Cuventul, august 1929 (Anul 5, nr. 1536-1566)
1929-08-05 / nr. 1540
AiNui al V«lea. — No. 1540. ttEUAlţlA ţ»i AUft*iMb'lhA|lA BUCURESTI, BUL. ELISABETA 12, El. II. TELEFON 37g/ 9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS iiNAUDVICi Director NABUNESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETaTII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Teleton 3/11/64. Parlamentul s’a inchis după o sesiune record de şapte luni de zile şi o activitate legislativă nu mai puţin demnă de-a fi înscrisă între recordurile lumei, de peste două sute de legi. Nu e de mirare, întotdeauna democraţiile tinere au legiferat mult, căutând un sprijin în legi nou, mai ales contra trecutului care le obsedează ca stafiile, decât pentru viitorul care le îngrijorează, dar de care nu se tem. In acest spirit legiferator cred guvernele că rezidă forța, pe când în realitate frenezia legiferantă le trădează slăbiciunea realizatoare. Intr’adevăr, nu-mi aduc aminte să fi existat în ţara românească guvern care să nu fi fost acuzat de călcări de legi, — şi, pe bună dreptate. Toate guvernele, toţi oamenii poliţiei au mers pe covor de legi. Şi nu s’a călcat odată o lege decât spre a se face un rău, — pentru că, nu trebue să pară curios, sunt cazuri în care legile împiedică pe guvernanţi să facă tot binele ce se aşteată de la ei. De aceea se şi modifică atâta textele, încât mai nu este lege care să nu fi fost amendată, reformată şi apoi votată, iar guvernul viitor să nu o fi modificat la rându-i, întrebaţi pe oamenii de drept şi toţi vă vor spune: legile sunt defectuoase, întrebaţi pe miniştri şi toţi vă vorrăspunde: ai dreptate, dar», nu mă lasă legea să ţi-o dau. Ei bine, domnilor guvernanţi cari spuneţi că sunteţi împiedicaţi să faceţi tot ce-aţi vrea pentru fericirea noastră de oameni cari nu făurim legi defectuoase şi, de aceea, neavând nici o vină refuzăm să le călcăm, ceea ce rămâne privilegiul dv., — dacă există legi cari vă interzic să aduceţi fericirea pe pământ, călcaţi-le pe acestea, pentru numele lui Dumnezeu, — dar nu mai legiferaţi atât, nu mai ţineţi lumea’n loc cu opera dv. de legiferare. ...Oare ce cataclism s’ar abate asupra noastră dacă am avea câteva sute de legi mai puţini Nici nu vreau să mă gândesc.... Şi Parlamentul e închişi Dumnezeu să ne apere până la toamnă! * D. Vintilă Brătianu şi-a adunat arterele întinse ca nişte coarde de vioară, tot pentru binele nostru, ingraţii! — şi-a plecat peste graniţele pe care familia Brătianu le-a făurit şi d. Mihalache le pune în primejdie cu Creditul său agricol, cum a dovedit d. Dinu Brâtianu printr’o serie de articole necitite. De acolo de unde e, şeful partidului liberal a trimis în afară de ilustrare de dor d-lui Duca, câteva scrisori politice d-lor Nistor, Inculeţ şi Lepădatu, cei trei şefi literali din teritoriile liberate. Dl Vintilă Brătianu plânge ca, un exilat, de sezon, pe ruinile bieţii Românii Mari pe care numai dumnealui cu răposaţii Brătieuii au scos-o din neant, au îngrijit-o, au rotunjit-o şi au crescut-o mare; i-au dat bănci, i-au dat societăţi, i-au dat deficite în budget— dar ce nu i-au dati — şi i-au asigurat... «Viitorul», — ca s’o prăpădească acum d. Sauciuc Săveanu. Şeful partidului liberal imploră pe d. Inculeţ să aibă grijă de Basarabia, pe d. Nistor de vesela grădină a lui Ştefan cel Mare şi pe d. Lepădatu