Cuventul, septembrie 1929 (Anul 5, nr. 1567-1596)

1929-09-15 / nr. 1581

ANUL AL V®lea. — No. M­. ReDACŢiA Şl ADMINISTRAŢIA BUCLRfcŞTl, BUL. ILISABITA 12, Et. II Th.LI.ION i 376/b­ REDACŢIA I 378/ 1 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCtURILE Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şl pr­in toate agenţiile de publicitate Dedesubturile democratici -poc=Q=a Pe răbojul politicei un nou scan­dal, deslănţuit de curând în Statele Unite, şi-a însemnat dâra-i ruşi­noasă. Vă închipuiţi ce trebuie să fi fost acest scandal într'o lume în care senzaţionalul e cerut ca ali­ment spiritual cotidian şi unde o anumită practică gazetărească îşi exercită curiozitatea şi îşi împinge indiscreţia într’un mod care pe oa­menii bătrânei Europe îi lasă para­lizaţi de uimire. Omul zilei este acum în marea republică democratică de dincolo de Ocean un oarecare William G. Shearer, publicist de mesrie şi ina­vuabil agent al trusturilor care co­mandă viaţa poporului american. Iar scandaloasa afacere, iată în ce coastă. William G. Shearer a făcut plân­gere în justiţie împotriva unor mari societăţi de construcţii nava­le, cerând ca ele să fie obligate a-i plăti, potrivit unor angajamente anterioare, suma de 275.000 dolari, a­­dică vre­o 45 milioane lei, drept o­­norar cuvenit lui pentru faptul că a izbutit să zădărnicească în 1927 conferinţa tripartită navală care a întrunit la Geneva pe delegaţii şi experţii technici ai Statelor Unite, Marii Britanii şi Japoniei, confe­rinţă al cărei scop pacific era să stabilească un acord şi un plan pen­tru reducerea înarmărilor mariti­me. E fapt că această conferinţă a eşuat şi e cert că eşecul ei se dato­­reşte numai atitudinei pe care au avut-o reprezentanţii Americei. Desigur în toată această tenebroa­să afacere pe care delaţiunea lui Shearer a asvârlit-o ca o splendidă pradă nevoiei americane de sensa­ţional şi pe care, bine­înţeles presa transatlantică a comercializat-o im­e­di­at în toate aspectele şi consecin­ţele ei, în acest scandal, zic, publi­cistul care a denunţat n’a fost de­cât unul din pioni, cel însărcinat cu propaganda împotriva reducerei flotei de război. Fiindcă formidabi­lele trusturi care, în fapt, deţin pu­terea în imensa republică america­nă, nu-şi puteau lăsa interesele doar în grija propagandei lui Shearer, şi-şi luaseră neapărat precauţiuni mai asigurătoare şi în lumea poli­tică şi în cercurile militare. Nu vreau să presupun că oamenii de a­­faceri cumpăraseră cu bani pe po­liticieni — ceia ce de altfel este foar­te posibil oriunde — dar gândiţi-vă întâi ce forţă uriaşă, ce irezistibile mijloace pot pu­ne în mişcare colo­salele asociaţii ale capitalului ame­rican, şi apoi ce infinite sunt căile pe care persuasiunea, slujită de a­­tâtea unelte, este în măsură să le ia pentru a-şi atinge ţinta. Telegramele anunţă că scandalul a stârnit o adâncă emoţie în opinia publică din Statele­ Unite. S’au lan­sat de pretutindeni apeluri către preşedintele Hoover, să întreprindă o cercetare severă Un comunicat al acestuia a şi apărut în ziare. El confirmă spusele lui Shearer şi vesteşte că «eterna» anchetă se va institui. Dar cum­ marile trusturi ţin în mâinile lor şi o mare parte din pre­să, e de aşteptat ca după ce se vor fi făcut aranjamentele necesare, campania să înceteze sau chiar să ia o altă întorsătură. In culise se pregăteşte fără discuţie montarea