Cuventul, august 1929 (Anul 5, nr. 1536-1566)

1929-08-05 / nr. 1540

AiNui al V«lea. — No. 1540. ttEUAlţlA ţ»i AUft*iMb'lhA|lA BUCURESTI, BUL. ELISABETA 12, El. II. TELEFON­­ 37g/ 9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS iiNAUDVICi Director NAB­­UNESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETaTII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (­fost Karagheorghevici 9). Teleton 3/11/64. Parlamentul s’a inchis după o se­siune record de şapte luni de zile şi­ o activitate legislativă nu mai puţin demnă de-a fi înscrisă în­tre recordurile lumei, de peste dou­ă sute de legi. Nu e de mirare, întotdeauna democraţii­le tinere au legiferat mult, cău­tând un sprijin în legi nou, mai a­­les contra trecutului care le obse­dează ca stafiile, decât pentru vii­torul care le îngrijorează, dar de care nu se tem. In acest spirit legi­­ferator cred guvernele că rezidă forța, pe când în realitate fre­nezia legiferantă le trădează slăbi­ciunea realizatoare. Intr’adevăr, nu-mi aduc aminte să fi existat în ţara românească guvern care să nu fi fost acuzat de călcări de legi, — şi, pe bună drep­tate. Toate guvernele, toţi oamenii poliţiei au mers pe covor de legi. Şi nu s’a călcat odată o lege decât spre a se face un rău, — pentru că, nu trebue să pară curios, sunt ca­zuri în care legile împiedică pe gu­vernanţi să facă tot binele ce se aşteată de la ei. De aceea se şi modi­fică atâta textele, încât mai nu es­te lege care să nu fi fost amendată, reformată şi apoi votată, iar guver­nul viitor să nu o fi modificat la rându-i, întrebaţi pe oamenii de drept şi toţi vă vor spune: legile sunt defectuoase, întrebaţi pe mi­niştri şi toţi vă vor­­răspunde: ai dreptate,­­ dar», nu mă lasă legea să ţi-o dau. Ei bine, domnilor gu­vernanţi cari spuneţi că sunteţi îm­piedicaţi să faceţi tot ce-aţi vrea pentru fericirea noastră de oameni cari nu făurim legi defectuoase şi, de aceea, ne­având nici o vină re­fuzăm să le călcăm, ceea ce rămâne privilegiul dv., — dacă există legi cari vă interzic să aduceţi fericirea pe pământ, călcaţi-le pe acestea, pentru numele lui Dumnezeu, — dar nu mai legiferaţi atât, nu mai ţineţi lumea’n loc cu opera dv. de legiferare. ...Oare ce cataclism s’ar abate a­­supra noastră dacă am avea câteva sute de legi mai puţini Nici nu vreau să mă gândesc.... Şi Par­lamentul e închişi Dumnezeu să ne apere până la toamnă! * D. Vintilă Brătianu şi-a adu­nat arterele întinse ca nişte coarde de vioară, tot pentru binele nostru, ingraţii! — şi-a plecat pes­te graniţele pe care familia Brătia­­nu le-a făurit şi d. Mihalache le pune în primejdie cu Creditul său agricol, cum a dovedit d. Dinu Brâ­­tianu printr’o serie de articole ne­citite. De acolo de unde e, şeful partidului liberal a trimis în afară de ilustrare de dor d-lui Duca, câ­teva scrisori politice d-lor Nistor, Inculeţ şi Lepădatu, cei trei şefi li­terali din teritoriile liberate. Dl Vintilă Brătianu plânge ca, un exilat,­­ de sezon, pe ruinile bieţii Românii Mari pe care numai dum­nealui cu răposaţii Brătieuii au scos-o din neant, au îngrijit-o, au rotunjit-o şi au crescut-o mare; i-au dat bănci, i-au dat societăţi, i-au dat deficite în budget— dar ce nu i-au dati — şi i-au asigurat... «Vii­torul», — ca s’o prăpădească acum d. Sauciuc Săveanu. Şeful partidu­lui liberal imploră pe d. Inculeţ să aibă grijă de Basarabia, pe d. Nis­tor de vesela grădină a lui