să păzească Transilvania, — până vine d-sa, bineînţeles. Căci într’un post-scriptum transformat într’o informaţie trimisă ziarelor, d. Vintilă Brătianu îşi anunţă sosirea apropiată în ţară, pe care o va străbate un fior la aflarea fericitului eveniment. ...Dacă am fi cu 5—6 secole în urmă, Românii s’ar retrage în munţi, — şi ar ocupa trecătorile: vine Vintilă Brătianul ! • Miniştri pleacă în congedii, — d. Iuliu Maniu milostivindu-se să amâne remanierea pentru zile mai răcoroase şi lăsând colaboratorilor d-sale o vacanţă care să le tihnească. Interimatele au secrete de nepătruns, — şi parcă d. Maniu s’ar fi gândit să dea celor cari nu vor avea nici un minister la toamnă, consolaţia de-a gira două povară. Nici un ministru nu s’a mişcat, deocamdată, în ciuda legii care reduce numărul ministerelor, dela vreun departament dar şi nici un ministru nou nu s’a instalat, în ciuda, de astădată, nu a legii.... In ziua închiderii Parlamentului, doi tineri subsecretari de stat in spe şi asigurau duşmanii şi prietenii, mai ales pe cei dintâiu, că vor depune jurământul a doua zi. Dar a trecut de-atunci aproape o săptămână, şi n’au depus decât... sforţăm spre a convinge pe şeful guvernului că doar-trei subsecretari de stat n’ar fi mare lucru şi, din moment ce Parlamentul e închis, primejdia strivirii pe banca ministerială aşa de neîncăpătoare pentru atâţia îndreptăţiţi nu ar împiedica numirile. Dar se pare că d. Iuliu Maniu ţine ca ministerul său să fie mare şi altfel decât prin numărul enorm al celor ce-l compun... Ministeriabilii însă insistă, — şi nu se poate şti dimineaţa, la sculare, dacă seara nu vom avea încă o excelenţă, sau chiar 17 noui. De când cu legea reducerii ministerelor nimeni nu mai poate fi sigur că nu e ministru sau subsecretar de stat! Titu Devechi DUMINECA Discuție... macabră şi totuş necesară cu câteva înalte fete bisericeşti. Ce s’ar întâmpla astăzi, dacă — printr’o nenorocire, sau prin regularizarea situaţiei regentei (în ceea ce priveşte persoana Patriarhului, care nu poate fi şi Patriarh şi Regent) — scaunul patriarhal ar deveni vacant? Ridicări din umeri, feţe îngrijorate, ochi către cer. Nimeni nu are soluţie. Revista în care sunt trecuţi înalţii noştri ierarhi, nu ne lămureşte cu nimic, nici unul nu răspunde mulţumitor nădejdilor şi nevoilor. Prea sfinţiţii părinţi sunt tare îngrijaţi. Şi pe drept cuvânt I. P. S. Miron a înşelat toate nădejdile noastre. Ambiţii deşarte l-au îndemnat să părăsească biserica, pentru însărcinări cari numai omeneşte par mai puternice. A înfrânt sângeros aşezarea noastră bisericească. Şi a înfruntat pe Dumnezeu. L-am dori ferit de orice pedeapsă. Dar cum te pofi îndoi de hotărîrea care va cădea în faţa năpraznicului scaun de judecată, dacă până atunci nu vine pocăinţa şi îndreptarea stricării? Şi pentru asta nu este nici un semn. Deci, pe bună dreptate, sufletele pline de îngrijorare ale Prea Sfin■ tiţilor dela amintita sfătuire, caută un altfel de om. 11 vor găsi. E greu. Atât de greu încât unul a venit cu o propunere îndrăzneaţă, să fie un laic. Ştiu, — canoniceşte se poate. De la răsăritul până la apusul soarelui, în aceeaş zi, un laic — oricare — poate fi tuns întru monahism şi ales, de sobor, patriarh. Dar unde e laicul? Unde e laicul cu adevărat creştin, iubitor de Dumnezeu şi de biserică, lepădat de sine însuş, omul de