Cuventul, iulie 1929 (Anul 5, nr. 1505-1535)

1929-07-01 / nr. 1505

AVI­ I­V-1ea. REDACŢIA ŞI Ali It .IMISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. IL Tp. PFON I 378/10 REDACTIA TELEFON I 378/ 9 ADMINISTRAŢIA Fondator : TITUS ENACOVIC) Director NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CttROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4.­ ­­­cp .. de AL­EXANDRU KIRIŢESCU C'est coinme ies cheveaux d Eleonore: Quand il n’y en a plus, il y en a encore. Am avut zilele trecute încă un congres internaţional şi tot la Bu­cureşti! Organizatorii acestor reu­niuni dau dovadă de un mediocru spirit inventiv. E deajuns ca unii să desemneze capitala României­ Mari, pentru ca toţi să tabere pe ea. Ce-or fi găsind în definitiv aşa de atractiv la Bucureşti, că noi nu ştim cum să fugim din el? Dar de gusturi nu se discută şi iată cum ne-a fost dat să adăpostim între zi­durile noastre timp de o săptămâ­nă, congresul internaţional... antial­­coolic! Intr’o ţară în care cârciumile sunt infinit mai numeroase ca bisericile, şcolile şi spitalele la un loc, un con­gres anti­alcoolic n’avea nici o şansă de succes. E ca şi cum s’ar aduna tot la Bucureşti, congresul interna­ţional împotriva şporţului sau liga mondială pentru apărara virgini­tăţii — le vedeţi făcând primă pe malurile Dâmboviţei. De aceia partizanii regimului sec au fost plimbaţi prin locurila unde apa alcătueşte lichidul de predilec­ţie, la lăptăria comunală, la tir... In loc de Cina, Capşa sau Athénée- Palace, au fost reuniţi la un modest festin la berăria Carpaţi. Obicinui­ţii cu limonade şi cu ape minerale, de-abia au fost convinşi să bea câ­te o halbă cu bere. La sfârşitul a­­gapei, cum era prea devreme spre a fi trimeşi, la culcare, au fost pof­tiţi peste drum, la bodega Mircea-Priveliştea şpriţurilor blonde, in­gurgitate cu delicii de tardivii con­sumatori ai localului, i-a conster­nat cu deosebire. Şi întocmai ca sa­vanţii cari spre a studia evoluţiu­­nea anumitor boale puţin cunoscu­te, îşi injectează în propriul lor cor® virusul acestor misterioase afec­­t(•"•'! tot astfel anti-alcoolicii noş­tri au cerut să guste din redutabila mixtură, spre a-i constata nocivita­tea. Şi ni ştim cum sau mai petrecut lucrurile, dar a doua zi la cinci di­mineaţa, membrii congresului inter­naţional anti-alcoolic erau scoşi pe braţe, beţi morţi, de la Mitică Dona din piaţa mare. • De când preşidenţia consiliului s’a mutat în palatul Cantacuzino, somp­tuoasa reşedinţă s’a animat de o viaţă clocotitoare şi pitorească. De dimineaţă până seara târziu, ve­hiculele invadează curtea, d­elega­ţiu­­­ni din toate colţurile ţării fac intră­ri marţiale pe largile porţi deschise naţiunii care are ceva de spus sau ceva de reclamat, numeroşii şefi de cabinet, şăgalnici ca nişte lăstuni, sburdă printre grupuri, culeg o pe­tiţie sau dau o lămurire. Totul se petrece în văzul trecătorilor de pe calea Victoriei, cam­ amuzaţi de o privelişte mereu schimbătoare, îşi strivesc chipurile de înaltele grile, sub privirile severe ale numeroşi­lor gardişti. Un klakson iritat, fanionul unei mari puteri străine fluturând în vânt — grupurile de dentişti neau­­torizaţi veniţi să reclame pe d. Se­ver Dan se spintecă în două, uşie­rul de la intrarea principală se po­ticneşte pe scară, repezindu-se să deschidă portiera — şi domnul am­basador se afundă în misterul sa­loanelor de recepţiune, într’un lung freamăt de respect. La orele şease seara tot anturajul prezidenţial iese la ferestrele de la parter larg deschise p­este ora os­tentaţiei şi numeroşi snobi bucureş­­teni îşi fac de lucru pe la preşiden­­ţie numai cu scopul de a fi contem­plaţi de numeroşii pietoni, de per­soanele cari trec