Ştefan cel Mare şi pe d. Lepădatu să păzească Transilvania, — până vine d-sa, bineînţeles. Căci în­­tr’un post-scriptum transformat în­­tr’o informaţie trimisă ziarelor, d. Vintilă Brătianu îşi anunţă sosirea apropiată în ţară, pe care o va stră­bate un fior la aflarea fericitului eveniment. ...Dacă am fi cu 5—6 secole în ur­­mă, Românii s’ar retrage în munţi, — şi ar ocupa trecătorile: vine Vin­tilă Brătianul ! • Miniştri pleacă în congedii, — d. Iuliu Maniu milostivindu-se să a­mâne remanierea pentru zile mai răcoroase şi lăsând colaboratorilor d-sale o vacanţă care să le tihneas­că. Interimatele au secrete de ne­pătruns, — şi parcă d. Maniu s’ar fi gândit să dea celor cari nu vor avea nici un minister la toamnă, consolaţia de-a gira două po­vară. Nici un ministru nu s’a mişcat, de­ocamdată, în ciuda legii care redu­ce numărul ministerelor, dela vre­un departament dar şi nici un mi­nistru nou nu s’a instalat, în ciu­da, de astădată, nu a legii.... In ziua închiderii Parlamentului, doi tineri subsecretari de stat in spe şi­ asigurau duşmanii şi priete­nii, mai ales pe cei dintâiu, că vor depune jurământul a doua zi. Dar a trecut de-atunci aproape o săptă­mână, şi n’au depus decât... sforţăm spre a convinge pe şeful guvernu­lui că doar-trei subsecretari de stat n’ar fi mare lucru şi, din mo­ment ce Parlamentul e închis, pri­mejdia strivirii pe banca ministe­rială aşa de neîncăpătoare pentru atâţia îndreptăţiţi nu ar împiedica numirile. Dar se pare că d. Iuliu Maniu ţine ca ministerul său să fie mare şi altfel decât prin numă­rul enorm al celor ce-l compun... Ministeriabilii însă insistă, — şi nu se poate şti dimineaţa, la scula­re, dacă seara nu vom avea încă o excelenţă, sau chiar 17 noui. De când cu legea reducerii ministere­lor nimeni nu mai poate fi sigur că nu e ministru sau subsecretar de stat! Titu Devechi DUMINECA Discuție... macabră şi totuş nece­sară cu câteva înalte fete biseri­ceşti. Ce s’ar întâmpla astăzi, da­că — printr’o nenorocire, sau prin regularizarea situaţiei regentei (în ceea ce priveşte persoana Patriar­hului, care nu poate fi şi Patriarh şi Regent) — scaunul patriarhal ar deveni vacant? Ridicări din umeri, feţe îngrijorate, ochi către cer. Ni­meni nu are soluţie. Revista în care sunt trecuţi înalţii noştri ie­rarhi, nu ne lămureşte cu nimic, nici unul nu răspunde mulţumitor nădejdilor şi nevoilor. Prea sfinţiţii părinţi sunt tare îngrijaţi. Şi pe drept cuvânt I. P. S. Miron a înşelat toate nădejdile noastre. Ambiţii deşarte l-au în­demnat să părăsească biserica, pentru însărcinări cari numai o­­meneşte par mai puternice. A în­frânt sângeros aşezarea noastră bi­sericească. Şi a înfruntat pe Dum­nezeu. L-am dori ferit de orice pe­deapsă. Dar cum te pofi îndoi de hotărîrea care va cădea în faţa năpraznicului scaun de judecată, dacă până atunci nu vine pocăinţa şi îndreptarea stricării? Şi pentru asta nu este nici un semn. Deci, pe bună dreptate, sufletele pline de îngrijorare ale Prea Sfin■ tiţilor dela amintita sfătuire, caută un altfel de om. 11 vor găsi. E greu. Atât de greu încât unul a ve­nit cu o propunere îndrăzneaţă, să fie un laic. Ştiu, — canoniceşte se poate. De la răsăritul până la apusul soare­lui, în aceeaş zi, un laic — orica­re — poate fi tuns întru monahism şi ales, de sobor, patriarh. Dar unde e laicul? Unde e laicul cu a­­devărat creştin, iubitor de Dumne­zeu şi de biserică, lepădat de sine