva reformei administrative impusă de necesită­ţile unui stat modern şi de ideolo­gia partidului naţional-ţărănesc, l­a început. Ea se poartă deocamdată în culise, şi utilizează arme clan­destine. O discuţie deschisă, în care să se înainteze argumente şi să se ofere soluţii, nu vedem încă. Ştim însă că «toate măsurile au fost luate pentru ca această lege să nu treacă». Se afirmă chiar, lucru emina­mente necuviincios, că înalta regen­ţă ar refuza să iscălească decretul de trimitere a proectului de lege respectiv în discuţiunea camerelor. Ca şi cum cineva poate fi informat valabil asupra intenţiunilor re­genţei. Se mai afirmă însă că acest pro­­ect ar putea totuş deveni lege, dacă guvernul actual ar consimţi la anu­mite modificări. Iar între aceste modificări se indică în primul rând renunţarea la regiune. Cu alte cu­vinte, nimeni nu s’ar opune la în­făptuirea reformei administrative, dacă această reformă ar semăna cu proectul de lege al... partidului li­beral. Pentru că asta însemnează acele «anumite modificări» în cari se cuprinde renunțarea la regiune. Nimeni nu s’ar opune. Cine, ni­meni? Opoziţia liberală sau averes­­cană? Această opoziţie ar fi, de si­gur valabilă, dacă ea s’ar face în numele ţării. Dar vedeţi, ţara s'a pronunţat de abia la începutul ier­nii trecute, şi nu e nici un motiv să se creadă că indicaţiunile ei ar fi astăzi altele. Dacă însă nu vorbeşte în numele ţării, cu ce îndreptăţire ridică pro­teste opoziţia! In numele competen­­ţei? Este puţin. Competenţa libe­rală, ca şi cea avereşeană, ne-au dus la situaţia actuală. In numele unui progrm? Se poate. Numai că programul liberal e un program oarecare, între toate programele posibile. Iar naţional-ţârăniştii au şi ei unul, care în momentul de faţă prezintă asupra celui liberal cel puţin un avantagiu: că întru­neşte sufragiile ţării. Prin urmare în nici un fel, şi pen­tru nici un motiv opoziţia naţiona­lilor şi avereşpanilor nu poate fi as­tăzi un element de orientare în via­ţa noastră publică. Şi nu în numele ei se poate cere naţional-ţărănişti­­lor să renunţe la ideea de regiune, care e fundamentală reformei ad­ministrative actuale. Cine atunci poate intervenit Re­genţa? Nici ea — Regenţa repre­zintă pe rege, — iar în regimul nostru regele domneşte, dar nu gu­vernează. Regenţa nu are deci în nici un fel dreptul de a impune guvernu­lui un punct de vedere în conduce­rea treburilor publice, atâta vre­me cât există prezumţia că guver­nul posedă încă încrederea ţării. Nu este mulţumită regenţa cu o a­­numită concepţie a guvernului? Singura cale care-i stă la dispozi­ţie este să facă o nouă consultare a ţării. Atât. Ea însă nu poate şi nu are dreptul să facă vreo presiune asupra guvernului, pentru că ea nu poate — fără uzurpaţiune — să-şi substitue voinţa ei celei a ţării; şi nici nu are, prin natura ei pozitivă, putinţa de a vorbi în numele na­ţiunii, care e o prerogativă regală de natură mistică. Em­cţiunea consiliului de regen­ţă nu poate depăşi în nici o direc­ţie atribuţiile unui preşedinte de republică; ca atare regenţa nu are voie să se comporte nici ca un rege nici ca un dictator. Dacă e tare, şi dacă vrea să procedeze în deplini­­tatea puterilor cu care l-a investit ţara, guvernul d-lui Maniu trebue să amintească respectuos, dar ferm acest lucru în loc înalt. Din acestea urmează că atâta timp cât guvernul d-lui Maniu se bucură efectiv de încrederea ţării, nimeni nu-i poate cere valabil să renunţe la un punct din programul său, oricât de extremist ar fi el. Iar în speţă, acest guvern nu trebue