în automobile spre şosea, profilându-se în pervazurile d-lui Maniu. O neîncetată corespondenţă de saluturi, surâsuri şi bezele se încinge între aceştia şi ocu­panţii vehiculelor, în ţignalele şi înjurăturile agenţilor de circulaţie. Bonele şi bucătăresele din cartier s’au adunat grămadă pe la grile şi flirtează cu numeroşi gardişti, a­­prozi, uşieri — câteva sunt intro­duse în incinta sacră şi conduse discret spre tufişurile de liliac din dosul edificiului. Ora opt seara-Este momentul somptuos şi grav întru toate. Palatul îşi aprinde luminile de gală. Leii de piatră de la intrare, asvârlă mi­nuscule panaşe de raze. Sub larga marchiză în formă de cochilie ma­rină, o veillenză niţel tombală arde melancolică, iar prin lunga succe­siune de uşi de cristal, se văd scân­teind sutele de becuri ale lustrelor, a plicurilor, coafate cu abatjururi de mătase. Consiliu­­de miniştri. Una câte una, limuzinele excelenţelor pătrund silenţioase pe porţi, stopează în fa­ţa scării acoperite cu un covor roşu. Intr’o surdă răbufneală de portiere, în agitaţia aprozilor, în galopada şefilor şi directorilor de cabinet , speranţele şi arbitrii destinelor României­ Mari, cu serviete trosnind de documente sub braţ, pătrund în tabernacol. In vremurile de splen­doare ale dublei monarhii, princi­­pele-cancelar al imperiului nu-şi primea colegii cu mai mult fast şi cu o mai largă magnificenţă. Orele zece seara. De la un balcon de la etajul de sus, un personaj subaltern precipită un scuipat groşi pe peronul de onoare. DUMINECA Revista studenţilor în teologie din Bucureşti care e deja la al treilea număr frumos tipărit, este o foarte bună publicaţie chiar cu titlul ei actual («­Raze de lumină») ceva cam liric şi aducând cu leşinătura sen­­timentalistă a aşa numitelor «Er­­baungsbü­cher» catolice sau protes­tante. Publicaţia aceasta are meritul de a se bucura de supravegherea şi sprijinul noului profesor de la fa­cultatea de teologie din Bucureşti, d. Teodor M. Popescu om cu o vas­tă şi solidă cultură ştiinţifică şi, lucru mai rar, condeiu sprinten, în­demănatec, personal şi sigur. Numai că, iată, în fruntea acestui al treilea număr, Profesorul Teodor Popescu (a nu se confunda, doamne fereşte, cu ă. Popescu-Tu­dor, de me­serie «dominant») scrie un articol pe care nu-l prea înţelegem. Poate să fie şi vina noastră, — dar la dreptul vorbind ne-au cam obosit progresiştii ortodoxiei cari simt ne­voia să facă profesiuni de credinţă progresistă, dar pe cari nu-i vedem de loc progresând. Cazul d-lui Profesor T. Popescu este, cel puţin, caracteristic: d-sa, după ce rupe câteva săgeţi de stuf î­mpotriva hipertradiţionaliştilor cari ar voi să oprească în drumul lui mersul victorios al ortodoxiei (ce păcat că nu putem vedea şi noi acest mersi), se declară pentru o reg­înoire a ortodoxiei pe bazele stabi­lite de scriptură, tradiţie şi canoane­ Caragiale, prin eroii lui, tot aşa spunea: să se modifice, dar să nu se schimbe nimic. Apoi vedeţi, tocmai aci e nodul chestiunii: cum să înoeşti pe bazele arătate mai sus. Că, mai întâi, sunt unii cari susţin că aceste baze se o­­pun categoric unei înoiri. Iar dacă este vorba de înoirile vieţii, cari nu sunt decât formele desfăşurării ei, apoi atunci nu e nevoe să fim noi pentru înoire sau nu. Pentru că ne înoieşte viaţa singură. Numai să e­­xiste această viaţă. Ideile înoitorilor au fost întotdea­una confuze. E natural, dat fiind că în mintea unor asemenea oameni se amestecă în chip necesar lucruri din planuri de realităţi deosebite. Iată, chiar profesorul Popescu, min­te, altfel, ascuţită şi familiarizată cu gândirea personală, o cam în curcă. Mă rog, ce însemnează înoi­re pe bazele scripturii, tradiţiei şi canoanelor? Noua