Cuventul, septembrie 1929 (Anul 5, nr. 1567-1596)

1929-09-01 / nr. 1567

ANUL AL V-lea. — No. 1567, HtDAMIA J?1 AriMlNlb 1 KA J IA BUCURtȘTI, BIL. tLlSABhTA 12, Et. II TELktON .I­­V6/b­ nu^AU(U) 1378/ b Alim­­iMSTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂțII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER ijtr. tujr. Carada (fost haragheorghevici, 9) Telefon 3x1/84 .*/* CantSnecu I Septembrie SS29 ■a» INTRE ŢARA ŞI OCULTA Deunăzi, la marginea scrisorii­­manifest a d-lui L Petrovici, măr­turiseam părerea că d-sa, dominat prea mult de trecut, exagerează, atunci când vorbeşte, cu o îngrijo­rare nefacuta, de o «primejdie li­berală». Această superstiţioasă tea­mă o împărtăşeşte însă foarte mul­tă lume, chiar din mijlocul ace­lora cari au participat la eveni­mentele premergătoare înfrângerii liberale şi izbânzii de acum un an a naţional-ţărăniştilor, şi cari sunt în măsură, cunoscând direct cele ce se pot urzi în culise, să nu se lase intimidaţi de agenţii semănători de panică ai partidului liberal. Este desigur o enormă greşală procedarea conducerii naţional-ţăt­răniste care, victorioasă astă-toam­­nă, n’a mers totuşi până la capătul drumului. Putea atunci să taie pen­tru totdeauna poftele cari maşinea­­ză în umbră. Putea să pună o linie de demarcaţie netă şi precisă între trecut şi prezent, între vechile re­gimuri urzite pe deasupra voinţei ţării şi deseori şi a Coroanei, şi o nouă stare de lucruri, expresie ne­­magmiflată a mecanismului nostru constituţional. Dar nu ştiu ce slă­biciune sau ce neînţelegere a mo­mentului tactic aşa de prielnic, au făcut să se compromită roadele mi­nunate ale acestei izbânzi care pu­tea să fie definitivă. Iată de ce deabia la opt luni de la instaurarea regimului celui nou, şoaptele prin colţuri au început, in­trigile ţes pânzele lor de păianjen, fierbe cazanul Satanei, cum atât de plastic a formulat d. Iorga ceia ce se pune la cale în taină. Se vorbeş­te de un guvern naţional, de o com­binaţie Ştirbey, căruia ţărăniştii smulşi de d. Stere solidarităţii lor cu ardelenii, i-ar oferi un sprijin necondiţionat, de un cabinet al stri­goilor politicei, şi câte alte înjghe­bări, unele mai verosimile, altele dea dreptul abracadabrante. Gazetele sunt pline de reportagii în jurul acestor tenebroase urzeli, cafeneaua vueşte de svonuri con­tradictorii şi fantastice, iar lumea, imensa mulţime care nu cere decât să fie lăsată în pace ca să mun­cească şi să-şi ducă traiul, e turbu­rată în liniştea ei morală, e ţinută în aceasta stare de aşteptare, e mai ales lucrată pentru a fi familiari­zată cu combinaţiile ocultei şi pen­tru a fi obişnuită cu toate incerti­tudinile. In felul acesta se încearcă a se creia in jurul regimului actual o atmosferă de nesiguranţă şi de pro­vizorat, din mijlocul căreia el a­­pare ca o jucărie în mâinile forţe­lor oculte. Ei bine, nu. Situaţia nu este aşa de tragică pentru guvern, precum o dramatizează gazetele sau precum au voi-o unii. Desigur in­triga n a dezarmat. M­ari naţiuni vi­novate se ramifică până în sânul familiei naţional-ţărăniste. Oamenii cari de atâta vreme sau obişnuit să facă şi să desfacă totul în ţară, sau pus din nou pe lucru după ce sau recules din lovitura de măciu­că de astă toamnă. Semnalat de ve­ghe pe care, păstrându şi calmul, îi dădu