unei alte afaceri, al cărei sensaţio­nal preparat cu o adevărată artă va solicita pe altă pistă setea de nou şi de extraordinar a sufletului ame­rican. Fiindcă în ritmul grăbit al vieţii de acolo, nimic nu opreşte a­­tenţiunea mai mult decât două­zeci şi patru de ore. Totul se pri­meneşte cu o rapiditate fantastică. Dar noi, al căror tempo de acti­vitate e mai puţin fulgurant, noi ne putem opri puţin la câteva comen­tarii în marginea scandaloasei afa­ceri desvăluită de Shearer. Totdeauna ni s’a dat ca un exem­plu de realizare democratică marea republică americană. In 1927 ea şi acum sunt la conducerea statului fe­deral oameni cari se socotesc repre­zentanţi ai ideologiei democratice. Şi totuşi într’o viaţă politică în­făţişată unanim ca fiind închinată principiilor stângei liberale, sunt po­sibile astfel de afaceri. Căci recen­tul scandal, se dovedeşte alt, decât până unde se găsesc aserviţi intere­selor marilor trusturi producătoa­re, guvernanţii democratizanţi. Mă feresc de a spune că acesta este nu­mai­decât un rău şi nu consider ce s’a petrecut în Statele­ Unite ca o crimă de lese-majestate împotriva democraţiei. Se poate întâmpla de­seori ca interesele trusturilor să co­incidă cu un interes naţional sau cu alte interese generale împotriva ideologiei democrate. Dar să nu vă închipuiţi că acestea sunt lucruri cari se petrec doar în America. Ci pretutindeni. Democra­ţia franceză, de la celebra afacere Panama, în care au sombrat atâtea intransigenţe ale stângei radicale, până la sinistrul asasinat al fiului lui Daudet, nu şi-a dat de atâtea ori peste cap poalele pentru a ne o­­feri spectacolul unor imunde inti­mităţi! Iar cel dintâi act de guvernământ al laburiştilor englezi în prima lor ascensiune la putere acum cinci ani, ştiţi care a fost! Votarea unui cre­dit impunător pentru construirea a nu ştiu câtor noi vase de război. Cât despre noi, vezi Doamne, de­ţinem un adevărat record al aface­rilor scandaloase în viaţa publică. Dar presa şi servanţii doctrinelor de stânga, ne asigură că aceste orori s’au petrecut tocmai fiindcă noi n’am ajuns încă să ne bucurăm din plin, ca America sau ca Fran­ţa de pildă, de binefacerile demo­craţiei. In faţa «afacerei Shearer», cea din urmă în­dată din câte afaceri au arătat ce mişcă în realitate fan­toşele democraţiei, nu-mi pot opri un sentiment de tristeţe pentru u­­şurinţa cu care este păcălită eterna nevoie de a crede şi nădăjdui a mul­ţimilor. Vladimir Ionescu «Este o lege umană, că nu există în lume nimic solid, care să nu se întemeieze pe obişnuinţă. Dumnea­voastră, domnilor, creaţi obişnuin­ţa păcii». Cu aceste cuvinte, ministrul Aii Ferughi Khan, reprezentantul Per­­siei la Liga Naţiunilor şi preşe­dintele în exerciţiu al ultimei adu­nări, şi-a sfârşit cuvântarea de des­chidere. Este o formulă fericită şi modestă■ Nu spune nici mai mult decât ceea ce efectiv a realizat So­cietatea de la Geneva şi nici mai puţin decât ceea ce buna credinţă a neamurilor aşteaptă. Diplomaţia se dovedeşte de bun simţ• O istorie amănunţită a diverse­lor încordări şi destinderi, ce s-au succedat în politica europeană de la răsboiu încoace, o cronică a inter­venţiilor pe care Societatea Naţi­unilor şi le-a permis şi o socotea­lă a rezultatelor lor — ar fi poate deconcertantă. Timidă uneori, ine­gală totdeauna, abilă şi decisă pen­tru anume situaţii, inoperantă pen­tru altele, Liga