pascalie este o înoire acceptabilă sau nu? D. Pro­fesor are aerul să spună că da. A­­poi e această înoire pe baza dogme­lor, tradiţiei şi canoanelor? Asta cred că ar afirma-o mai puţin. In ce mă priveşte, nu-l pot uita pe răposatul părinte Guzeanu, fos­tul meu profesor de religie din li­ceu: «Spune ca’n carte, măi bleste­măţiile, că asta-i dogmă măi, nu alta; şi la dogmă trebue să te ţii de litera scrisă ca orbul de gard...» Nu-l uit, şi mă gândesc unde e mai multă înţelepciune şi mai mult ade­văr: în sentimentalismul inovator neclar al iureşului moderniştilor, sau în împietrirea iraţională a ră­posatului preot Guzeanu? Nae Ismnescu --—ooxxxon—- —­ •• ’. 1r**'îr7 v*­­/ ANCHETE POLITICE Se fac eforturi pentru a-i câştiga şi pe d. Iorga _ ... „---yt—? „ Retragerea din parlament nu consume nici o primejdie pentru guvern Unele ziare dau alarma. Se pre­găteşte o coaliţie a partidelor de o­­poziţie cari făcând front comun se vor începe lupta împotriva guver­nului pe chestiunea reformei admi­nistrative. De fapt o coaliţie liberalo-avereş­­eană a existat mai de mult şi anu­me din chiar momentul venirii la putere a partidului naţional-ţără­­nesc. In privinţa aceasta este de a­­mintit campania dusă de comun a­­cord prin presă şi în parlament de către cele două partide pe chestiu­nea presupuselor stări anarhice din Basarabia, campanie marcată cu deosebire de interpelările făcute în Senat de d-nii Averescu şi Argeto­­ianu­ Se stabilise chiar un acord între d-nii Vintilă Brătianu şi general Averescu pentru declanșarea așa zisei campanii de răsturnare. E a­­devărat că mai pe urmă, interve­nind conflictul Duca—Vintilă Bră­­tianu, liberalii au transformat «campania de răsturnare» intr’o simplă «campanie de luminare a masselor», ceiace a silit pe d. gene­ral Averescu, rămas singur, să a­­dopte aceiaşi formulă. Dealtfel acordul liberalo-averes­­can s’a vădit în toate manifestările politice ale ambelor parti­de fie în parlament, fie în afară de el. Ce este «frontul unic» Ceiace se urmăreşte acum este doar o lărgire a acestui acord prin captarea d-lui dr. Lupu şi a d-lui N. Iorga, iar reforma administra­tivă constituie prilejul pentru o ma­nifestarea publică a acestei coaliţii. Evident câştigarea d-lui dr. Lupu nu poate constitui un element de întărire a «frontului unic», fiindcă partidul acestuia e nul ca forţă po­litică. Se voeşte însă a se creia im­­presiunea că oricum coaliţia nu e reprezentată doar de liberali şi a­­verescani. D. Iorga şi coaliţia Ceia ce încearcă din răsputeri şi cu toate mijloacele d. Vintilă Bră­­tianu şi d. general Averescu este să îmbarce şi pe d. Iorga în aceas­tă aventură. Fiindcă autorii coali­ţiei îşi dau perfect de bine seama că fără prestigioasa prezenţă a a­­cestuia frontul unic nu înfăţişea­ză decât o banală acţiune liberală cu scopuri de partid şi care n'ar avea nici o autoritate morală. Evident tot trecutul d-lui Iorga şi întreaga sa ţinută morală îl îm­piedecă să dăruiască prestigiul per­sonalităţii sale şi creditul de care se bucură în opinia publică unei acţiuni politice cu un izbitor ca­­racter de interes de partid. Ori d. Iorga s’a refuzat totdeauna injonc­ţiunilor unor atari interese, chiar când a fost vorba de ale propriu­lui său partid. In legătură cu încercarea de a-1 seduce pe d- Iorga pentru coaliţie, s’a scris că guvernul în scopul de a contracara această tentativă, ar îi dispus să ofere d-lui Iorga, pre­zidenţia Camerei în viitoarea se­siune. E lesne de văzut că guver­nul actual, pentru care a fost un vech­iu deziderat să-l aibă încă de la începutul sesiunii actuale pe d. Iorga preşedinte al Camerii — ce­iace n’a fost cu putinţă din prea puternice motive de partid — nu se putea