zilele trecute de Iorga, îşi are rostul lui. Dar de aci până la pani­că e cale Chiar dacă primejdia e mai mare decât se spune, nimeni nu trebuie să se lase însă speriat Panica e preludiul derutei. Regimul naţional-ţărănist cu toa­tă greşala iniţială despre care am vorbit mai sus, cu toate stângăciile lui de mai apoi. Cu­oondiţiunile ex­trem de grele în cari a fost nevoit să activeze nu s’a dovedit incapa­bil de a stăpâni situaţia şi a ştiut să se păstreze ca exponent al ţării şi al spiritului cari a luptat îm­potriva vechei lumi. Din cei­ace a îndeplinit până acum ca şi din ca­racterul pe care nu l-a pierdut de reprezentant al obşteştei voinţi, el îşi trage puteri de viaţă şi de lup­tă suficiente pentru a nu se lăsa aşa, cu una cu două, decapitat de forţele intrigei. Nu, pesimismul nu e justificat şi e şi primejdios. E starea de spirit a celor care se presimt învinşi inain­te de luptat. Atenţi la cele ce se pe­trec în juru­l lor, gata să dejoace o intrigă şi să dea o replică, solidari cu deosebire, naţional-ţărăniştii ca şi toţi câţi se socotesc alături de el luptători ai unei noui ordine spiri­tuale şi politice, se cade să fie opti­mişti, adică dinamici, fiindcă nu­mai astfel se creiază şi se pot cuce­ri izbânzile. Cu încredere deci în acest război în care sunt angajate forţele luminei şi ale întunerecului. Vladimir Ionescu De cătăva vreme, colegi bine in­tenţionaţi au ridicat prin presă chestiunea protecţiei animalelor. Fraţii noştri cai de tramvai şi su­rorile noastre pisicile de pe acoperi­şuri, au devenit obiectul unei soli­citudini debordante. Campaniei în­cepută, i s’a răspuns cu un noian de scrisori de îmbărbătare — „Ma­­măria lui Bijulică» şi «Papalica lui Azoreh aplaudă din toată inima iniţiativa, adaogă sfaturi extrase dintr’o solidă experienţă personală. Un interes universal s’a stârnit îm­prejurul lighioanelor de muncă şi de agrement, rumegătoare, behăitoa­­re, lătrătoare, miorlăitoare, căută­toare şi ronţăitoare. Foarte frumos şi civilizat senti­ment. Lux adăugat unei civilizaţii ajunse la apogeul ei de bună stare generală, higiena, confort. Când ai terminat cu oamenii, nimic mai fi­resc decât să descinzi la animale. Dar la noi ? Ne aducem aminte de faimoasa S. P. A. de dinainte de război, de reclama stârnită împre­jurul ei, de apartamentele cu apă caldă puse la dispoziţia câinilor va­gabonzi, de cochetele pălăriuţe de ch­il cu urechile afară, ale cailor de saca. Furia a durat un sezon, s’au strâns bani pentru scopuri filantro­pice, cari au avut soarta tuturor fondurilor cu destinaţ­une umani­tară. Şi pe atunci mizeria nu colcăia la fiecare colţ de stradă, micii vaga­bonzi, copii părăsiţi, frunze veştejite purtate de vânturi prin toate şan­ţurile nu invadau grădinile publice, trotuarele, gropile periferice. Zilele trecute ministerul muncii s’a văzut silit să trimeată la urma lor pe micii olteni, precupeţi ambu­lanţi, din pricină că siliţi să trăias­că în condiţiuni mizerabile, se tu­­berculizau pe capete, iar speluncile în cari dormeau câte douăzeci, unul peste altul, deveniseră focare de in­fecţie şi anticamere ale morţii. Nu sunt acestea prilejuri destul de puternice pentru ca sentimentalita­tea publică să se emoţioneze mai curând decât de soarta câinilor ? Protecţia puilor de oameni nu tre­buie să