carte, de prestigiu, şi de acţiune, ridicat deasupra vălmăşagului luptei, care să se fi ţinut departe de toate duşmăniile veacului, şi să-şi poată în adevăr închina puterile unei lupte încordate pentru mai mare slavă a lui Dumnezeu, şi pentru mântuirea bisericii noastre la temelia căreia se întejesc astăzi loviturile de târnăcop? Căci taic să fie! Dar atunci trebue să fie cu mult mai bun — fără nici un fel de discuţie mai bun — decât oricare din călugării astăzi existenţi. Altfel gestul acesta de îndrăzneală nu-şi mai găseşte îndreptăţirea. Şi va fi mai rău. A, dacă fiind regent, I. P. S. Miron şi-ar aduce aminte că a fost şi patriarh întâmpinat cu stâlpări de toate nădejdile noastre, şi s’ar hotărî să vină, măcar în al 12-lea ceas, în ajutorul bisericii, lămurind odatâ o situaţie care nu mai poate să dureze!... Trebue să aşteptăm oare şi aci îndreptarea tot de la Dumnezeu? Nae Ionescu Eşecul manevrei pentru răstur-1 chiar după modul viuzitat faţă de narea guvernului nu mai face în liberali în care d. Vintilă Brătianu doială. Dar lipsa oricărei activităţi I a fost silit să părăsească puterea, de agitare a masselor, deşi se anunţase cu atâta ostentaţie o grandioasă campanie al cărei scop ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât o adevărată mobilizare a ţărei împotriva actualului regim, dovedeşte că toată strădania d-lui Vintilă Brătianu, cu prilejul reformei administrative, a fost să silească Regenţa la un act care să depăşească într’un fel sau într’altul caracterul de arbitru între partide, al Coroanei. Ori în acest înţeles eşecul liberal capătă proporţii dezastroase pentru prestigiul partidului. Intr’adevăr opinia publică a ţării fusese obişnuită cu ideia, întărită de fapte, că partidul liberal are o situaţie privelegiată în politica ţării româneşti şi că e destul ca şeful acestui partid să revendice puterea de la Coroană bineînţeles, pentru a o şi obţine. Ceea ce desigur era o părere conformă cu realitatea lucrurilor cât timp a trăit Ion I. C. Brătianu. Dar şi după moartea acestuia şi Anchete politice n «90 Cum explică liberalii eşecul campaniei de răsturnare să-şi inaugureze guvernarea cu noi impozite şi să facă faţă unei situaţii financiare din cele mai critice. Iată de ce Maniu se mai găseşte azi la guvern. Va sta acolo până la primăvară, când interesele noastre de partid ne vor permite să reluăm frânele guvernării, opinia aceasta stăruia ca o prejudecată. Eşecul recent atinge grav prejudecata de care am vorbit, întrucât, desăvârşeşte lovitura suferită în prestigiul său de partidul liberal astă toamnă. Ori vă imaginaţi că pentru un partid care n’a luat niciodată de la război încoace puterea în virtutea popularităţei, pentru un partid care nu-şi trage vigoarea din simpatia lasselor, era un puternic atent să fie socotit cel puţin ca un partidmeutându-se de o trecere deosebită la factorul constituţional. Şi atunci pentru a ascunde eşecul,iberalii dau următoarea, explicaţie: — «Vintilă Brătianu se bucură la forurile înalte de acelaş prestigiu ca şi defunctul Ionel. Dacă ar fi vrut cu orice preţ să răstoarne guvernul Maniu, lucrul ar fi fost foarte uşor; i s’a cerut numai să accepte răspunderea guvernării.. _ „ . , . n „ . , _ . I ba fabulei, sunt am. Dar cum sa ia puterea în impreju-J rări aşa de dificile, când trebuia I 'țggp ■ ! ■ * . .. . ..............