gândi la un gest care în con­diţiile actuale ar constitui o inde- Heateţă faţă de d. Iorga. (Citiţi continuarea în pag. IlI-a) LEGI CARE SE AMANA Primul capitol al acestui articol ar trebui dedicat legii de reorga­nizare administrativă a ţării care se prezintă parlamentului, dar se uutitatt. Sun­teui îxx nu prtmu împre­sionaţi de meşteşugeala cu care a­ceastă lege se lasă pentru sesiunea care poate va veni la toamnă, pen­tru ca să nu rezervăm un articol întreg, mai târziu, factorilor care au fost decizivi în această amâ­nare. Lumea va fi cu adevărat sur­prinsă şi va înţelege în fine multe dintre secretele guvernării, ale le­giferării şi ale atitudinii opoziţiei liberale. Păcatul tergiversării, aces­tea, cel mai greu dintre păcatele politice va apăsa mult şi decisiv asupra celor care cred a face o o­­peră politică în acest curios joc. Al doilea capitol este rezervat li­nei legi care nici nu se prezintă deşi este gata, deşi este necesară şi aşteptată, deşi este foarte reu­şită şi conformă cu părerile măr­turisite şi mărturisibile ale celor interesaţi. Este vorba de legea învăţămân­tului superior- Aşa cum a fost al­cătuită ar părea o construcţie grăbită şi pripită- E acuzarea pe care mulţi necunoscători ai conţi­nutului legii i-o aduc. O creaţiune nu se poate judeca după timpul ce ai întrebuinţat ca s’o aşterni pe hârtie­ Evident doctorul Angeles­­cu ar fi întrebuinţat douăzeci de comisii, ar fi dat cincizeci de in­­terviewu­ri, ar fi lucrat într’o sută de şedinţe, şi ar fi scos tot o lege neorganică, şi tot făcută în grabă şi cu pripeală. Pentru că în momentul când pă­şea la o reformă n’avea în capul său de reformator decât intenţia de a face o lege, fără nici o ideie, fără nici un plan. De rândul acesta ministrul care a conceput legea şi colaboratorii săi apropiaţi, oameni înţelepţi şi aşezaţi, aveau structura viitoarei Universităţi ca o viziune limpede. Universităţile corsonate îşi expri­miaeOrtt jm»rcrîlv '' TWo mu­­li£c reau esenţial Unele de altele. Uni­versitatea din Bucureşti enunţau simpla ideile pe care orice refor­mă bună şi sinceră trebuia să o îmbrăţişeze. O creştere a aninom­iei universi­tare, desfăcându-se de greoaiele le­gături administrative pe care le are azi cu ministerul de instrucţie pu­blică. O administraţie autonomă a re­surselor bugetare puse global la dispoziţia ei de către minister. Or­­donanţare directă. Un serviciu al diplomelor care să se elibereze de Universitate şi nu de minister, o distribuţie a fondurilor prin con­siliile de administraţie ale facilită­ţilor, după interesele acestora şi nu după trecerea personală mai multă sau mai puţină pe care o au dife­riţii profesori la minister. Recrutarea profesorilor mai or­cidentalizată. Credem că ideia este acceptată de toată lumea. Metoda­ transferărilor de la o Universitate la alta, așa cum se practică acum e copilărească şi înjositoare. Pentru simplul fapt că de pe o catedră pro­fesorul nu poate cere o transferare legată de un complex întreg de condiţii. Chemarea adresată de un consiliu al unei facultăţi unui profesor deja în funcţiune, sau­­­­nui tânăr care începe, ar trebui să înglobeze articolul 81 cu acela refe­ritor la transferări.