preceadă pe aceia a puilor de pisică ! Există leagăne, maternităţi, pen­tru noii născuţi. Dar pentru copilul de şeapte ani, nici o solicitudine, nici o milă. Abandonat de societate, devine micul paria sordid şi mal­tratat — nenorocitul ucenic, calfă, băiat de prăvălie, când găseşte un adăpost­­ sau vagabondul pe care boala, foamea, mai târziu desfrâul, îl prind în ghiarele lor inexorabile. Protecţia animalelor­­... Să ne gân­dim întâi la oameni! Alexandru K­ir­iţesc­u ( Mânat de acelaş vânt folkloristic, ce bate şi pe la noi de câtva timp şi care ameninţă să devie un adevă­rat Crivăţ,­­— ca să întrebuinţăm o metaforă — te trezeşti de astă dată aruncat în mijlocul­ altui sat olte­nesc. Ţinuturile îţi sunt cunoscute, şi atmosfera prietenoasă. Convorbiri­le cu băştinaşii se scurg acum, ca şi altădată, în monotonia aceloraş ne­voi destăinuite şi alintate doar de speranţa promisiunilor. Te simţi mult stingherit, fiindcă tu dreapta porţi iarăş ponositul fonograf. încerci să-l recomanzi a­ten­ţi unei sătenilor. Ciudat, dar neatrăgător. Îi rogi să-ţi cânte; ei se ivesc­ La urmă arunci în plasă tutun şi bău­tură. Atmosfera se’ncălzeşte şi cân­ Jurnal folkloristic tecile se ivesc; iar tu, culegător, desluşeşti că şi aici «cauza folklo­ristică» nu va fi pierdută. Astfel, cu momeli crescânde şi curiozitate susţinută, ajungi a-i con­vinge să-ţi cânte cu aceiaş bună­voinţă cu care ară. Iar fonograful, care în «oraş», alene se supunea vre­unui Zavaido o periferie — con­vins că prin «romanţa» domniei sale, salvează prestigiul Muzicei ro­mâneşti, de astă dată, până în sea­ră, cu resemnare eroică îşi anemia­ză toate bietele-i oscioare. Se zice că Alecsandri niciodată n’a ţinut mai mult la viaţă decât a­­tunci când întorcându-se la Mir­ceşti, ducea cu sine «Mioriţa». Păs­trând proporţiile — inutilă remar­ci dealtfel — şi deşi nu posezi ex­clusiv «Mumia» ai cutia cu fono­­gram­e, totuş acea micuţă turmă de «lăi şi bucătăi», îţi impun rezerve de posesor al unei avuţii. Ca atare — frizând ridicolul — te temi şi de frunzele pădurei prin care treci. Seara răsfoeşti notiţele cu detaliile verbale ce-ţi dădeau ţăranii în tim­pul înregistrării privitoare la ori­gina cântecului, împrejurările în care-l execută eta Revezi mai atee preţuirile lor spontane făcute asupra frumuseţii melodiilor. Ai impresia că citeşti un tratat de estetică ţără­nească, cu norme de-o atâta limpe­zime în judecată şi bun simţ, încât subit încerci o aversiune faţă de top­urile» docte, cu ale căror nor­me căutai să descifrezi grămada asta de frumuseţe naturală. Aceas­ta fără a înţelege că directivele a­­ride de până acum le găseşti cu to­tul opuse realităţei. Iţi lasă însă im­presia unor artificiale flori de «ball», faţă de viaţa ce emană din aceste busuiocuri de gândire ţără­nească. Spiritul găseşte de netă dată linia dreaptă a judecăţii cris­talizată întrun cuvânt, şi simte o mare împrospătare că s’a mai des­tins din raţionamentul întortochiat al unei pagini, cu deslegarea pe cea­lalta. Găseşti planşa explicativă a descrierilor de până aici, şi care din «vina editorului» nu fusese anexa­tă. Două pagini de slove, debitate de virtuosul cimpoier, te scutesc de optzeci, în cari analiza şi motivele creaţiunei artistice, termină cu­ «va urma». Sau poate ponosul aruncat asu­pra