de la Geneva a tre­buit să întâmpine, pe diverse fron­turi (dacă termenul acesta militar e îngăduit) şi din deosebite motive, serioase adversităţi. Pentru paci­fişti nu a fost decât un eufemism burghez şi filantrop al pregătiri­lor de răsboiu, pentru belicoşi o paradă inutilă de sentimentalism fără obiect. Şi pentru unii şi pen­tru alţii o formulă viciată şi lip­sită de sinceritate. Ei bine cu toate aceste rezis­tenţe şi în ciuda lor, liga a devenit o realitate. Căreia evident nu-i bine să-i exagerăm eficacitatea, dar care îndeplineşte un oficiu cert. E greu de spus până unde se întinde in­fluenţa ei în materie de politică imediată, dar este evidentă şi pu­ternică acţiunea ce o împlineşte în ordine sufletească şi morală. Crea­­ză obişnuinţa păcii. Adică impune un ritual diplomatic şi un angre­naj politic pentru regimul păcii, asemănător celui care înainte vre­me exista pentru răsboiu. Liga Na­ţiunilor a creat cadrele formale ale păcii. Şi nu e puţin; am îndrăzni să spunem chiar că este esenţialul. A cunoaşte barierele pe care trebue să le treci pentru a sfârşi o situa­ţie, a delimita etapele ce se cer să­rite, însemnează a atrage amenin­ţător atenţia celui ce decide. Pen­tru ca o situaţie să devină lege, e nevoe să poată fi cuprinsă în clişee să se lase captată în formule, să se banalizeze. E singurul fel in care o idee operează socialmente. Şi Li­ga Naţiunilor îndeplineşte incon­testabil această admirabilă operă de permanentizare juridică şi mora­­lă a păcii în mentalitatea popoa­relor şi în politeţa relaţiilor lor. Ea a pornit deja un deziderat şi va stabili un obiceiu. Amvnta­s ---------ooxxxoo--------­ Alegerea parţială dela Dâmboviţa continuă să fie un obiect de discu­ţie pasionată. Cea mai bună dovadă că această alegere nu s’a înecat în banalitatea obişnuită, lucru de care d. I. Petrovici are toate cuvintele să fie mulţumit. Tapajul care a precedat alegerea, se prelungeşte şi după efectuare, din cauza amărăciunei neconsolate a opoziţiei, care avusese fantezia să spere în alte rezultate. Când d. dr. Lupu se plânge ■■■ Semnalăm întâiu şi ’ntâiu «l’en­­trée comique» a d-lui dr. Lupu care într’un interview irezistibil, vorbeş­te despre «masacre», «lupta la baio­netă» şi altele, de-ai crede că ne-am aflat în plin războiu civil. D-sa mai susţine, cu aceleaşi exageraţii ne­stăpânite ale temperamentului său, că fără aceste teribile ingerinţe can­didatul lupist reuşea. Noi ştiam, ca toată lumea, că gru­parea lupistă nu exista la Dămbo­viţa — par’că aiurea ?... — iar cei câţiva prieteni ai dlui dr. Lupu, se întorseseră la matcă încă dela înce­putul campaniei electorale. Pe de altă parte mai ştiam că ’« ochii ţă­rănimii dela Dâmboviţa, d-sa trecea — pe drept sau pe nedrept — de «trădător» şi nvândut liberalilor. Cum D-zeu putea să reuşească la o alegere parţială, candidatul lupist ! Şi apoi dacă guvernul a reuşit nu­mai grafie ingerinţelor, probabil că aceste ingerinţe s’au exercitat pe toată linia frontului electoral, iar în cazul acesta cum se explică fap­tul că d. Anastasescu, candidatul primarilor, a avut 6000 de voturi mai mult de­cât prietenul d-lui dr. Lu­pu. Oare asta, nu dovedeşte că acest prieten al d-sale nu putea izbuti în nici un caz? Hotărât pe d. dr. Lupu, care are şi părţi simpatice, îl va pierde lipsa de măsură şi ’n ceea ce face şi’n ceia­ce spune. Avere scatiu­ şi d. Petrovici Deasemeni