­­Cu condiţia ca întrebuinţarea ce s’ar da acestei norme occidentale să fie occidentală. Să nu se practice chiemarea câte unei întregi familii cu fii cu nepoţii de sânge sau spi­rituali, sub pretextul meritelor­. Se pare că o occidentalizare a re­crutării se va face şi în orânduirea examenelor. Comisiunile să aibă a examina atunci când e vorba de candidaţii la agregaţie numai de­ Cicuţi OM pr­ui efec­tiv şi numai pe bază de lucrări, fără ştolăreştele probe neexistente aiu­rea, a eoloquiilor orale. Recrutarea conferenţiarilor, nu­mai din docenţi, să se facă tot pe bază de concurs tocmai pentru ca acestor conferenţiari să nu li se mai lase situaţia imposibilă, neo­menească în care numai nepăsarea unor oameni fără de inimă îi ţine acuma — fără nici o posibilitate de viitor. Rămâne apoi întreaga problemă a reorganizării învăţământului des­c­hi­să, pusă imperios şi urgent (de aceia nu ne putem opri mirarea că proectul se amână­ de chestiunea anului preparator şi a învăţămân­tului technic. In amândouă aceste chestiuni proiectul are vederile cele mai drepte­ Anul preparator face parte din învăţământul superior care îşi va revizui distribuţia arsurilor şi numărul anilor de stu­­dii ţinând seamă de actuala pre­gu­tire a bacalaureaţilor, învăţământul technic universitar nu este numai al facultăţilor de ştiinţe ci şi al celor de drept şi date şi litere, care au laturile lor technice extrem de însemnate în actuala viaţă a statului. Ceia ce în technică înseamnă învăţământ profesional propriu zis se lasă şco­lilor speciale; ceia ce este încă ştiin­ţă şi abia început de technică ră­­nâne la Universitate. Proectul e matur, are adeziuni u­­nanime, e necesar şi urgent, de ce nu vine? Doar actualul regim nu are în spinarea lui numai sarcini­le vieţii materiale şi ale probleme­lor economice. C. T. Ivaşcu SCRISOARE Domnului Brtfesai Ioineşti de CORNELIA V. G. MORŢUN Răspuns la încercarea „Magna Virtus“ E drept, aşa aţi păţit-o... cu ne­­nea Căliman... cum îi ziceţi a­­cum, îmi daţi voe... pentru res­tabilirea adevărului... să vă a­­mintesc... e cam mult de atunci... şi văd că confundaţi... scena sgu­­duitoare, ce pomeniţi în «Magna virtus»,... parcă... în alte împre­jurări s’a desfăşurat. Sacrificaţi cu o voioşie minu­nată pe altarul purităţii, o prie­tenie cu care aţi trăit câţiva ani. Real sacrificiu, rupt din inimă ca o spovedanie. De ce n’aţi spus încai tot ? Ce bine vă şedea! A­­veaţi şi prilejul să daţi două ti­puri bine marcate, dintr’un sin­gur condeiu. Dar aşa* învăluiţi adevărul, şi închipuiţi o mică pălăvrăgială, ce puneai în gura lui Căliman, care... nu e a lui. *—* Cine l’a auzit vreodată pe Căliman tânguindu-se ?... — Cine poate spune c’a aflat ceva în materie politică dela dânsul ?... — Cine-ar putea afirma c’a surprins măcar odată pe Căli­man, să judece pe Ion I. C. Bră­tianu ?... — Când l’aui auzit îndrugând: pedeapsă cerească... munţi de ruină... ocean de jale?... El avea oroare de asemenea beb­ele. De ce-i schilodiţi făptura su­fletească, rămasă vie în aminti­rea celor cari l’au cunoscut ! De ce ! Ce vă mână.­ Declaraţi că vă raportaţi la un... accident... ce-aţi avut perso­nal cu nenea Căliman, ca să do­vediţi ce extraordinar om politic era. E o relatare ce faceţi, trebue deci să fie riguros exactă, altfel, coîn­judicauii auovărul, ooiiimuno­siţi înfăţişarea tipului, ce-au­ crezut destul de interesant, ca să facă subiectul unui firimituri. Nu mai este el... şi volumul se vinde. Mulţi l’au cunoscut şi e lesne să le deştepţi curiozitatea, svo­­nind că printre firimituri figu­rează şi nenea Căliman, şi volu­mul se vinde!... *— De ce v’aţi agăţat de această firimitură!... vă mâna nevoia descărcării de impulsia răfue­­lii!... — Ştiam că pe copii îi stăpâ­neşte câte im cuvânt nou, şi-l zic cu rost şi fără rost până-l înve­chesc. Dar copilăria noastră e a­­tât de departe! Şi totuşi, nu văd altceva decât gândul răfuelii în­văluite în spovedanie, licărind răsbunare. Da! — Atunci ai zis tu şi am tăcut eu­— Acum taci tu şi zic eu. Da, sunteţi sigur că va tăcea acum. Sunt zece ani de când lu­tul i-a astupat gura lui Căliman. Nu-i aşa ? Şi apoi cine să mai ştie c’a fost cândva o mică răfuială între d-voastră şi dânsul! ...