să renunţe cu nici un preţ la concep­ţia care stă la baza reformei admi­nistrative şi care se concretizează în «regiune». Nu putem accentua îndeajuns a­­cest punct de vedere pe care guver­nul trebue să-l înţeleagă şi să şi-l însuşiască. Eu îmi dau seama că chiar între naţional-ţărănişti ideea regiunii nu are aderenţe suficient de puter­nice. Este însă o greşeală. La baza căreia stau două fapte: de oparte o lipsă de înţelegere pentru ideologia naţional-ţărănistă, de alta — de ce să nu spunem lucrurilor pe nume­ antipatia pe care o inspiră unora d. Stere, car­e este deocamdată ste­garul ideii de regiune. Aş vrea să atrag stăruitor aten­ţia adevăraţilor naţional-ţărănişti că persoana d-lui Stere nu trebue să aibă nici un rol în această ches­tie. Oricum­ ar fi sentimentele pe care d-sa le inspiră, ideea de re­giune este bună şi esenţială doctri­­nei naţional-ţărăniste. Ea trebue deci sprijinită din răsputeri. Fără ea, reforma administrativă poate fi cel mult o perfecţionare technică, dar nu o adevărată reformă, care să îngădue desfăşurarea forţelor vii ale ţării în cadrele lor reale. Va avea guvernul dificultăţi? Se poate- Dincolo de guvern e parti­dul. Iar ceea ce are de făcut parti­dul vom spune-o cu alt prilej. Nae Ionescu DUMNEALOR Aceşti domni din comisiunile Ca­merei cari au primit dela guvern misiunea de a «rectifica» budgete­le diferitelor ministere, au început prin a scoate fum pe nări şi au luat atitudini atât de necruţătoare şi de sanguinare, încât se părea că vor face ravagii printre budgetivo­­rii de toate categoriile cari conges­tionează administraţiunile publice. Guvernul începuse să se teamă de consecinţele unei astfel de fre­nezii şi membrii mai importanţi ai cabinetului au primit misunea de a interveni, fiecare pe lângă cunos­cuţii şi protejaţii săi din comisiuni pentru ca opera acestora să nu se transforme într’un masacru gene­ral. Dar de îndată ce au luat în pri­mire dosarele cu cheltuelile fiecă­rui departament, ei au început să purece capitolele budgetare, zelul nouilor Torquemada s’a potolit ca prin farmec. Mai întâi de funcţionarii de ca­rieră, ca şi de cei cu cinci ani ve­chime — imposibil să te atingi. Se opune statutul funcţionarilor şi a­­poi e imprudent să stârneşti prea mult supărarea «Viitorului». Dintre diurnişti, cei mai mulţi sunt înduioşătoare personagii, inca­pabile de a-şi câştiga existenţa alt­fel decât nefăcând nimic. A-i supri­ma, înseamnă a dovedi o flagrantă lipsă de umanitate■ Apoi, ar însem­na o primejdie incalculabilă pentru ordinea publică şi pentru forma de stat actuală, să asvârli pe drumuri două sute de mii de cetăţeni, cari din pacinici şi loiali supuşi ai Ma­­jestăţi Sale Mihai­­ s’ar putea pre­schimba peste noapte în redutabile elemente revoluţionare. Foamea este un rău sfătuitor şi Moscova, care trăieşte cu ochii a­­ţintiţi asupra stărilor dela noi, ar fi nespus de voia să să înregimen­teze în coloanele sale de asalt pe si­necuriştii români asvârliţi pe dru­muri. Cu acest argument peremtoriu mi-a închis gura un foarte impor­tant personagiu, preşedinte al ti­neia din comisiunile parlamentare, fost şi viitor raportor de budgete, etc... Trebue să adaug că pe lângă ca­litatea sa de reprezentant al Na­ţiunii, personagiul acesta mai este membru în vre­o zece consilii de administraţie, că veniturile sale a­­nuale se urcă la câte­va milioane de lei. Şi este înfocat ţărănist pe deasupra — ceea ce nu împiedică nimic — dimpotrivă. Un stomach mereu plin şi nişte meninge aburite de alcooluri scum­pe, îl dispun fără îndoială