foarte amuzantă este şi atitudinea «îndreptării». In ura sa împotriva d-lui Petro­vici, şi vrând cu orice preţ să-l co­boare, nu bagă de seamă că recu­noaşte guvernului un lucru pe care ar avea nici interesul şi de sigur intenţia să i-l recunoască. «îndrep­tăţea» susţine pur şi simplu că gu­vernul ar fi dobândit încă 10.000 vo­turi în plus, dacă n’ar fi pus can­­didatura unui «transfug» pe care cetăţenii au ţinut să-l pedepsească. Va să zică după «îndreptarea» popu­laritatea guvernului, nu numai că este intactă, dar chiar e sporită faţă de iarna trecută. Şi acum o mică întrebare, pe care o punem noi, rugând a ni se lămuri nedumerirea. Când cineva a trecut dela averes­­cani şi naţional-ţărănişti — cum e cazul d-lui I. Petrovici, atunci aces­ta este un transfug care merită în­fierare. Da­r în cazul când cineva trece dela naţionali la averespani, cum a fost cazul d-lor Goldiş, Lupaş, etc. trecuţi peste noapte pentru un portofoliu, aceştia ce sunt! Figuri eroice! lată o problemă pe care «În­dreptarea» ne-ar putea ajuta s’o lă­murim. ANCHETE PON­THE şi am» mm --------«=□=------­ Discuţii şi polemici în jurul alegerii de la Dâmbovița Un fapt în două feluri caracteris­tic s-a petrecut în Germania. Comi­tetul Iteichului, alcătuit din toate partidele de dreapta extremă, cere organizarea unui plebiscit pentru un proect de lege care să ceară gu­vernului o acţiune pentru supri­marea formală şi legală a recu­­noaşterei vinovăţiei Germaniei în provocarea războiului. Or, aceste partide de dreapta sunt tocmai acelea cam­ după ce pregă­tiseră timp de o jumătate de secol înarmările germane, se glorificau, la începutul campaniei, şi în tot timpul ei, că e vorba de un război a căror paternitate, dacă nu şi be­neficii anticipat scontate, nu le poate fi negată. Bine­înţeles, că fa­cem în această atitudine şi partea inerentă demagogiei patriotarde de care era nevoe pentru a antrena massele populare şi militare la sa­crificiile care li se cereau. Nu e mai puţin adevărat că adevărata fizio­nomie morală a Germaniei război­nice, cu presa ei şovină şi xenofobă, cu ucazurile de tot felul, care de care mai provocatoare, cu apelurile învăţaţilor ei, şi, în sfârşit, cu în­treagă acea legiune de militari cu roluri politice, de oameni politici cu legături şi cu rosturi directe în ar­mată, că întreagă această fiziono­­mie morală era opera aceloraşi par­­tide, şi poate şi a aceloraşi oameni, de extremă dreaptă cari azi cer­­printr’o lege, suprimarea recunoaş­­terei părţei germane de vină în provocarea războiului. Gestul acesta dovedeşte, într’un fel, că vechiul spirit militar şi pru­­sac persistă încă ,acelaş ca şi mai înainte, în rândurile dreptei extre­me din Germania. Sunt oameni pentru care problemele de conştiin­ţă nu există de­cât în virtutea ca­drului fixat lor de către comanda­­mentele şi de către comenzile im­perioase ale Iteichului. Mentalita­tea lor nu concepe astfel de diver­sitate, dacă nu de op­nie, cel puţin de confuză conştiinţă individuală, şi, apoi, ca o consecinţă firească şi logică, dreptul insului de a se ex­prima ca atare. O îndoială, în a­­ceastă privinţă, a existat, de­sigur, în spiritul multora dintre germani chiar şi în timpul războiului. Şi sunt mulţi aceia cari vor fi avut prilejul să asculte, în momente de relaxare sufletească a ostaşului german, asemenea confidenţe abia murmurate. Erau, drept este, scă­pări omeneşti