Şi încă... pentru ce ? Nu-i aşa ? Vă tânguiţi c’atunci aţi fi luat leafa mult mai târziu... N’o fi fost din vina lui Căliman, ni­meni nu l’a bănuit c’ar fi tripo­­tat în bani străini! Nu-i aşa ?! Subliniaţi cu oarecare... inge­nuitate, c’aţi fost invitatul mare­lui scriitor francez* la banche­tul... dat de Căliman. Aţi venit, aţi ospătat* încât aţi câştigat dreptul să-l admi­raţi prin ciob de sticlă cârpit cu hârtie, ca să-l întinaţi cu toată măestria talentului d-voastră. Mărturisiţi, că e cel puţin... (Citiţi continuare în pag. ll-a) ------oooxxxooo-----­Pantahuzele In repetate rânduri s’a protestat împotriva chetelor. S’a scris cu scârbă şi desgust de opera de depra­vare publică a bachantelor carităţii, pantahuzistele, — s’a subliniat im­­pudenţa cerşetoriei de stradă care impune cetăţeanului flaneur mila o­­bligatorie. Când s’a inventat acest sistem de teroare, s’a alcătuit, desigur, un sindicat clandestin de reprezentanţe filantropice care şi-a scos în stradă femeile frumoase şi desirabile; cerşetoriţele desintere­­sate, ofereau în schimbul obolu­lui fulgerul unei ispite, surâsul u­­nui subînţeles şi o făgăduinţă irea­lizabilă. Doamne de lume colindau străzi­le şi apăţau la butoniera domnilor semnul milei. Era, îndată după răz­boi, un fel de modă, o distincţie să cerşeşti. O voluptate amară a bel­şugului ce-şi oferea câteva ceasuri de lipsă iluzorie. Moda a trecut. Fie că doamnele s’au plictisit şi nau a­­flat etaloane de lux căutate printre masculii baladini, fie că masculii au dovedit prea multă decenţă — sinonimă în gândul boeriţelor cu o­­brăznicie şi ofensă. Au fost angajate, salariate ale ca­lităţii să circule pe străzi şi să a­­costeze bărbaţii. (Prefectura de po­liţie a interzis doar acostarea fe­meilor). Şi aceste bachante nu mai *13 tine m­eofile de tineri salo­nat­­i, ci de cercetaşi şi personal selectat de prin saloanele de coafură. In locul surâsului boeresc, educat, salariate­le chetelor oferă un rânjet, un hohot tulbure de râs şi câteva cuvinte de plumb, mitocănoast. Există, în această Capitală a noa­stră, un trust al milei, patronat de sus, nu se ştie de cine şi pentru ce cauze scumpe. Cert e că nu mai poţi trece pe stradă fără să fii acostat şi jumulit. Fiindcă, dacă ai reuşit să scapi de atacul de la o răspântie, la răs­crucea cealaltă te va întâmpina o altă îngeriţă, care-ţi aduce mesa­jul unei flori de hârtie sau unui prunc de celuloid lepădat în a treia lună. Cetăţean crescut în adoraţie pen­tru femeie — femeia semenului e deapururi o fiinţă supraterestră — ţi-e cu neputinţă s’o refuzi, fără să te descalifici. Şi fiindcă cetăţenii nu se pot apăra, fiindcă autorităţile nu-i ocrotesc, ne-om îngădui să re dăm un sfat: — Declaraţi că sunteţi săraci, fa­liţi şi nu mai daţi nici un pitac. Nu e nici o ruşine — în actualele ci­r­cumstanţe — când nici statul n’are cu ce-şi plăti datornicii să le de­clari sleit. Singurul mijloc de a-ţi salva buna reputaţie de cavaler. Şi, dacă toată lumea se va decla­ra falită, vor înceta pantahuzele. Altfel, să ştiţi, că pantahuzistele sunt în stare sa te şi scoate din somn să-ţi scoată din mâna încleş­tată, şi atunci când eşti întins în coşciug banul ce ţi s’a dat să-l ai taxă de viză la trecerea vămilor războiului. Ion Călugăru­ (Cititi continuarea nî pag. ll-a) CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL naze ol de isteria iraziefi dela Ciul —»=□ Se iveşte rar prilejul pentru cro­nica muzicală românească de a face menţiune asupra vreunui eveniment ştiinţific. Cercetarea ştiinţifică, ne­cesitatea cunoaşterii, adâncirea le­gilor, stabilirea cauzelor care deter­mină faptele, logica evenimentelor, metodele de investigaţiune pentru descoperirea adevărului, sunt