însuş, omul de carte, de prestigiu, şi de acţiune, ridicat deasupra văl­măşagului luptei, care să se fi ţi­­nut departe de toate duşmăniile veacului, şi să-şi poată în adevăr închina puterile unei lupte încor­date pentru mai mare slavă a lui Dumnezeu, şi pentru mântuirea bi­sericii noastre la temelia căreia se întejesc astăzi loviturile de târnă­cop? Căci taic să fie! Dar atunci tre­bue să fie cu mult mai bun — fără nici un fel de discuţie mai bun — decât oricare din călugării astăzi existenţi. Altfel gestul acesta de îndrăzneală nu-şi mai găseşte în­dreptăţirea. Şi va f­i mai rău. A, dacă fiind regent, I. P. S. Mi­ron şi-ar aduce aminte că a fost şi patriarh întâmpinat cu stâlpări de toate nădejdile noastre, şi s’ar hotărî să vină, măcar în al 12-lea ceas, în ajutorul bisericii, lămu­rind odatâ o situaţie care nu mai poate să dureze!... Trebue să aştep­tăm oare şi aci îndreptarea tot de la Dumnezeu? Nae Ionescu Eşecul manevrei pentru răstur-1 chiar după modul viuzitat faţă de narea guvernului nu mai face în­­ liberali în care d. Vintilă Brătianu doială. Dar lipsa oricărei activităţi I a fost silit să părăsească puterea, de agitare a masselor, deşi se anun­ţase cu atâta ostentaţie o grandioa­să campanie al cărei scop ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât o adevărată mobilizare a ţărei îm­potriva actualului regim, dovedeşte că toată strădania d-lui Vintilă Brătianu, cu prilejul reformei ad­ministrative, a fost să silească Re­genţa la un act care să depăşească într’un fel sau într’altul caracterul de arbitru între partide, al Coroa­nei. Ori în acest înţeles eşecul libe­ral capătă proporţii dezastroase pentru prestigiul partidului. Intr’adevăr opinia publică a ţării fusese obişnuită cu ideia, întărită de fapte, că partidul liberal are o situaţie privelegiată în politica ţă­rii româneşti şi că e destul ca şe­ful acestui partid să revendice pu­terea de la Coroană bineînţeles, pen­tru a o şi obţine. Ceea ce desigur era o părere conformă cu realita­tea lucrurilor cât timp a trăit Ion I. C. Brătianu. Dar şi după moartea acestuia şi Anchete politice n­ «90 Cum explică liberalii eşecu­l campaniei de răsturnare să-şi inaugureze guvernarea cu noi impozite şi să facă faţă unei situa­ţii financiare din cele mai critice. Iată de ce Maniu se mai găseşte azi la guvern. Va sta acolo până la primăvară, când interesele noastre de partid ne vor permite să relu­ăm frânele guvernării, opinia aceasta stăruia ca o prejude­cată. Eşecul recent atinge grav preju­decata de care am vorbit, întrucât, desăvârşeşte lovitura suferită în prestigiul său de partidul liberal astă toamnă. Ori vă imaginaţi că pentru un partid care n’a luat niciodată de la război încoace puterea în virtutea popularităţei, pentru un partid care nu-şi trage vigoarea din simpatia lasselor, era un puternic atent să fie socotit cel puţin ca un partid­­meutându-se de o trecere deosebită la factorul constituţional. Şi atunci pentru a ascunde eşecul,­iberalii dau următoarea, explicaţie: — «Vintilă Brătianu se bucură la forurile înalte de acelaş presti­giu ca şi defunctul Ionel. Dacă ar fi vrut cu orice preţ să răstoarne guvernul Maniu, lucrul ar fi fost foarte uşor; i s’a cerut numai să accepte răspunderea guvernării.. _ „ . , . n „ . , _ . I ba fabulei, sunt am. Dar cum sa ia puterea în impreju-J rări aşa de dificile, când trebuia I 'țggp ■ ! ■ * . .. . ..............