din vedere. Imediat însă disciplina insuflată insului de către organizaţia legală a fleichu­­lui îşi lua revanşa sub forma unui aceluiaşi discurs rostit cu aproxi­maţie de fiecare dintre luptătorii «patriei germane». Astă­zi faptul că se încearcă o legiferare a conştiinţei germane, în sensul în care am vorbit mai sus, de către aceiaşi oameni cari îşi în­suşiseră răsboiul ca pe o operă ex­clusivă a inimilor şi a sufletelor lor e semnificativ. Şi e semnificativ, pentru firea lor, faptul că metodele propuse sunt exact aceleaşi cu ca­re pregătiseră războiul, adică le­giferarea conştiinţei insului în ca­drul intereselor gândite de ei ca sacrosancte ale patriei. Este însă semnificativ, şi în alt sens. Ace­leaşi cercuri politice s’au convins, deci, cât rău moral a produs Ger­maniei politica şi educaţia dată de ei până acum poporului pe care l'au păstorit. Este, de sigur, într’un fel, un câştig. Aceiaşi oameni cari strigau, atunci când, unul du­pă altul, statele luniei întregi se roalizau împotriva agresiu­ne! sângeroase a Germaniei im­perialiste că «cu cât mai mulți duş­mani va avea Germania, cu atât mai mare va fi «cinstea victoriei!» au văzut astăzi necesitatea unui a­­cord prietenesc cu opinia publică a lum­ei. Convingerea că o nevoe de o armonioasă convieţuire pe glob a fiecăruia cu toţi, constitue astfel, primul pas al dreptei germane că­tre realitatea cea nouă, ai căror in­direcţi factori de provocare au fost ei. Fireşte că nu vorbim de amănun­te ca acelea din procetul de lege menit să fie supus plebiscitului, prin care se vorbeşte de obligaţia Reichului de a cere evacuarea teri­toriului german în afară de ori­ce control şi indiferent dacă Reichul va adopta sau respinge hotărârile conferinţei de la Haga, şi nici de articole cari ar putea da lucrului un caracter specific, ca, de pildă, acela prin care Germania, să refu­ze ori­ce obligaţii ce decurg din «faptul recunoaşterei vinovăţiei de război». Acestea sunt reminiscenţe ale trecutului politic al extremii drepte, şi timpul, care corijează a­­tât de multe lucruri, în lumina realităţilor de fier ale vieţei, îşi va lua singur sarcina să dea şi această lecţie de logică unor oameni poli­tici cari şi-au închipuit că se gă­sesc în afară de orice răspundere cu acţiunile lor. Ceea­ ce este de în­registrat în toată această furtună în paharul cu apă al dreptei extre­me din Reichul german e necesita­tea, impusă până şi fanaticilor răz­boiului de e­l, de a se debarasa, pe ei şi pe ai lor, de răspunderile unei acţiuni grozave, deoparte, iar de altă parte mentalitatea, încă ve­che, eu care cred că s’ar putea so­luţiona această problemă intrată, azi, în domeniul public al cercetă­rilor istorice. N. Davidescu Duminecă 15 Septembrie 1929 Un carton elegant peste care pla­nează—lună albastră din cercul că­reia se desprinde dragonul într’ari­­pat—insigna editurii Cartea Româ­nească mă invită să iau parte.Vineri, 13 Septembrie, la sfeştania şi inau­gurarea imobilului său, sporit, din B-dul Academiei. Plăcere de la care mă răpeşte un drum dincolo de ba­rierele târgului şi pe care aşi voi-o compensată cu aceste câteva rân­duri pentru un fapt aşa de impor­tant din lumea cărţii. Din lumea cărţii, pentrucă deşi raporturile dintre editori şi scrii­tori nu sunt şi nici n’au de gând să devie ideale, pentrucă deşi im­punătorul, prin simplitate şi acu­­rateţii, edificiu pentru care