preo­cupări care presupun un stadiu oa­recum înaintat în evoluţia întregu­lui popor, sau numai a unei părţi, a unei discipline sau ramuri de ac­tivitate din civilizaţia şi cultura u­­nui popor. In artă, respectiv în muzică, exer­ciţiul de producţie, de interpretare şi percepere nu este, — ca de altmin­teri în oricare ramură de activitate, — raţional, teoretic, ştiinţific, ci este de natură empirică, experimen­tală, practică. Speculaţiunea ştiinţi­fică asupra procedeelor, tendinţa de stabilire a raportului de dependinţă dintre cauză şi efect, lămurirea suc­cesiunii evenimentelor istorice, abia în stadii mai înaintate de evoluţi­­une apar. Acelaş fenomen ce se constată în viaţa popoarelor, ca şi în desvolta­­rea disciplinelor ştiinţifice şi artis­tice, nevoia fixării drumului istoric străbătut, este de constatat şi în muzica noastră, pe măsură ce miş­carea muzicală este mai activă şi pe măsură ce conştiinţa noastră mu­zicală se trezeşte şi se limpezeşte. Este dar în firea lucrurilor ca pri­mele manifestări ale ştiinţei muzi­cale româneşti, să fie preocupările istorice. Istoria însă se face pe ba­ză de isvoare, de documente. Cea dintâi nevoie, deci, pentru punerea unui temei serios cercetării istorice, este nevoie de strângere a isvoarelor şi documentelor referitoare la tre­cutul respectivei ramuri de activi­tate. Din această nevoie şi din aseme­nea preocupări ştiinţifice ia naştere «Muzeul de istoria muzicii» de la Cluj. Atmosfera de sever respect pentru cercetarea ştiinţifică radiată de Universitatea clujană, a influ­enţat şi activitatea conservatorului local. D. Augustin Bena, directorul conservatorului din Cluj, purtătorul demn al titlului de doctor în filoso­­fie conferit de Universitatea din Cluj, om cu serioase titluri de în­văţătură muzicală din Apus, era cel m­ai îndreptăţit să ia iniţiativa unei asemenea întreprinderi. Iată câteva din secţiunile pe care le cuprinde muzeul, para, spre mândria învăţă­mântului nostru muzical, este încă instituţiune dependentă de «Conser­vatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj»: . 1) Instrumente muzicale vechi, ale diferitelor popoare şi ale poporului român. 2) Manuscrise ale marilor compo­zitori, în special ale compozitorilor români. 3) Instrumente istorice pe care au cântat marii virtuoşi, streini şi ro­mâni. 4) Portretele marilor compozitori şi virtuoşi, streini şi români. 5) Ilustraţii de instrumente muzi­cale mai complicate, vechi sau mo­derne, care nu pot fi procurate sau confecţionate. 6) Alte obiecte care au legătură cu istoria muzicii. Iar mai departe, — transcriem tot din apelul pentru întemeierea mu­zeului —, iată principiile şi bunele gânduri ce au călăuzit pe eminen­tul nostru confrate de la Cluj, d. dr. Bena, la fundarea acestei necesare instituţiuni: «Numai din această simplă enumerare se poate vedea însemnătatea acestui muzeu pentru cultura noastră şi pentru ridicarea nivelului nostru artistic. Sunt o­­biecte preţioase pentru istoria mu­zicii noastre, pentru istoria culturii noastre, care se pierd în fiecare zi, sau a căror însemnătate istorică se uită, nefiind nicăieri notată. Orice întârziere în întemeierea u­nui Mu­zeu muzical, care să cuprindă o­­biecte în legătură cu desvoltarea muzicii noastre, este o pagubă ne­­reparabilă pentru cunoaşterea isto­riei desvoltării noastre culturale». Semnalând autorităţilor culturale şi tuturor oamenilor de bine fapta înţeleaptă şi românească a colegului Bena, ne subscriem din toată inima apelului său şi chemăm Stăruitor a­­tenţiunea tuturor asupra instituţi­­unii clujene, intervenind pentru sus­ţinerea şi sprijinirea ei. Am văzut plin de admiraţie comoara de in­strumente vechi şi populare româ­

Next