la o lar­gă indulgenţă pentru tot ce nu ji­gneşte interesul său imediat. Ni­mic ca o digestie copioasă nu te face să vezi lumea în culori tran­dafirii. De aceia, manstietudinea acestor domni este firească şi explicabilă. Rezultatul «verificărilor» şi «recti­ficărilor» dumnealor, va fi că în locul celor două sau trei miliarde atât de trâmbiţate, quantumul eco­nomiilor realizate la budgetele di­verselor ministere va fi de maxi­mum... trei sute de mii de lei!... Oricum, dacă guvernul ţinea în­­tr’adevăr să taie în carne vie şi să facă operă de salvare a finanţelor publice, trebuia să numească comi­siuni alcătuite dintre noi, nenoroci­ţii de contribuabili români, cari din mizeria şi foamea noastră întreţi­nem sutele de mii de trântori bud­­getari. Noi am fi ştiut cum să procedăm. Alexandru Kiriţescu ——=□=—­ —--------------------­ De-o bucată de vreme d. Vintilă Brătianu — însoţit de d. Duca, are grijă să anunţe «Viitorul» de câte ori se deplasează d. Vintilă Bră­tianu — procedează la reorganiza­rea partidului liberal. Reorganiza­re necesară, cu atât mai necesară cu cât nu s’a făcut dela războiu încoace nici o organizare or con­sultarea elementelor locale, Ionel Brătianu, conducând partidul fără preocupări electorale, iar d. Vinti­lă Brătianu moştenindu-l la guvern fiind, aşa că nu s’a putut ocupa de forma lăuntrică a partidului. «însoţit de d. Duca» Faptul că d. Vintilă Brătianu merge în provincie, la reorganiza­rea partidului «însoţit de c. Duca» nu e o întâmplare. D. Vintilă Bră­tianu îl ia pe d. Duca după d-sa spre a-l solidariza la măsurile pe care le ia. Cum d.Vintilă Brătianu va pleca în curând în străinătate, vrea să lase în urmă o situaţie clară în par­tid şi să curme posibilităţile de schimbări care să-i facă surprize. Congresul va avea lec în Septembrie ...Surprize la congresul partidu­lui, care va avea loc la finele lui Septembrie. Congresul acesta, care trebuia să aibă loc în Martie, dar s’a amânat pentru toamnă, va avea sarcina de­ a ratifica şefia d-lui Vintilă Brătinu, şefie care până a­­cum, formal, n’are confirmarea din partea parti­dului, iar de fapt, are tocmai contrariul după multe mani­festări, împotrivirea partidului. Va confirma partidul şefia d-lui Vintilă Brătianu? Chestiunea care rămâne mereu actuală e aceea de-a se şti: a re­nunţat d. Duca la a lua şi formal şefia partidului, a cărui conducere de fapt şi-a putut însuşi cu inter­­r-'-’-tr'* Şi a renunţat d. Vintilă Brătianu de-a creşte pe d. George Brătianu pentru şefia partidului (despre care acum câteva luni afir­ma sus şi tare că trebue să fie a Brătienilorl), ca să fi renunţat şi d. Duca la detronarea actualului şef? Se pare că d. Duca s’a resemnat să nu pună chestiunea atâta vreme cât nu i-o va pune d. Vintilă Bră­tianu. In orice caz, înainte de con­gres se va şti precis care e situa­ţia la conducerea partidului libe­ral, adică în ce constă obligaţiile reciproce, în schimbul ratificării fără discuţii, nici surprise a şe­fiei d-lui Vintilă Brătianu. ANCHETE POLITICE REORGANIZAREA PARTIDULUI LIBERAL Congresul va avea loc în Septembrie. Va confirma el pe d. Vintilă Brătianu ca sef 1 D. VINTILĂ BRATIANU V. I­ G. DUCA intre primejdia comunistă şi ordinea noastră naţionala O nouă interpelare anticomunis­tă s’a iscat de pe băncile senatului, liberală şi ortodoxă, prin glasul d-lui general Moşoiu. Specialistul partidului liberal până acum în ma­terie de bolşevism era d. G. Tătă­­răscu; materia a trecut pe cale de exosmosă, dintr’o interpelare patrio­tică activă într’o alta preventivă, în