-țAjţgtotâfr înţelegeţi sc&ttul unui atare limbaj: partidul liberal se bucură de aceiaşi trecere la Regenţă şi e destul să ceară demiterea unui guvern chiar de popularitatea acestuia,pentru a i se asculta dorinţe. Dar dacă liberalii vor puterea deabia la primăvară, nu a mult prea pripită deslănţuirea unei acţiuni, care prin violenţa campaniei de presă, prin demersul la Regenţă, prin retragerea din Parlament şi prin manifestul către ţară vădea fără putinţă de îndoială, voinţa de a răsturna imediat guvernul şi a-i lua lOCUl? : . Dar când strugurii sunt sus,vor W. I. Opera la... Teatrul Naţiona Mare bucurie pe Teatrul Naţional!... Consiliul de miniştri de alaltăeri a hotărât ca şatra cântătoare şi urlătoare a d-lui Ionel Ferica, al «Ionel» în istoria contemporană a României Mari după Ionel Brătianu — să se transporte între vechile ziduri ale lui Grigore Ghika Voevod. Chiria pe care d. Popescu-Ballassy o cerea Operei Române, acum după expirarea vechiului contract, a părut exorbitantă economilor şi economiştilor cari prezidează, cu o atât de acerbă învierşunare la asanarea finanţelor publice. Şi cum nici un local al statului nu era disponibil —nici morga, nici pavilioanele din târgul Moşilor, nici grajdurile comunale . Opera a fost vărsată la Teatrul Naţional. Pentru rest, să-şi împartă părul cu furca liricii cu dramaticii, tenorii cu primii amorezi, baritonii cu taţii nobili, primadonele cu ingenuiele şi contraltele cu duegnele.» Delicioasă concepţiune şi meritorie solicitudine pentru una din manifestările cele mai nemijlocite ale spiritualităţii româneşti, care este arta dramatică naţională. Fiindcă soarta primei noastre scene ne interesează cu deosebire. Asupra locatarilor expulzaţi din piaţa Valter Mărăcineanu nu ne-am scoborât atenţiunea decât atunci când melodioasa dumnealor activitate friza prea de aproape codul penal. (Tremurăm de pe acum, gândindu-ne la ce primejdii vor fi expuse garderoaba şi recuzitele d-lui Rebreanul). Ori Teatrul Naţional primeşte, prin deciziunea ultimului consiliu de miniştri, o lovitură mortală: întreaga lui economie funcţională e iremediabil perturbată. Peste cei o sută de artişti, peste administraţia şi direcţiunea Naţionalului, năvăleşte altă direcţie şi altă administraţie, zecile de solişti, corul şi baletul Operei. Pentru această invazie, birourile şi foyerele de repetiţie sunt absolut insuficiente. Pentru an numan fix de spectacole, Teatrul Naţional posedă un buget precis, alimentat din încasări serale, subvenţii dela stat şi dela comună. Opera Română deasemeni are bugetul ei, alcătuit din capitole identice. Ce se va întâmpla cu aceste bugete? Vor coexista ? Imposibil deoarece numărul spectacolelor, pentru fiecare instituţie contopită, se va reduce într’o proporţie care va merge până la jumătate, ele urmând să alterneze ceva şi cu carne şi cu brânză, şi cu Shakespeare şi cu Wagner şi cu Sorbul şi cu Gheorghiu Aleodor. Mai grav însă este altceva. După douăzeci de ani de sforţări necurmate, drama şi comedia îşi asiguraseră un cămin statornic, unde ele erau stăpâne. Până şi balurile — două, trei pe carnaval — fuseseră expulzate din sala Naţionalului. Era o chezăşie de fixitate, o garanţie de desvoltare armonioasă a unei forme de cultură, care este printre cele mai vizibile şi mai preţioase în istoria civilizaţiei unui popor. Numai jucând de la seară