frumoaselor tipărituri de nor­me savante, este nedrept îndoiala, de-a fi încercat să descui o poartă de ogradă, cu o complicată cheie a unui minuscul Wertheim, începe să-ţi dea ghes. Oricum­ ar fi nedumeririle ce nasc rămâne totuş clar, că asemenea preţuiri, ce închid în ele normele estetice ale ţăranului nostru, privi­toare la muzică în cazul de faţă — manifestările artistice ale satului nelimitându-se numai aci — n’ar trebui să constitue numai «simple fişe» indispensabile unor cercetări etnografice, sau consolidărei unor teorii estetice, cum cele mai adesea se înclină. Ar trebui colecţionate — cel mult clasate — numai pentru ele, şi aşa cum provin din sursă. Comparativ, » ar putea spune că şi ele ar trebui prinse la fonograf. Astfel adunate şi publicate ar depăşi cadrul de u­­tilitate exclusivă unei ramuri artis­tice. In orice caz, ar constitui era bironul unei estetici populare, pur­tând de astă dată autentica pecetie a specificului naţional. Mai mult, diferenţele regionale, mediu econo­mia etc., vor da naştere unor va­­riaţiuni psihologice ale inşilor, tra­duse în însemnările respective de aşa manieră încât va prezenta as­pectul unor «ediţii revăzute şi a­­dăogite», ale aceluiaş op. S’ar putea intitula: «Data popor adunate şi celor cu carte date». In studierea şi determinarea «fe­nomenului românesc» ar îndeplini slujba unei a patra roate la car. Trebue subliniat faptul că spre a colecta asemenea aprecieri, n­u-i ne­voie de expediţiuni aparte. Se pot face în cadrul unor alte cercetări. Dealminteri, ideia a fost sugerată, cu prilejul înregistrărilor de melo­dii populare cu ajutorul fonografu­lui. Se va insista doar asupra lu­­crului de­ a nu fi considerate ca au­xiliare ale unor studii principale, şi de care aprecieri te poţi la sfâr­şit dispensa. Gh. Crețoiu Două concepţii de „guvern naţional" Campania politică de toamnă se­­ va învârti în junii chestiunei «guvernului naţional», este neîndo­­elnic. Simptome categorice se arată de pe acum. Am arătat că d. Ştirbey, împins de opoziţia unită oarecum, liberalp­­averescană şi susţinut şi de d. Ste­re, manevrează pentru un fel de gu­vern ce şi-ar zice naţional, — al că­rui sens mic ar fi, cel puţin în mo­dul de-a vedea al opoziţiei, o punte către revenirea la putere a partidu­­lui liberal. Am spus însă că aceste manevre — indiferent de complicităţile ce-ar avea — nu vor reuşi, deoarece Re­genţa nu va putea fi câştigată pen­tru această lovitură. Iată dece. Două concepţii despre «guvern naţional» Intr'adevăr, opoziţia şi Regenţa — vom vedea cum priveşte guvernul chestiunea, deşi s’ar putea zice că aceasta e până la un punct, indife­rent, ceea ce însă, după cum se va vedea, nu este exact s­au un punct de vedere cu totul diferit asupra «guvernului naţional». Căruţ în Noembne m. d. Vintila Brâtianu retrăgându-se şi recoman­dând Regenţei soluţia unui «guvern naţional», — pentru a exclude suc­cesiunea pură şi simplă a partidu­lui naţional-ţărănesc. Regenţa a în­­săr­cinat pe d. Titulescu cu formarea unui as mienea guvern, d- Titutwou a '■ ovit tdCd rezistenţa d-lui f­e»­tilă Brătianu la duolrarea Parla­mentului d-sale cât şi de opunerea d-lui luliu Maniu şi­ a partidului naţional-ţărănesc care îşi asuma răspunderea guvernării. Regenţa punea o condiţie: pacifi­carea partidelor. Guvernul