domeniul de fost militar al d-lui general Moşoiu, şi faptul a fost rea­­zat în cuvinte şi peroraţii desfă­şurate în jurul tulburărilor de la Oradea Mare. Evident că există şi la noi, ca în toate părţile, o problemă a propa­gandei comuniste, şi a acţiunei a­­cestor profeţi interesaţi sau numai rătăciţi ai paradisului lui Stalin. Liberalii au făcut, pentru a atrage luarea aminte a publicului şi a fac­­orilor cu răspundere asupra ei, tot ce omeneşte le-a fost cu putinţă. Şi, datorită acestei acţiuni, publi­cul a fost lămurit, dar în acelaşi timp şi problema comunismului la noi a făcut progrese pe care altfel nu le-ar fi putut realiza nici în­tr’un fel. Amatorii de noutate şi de subvenţie au aflat astfel deja libe­rali lucru, de care ei habar lui a­­vuseseră, că pot constitui eu agita­ţiile lor, o primejdie şi, ca atare, adresându-se documentat forurilor cunoscute de ei, au determinat aug­mentări de retribuţie, intensificări în propagandă şi lărgire de acţiu­ne clandestină. Nu e mai puţin adevărat, totuşi, că partidul liberal era cel dintâi chemat să se alarmeze de o atare chestiune. Structura lui economică, cu ramificaţii în toată industria ţă­rei româneşti, îl punea direct în contact cu împrejurările în care pot lua naştere nueltele comuniste. Bolşevismul îndrer­tându-se în spe­cial spre muncitorul industrial se făcea, implicit, vizibil în primul rând de către reprezentanţii parti­dului liberal. In faţa alarmei liberale se ridică concepţia contrară a naţio­nal ţărăniştilor. Aceştia, la rândul lor, veneau cu experienţa şi cu con­vingerea masselor pe care s© spri­jineau. Şi, fireşte, nu se poate vor­bi de o primejdie bolşevică în mij­locul unei populaţii agrare, avân­­du-şi fiecare ins pământul lui, şi, deci, în esenţa ei conservatoare şi agresivă faţă de încercările şi de experienţele turbulente de aiurea. Lucrul acesta l-a evidenţiat d. Vaida Voevod în răspunsul dat de d-sa d-lui general Moşoiu. Adevă­rul astfel constatat de ministrul de interne al ţării, şi experimentat de alegerile libere din tot timpul gu­vernării actuale, lasă problema, din punct de vedere al ordinei noas­tre stabilite, comunismului pe un plan cu totul secundar. Din punct de vedere liberal însă chestia comunismului poate să-şi păstreze o necontenită actuali­tate. Nu este, într-adevăr, tot ace­laşi lucru proporţia celor câteva mii de comunişti care vor fi exis­tând în tot cuprinsul ţărei, rapor­tată la numărul muncitorilor din fabri­cie şi din industriile mai mult sau mai puţin liberale, şi a­­poi a aceluiaşi număr de comu­nişti raportaţi la cele optsprezece mi­lioane de locuitori ai ţărei, ţărani, în covârşitoarea lor majoritate, cu pământul lor, ostili comunismului şi ideilor vânturate de el, conserva­tori, toţi, prin firea însăşi a lucru­rilor-Amănuntul acesta nu trebue nici­odată uitat când o voce liberală vorbeşte de primejdia bolşevismu­lui. E omul care vede cu proporţii mărite un fast din pricină că a re­dus proporţiile celorlalte categorii de fapte înconjurătoare şi determi­nante la un punct specific de vede­re şi de observaţie. De pe şantiere­le unui partid se poate vorbi de o primejdie bolşevică; ea însă dispa­re în perspectivele uriaşe ale celor două laturi ale Carpaţilor. Aiei po­porul românesc şi-a spus cuvântul lui de ordine, şi a pecetluit defini­tiv cu el soarta agitaţiilor sterile a agenţilor comunişti de la noi. N. Davidescu D. GR­AL TRAIAN MOŞOIU /Marţi II Iunie 1929 DESPRE CETITORI Problema cetitorilor: dificilă, in­solubilă şi permanentizată pentru literatura românească, îmbelşu­gată