la seară, prima noastră scenă isbutise să-şi alcătuiască un repertoriu rivalizând şi câteodată întrecând pe ai marilor teatre din apus. Spectacolele prezintate cu magnificenţă erau asigurate de o lungă serie, care singură îngâduie cheltuelile de montare, importante şi îndreptăţeşte o punere în scenă impecabilă ca şi sforţarea interpreţilor pentru o ireproşabilă realizare de artă. Azi ne reîntoarcem la vremurile legendare şi bufone ale lui papă Stăncescu şi ale lui Ştefan Sihleanu, când nu se ştia dacă Naţionalul e teatru de dramă ori de operă, de comedie ori de operetă — un grajd care adăpostea cu aceiaşi inconştientă complezenţă toate băzdâgurile şi fanteziile lirico-dramatice. Apoi literatura dramatică originală îndură ultima-i disgraţie. Până acum, dealungul a nouă luni neîntrerupte din stagiune, locurile rezervate în repertoriu autorilor au tocutoni — din ce în ce mai numeroşi şi mai specializaţi genului — deveniseră aproape insuficiente şi erau disputate cu învierşunare. Ce se va întâmpla azi, când în patru luni şi jumătate, Naţionalul trebue să joace şi clasici străini şi clasici români — şi moderni şi actuali români? Câte cinci, şease spectacole, de căciulă? Mai bine Pui tocul în sertar şi-ţi trimeţi eroii la plimbare. Prevedem o decadenţă iremediabilă a Teatrului Naţional. Sub direcţiuni demne şi energice ca acele ale lui Alex, Davila, Pompiliu Elade, Alexandru Mavrodi, prima noastră scenă izbutise să-şi reglementeze un statut organic, care asigura un soi de autonomie de stat, necesară desvoltării ei armonioase şi progresive. Cu direcţiunile mucilaginosului domn Corneliu Moldovanu, toată lumea a început să-şi vâre nasul unde nu-i fierbe oala şi din ştirbire de prestigiu în încălcare de autoritate, din samavolnicii din afară la abdicări din năuntru, am ajuns la situaţiunea de azi. La enormitatea din consiliul de miniştri de alaltăeri, d. Rebreanu n’are decât un răspuns de dat: în fruntea întregului său personal artistic şi administrativ, să părăsească instituţia şi să predea cheile d-lui Perlea... O cere prestigiul ilustrei case şi orgoliul fiecăruia din slujitorii ei. Alexandru B€ Krifeseu Intii pe-o (uptă de N. M. CONDIESCU -ooxxxoo-^— III Seară de toamnă cu rugină în codrii și pe cărări. Liniște încremenită peste neguri. Svon de ape cu sclipiri de argint și strălucirea înflăcărată a ferestrelor palatelor, — ochi iscoditori în scorbura întunecoasă din inima muntelui, pe care s'a fost statornicit, odată, temelia zidurilor Peleşului. In faţa marilor uşi ale Pelişorului, străjuesc cele două santinele din vânătorii de munte. Ritmul paşilor cadenţaţi, ajunge slab în sala cea mare, peste care zâmbeşte sfioasă, lumina resfirată din felinarele mici, agăţate de coloane. In sala de mâncare, — încăpere prietenoasă, căptuşită în stejar, — albul mesei se ’nfrăţeşte felurit cu risipa florilor, asvârlite cu meşteşug pe tot întinsu-i. Obişnuita cină intimă, — fără de invitaţi. In capul mesei, Vodă, — la dreapta lui ministrul Curţii, — astăzi mort şi dânsul, — apoi aghiotanţii de serviciu şi ofiţerul de gardă, — care, datorită unui bun obiceiu rămas de la Regele Carol şi păstrat sub Regele Ferdinand, — lua totdeauna masa cu Suveranii. Era un contact permanent, pe care Căpetenia oştirii, îl lua cu ofiţerii cari se prefirau în serviciul de gardă al Palatului. Ce putea să-i rămână mai în