-țAjţgtotâfr înţelegeţi sc&ttul unui atare lim­baj: partidul liberal se bucură de aceiaşi trecere la Regenţă şi e des­tul să ceară demiterea unui guvern chiar de popularitatea acestuia,pen­­tru a i se asculta dorinţe. Dar dacă liberalii vo­r puterea deabia la primăvară, nu a mult prea pripită deslănţuirea unei acţiuni, care prin violenţa campaniei de presă, prin demersul la Regenţă, prin retragerea din Parlament şi prin manifestul către ţară vădea fă­ră putinţă de îndoială, voinţa de a răsturna imediat guvernul şi a-i lua lOCUl? : .­­ Dar când strugurii sunt sus,­­vor­ W. I. Opera la... Teatrul Naţiona Mare bucurie pe Teatrul Naţio­­nal!... Consiliul de miniştri de alaltă­­eri a hotărât ca şatra cântătoare şi urlătoare a d-lui Ionel Ferica, al «Ionel» în istoria contempo­rană a României­ Mari după Ionel Brătianu — să se transporte între vechile ziduri ale lui Grigore Ghi­­ka Voevod. Chiria pe care d. Popescu-Ballas­­sy o cerea Operei Române, acum după expirarea vechiului contract, a părut exorbitantă economilor şi economiştilor cari prezidează, cu o atât de acerbă învierşunare la asa­narea finanţelor publice. Şi cum nici un local al statului nu era disponibil —nici morga, nici pavilioanele din târgul Moşilor, nici grajdurile comunale . Opera a fost vărsată la Teatrul Naţional. Pentru rest, să-şi împartă părul cu furca liricii cu dramaticii, teno­rii cu primii amorezi, baritonii cu taţii nobili, primadonele cu ingenu­­iele şi contraltele cu duegnele­.» Delicioasă concepţiune şi merito­rie solicitudine pentru una din ma­nifestările cele mai nemijlocite ale spiritualităţii româneşti, care este arta dramatică naţională. Fiindcă soarta primei noastre scene ne interesează cu deosebire. Asupra locatarilor expulzaţi din piaţa Valter Mărăcinean­u nu ne-am scoborât atenţiunea decât atunci când melodioasa dumnealor activi­tate friza prea de aproape codul pe­nal. (Tremurăm de pe acum, gân­­dindu-ne la ce primejdii vor fi ex­puse garderoaba şi recuzitele d-lui Rebreanul). Ori Teatrul Naţional primeşte, prin deciziunea ultimului consiliu de miniştri, o lovitură mortală: în­treaga lui economie funcţională e iremediabil perturbată. Peste cei o sută de artişti, peste administraţia şi direcţiunea Naţionalului, năvă­leşte altă direcţie şi altă adminis­traţie, zecile de solişti, corul şi ba­letul Operei. Pentru această invazie, birourile şi foyerele de repetiţie sunt absolut insuficiente. Pentru an numan fix de spectaco­le, Teatrul Naţional posedă un bu­get precis, alimentat din încasări serale, subvenţii dela stat şi dela comună. Opera Română d­ease­­men­i are bugetul ei, alcătuit din capitole identice. Ce se va în­tâmpla cu aceste bugete? Vor coexista ? Imposibil de­oarece nu­mărul spectacolelor, pentru fie­care instituţie contopită, se va reduce într’o proporţie care va merge până la jumătate, ele ur­mând să alterneze­­­ ceva şi cu car­ne şi cu brânză, şi cu Shakespeare şi cu Wagner şi cu Sorbul şi cu Gheorghiu­ Aleodor. Mai grav însă este altceva. După douăzeci de ani de sforţări necur­mate, drama şi comedia îşi asigu­raseră un cămin statornic, unde ele erau stăpâne. Până şi balurile — două, trei pe carnaval — fuseseră expulzate din sala Naţionalului. Era o chezăşie de fixitate, o garan­ţie de desvoltare armonioasă a unei forme de cultură, care este printre cele mai vizibile şi mai preţioase în istoria civilizaţiei unui popor. Numai jucând de la