în suggestii, în posibilităţi de discuţie, problema cetitorilor stă­ruie — pentru scriitori — ca un in­fern podit cu cele mai bune inten­­ţii. Intr’adevăr, «cetitor» — în faza actuală a difuziunei ideilor la noi, — exprimă mai cu seamă echivalen­tul unui ceva supraterestru. O noţiune care va fi mărturisind aiurea o realitate, dar, la noi a fost adoptată ca emblemă, ca firmă so­noră. Dece n’am mărturisi adevă­rul pur, fără înconjururi! Cetitorul din massă, mai ales, e un miraj scriitoresc. «Cetitori» înseamnă—atunci când există şi se animă — o cantitate X­ de cetăţeni pestiferaţi de snobism. Cari afectează un viciu îngăduit — viciul pomenit de Valery Larbaud — cultivat în şcoli şi academii: ce­­titul. Şi totuşi, undeva, ascunşi prin provincii trebue să existe — cu si­guranţă că există! — cetitori veri­tabili. Sunt însă, din nenorocire puţini, rămân obscuri, fiindcă nu reclamă subvenţii de la Stat, pentru truda lor. Sunt fără îndoială, şi la noi, cetitori otrăviţi de pasiune. Căci, oricât de paradoxal ar părea, cultura trebuie înţeleasă deapururi ca o otravă ce înve­ninează lent plăcut. Un vis cul­tivat e o fiinţă alterată ce a­par­­reauitate cu un peisaj de vis. Dea­­ceia, în neclintirea cotidianului, fără circuitul de înaltă frecvenţă ce sdruncină mintea trândavă nu se iscă atmosferă prielnică de cul­tură. Cetitor şi autor trebuie să comunice: o punte invizibilă de mi­resme şi bună înţelegere se întinde intre ei. îmi amintesc de o scenă semnificativă — aplicabilă în cazul de faţă — din romanul Battling Malone de Louis Hemon. Battling irampiomil imbatabil britanic e is­pitit să se bată cu şampionul Fran­ţei pe pământ francez. Battling e un boxeur forte; se simte dintru început, de cum păşeşte pe ring, biruitor. Dar asistenţa — care nu mai e aceiaş ca la galele de box lon­doneze — emană un fluid vrăjmaş. O vrăjmăşie nedesluşită şi inex­plicabilă se înalţă din arenă împo­­trivă-i. Simte că nu mai are de lup­tat cu un singur om, ci cu spiritul demonic al colectivităţii aţâţate îm­potrivă-i. Cade înfrânt, nu nu de înde­mânarea pumnului vrăjmaş, ci ur­mărit de umbre fierbinţi, cari ira­diază o toropeală moleşitoare. Un învăţământ adevărat şi cert se poate conclude: autorul român ase­menea lui Battling Malone predică de pe amvon unei mulţimi absente, în faţa indiferenţei ce-l copleşeşte. Scriitorii exultă când descoperă existenţa unui contingent de 5000 cetitori — şi află că sunt cărţi ce au atins un tiraj de 15.000 de vo­lume, în câţiva ani. La ce se reduce personajul legen­dar: cetitorul! Din mulţimea confuză, ca orien­tare şi gust s’ar putea desluşi trei categorii: una, amorfă, blajină, ca­re nu cunoaşte autori, ci urmăreşte intriga; a doua, autorii între ei; a treia, în sfârşit antipatica catego­rie a lectorilor subţiri cultivaţi. Ca­tegorie blazată, care nu ceteşte ro­mâneşte, încredinţată că în această limbă mitocănească, de sunete grele şi cuvinte nedibace nu se pot com­pune cărţi pe gustul ei subţiat. Nu citeşte româneşte îl ocoleşte pe O­­dobescu, Anton Pann, Arghezi, Ga­­laction şi alţi câţiva şi ai crede că preferă pe Rabelais, Claudel, Dos­­toievski, Rilka... Urmăreşte-i atent, prietene: poartă în creer numai­ melasa senzaţionalului franţuzesc.. Să fim drepţi totuşi: adevăratul popor românesc nu ceteşte încă. Miasmele indiferentei citadine se vor risipi cândva. Atunci când mas­­sele emancipate vor limpezi viaţa culturală a ţării — prin simpla lor râvnă. Şi — vă rog să credeţi —că nu e un deziderat utopic. Cetitorii vor exista cândva şi la