Titulescu nu s’a putut constitui pentru că d. Maniu cerea puterea numai pentru partidul na­­ţional-ţărănesc, iar d. Vintilă Bră­­tianu refuza împrumutul prin Soc. Naţiunilor. Pacificarea era impo­sibilă. Care e am­ situaţia? Partidul liberal — recte d. V. Bră­­tianu — ar accepta orice formulă, numai să plece d. Maniu dela câr­mă, — şi-o cere nu din convingerea necesităţii unui astfel de guvern, ci­­■ a vrii de partid cu gândul să-i facă joc curând. De-aceia şi su­sţine pe d. Ştirbey. Dar ar accepta — nu­mai d. Duca nu s’ar consola! — şi pe d. Titulescu. Partidul naţional-ţărănesc nu şi­­ar da însă consimţimântul de cât dacă guvernul său ar recunoaşte că Intr’adevăr situaţia financiară e a­­şa de grea iar situaţia politică aşa de întinsă încât a continua guver­narea ar fi primejdios, aşa cum a înţeles în Noembrie 1928 d. Vintilă Brătianu pentru guvernul său. Iată însă ceea ce guvernul Maniu socoteşte departe. In ce priveşte arbitrul,­­ Regen­ta a rămas la ace­laş punct de ve­dere: «guvernul naţional» nu se poa­te face decât cu consimţimăntul ce­lor două mari partide. Contra unuia sau contra altuia , e o absurditate o lovitură politică, dar nu un ade­vărat guvern naţional. Crede Regenţa că a venit momen­tul să-l ceară? Crede Regenţa că-l uite obţine? Informaţiile răspund la ambele în treburi negativ. Singura salvare: Banca Naţională La examenul de maior, căpitanul Cantcuzino azi generalul Zizi Cantacuzino, care ne şi povestea a­­ctstea trebuia să rezolve cam următoarea problemă: Fiind cu un regiment de infanterie într'o regiu­ne izolată de restul trupelor amice, ce dispoziţiuni sau ordin va da re­gimentului său dar‘i­in faţă este atacat de Infanterie inamică mult superioară, dacă în spate este bom­bardat cu tir de baraj de artilerie inamică, iar în flancuri 2 divizii de cavalerie sunt ra­­sate de inamic pentru a complecta operaţiile ofen­sive ale celorlalte unităţi ? Căpitanul Cantacuzino, după ce a recapitulat situaţia care forma o­­biec­tul temei puse de juriul exa­minator şi-a strâns cărţile şi a luat chipiul, şi retrăgându-se spre uşe a răspuns: «Voi comanda imediat: Pentru rugăciune descoperiţi». Tema pusă la acel examen seamă­nă perfect cu problema noastră e­­conom­ic­ă in urma aplicărei planu­lui Kist. Cetăţeanul nostru a sărăcit până la ultima expresie, şi de la ţăran până la cel mai civilizat orăşan, curg zdrenţele, poliţele protestate şi datoriile către cămătari sau bănci. Industriile sunt sugrumate de cri­­sa de consumaţie, băncile forţate la inacţiune, refuză clienţii şi aface­rile. Iar d. Rist atacă, măreşte dobân­zile, micşorează creditele, şi pretin­de impozite din ce în ce mai mari şi din ce în ce mai de­grabă achi­tate . In cadrul acestor date este evi­dent că factorul om­enesc, nu mai poate reacţiona şi întocmai cum a răspuns d. general Zizi Cantacuzi­no la acel examen, trebue să ne resemnăm şi noi rugându-ne la Dumnezeu pentru o moarte cât mai grabnică şi mai onorabilă. Nu este însă prea târziu pentru a ieşi din această tragică situaţiune, pe care d. Kist probabil că nu o cunoaşte în adevăratele ei pro­porţii-Planul său — teoretic ireproşabil, însă practic inaplicabil — trebue modificat. Plecând de la premiza că stabili­tatea monetară se leagă strâns cu starea de prosperitate internă, pe ire se