Cuventul, septembrie 1929 (Anul 5, nr. 1567-1596)
1929-09-15 / nr. 1581
ANUL AL V®lea. — No. M. ReDACŢiA Şl ADMINISTRAŢIA BUCLRfcŞTl, BUL. ILISABITA 12, Et. II Th.LI.ION i 376/b REDACŢIA I 378/ 1 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCtURILE Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şl prin toate agenţiile de publicitate Dedesubturile democratici -poc=Q=a Pe răbojul politicei un nou scandal, deslănţuit de curând în Statele Unite, şi-a însemnat dâra-i ruşinoasă. Vă închipuiţi ce trebuie să fi fost acest scandal într'o lume în care senzaţionalul e cerut ca aliment spiritual cotidian şi unde o anumită practică gazetărească îşi exercită curiozitatea şi îşi împinge indiscreţia într’un mod care pe oamenii bătrânei Europe îi lasă paralizaţi de uimire. Omul zilei este acum în marea republică democratică de dincolo de Ocean un oarecare William G. Shearer, publicist de mesrie şi inavuabil agent al trusturilor care comandă viaţa poporului american. Iar scandaloasa afacere, iată în ce coastă. William G. Shearer a făcut plângere în justiţie împotriva unor mari societăţi de construcţii navale, cerând ca ele să fie obligate a-i plăti, potrivit unor angajamente anterioare, suma de 275.000 dolari, adică vreo 45 milioane lei, drept onorar cuvenit lui pentru faptul că a izbutit să zădărnicească în 1927 conferinţa tripartită navală care a întrunit la Geneva pe delegaţii şi experţii technici ai Statelor Unite, Marii Britanii şi Japoniei, conferinţă al cărei scop pacific era să stabilească un acord şi un plan pentru reducerea înarmărilor maritime. E fapt că această conferinţă a eşuat şi e cert că eşecul ei se datoreşte numai atitudinei pe care au avut-o reprezentanţii Americei. Desigur în toată această tenebroasă afacere pe care delaţiunea lui Shearer a asvârlit-o ca o splendidă pradă nevoiei americane de sensaţional şi pe care, bineînţeles presa transatlantică a comercializat-o imediat în toate aspectele şi consecinţele ei, în acest scandal, zic, publicistul care a denunţat n’a fost decât unul din pioni, cel însărcinat cu propaganda împotriva reducerei flotei de război. Fiindcă formidabilele trusturi care, în fapt, deţin puterea în imensa republică americană, nu-şi puteau lăsa interesele doar în grija propagandei lui Shearer, şi-şi luaseră neapărat precauţiuni mai asigurătoare şi în lumea politică şi în cercurile militare. Nu vreau să presupun că oamenii de afaceri cumpăraseră cu bani pe politicieni — ceia ce de altfel este foarte posibil oriunde — dar gândiţi-vă întâi ce forţă uriaşă, ce irezistibile mijloace pot pune în mişcare colosalele asociaţii ale capitalului american, şi apoi ce infinite sunt căile pe care persuasiunea, slujită de atâtea unelte, este în măsură să le ia pentru a-şi atinge ţinta. Telegramele anunţă că scandalul a stârnit o adâncă emoţie în opinia publică din Statele Unite. S’au lansat de pretutindeni apeluri către preşedintele Hoover, să întreprindă o cercetare severă Un comunicat al acestuia a şi apărut în ziare. El confirmă spusele lui Shearer şi vesteşte că «eterna» anchetă se va institui. Dar cum marile trusturi ţin în mâinile lor şi o mare parte din presă, e de aşteptat ca după ce se vor fi făcut aranjamentele necesare, campania să înceteze sau chiar să ia o altă întorsătură. In culise se pregăteşte fără discuţie montarea unei alte afaceri, al cărei sensaţional preparat cu o adevărată artă va solicita pe altă pistă setea de nou şi de extraordinar a sufletului american. Fiindcă în ritmul grăbit al vieţii de acolo, nimic nu opreşte atenţiunea mai mult decât douăzeci şi patru de ore. Totul se primeneşte cu o rapiditate fantastică. Dar noi, al căror tempo de activitate e mai puţin fulgurant, noi ne putem opri puţin la câteva comentarii în marginea scandaloasei afaceri desvăluită de Shearer. Totdeauna ni s’a dat ca un exemplu de realizare