noi. Ceti­tori animaţi de dragoste şi pasiune. Ion Calisgăru LBSÎni! Zadarnic veţi încerca să vă mai opriţi, de câteva zile încoace, pe bulevardul Elisabeta, la locul pe care î l ştiţi ocupat de văcsuitori în nădejdea că, prăfuit de o circula­ţie desfăţată, de nisipul şi molo­zul lucrărilor de tramvaie şi con­strucţii, la tot pasul şi la orice oră din ziuă, vă veţi putea acorda, pen­tru câteva minute, măcar, un lus­tru efemer. O aglomeraţie puţin obişnuită, ţipete, ordine şi în mij­locul vacarmului, alături de scau­nele şi micile tarabe, îngrămădite d­­e peste grămadă, văcsuitorii, speriaţi mizeri şi în majoritatea lor infirmi, obligaţi să evacueze trotuarul, numai­de­cât, fără de nici o amânare, aşa cum d. comi­sar trimes de la Poliţie şi Poliţia îndemnată de Primărie au hotărât într’un efort de cugetare edilitară — iată spectacolul rar pe care-l pu­teaţi vedea acum câteva zile. Pen­­tru ca, desigur, ceea ce voesc să în­treprindă şi să statueze onoarţii noştri edili este estetizarea Bucu­reştilor, cari nu mai pot suporta tabloul paşnicilor nomazi ai perii­lor şi cremei de ghete. Că de breasla asta mizeră şi cu­minte, fără să încurce pe trecători nici măcar, cât bicicletele cu trei roţi ale micilor sportsmani din preajma locului, împlineau, odată cu bucata de pâine ce şi-o câştigau în mod cinstit, un oficiu de reală utilitate socială, iată ce nu vor să ştie d-nii de la Primărie şi de la Po­liţie. Cum, pe de altă parte domnii­le lor sunt oameni sensibili, în ca­litate de procurori şi alte grade a­­le umanităţii, cu care i-a onorat o mitologie politică generoasă, n’au venit, desigur, în persoană, să exe­cute pe bieţii văcsuitori. Cum n’ar fi putut suporta cu inima uşoară lacrimile nenorocitei văcsuitoare care abia î­şi mai prididea lacri­mile cu şorţul şi nici ura din pri­virea invalidului de războiu căruia oficialitatea după ce i-a tocat plă­­mânii, şi i-a fixat o pensie de mi­zerie îi ia acum şi mijlocul de exis­tenţă onorabil cu care singur a sup­unit vitregia profitorilor războiu­lui — au trimes pe comisar şi alţi agenţi de execuţie, mai tari de în­ger. E adevărat că la oarecare distan­ţă de «Boulevard» sunt câteva lus­­tragerii, instalate, şi că d-nii edili şi d-nii de la poliţie se vor fi gân­dit că, în felul acesta, cetăţanul nu e lipsit de lustrul de rigoare. Cum se cunoaşte că d-nii care estetizează nu merg pe jos, prin praful Bucu­reştilor şi că nici nu s’au abătut vreodată prin lustrageriile instala­te, cuiburi de insecte şi de jeg pro­fesional. In cazul acesta n’ar mai fi luat Bulevardului caracterul lui, oriental dar cuviincios, al văcsuito­­rilor, când toată dimineaţa trotua­rul din faţa cafenelei e înţesat de un public de bursă şi de samsari, care întrerup circulaţia şi pe cari nu i-ar putea pune să dea un pic de lustru. Perpessicius (Citiţi continuare în­­pag. ll-a). VOINICII ----­Organizarea tineretului român în cete de voinici întreprinsă de «Che­marea» din Cluj a suscitat varii cometarii în presă şi în parlament. Opoziţia, fricoasă sau interesată, vede în aceste formaţiuni ale tine­retului nuclee revoluţionare, meni­te, după concepţia ei, să se opună la un moment dat forţelor organi­zate în stat. (Vezi anunţarea in­­terpelărei d-lui deputat I. G. Duca). Manifestaţiei dela Blaj, unde s’au sfinţit primele steaguri ale voini­cilor, i s’au atribuit proporţii alar­mante şi, culori false. Am impresia că toată campania pornită pe a­­ceastă temă de opoziţie este lipsită la bază de bună credinţă. Căci în­tr’o atare campanie susţinută toc­mai de partidul liberal