reazemă tezaurul şi deci in­săşi funcţiunile principale ale me­canismului condus de d. Rist, Ban­ca Naţională trebue să înţeleagă că întregul nostru aparat economic nu poate porni singur din loc şi cu a­­tât mai puţin dacă i se barează mişcările prin noi şi grele sarcini Atâta vreme cât băncile noastre lipsesc încă de capital propriu — care ci iar dacă a’ar fi imobilizat nu reprezintă nici a zecea parte din­­‘eeace trebue în R’om­ânia mare — şi mai ales neputându-se compta cu rulmentul depozitelor (în orice ţară economiile naţiunei se depun spre fructilii-ar© în bănci sau case de economii), fiind­că noi nu mai avem­ economii şi oameni bogaţi — cu rare excepţiuni liberale ca Tan­arad, care îşi ţin ban­iii în străinăta­te — Banca Naţională are obliga­­tia de a se scotori la nivelul reali­taţilor, şi fără nici un risc pentru stabilizare să înceapă politica de decongestionare a pieţei, pe care 0 aşteptăm zadarnic de atâta timp. In primul rând se impune a mări proporfia angajamentelor faţă de totalul acoperirilor de incasso până la Urnita legală pe d. R­st s*a ferit s’o atingă. In adevăr până a­­cum raportul a fost de 38,72%— 42,46% în loc de 35%. Dacă se men­­ne scumptul de 9, Banca Naţională trebue să pri­cească fără şicane portofoliul pre­zentat de bănci, cu atât mai mult cu cât benefic­lile băncei s’au mă­rit prin această urcare cu peste tîft% pe an. şi ca atare se poate ris­ca o pierdere provenind din neres­­pectarea scadentelor. De altfel ope­raţiunea scom­ptului — mai cu sea­mă în epoca de comercializare a re­coltei — trebue să crească până la­­in au, dat fiind factorul nou care intervine în circulaţia de mărfuri de piaţă şi, non­ro un mi!­mers a! căreia trebuesc cel puţin zece mi­liarde noni. Dacă nu se menţine scumptul la 9­0 %—ceea ce este o imperioasă şi urgentă necesitate pentru a începe oaterirea dobânzilor — Banca Na­ţionala tot are un fond de rezervă realizat deja din această urcare, de circa 200 milioane cu care se pot risc­a eventuale pierderi provenind din insolvabilitatea debitorilor. Nu trebue uitat insă ca mărind circula­­ţia de portofoliu Banca Naţională îşi măreşte beneficiile chiar cu un scompt mai mic, şi deci poate in­cerca operaţia de lărgire a portofo­liului fără pericol tot aşa de bine şi cu vechiul scompt de 6%. Dacă insă crede că prin liche­fierea şi ameliorarea portofoliului printr-o selecţionare riguroasă a semnăturilor după criterii vagi şi empirice, care reduc lunar cu 20%— 40% valoarea efectelor prezentate, se pui­l­iră piaţa şi se îndrumează pe cale bună evoluţia ei, d- Kist se înşeală. . Afirm: astăzi nici 10% din porto­foliul prezentat nu este ideal- (cel puţin 90% este dubios, cu toate se­lecţionările şi rigorile serviciului de scumpt. Iar dacă constrângerile continuu, nimeni nu se va mai putea men­ţine, şi i­ub­i­­­nea d-lui Kiht va deveni o operaţie în genul şoareci­lor stârpiţi prin incendierea moa­re­. In ce privesc impozitele mărite şi celelalte măsuri drastice impuse de d. Rist guvernului, spre aplicare, cu foarte mici excepţiuni se vor dovedi ineficace şi chiar dăună­toare. R­epet ceea ce am scris deja: Contib­uabilul care nu are de unde plăti zece mii lei pe an fiscu­lui, a fortiori nu va plăti douăzeci de mii. Bugetul se echilibrează pe aceas­tă cale numai pe hârtie şi n­noro­­cnrea este că statul nu se poate de­­compta cu creditorii lui tot numai pe hârtie. Măsurile fiscale exagerate, zăpă­cesc toate tendinţele de activitate şi de organizare a producţiei, şi ca atare ele constituesc un pericol eco­nomic care tinde să devină şi peri­col social- Să-l evităm cât e vreme, cerând sacrificii acolo unde ele nu fo­rţează sinuciderea. Corindon Sindicate profesionale începăturile sindicatelor ----80.