lumină ofiţerului, în tot decursul carierii lui ostăşeşti, decât amintirea clipelor trăite în apropierea Regelui şi cuvintele, — puţine dar preţioase, — ce-i erau adresate şi care se săpau adânc în inima lui plină de avântul tinereţii ! Nu aşi putea să redau complect, atmosfera de-atunci, fără să nu fixez, — cât de incomplect şi redus, — personalitatea, cu totul în afară de comun, a ministrului de-atunci al Curţii. De-o înfăţişare obişnuită, fără nimic din atitudinile şi gesturile consacrate ca făcând parte integrantă din carieră, el interesa şi impunea de la primul contact, prin cultura lui vastă, — filolog şi poliglot cunoştea şi vorbea fără greş, aproape toate limbile Europene şi nu mică era uimirea miniştrilor străini, când îl auziau glăsuind, curgător şi cu accent, pe limba fiecăruia,—prin sclipitoarea lui inteligenţă şi prin feluritele resurse pe cari le întrebuinţa, pentru ea să obţie, întru atingerea scopului ce-şi propusese, — cât mai mult de la tine, dând în schimb cât mai puţin de la dânsul. Toată tăria meşteşugului, se răzima pe impresiunea aparentă, — potrivnică celei reale, — pe care căuta s’o trezească. Suflet închis, resfira voit, — atunci când trebuia, — o elocinţă plină de tâlc, care părea că spune mult. De fapt, nu spunea mai mult de cât vrea şi cât preţuia el, că trebue. Om construit pentru studiu şi cugetare, lua ades înfăţişări de calculată uşurinţă, aruncând peste tot un scepticism glumeţ şi-o ironie usturătoare, împletită cu râsul larg şi sonor, al omului simplu. Când cerea vru o desluşire o făcea, aşa ca din întâmplare, ca şi cum cestiunea nu l’ar fi interesat prea mult. Tocmai atunci, cel întrebat, trebuia să-şi chibzuiască bine răspunsul, cumpănindu-şi fiecare cuvânt Sfetnic nepreţuit de bun, în momente grele, pierderea lui a fost adânc resimţită. Şi ’n seara aceia, au adus vorba despre München. Regele, de obicei a tăcut şi adesea absent la convorbirile obişnuite, a ţintit îndelung privirea spre un colţ umbrit al sălii, ca şi cum ar fi închegat cu răsfrângeri dinăuntru, momente din-tr’o viaţă de mai de mult, apoi,cu glas domol, învăluit de duioşie, a început să depene, amintiri din zilele lui de student, petrecute la München. Oraşul, cu pitorescul lui de burg medieval, cu colţurile lui istorice, cu comorile lui de artă, — descrise larg şi evocativ, — tăia viu, aevea. Cu un nepreţuit meşteşug, topind cuvintele în imagini pline de nerv, cu nuanţări şi apropieri fericite, o tinereţe dusă ,legată de sufletul bătrânei cetăţi, pulsa încordată prin verbul animat al povestitorului. Şi cum numele lui Wagner fu rostit, — toată teoria dramei muzicale a titanului, revoluţia imprimată de dânsul muzicei, concepţia filosofică a tetralogiei, cu diversele ei interpretări, — înlăturarea treptată a influenţii italiene, — destul de vădită în primele opere ale maestrului, — până la afirmarea genialităţii lui creatoare, toate acestea le rosti Regele, cu o susţinută competenţă, în cuvinte simple, cu opriri timide pentru plasticizarea ideii în expresiuni cât mai colorate. O seară de neuitată sărbătoare pentru fericiţii cari II surprinsese într’o aşa de aleasă dispoziţie. Sculaţi dela masă şi opriţi în sala cea mare, Regele mai insistă asupra operei «Tristan şi Isculda» apoi, cu vădită mulţumire,—îşi chema câinii—doui cocheri, —şi urmat de ei, se opri în faţa uşei biroului, o