seară la sea­ră, prima noastră scenă isbutise să-şi alcătuiască un repertoriu ri­valizând şi câte­odată întrecând pe ai marilor teatre din apus. Specta­colele prezintate cu magnificenţă e­­rau asigurate de o lungă serie, care singură îngâduie cheltuelile de montare, importante şi îndreptăţeş­te o punere în scenă impecabilă ca şi sforţarea interpreţilor pentru o ireproşabilă realizare de artă. Azi ne reîntoarcem la vremurile legendare şi bufone ale lui papă Stăncescu şi ale lui Ştefan Sihlea­­nu, când nu se ştia dacă Naţionalul e teatru de dramă ori de operă, de comedie ori de operetă — un grajd care adăpostea cu aceiaşi incon­ştientă complezenţă toate băzdâgu­­rile şi fanteziile lirico-dramatice. Apoi literatura dramatică origina­lă îndură ultima-i disgraţie. Până acum, dealungul a nouă luni neîn­trerupte din stagiune, locurile re­zervate în repertoriu autorilor au tocu­­toni — din ce în ce mai nume­roşi şi mai specializaţi genului — deveniseră aproape insuficiente şi erau disputate cu învierşunare. Ce se va întâmpla azi, când în patru luni şi jumătate, Naţionalul trebue să joace şi clasici străini şi clasici români — şi moderni şi actuali ro­mâni? Câte cinci, şease spectacole, de căciulă? Mai bine Pui tocul în sertar şi-ţi trimeţi eroii la plim­bare. Prevedem o decadenţă iremedia­bilă a Teatrului Naţional. Sub di­recţiuni demne şi energice ca acele ale lui Alex, Davila, Pompiliu E­­lade, Alexandru Mavrodi, prima noastră scenă izbutise să-şi regle­­menteze un statut organic, care asigura un soi de autonomie de stat, necesară desvoltării ei armonioase şi progresive. Cu direcţiunile mucilaginosului domn Corneliu Moldovanu, toată lumea a început să-şi vâre nasul unde nu-i fierbe oala şi din ştirbire de prestigiu în încălcare de autori­tate, din samavolnicii din afară la abdicări din năuntru, am ajuns la situaţiunea de azi. La enormitatea din consiliul de miniştri de alaltăeri, d. Rebreanu n’are decât un răspuns de dat: în fruntea întregului său personal ar­tistic şi administrativ, să părăseas­că instituţia şi să predea cheile d-lui Perlea... O cere prestigiul ilustrei case şi orgoliul fiecăruia din slujitorii ei. Alexandru B€ Kr­if­eseu Intii pe-o (u­ptă de N. M. CONDIESCU -ooxxxoo-^— III Seară de toamnă cu rugină în co­drii și pe cărări. Liniște încreme­nită peste neguri. Svon de ape cu sclipiri de argint și strălucirea în­flăcărată a ferestrelor palatelor, — ochi iscoditori în scorbura întune­coasă din inima muntelui, pe care s'a fost statornicit, odată, temelia zidurilor Peleşului. In faţa marilor uşi ale Pelişoru­­lui, străjuesc cele două santinele din vânătorii de munte. Ritmul pa­şilor cadenţaţi, ajunge slab în sala cea mare, peste care zâmbeşte sfi­oasă, lumina resfirată din felina­rele mici, agăţate de coloane. In sala de mâncare, — încăpere prietenoasă, căptuşită în stejar, — albul mesei se ’nfrăţeşte felurit cu risipa florilor, asvârlite cu meşte­şug pe tot întinsu-i. Obişnuita cină intimă, — fără de invitaţi. In capul mesei, Vodă, — la dreapta lui mi­nistrul Curţii, — astăzi mort şi dânsul, — apoi aghiotanţii de ser­viciu şi ofiţerul de gardă, — care, datorită unui bun obiceiu rămas de la Regele Carol şi păstrat sub Re­gele Ferdinand, — lua totdeauna masa cu Suveranii. Era un contact permanent, pe care Căpetenia oş­tirii, îl lua cu ofiţerii cari se pre­firau în serviciul de gardă al Pala­tului. Ce putea să-i rămână mai