-— g=3W---­ Sindicatele profesionale se înfi­ripau în epoca în care se zămislea industrialismul. Asupra origine­­lor s’au iscat multe controverse. Fapt cert este însă că ele nu-și aveau rostul în vremea de înflorire a vechilor bres­le sau corporaţiuni , ci ele încep a se ivi după desmembrarea acestor alcătuiri, care se stingeau pe mă­sură ce se afirma noua formă de organizare economică a industria­lismului. Dar dacă industrialismul a reu­şit să spargă zidurile de apărare în care se întărise aceste bresle şi cu timpul să le distrugă complect — un lucru nu a putut distrage in­dustrialismul: spiritul în care bres­lele trăise şi se dezvoltase. Acesta nu se putea distruge: el se GENE­RALIZA. Mai mult. Principiul dela care vechile organizaţii porniseră, nu aştepta decât adaptarea la condi­­ţiunile noui ce io creiase prefaceri­le prin care trecea societatea din acea vreme. Numai aşa ne putem explica apariţia diferitelor feluri de instituţii de ajutor mutual în e­­poca în care Europa se afla la o răscruce de seamă a existenţei sale. Căci nu trebuie să scăpăm din vedere că epoca despre care vorbim este veacul XVIII în care se în­tâmplă independenţa Americei, Re­voluţia Franceză şi marile inven­­ţiuni industriale în Anglia. Diferenţierea funcţiunilor econo­mice, pe care industrialismul o gră­beşte, lărgind câmpul pe care spiri­tul de asociaţie putea fecunda, con­tribuie în acelaş timp şi la specia­lizarea diferitelor alcătuiri pe care împrejurările le reclamau. De unde până la epoca despre care vorbim, structura socială avea un aspect vertical, prin aceea că una şi a­­ceiaşi organizaţie cuprindea pe toţi factorii producţiei la un loc, îngri­jind de ei în puterea legăturilor ce menţinea organizaţia strâns unuti — diferenţierea funcţiunilor, dând loc fenomenului cunoscut sub de­numirea de «divorţul capitalului de muncă», preface această structură, dându-i un aspect orizontal, în ca­re se deosibesc în mod evident po­sesorii materiei, de o parte, de fac­torul muncă, de cealaltă. Interesul care aduna laolaltă pe membrii vechilor corporaţii nu mai există. In locul unui singur mobil comun, apar interese opuse care re­curg la acţiuni ce se deosibesc fun­damental de cele din trecut. Din momentul în care capitalismul in­dustrial se întăreşte ca factor de sine stătător în viaţa economică, el nu se mai îngrijeşte de ceilalţi fac­tori decât în măsura în care-i pot fi de folos. Factorul «muncă», avi­zat la mijloace proprii pentru a se menţine la un nivel funcţional, este nevoit să-şi creeze singur mijloace de apărare în lupta ce de acum în­nainte va trebui să o întreprindă pe cont propriu. Mijloacele de apărare, la care a recurs muncitorimea pentru a se pune la adăpostul concurenţei, că­reia ea a fost lăsată pradă în târ­gul devenit liber, prin desfiinţarea privilegiilor breslelor, au fost de­terminate de amintirea avantajelor