deschise, lăsă, — ca de obiceiu, — să treacă Câinii, apoi, dispăru, după ce dărui surâsul Său, plin de bunătate. Peste tăcerea care coborâse, apăsa tristeţă şi frig. Motivul «Crepusculului Zeilor» răsuna Ca o prevestire, trimeasă pe aripile nopţii de trâmbiţaşii soareiei, în sufletele celor rămaşi în sala cea mare a castelului ——ooxxxoo------- Luni 5 August 1929 Se turnează actualmente filmul «Venea o moară pe Siret» sau «Vâltoarea dragostei», adaptare cinematică după povestirea-roman a d-lui Mihail Sadoveanu. Ne-am mărturisit în repetate rânduri neîncrederea faţă de producţia de filme indigene. Toate filmele româneşti de până acum, sunt proaste. Toate, fără nici o excepţie. Prevedem că la fel de prost va fi şi filmul «Veneă o moară pe Siret» — cu toate că n’am văzut inei o fotografie şi nici nu s’a atins la cunoştinţa publicului concepţia de realizare. E destul că protagoniştii sunt: Marcella Albani, femeie splendidă şi artistă nulă, şi Werner Fueterer, băiat drăguţ, inexpresiv şi fără resurse. Sunt proaste toate filmele româneşti, nu numai pentru că lipsesc capitalurile, studiourile, elementele apte, pregătirea teehnică, ci şi din pricina confuziei între ceia ce este şi nu este cinematograful. Cinematograful este o artă independentă, născută — e drept — din sinteza teatrului cu fotografia. Dar nu este nici teatru, nici fotografie. Nu este, mai ales, teatru fotografiat. Cinematograful reprezintă gândirea reprodusă în imagini; gândirea simultană care depăşeşte expresia cuvintelor —cari trăiesc după o anumită logică şi se rânduesc în fraze după un anumit topic. E supra-impresie şi expresie subconştientă — realitate reprodusă şi suprarealitate ţâşnită din incandescenţa visului. Technice sunt numai mijloacele sale de realizare, esenţa sa rămâne poemul, desrobit de contingenţele realiste şi mecanice. Cinematograful e pantomimă pură. In nici un caz subiect anecdotic, pletoric, amănunţit, fotografiat şi teatralizat. Cei ce şi-au pus în gând să întemeieze o industrie cinematică românească — au crezut că trebuie să repete experienţele trezite, de aiurea. Au crezut că dacă e permisă adaptarea mijloacelor technice, e îngăduită şi adaptarea formulelor. Au crezut că e destul să utilizezi subiecte româneşti, să fotografiezi case în «stil românesc» şi peisagii româneşti ca şi filmul să poarte pecetea geniului creator românesc. Technica cinematografului occidental — şi nu cea mai rafinată, — a fost adaptată ca motiv sufletesc. De aceia toate filmele româneşti au ceva mecanic, ceva de păpuşă împăiată şi neînsufleţită. Absenţa regisorul şi operatorul. Dacă operatorul poate fi împrumutat de aiurea, regisorul nu poate fi însă împrumutat. Regisorul naşte într’un mediu, creiază înrâurit de mediul în care s’a desvoltat. Filmul românesc a fost înfăptuit de regisori cari au privit peisagiul românesc ca turişti şi nu ca parte integrantă din existenţa şi senzibilitatea eroilor. S’a făcut apel la regişori străini. S’au introdus vedette străine în filmul românesc. Experienţa a dat acelaş fiasco. Ultimul film românesc porneşte să repete aidoma greşelile trecutului. Greşeli criminale, de neertat. Se ia ca motiv de simfonie fotogenică o povestire românească. A unui mare povestitor cum e u. Sadoveanu. (Știut este că scenariul nu este elementul principal într’un film). Se aduc vedette străine: Marcella