în lumină ofiţerului, în tot decursul carierii lui ostăşeşti, de­cât amin­tirea clipelor trăite în apropierea Regelui şi cuvintele, — puţine dar preţioase, — ce-i erau adresate şi care se săpau adânc în inima lui plină de avântul tinereţii ! Nu aşi putea să redau complect, atmosfera de-atunci, fără să nu fixez, — cât de incomplect şi redus, — personalitatea, cu totul în afară de comun, a ministrului de-atunci al Curţii. De-o înfăţişare obişnuită, fără nimic din atitudinile şi ges­turile consacrate ca făcând parte integrantă din carieră, el interesa şi impunea de la primul contact, prin cultura lui vastă, — filolog şi poliglot cunoştea şi vorbea fără greş, aproape toate limbile Euro­pene şi nu mică era uimirea miniş­trilor străini, când îl auziau glăsu­­ind, curgător şi cu accent, pe limba fiecăruia,—prin sclipitoarea lui inte­ligenţă şi prin feluritele resurse pe cari le întrebuinţa, pentru ea să obţie, întru atingerea scopului ce-şi propusese, — cât mai mult de la tine, dând în schimb cât mai puţin de la dânsul. Toată tăria meşteşu­gului, se răzima pe impresiunea a­­parentă, — potrivnică celei reale, — pe care căuta s’o trezească. Suflet închis, resfira voit, — atunci când trebuia, — o elocinţă plină de tâlc, care părea că spune mult. De fapt, nu spunea mai mult de cât vrea şi cât preţuia el, că trebue. Om con­struit pentru studiu şi cugetare, lua ades înfăţişări de calculată uşu­rinţă, aruncând peste tot un scepti­cism glumeţ şi-o ironie usturătoare, împletită cu râsul larg şi sonor, al omului simplu. Când cerea vru­ o desluşire o făcea, aşa ca din întâm­plare, ca şi cum cesti­unea nu l’ar fi interesat prea mult. Tocmai a­­tunci, cel întrebat, trebuia să-şi chibzuiască bine răspunsul, cumpă­­nindu-şi fiecare cuvânt Sfetnic ne­preţuit de bun, în momente grele, pierderea lui a fost adânc resimţită. Şi ’n seara aceia, au adus vorba despre München. Regele, de obicei a tăcut şi adesea absent la convorbi­rile obişnuite, a ţintit îndelung pri­virea spre un colţ umbrit al sălii, ca şi cum ar fi închegat cu răs­frângeri dinăuntru, momente din-tr’o viaţă de mai de mult, apoi,­cu glas domol, învăluit de duioşie, a început să depene, amintiri din zi­lele lui de student, petrecute la München. Oraşul, cu pitorescul lui de burg medieval, cu colţurile lui istorice, cu comorile lui de artă, — descrise larg şi evocativ, — tăia viu, aevea. Cu un nepreţuit meşteşug, topind cuvintele în imagini pline de nerv, cu nuanţări şi apropieri fericite, o tinereţe dusă ,legată de sufletul bă­trânei cetăţi, pulsa încordată prin verbul animat al povestitorului. Şi cum numele lui Wagner fu rostit, — toată teoria dramei muzicale a titanului, revoluţia imprimată de dânsul muzicei, concepţia filosofică a tetralogiei, cu diversele ei inter­pretări, — înlăturarea treptată a influenţii italiene, — destul de vă­dită în primele opere ale maestru­lui, — până la afirmarea geniali­tăţii lui creatoare, toate acestea le rosti Regele, cu o susţinută com­petenţă, în cuvinte simple­, cu opriri timide pentru plasticizarea ideii în expresiuni cât mai colorate. O seară de neuitată sărbătoare pentru fericiţii cari II surprinsese într’o aşa de aleasă dispoziţie. Scu­laţi dela masă şi opriţi în sala cea mare, Regele mai insistă asupra o­­perei «Tristan şi Isculda» apoi, cu vădită mulţumire,—îşi chema câi­nii—doui cocheri, —şi urmat de ei, se opri în faţa uşei biroului, o