pe care le da unitatea de acţiune Ţinând strânse, rândurile în care se ivise o spărtură atât de însem­nată, şi căutând i eşire din greută­ţi­le pe care le ridica noua stare a lucrurilor, muncitorimea îşi alcă­tueşte instituţii adecvate acestor condiţiuni. Sindicatele profesionale fac parte dintre acestea—­dar ele poartă stig­­matul împrejurărilor în care au luat naştere. N. K. Constantineseu Oemagogta / $1 luncponariS Presa liberală mărturisită sau «in­dependentă» a deslănţuit din nou fulgerile sale împotriva guvernu­lui pe tema reducerei numărului de funcţionari publici. «Viitorul» şi a­­culiţii săi afirmă că ministerul de finanţe a fixat în instrucţiunile cu privire la alcătuirea viitoarelor pro­­ecte bugetare trimise celorlalte de­partamente şi cuantumul acestor su­primări de slujbe care s’ar ridica până la un sfert din totalul funcţi­unilor. Nu ştim precis dacă zisele circu­­lări ale ministerului de finanţe cu­prind asemenea sugestii şi dacă în a­­devăr s’a stabilit o cotă de 25% în privinţa reducerilor. Dar dacă o a­­tare măsură se preconizează, ea nu poate fi decât aplaudată. Adminis­traţia noastră de stat e îmbâcsită de funcţionari al căror număr exa­gerat de mare depăşeşte nu numai necesităţile unei organizaţii raţio­nale, ci chiar şi sistemul de la noi, dacă — bineînţeles — se poate socoti astfel, haosul administrativ în care se sbate ţara. Expunerea de motive a legii — vo­tată acum o lună — pentru reorga­nizarea ministerelor, demonstra cu cifre incontestabile că suntem un stat care are faţă cu întinderea şi populaţia sa cel mai mare număr de funcţionari. De zece ori, proporţio­nal, mai mult decât are Japonia şi cel puţin îndoit decât statul euro­pean cu cea mai respectabilă propor­ţie de slujbaşi. Aceiaşi expunere de motive înfă­ţişa şi câteva cazuri precise ilus­­trând, grozăvia de funcţiuni şi de formalităţi cari au făcut din admi­nistraţia noastră o formidabilă re­ţea inextricabilă înăbuşind viaţa rodnică a ţării, când rostul ei era tocmai acela de a satisface multi­plele cerinţe şi de a înlesni jocul forţelor vii ale societăţii. Pentru a desmorţi trupul ţării din strânsoarea de fier a acestei armă­turi paralizante, e nevoie întâi de o simplificare a formalităţilor biuro­­erotice, de o raţionalizare a muncii de un taylorism administrativ, ope­raţiuni care ar fi făcut suplu şi viu acest organism hipertrofiat. Iar in al doilea rând, ca o consecinţă a acestei transformări o reducere şi o selecţionare a personalului. Acesta era şi scopul legii de reorganizare ministerială şi sper că în acest sens lucrează comisiunile instituite pe lângă ministere pentru a întocmi regulamentele de aplicare, în spiri­tul legii, a normelor preconizate de ea. Dar chiar înainte de a se ajunge a această fundamentală reformă a administraţiei noastre de stat, o re­ducere a numărului parazitar de funcţionari în limita unui procent de douăzeci şi cinci nu va produce - e sigur — nici cea mai mică per­­urbare în mecanismul serviciilor jubilee, cum gratuit prevăd dezas­­tre gazetele liberale făcând o odioa­să demagogie. Ci dimpotrivă va des­­ongestiona corpul gospodăriei ob­şteşti şi va aduce şi unui buget farficat de cerinţe o sensibilă u­­­şurare, Wladyon ---- —ooxxxd­. — Citiți în pag. II l­a : a doua scrisoare către plugari de I.

Next