editura pofteşte la inaugurare şi pe fronto­nul şi deasupra intrării căruia ca­pitalele electrice ale firmei se a­­prind, occidental, de cum înoptează, este, totuşi, una din cele mai seri- 0086 întreprinderi comerciale, nouă ne place să vedem in inaugu­rarea de ieri seară, un fapt de cul­tură, un fapt de carte. Poate că astfel exprimate, lucrurile ar putea să pară nedrepte. Pentru ochiul cât de cât atent nu este de loc o taină că marile întreprinderi comerciale și industriale — între cari se pre­numără şi cele grafice — sunt în majoritatea cazurilor închinate Ma­­monei şi că mai presus de orişice câştiguri şi merite le aşează pe cele materiale. înflorirea şi prosperita­tea editurii «Cartea Românească» desminte în chip magistral această corelaţie şi arată că reuşita celor materiale se împacă foarte bine cu rezultate, din cele mai eclatante, în domeniul sufletului. Intr’adevăr, «Cartea Românească» nu este numai fructul fericit al ce­lor câteva altoguri editoriale în trunchiul cu frumos trecut şi cu vigoare tânără al «Minervei». Ea nu este numai fuziunea rodnică a atâtor strădanii şi competenţe, că­rora se datoreşte şi sucursalele din Timişoara şi Cluj, sau utilarea din ce în ce mai modernă a marilor sale ateliere sau această impună­toare clădire, inaugurată ieri sea­ră, într’un cuvânt o sumă comercia­lă pe care să o urmăreşti mimai în cifrele bilanţului. «Cartea Româ­nească» a fost, este şi desigur va continua să devie, şi chiar să se amplifice, un vast arsenal de cul­tură, pe care a slujit-o în chipul cel mai hotărât şi pe drumuri cât mai diverse. Răsfoiţi numai arhiva activităţii «Cărţii Româneşti» şi lecţiunea va fi hotăritoare. Dela cartea de şcoa­lă, căreea i-a dat o atenţie, în ra­port direct cu beneficiile, desigur, dar pe care a provocat-o şi a do­rit-o cât mai variată, dela cât mai mulţi autori, dela albumul şi car­tea de poveşti pentru copii, dela broşura de vulgarizare a ştiinţe­lor şi dela «paginile alese» din literatura noastră clasică şi mo­dernă (să spunem cât de lipsite de beneficiu !), dela cartea de litera­tură, de toate genurile şi vârstele, dela participarea la expoziţiile in­ternaţionale ale cărţii, dela premiile pentru manuscrise şi subiecte date, de la manifestări moderne ca aceia, modestă dar semnificativă, a cărţii de lux şi autografelor, de anul tre­cut şi până la cele câteva tipări­turi de lux, din Dante sau până la proectata enciclopedie românească, astăzi în lucru, — «Cartea Româ­nească» n’a neglijat nimic din ceea­­ce a făcut prestigiul nostru cultu­ral din ultimii zece ani. Rotativele ei harnice şi colportajul ei abil au dus până în funduri de ţară, slova tipărită şi romanul de succes. Cum însă o sărbătoare ca aceia de ieri seară nu încheie o activi­tate cât o solicită şi o îndârjeşte, cum nici nouă nu ne stă în fire laude fără de măsură şi cum nici «Cartea Românească» nu are pen­­tm ce s’o dorească, am minţi dacă am spune şi dacă mai ales s’nu cre­de că totul a fost perfect şi că ni­mic nu este de retuşat în activitatea­ aşa de impunătoare a «Cărţii Ro­mâneşti». Ceea ce aşteptăm de mâi­ne încolo de la actuala conducere es­te mai multă iniţiativă şi mai sis­tematică osârdie, în materie edito­rială. Continuarea tipăririi clasici­lor, o favorizare a modernilor, o stimulare a tinerilor, monografii, traduceri, ediţii critice şi chiar şi editarea unei foi de literatură şi