Albani care este femeie frumoasă, in realitate, dar care nu e artistă. E un manechin. Un mare regisor, poate, că ar fi în stare s’o situeze Apoi Werner Fnetterer, un june corist de operetă. S’a fotografiat — după cât se spune — focul dela Moreni, cartelul dela Mogoşoaia, inundaţiile din Moldova. Viziuni, fără îndoială, interesante. Din care nu se înalţă peste jurnalul care precedează un film. S’a făcut apel la figuraţie românească iar interioarele vor fi turnate la Berlin. Un regisor care nu poate avea înţelegere — oricât s’ar strădui — pentru specificul românesc, a fost tocmit să animeze pretextul. Filmul nu poate fi decât un amestec de operetă, vederi și ceva. pictoresc de notat în jurnalul unui turist. « Iată de ce nici «Vâltoarea dragostei» nu va fi un film românesc. I. Haie». Sifhptome Scrisoarea d-lui Vintilă Brătianu, şeful partidului liberal, către d. Lapedatu, deasemeni un fel de şef al partidului în circumscripţia Ardealului, a fost abundent comentată. A produs, cum se spune, o profundă impresie. Nu se ştie dacă a produs, într’adevăr, profunda impresie simulată, dar este neîndoelnic, că epistola fostului dictator a interesat, a trezit pasiuni. Au aerul, bărbaţii politici, să se declare surprinşi de scrisoarea d-lui Vintilă Brătianu. Când nu e surpriză pentru nimeni, şi nici nu e loc măcar de nedumerire, d. Vintilă Brătianu a rămas consecvent cu sineşi, cu superstiţiile în care crede, cu încăpăţânarea sa de cal corcit. Dar d-sa n’a scris numai şefului partidului liberal din Ardeal, (d. general Moşoi să ia aminte) ci şi d-lui Nistor pastorul Bucovinei şi d-lui Inculeţ. Scrisorile fostului şef al partidului liberal, de scurtă durată — fiindcă se pare că d-sa nu mai este, cel puţin după tonul scrisorilor — au însemnătatea unui testament politic. Alături de dibuirile prin bezna gramaticei, de bâlbâelile polemice îmbăiate cu spumet epistolele cuprind o tristeță mare. Tristeţa omuluii ce piiteşte în incertitudine. V. Vintilă Brătianu e bolnav, bănucior, irascibil. Se simte mişeleşte tras pe sfoară de camarazii de arme cari, (ar dori să-l vadă cât mai repede mort) şi să-i ocupe locul, neînţeles de subalternii din partid, fără autoritate în faţai ţării şi naţiunei. Din toatepărţile curg învinovăţirile: tot ce e rău în ţară se datoreşte d-sale. Şi bietul domn Vintilă Brătianu care n’a urnit decât intenţii bune, se desvinovaţeşte. E un om cinstit (oricum un merit!). Care a vizat victimă unei iluzii. Părintele ştn a fost preşedinte de consiliu şi a legiferat pentru o generaţie; fratele său a fost preşedinte de consiliu în timpurile cele mai tragice prin care a trecut naţiunea şi, a crezut şi dânsul că merită, că poate, că trebuie să legifereze şi să conducă ţara. Tristeţea provine de acolo că omul s’a lovit de pragul de jos. A luat contact cu realitatea: îşi dă seama c’a greşit. De câţiva ani predică acoliţilor — vorba vine acoliţilor — să ia contact cu massele largi, să li se inoculeze încredere în partidul liberal. Printre rânduri creşte o ramură de măslin; dintre slove iese un porumbel alb cu un mesagiu creştinesc de bunătate şi iertare, în cioc. Dar mai presus de orice, scrisorile dau la iveală unele simptome ciudate; d. Vintilă Brătianu îşi recunoaşte înfrângerea. Şi ca înfrânt îşi scrie testamentul politic. Testamentul său nu va fi însă respectat. B. Cg. ■ — ooxxxoo-----