şi vai, şi de partidul poporului, trebue ori cum să distingem dela început o parte de calcul considerabilă, care depăşeşte datele reale ale proble­mei. Fără să discut însă oportuni­tatea manevrelor iniţiale cu acest prilej de opoziţia de toate nuanţele, voi căuta să lămuresc în mod sin­cer numai rosturile adevărate ale voinicilor aşa cum reies din pro­gram şi aşa cum le văd eu, înainte însă de a proceda la de­finirea caracterului organizaţiilor de voinici se cade a arăta că înjghe­bări asemănătoare există şi la alte popoare încă de multă vrme. Cehii îşi au «Sokolii» cari, încă dinainte de război, au cultivat în masse o politică de solidaritate naţională. Mai evident este caracterul de partid al organizaţiilor tineretului francez începând cu «Camelots du roi» (maurriasişti), «Tinerimea Pa­triotică», «Uniunea civică», fiecare cu rosturi bine încadrate în parti­dele reacţionare; apoi voinicii de stânga, diversele «Tinerimi Repu­blicane» dirijate de d-nii Coty şi Marc Sagnier, precum şi puternice­le «gărzi roşii» ale p. o. (vezi co­respondenţa de la Paris a d-lui I. din Adevărul No. 13924 din 17 Main 1929). In Belgia sunt «miliţii antifas­ciste», iar în Germania «Reichs­­bannen-ii anticomunişti, în Italia fasciile şi în Ungaria faimoasele asociaţiuni patriotice de «levente» sau «bajtars», organizate şi înarma­te de oficialităţi, desigur în sco­puri nemărturisite. Dar chiar şi în viaţa poporului român din Ardeal am avut organi­­zaţiuni de ale tineretului militând în politică încă din 1848 şi în nume­roasele bătălii electorale din tim­pul activităţii partidului naţional român, până la revoluţia din oc­tombrie 1918, când tinerimea ro­mână din Ardeal a format gărzile naţionale, cea dintâi armată a po­porului românesc din Ardeal. (Vezi discursul d-lui prim ministru Iu­­liu Maniu rostit în Cameră în şe­dinţa din . . . ). Deşi aceste diferite tipuri de a­­sociaţiuni tinereşti eşalonate pe ţări, n’au aceeaşi ideologie, totuşi există între ele o strânsă înrudire toate isvorâte din anumite situaţii politice, sociale şi economice spe­ciale, având ca trăsătură comună necesitatea tineretului de a se în­cadra într-o disciplină spirituală unitară, prin care să se poată de­fini ca factor de acţiune şi progres Hotărât, tin­eretul de pretutinde­ni vrea să descindă în arena vie­ţii publice pentru a afirma o voin­ţă şi un ţel propriu. Tineretul român bine face că se concentrează şi el în organizaţiuni, în stare să reoglindească curentele de idei cari frământă societatea noastră. Şi cine i-ar putea găsi vre­o culpă partidului care cel din­tâi ar porni o sistematică acţiune de organizare a tineretului? Mai ales câtă vreme mişcarea aceasta s’ar menţine in legalitate şi nu ar leza moravurile. (Cu aceste rezer­ve organizarea tinerimei se poate concepe pe baze cât mai largi). • Trebue să constatăm aci că edu­caţia tinerimei noastre dela sate a fost până acum neglijată. Tocmai această sarcină de a face creşterea obştească a tinerei generaţi­uni în spiritul tradiţiilor româneşti şi în cultul patriei şi-a luat-o asupra sa «Chemarea Tinerimei Române» pornind acţiunea voinicilor. Pri­mul gând al tineretului intelectual Ardelean, după organizarea sa pro­prie, s’a îndreptat spre camarazii plugari, pentru a lega cu ei o tovă­răşie de suflet menită să cimenteze unitatea şi solidaritatea neamului întreg. Iată cum defineşte statutul orga­nizaţiilor de voinici, aprobat de conducerea partidului naţional-ţă­­rănesc scopul lor, (art. 1 punct 3): a) Educaţia fizică a tinerimei şi de VICTOR CORNEA

Next