bibliografie, săptămânală, iată câ­teva din trudele viitorului şi din cărţile de vizită, indispensabile u­­nei mari edituri. Primenirea sau poate chiar turnarea din nou a u­­nui adevărat comitet de lectură, se impune. Perpessicius N­edesminţită, inegalată rămâne forţa de inventivitate a femeiei Mai ales când e vorba de răzbunări. Diabolică, mintea ei concepe pla­nuri, scorneşte torturi ce nu lasă urme, combină otrăvuri cu arome, schimbă fructul savuros în venin. Nu că femeia ar avea monopolul ex­clusiv al răzbunării. Dar răzbuna­rea ei depăşeşte pe cea bărbătească în simplicitate şi subtilitate. Şi nu e nevoie măcar să întărim afir­maţiile cu o pildă istorică. E destul să amintim de cazul pe­trecut zilele trecute în Capitală. O slujnică a vrut să-şi răzbune pe ibovnicul ce o părăsise. Şi cum s’a întâmplat ca stăpânul ei să fie căl­ăi de tâlhari tocmai în zilele ei da furie, s’a apucat să declare că ibov­nicul ei a furat bijuteriile. La cel dintâi interogator atât ea cât şi şo­ferul — ibovnicii slujnicelor moder­ne sunt şoferi şi nu vardişti cum se credea până acum — au mărturisit că ei sunt tâlhari. Se vede totuşi că nu li-a fost dat să rămână uniţi In temniţă­ întâmplător, doi spărgă­tori autentici, oameni de meserie şi nu diletanţi, prinşi asupra altui fapt au mărturisit că ei sunt lipiți. Mai mult, au binevoit să restitue păgubaşului unele bijuterii cari n’au fost comercializate la limp. Pa­lifia a fost pusă in încurcătură. Un accent de farsă vodevilescă s’a in­sinuat în misterul grav poliţienesc. «Strânsă cu uşa» slujnica a fost si­lită să declare că nici ea, nici ibov­nicul ei n’au furat nimic, dar a gă­sit prilejul să se răzbune, finea să-l oblige pe amantul nestatornic să stea împreună cu ea la răcoare, devreme ce n’a vrut să convieţuias­că cu ea de bună voie. De teamă să nu divulge c’a violat'o, şofeurul n'a cutezat nici el s’o desmintă. Să recunoaştem că răzbunarea slujnicei e şi subtilă şi crudă. A utilizat cel mai rafinat, cel mai simplu mijloc de răzbunare. Fi­indcă a părăsit-o, l-a decretat tâl­har. Atât, şi ar fi fost destul. Dar a vrut să mai suporte prezenţa ei şi tot timpul cât ar fi durat osân­da. Ca s-o aibă în ochi, pururea obiect de căinţă şi furie. Ca nici în temniţă să nu-i fie liniştea depli­nă. Să-i fie înveninată pâinea ce o va mesteca și apa ce o va bea. Sadică răzbunare! Pe care n’o mai recomandăm nimănui­., I. H. --------oooxxooo-------­ ICitiţi continuarea în pag. II-a) N o -----00==1 Ce este dezolant în literatura me­morialiştilor — scriitori profesio­nişti sau simpli diletanţi — e con­tinua grije, cu care îşi urmăresc mărturisirile, ordinea şi claritatea pe care le-o impun în expunere. Ni­mic nedistinct, nimic îndoelnic, pierdut şi surd în jocul amintirii lor. Imaginile se succed explicite, întâmplările cunoscute,­­sentimen­­tele manifeste. Viaţa se reeditează după indiciile calendarului şi încă pe toată în poveste­ Dincolo de ea nu simt misterul lucrurilor care nu se pot spune, valul de rezonanţe şi umbre din care scriitorul nu mai izbuteşte să desprindă niciun con­tur, dar care trebue totuşi să păs­treze ţesuturile cele mai personale şi mai semnificative ale unui traiu consumat. Prezumţia memorialis­tului de a spune tot mă indispune. t­c de MIHAIL SEBASTIAN ! ■—1 Chiar la Saint Simon (lectura lui recentă îmi prilejueşte de alt­minteri această reflexie). Pot iubi marile lui