des­chise, lăsă, — ca de obiceiu, — să treacă Câinii, apoi, dispăru, după ce dărui surâsul Său, plin de bună­tate. Peste tăcerea care coborâse, apăsa tristeţă şi frig. Motivul «­Crepusculului Zeilor» ră­suna Ca o prevestire, trim­easă pe aripile nopţii de trâmbiţaşii soare­iei, în sufletele celor rămaşi în sala cea mare a castelului ——ooxxxoo------- Luni 5 August 1929 Se turnează actualmente filmul «Venea o moară pe Siret» sau «Vâl­toarea dragostei», adaptare cinema­tică după povestirea-roman a d-lui Mihail Sadoveanu. Ne-am mărturi­sit în repetate rânduri neîncrederea faţă de producţia de filme indige­ne. Toate filmele româneşti de pâ­nă acum, sunt proaste. Toate, fără nici o excepţie. Prevedem că la fel de prost va fi şi filmul «Veneă o moară pe Siret» — cu toate că n’am văzut in­ei o fotografie şi nici nu s’a atins la cunoştinţa publicului concepţia de realizare. E destul că protagoniştii sunt: Marcella Alba­­ni, femeie splendidă şi artistă nulă, şi Werner Fueterer, băiat dră­guţ, inexpresiv şi fără resurse. Sunt proaste toate filmele româ­neşti, nu numai pentru că lipsesc ca­pitalurile, studiourile, elementele apte, pregătirea teehnică, ci şi din pricina confuziei între ceia ce este şi nu este cinematograful. Cinema­tograful este o artă independentă, născută — e drept —­ din sinteza teatrului cu fotografia. Dar nu este nici teatru, nici fotografie. Nu este, mai ales, teatru fotografiat. Cine­matograful reprezintă gândirea re­produsă în imagini; gândirea simul­tană care depăşeşte expresia cuvin­telor —cari trăiesc după o anumi­tă logică şi se rânduesc în fraze după un anumit topic. E supra-im­­presie şi expresie subconştientă — realitate reprodusă şi suprarealitate ţâşnită din incandescenţa visului. Technice sunt numai mijloacele sale de realizare, esenţa sa rămâne poemul, desrobit de contingenţele realiste şi mecanice. Cinematogra­ful e pantomimă pură. In nici un caz subiect anecdotic, pletoric, amă­nunţit, fotografiat şi teatralizat. Cei ce şi-au pus în gând să în­temeieze o industrie cinematică ro­mânească — au crezut că trebuie să repete experienţele trezite, de aiu­rea. Au crezut că dacă e permisă adaptarea mijloacelor technice, e îngăduită şi adaptarea formulelor. Au crezut că e destul să utili­zezi subiecte româneşti, să fotogra­fiezi case în «stil românesc» şi pei­sagii româneşti ca şi filmul să poarte pecetea geniului creator ro­mânesc. Technica cinematografului occidental — şi nu cea mai rafina­tă, —­ a fost adaptată ca motiv su­fletesc. De aceia toate filmele româ­neşti au ceva mecanic, ceva de pă­puşă împăiată şi neînsufleţită. Absenţa regisorul şi operato­rul. Dacă operatorul poate fi îm­prumutat de aiurea, regisorul nu poate fi însă împrumutat. Regisorul naşte într’un mediu, creiază înrâu­rit de mediul în care s’a desvoltat. Filmul românesc a fost înfăptuit de regisori cari au privit peisagiul românesc ca turişti şi nu ca parte integrantă din existenţa şi senzibi­­litatea eroilor. S’a făcut apel la regişori străini. S’au introdus vedette străine în fil­mul românesc. Experienţa a dat a­­celaş fiasco. Ultimul film românesc porneşte să repete aidoma greşelile trecutu­lui. Greşeli criminale, de neertat. Se ia ca motiv de simfonie fotogeni­că o povestire românească. A unui mare povestitor cum e u. Sadoveanu. (Știut este că scenariul nu este e­­lementul principal într’un film). Se aduc vedette străine: Marcella Al­­bani care