calităţi de artist şi psi­­cholog, pot petrece în tovărăşia hu­morului său franţuzesc, pot chiar să-mi apropii undele de pasiune şi părtinire sentimentală cu care ju­decă istoria şi pe contimporani — dar rămâne până la urmă dezamă­git de exactitatea şi ordinea memo­riei sale. Aşi voi în acest repertoriu personal mai puţină certitudine. Aşi voi să simt efortul şi mişcarea memoriei, mersul deosebit al adu­cerii aminte, când precipitat, abun­dent şi treaz, când lent, domol şi a­­meţit ca o deşteptare din adâncuri. Nimic din această declanşare inte­rioară nu pătrunde în textul stră­lucitului duce. E mai mult un ro­mancier decât un memorialist. Ceea ce nu vrea să însemneze o nuanţă peiorativă, ci să stabilească o dis­tincţie, pe care am fi avut prilejul să o facem şi altă dată. Pentru An­dré Gide bunăoară. Un memorialist terorizat de ra­ţiune — iată o contrazicere de func­ţii şi o imposibilitate de realizări. Cine are simţul dimensiunilor şi o­­chiul aşezat, cine ştie de înainte cât vin să toarne în fiecare cupă şi cât sens în fiecare cuvânt, pentru că marginile lui să nu fie inundate în revărsare — nu va şti istorisindu-şi viaţa, să reconstruiască pe hârtie drumul inegal şi torturat al pro­priei sale treceri pe pământ. Tre­bue să ai sentimentul amintirii pen­tru a face asta cu simplicitate şi cu adevăr. Nu voi uita de aceea niciodată «Amintirile din viaţa mea moartă» ale lui Geroges Moore. Ele, singure şi poate încă opera lui Proust (da­că ne-ar fi îngăduit să o luăm franc şi direct drept autobiografie) mi-au comunicat această senzaţie a reve­lării trecutului Trebue să fiu atent cu ceea ce se cheamă in istoria literară, un me­morialist. Termenul e de cele mai multe ori impropriu. * «Je prie done le lecleur de par­­donner au style le plus simple et le moins élégant; ă un style qui res­­semblarait, s’il en avait le talent, au style du XVll-e siede, au style de M, de Sacy, traducteur des let­­tres de Pline, de M. l’abbé Mon­­gault, traducteur d’Herodieu. II me semble que j’aurai toujours le cou­rage de choisir le mot inélégant, lorsqu’U donnera une nuance d’i­­dées de plus». îmi place să transcriu aceste rân­duri din Stendhal (prefață la «Vie de Napoléon») mai mult pentru bu­curia de a le reciti, decât pentru comentariu. S’a discutat în ultima vreme atât de mult asupra esteticii scrisului «cod civil», atâţi stilişti s’au reclamat deseinzând de acolo şi în fond atâta literatură s’a făcut cu acest prilej, încât problema şi-a pierdut înţelesul. Revin de aceea la izvoare, acolo unde o găsesc intac­­tă şi de unde învăţământul ei poate fi luat direct, fără poezie adiţio­nală. Oridecâte ori se vorbeşte despre duşmănia ascetă a lui Stendhal îm­potriva vorbelor, mă întreb dacă nu trebue să recunosc aici amărăciu­nea artistului neapreciat şi revolta superiorităţii conştientă de sine. In orice caz «La Chartreuse de Parme» este prezentă pe masa mea de scris, admirabilă în dansul unic al fraze­lor ei, emoţionantă cu fiecare pe­riod de amplă sesibilitate, înfăţi­şând­u-mi adjective, nuanţe, expre­sii pentru fiecare tensiune, pentru fiecare oboseală, pentru fiecare li­nişte. Rar am simţit cum vorba a­­deră mai deplin la gând şi cum dincolo de ea rămâne totuşi ca o armătură, o atmosferă subtilă de posibilităţi încă neexprimate. Şi această artă poate să treacă numai drept un vocabular organi­zat gramatical! Nici Stendhal n’!

Next