este femeie frumoasă, in realitate, dar care nu e artistă. E un manechin. Un mare regisor, poate, că ar fi­ în stare s’o situeze Apoi Werner Fnetterer, un june corist de operetă. S’a fotografiat — după cât se spune — focul dela Mo­­reni, cartelul dela Mogoşoaia, inun­daţiile din Moldova. Viziuni, fără îndoială, interesante. Din care nu se înalţă peste jurnalul care prece­­dează un film. S’a făcut apel la figuraţie românească iar interioa­rele vor fi turnate la Berlin. Un re­gisor care nu poate avea înţelegere — oricât s’ar strădui — pentru spe­cificul românesc, a fost tocmit să animeze pretextul. Filmul nu poate fi decât un a­­mestec de operetă, vederi și ceva. pic­toresc de notat în jurnalul unui tu­rist. « Iată de ce nici «Vâltoarea dragos­tei» nu va fi un film românesc. I. Haie». Sifh­ptome Scrisoarea d-lui Vintilă Brătia­nu, şeful partidului liberal, către d. Lapedatu, deasemeni un fel de şef al partidului în circumscripţia Ardealului, a fost abundent comen­tată. A produs, cum se spune, o profundă impresie. Nu se ştie dacă a produs, într’adevăr, profunda im­presie simulată, dar este neîndoel­­nic, că epistola fostului dictator a interesat, a trezit pasiuni. Au ae­rul, bărbaţii politici, să se declare surprinşi de scrisoarea d-lui Vin­tilă Brătianu. Când nu e surpriză pentru nimeni, şi nici nu e loc mă­car de nedumerire, d. Vintilă Bră­tianu a rămas consecvent cu si­­neşi, cu superstiţiile în care crede, cu încăpăţânarea sa de cal corcit. Dar d-sa n’a scris numai şefului partidului liberal din Ardeal, (d. general Moşoi să ia aminte­) ci şi d-lui Nistor pastorul Bucovinei şi d-lui Inculeţ. Scrisorile fostului şef al parti­dului liberal, de scurtă durată —­ fiindcă se pare că d-sa nu mai este, cel puţin după tonul scrisorilor — au însemnătatea unui testament politic. Alături de dibuirile prin bezna gramaticei, de bâlbâelile po­lemice îmbăiate cu spumet episto­lele cuprind o tristeță m­are. Tris­­teţa omulu­ii ce piiteşte în incerti­tudine. V. Vintilă Brătianu e bol­nav, bănucior, irascibil. Se simte mişeleşte tras pe sfoară de cama­razii de arme cari, (ar dori să-l vadă cât mai repede mort) şi să-i ocupe locul, neînţeles de subalter­nii din partid, fără autoritate în faţai ţării şi naţiunei. Din toate­­părţile curg învinovăţirile: tot ce e rău în ţară se datoreşte d-sale. Şi bietul domn Vintilă Brătianu care n’a urnit decât intenţii bune, se des­­vinovaţeşte. E un om cinstit (oricum un me­rit!). Care a vizat victimă unei i­­luzii. Părintele ştn­ a fost preşedin­te de consiliu şi a legiferat pentru o generaţie; fratele său a fost pre­şedinte de consiliu în timpurile ce­le mai tragice prin care a trecut naţiunea şi, a crezut şi dânsul că merită, că poate, că trebuie să le­gifereze şi să c­onducă ţara. Tristeţea provine de acolo că o­­mul s’a lovit de pragul de jos. A luat contact cu realitatea: îşi dă seama c’a greşit. De câţiva ani pre­dică acoliţilor — vorba vine aco­liţilor — să ia contact cu massele largi, să li se inoculeze încredere în partidul liberal. Printre rânduri creşte o ramură de măslin; dintre slove iese un po­rumbel alb cu un mesagiu creşti­nesc de bunătate şi iertare, în cioc. Dar mai presus de orice, scriso­rile dau la iveală unele simptome ciudate; d. Vintilă Brătianu îşi re­cunoaşte înfrângerea. Şi ca înfrânt îşi scrie testamentul politic. Testamentul său nu va fi însă res­pectat. B. Cg. ■ — ooxxxoo-----­

Next