democratică marea republică americană. In 1927 ea şi acum sunt la conducerea statului federal oameni cari se socotesc reprezentanţi ai ideologiei democratice. Şi totuşi într’o viaţă politică înfăţişată unanim ca fiind închinată principiilor stângei liberale, sunt posibile astfel de afaceri. Căci recentul scandal, se dovedeşte alt, decât până unde se găsesc aserviţi intereselor marilor trusturi producătoare, guvernanţii democratizanţi. Mă feresc de a spune că acesta este numaidecât un rău şi nu consider ce s’a petrecut în Statele Unite ca o crimă de lese-majestate împotriva democraţiei. Se poate întâmpla deseori ca interesele trusturilor să coincidă cu un interes naţional sau cu alte interese generale împotriva ideologiei democrate. Dar să nu vă închipuiţi că acestea sunt lucruri cari se petrec doar în America. Ci pretutindeni. Democraţia franceză, de la celebra afacere Panama, în care au sombrat atâtea intransigenţe ale stângei radicale, până la sinistrul asasinat al fiului lui Daudet, nu şi-a dat de atâtea ori peste cap poalele pentru a ne oferi spectacolul unor imunde intimităţi! Iar cel dintâi act de guvernământ al laburiştilor englezi în prima lor ascensiune la putere acum cinci ani, ştiţi care a fost! Votarea unui credit impunător pentru construirea a nu ştiu câtor noi vase de război. Cât despre noi, vezi Doamne, deţinem un adevărat record al afacerilor scandaloase în viaţa publică. Dar presa şi servanţii doctrinelor de stânga, ne asigură că aceste orori s’au petrecut tocmai fiindcă noi n’am ajuns încă să ne bucurăm din plin, ca America sau ca Franţa de pildă, de binefacerile democraţiei. In faţa «afacerei Shearer», cea din urmă îndată din câte afaceri au arătat ce mişcă în realitate fantoşele democraţiei, nu-mi pot opri un sentiment de tristeţe pentru uşurinţa cu care este păcălită eterna nevoie de a crede şi nădăjdui a mulţimilor. Vladimir Ionescu «Este o lege umană, că nu există în lume nimic solid, care să nu se întemeieze pe obişnuinţă. Dumneavoastră, domnilor, creaţi obişnuinţa păcii». Cu aceste cuvinte, ministrul Aii Ferughi Khan, reprezentantul Persiei la Liga Naţiunilor şi preşedintele în exerciţiu al ultimei adunări, şi-a sfârşit cuvântarea de deschidere. Este o formulă fericită şi modestă■ Nu spune nici mai mult decât ceea ce efectiv a realizat Societatea de la Geneva şi nici mai puţin decât ceea ce buna credinţă a neamurilor aşteaptă. Diplomaţia se dovedeşte de bun simţ• O istorie amănunţită a diverselor încordări şi destinderi, ce s-au succedat în politica europeană de la răsboiu încoace, o cronică a intervenţiilor pe care Societatea Naţiunilor şi le-a permis şi o socoteală a rezultatelor lor — ar fi poate deconcertantă. Timidă uneori, inegală totdeauna, abilă şi decisă pentru anume situaţii, inoperantă pentru altele, Liga de la Geneva a trebuit să întâmpine, pe diverse fronturi (dacă termenul acesta militar e îngăduit) şi din deosebite motive, serioase adversităţi. Pentru pacifişti nu a fost decât un eufemism burghez şi filantrop al pregătirilor de răsboiu, pentru belicoşi o paradă inutilă de sentimentalism fără obiect. Şi pentru unii şi pentru alţii o formulă viciată şi lipsită de sinceritate. Ei bine cu toate aceste rezistenţe şi în ciuda lor, liga a devenit o realitate. Căreia evident nu-i bine să-i exagerăm eficacitatea, dar care îndeplineşte un oficiu cert. E greu de spus până unde se întinde influenţa ei în materie de politică imediată, dar este evidentă şi puternică acţiunea ce o împlineşte în ordine sufletească şi morală. Crează obişnuinţa păcii. Adică impune un ritual diplomatic şi un angrenaj politic pentru regimul păcii, asemănător celui care înainte vreme exista pentru răsboiu. Liga Naţiunilor a creat cadrele formale ale păcii. Şi nu e puţin; am îndrăzni să spunem chiar că este esenţialul. A cunoaşte barierele pe care trebue să le treci pentru a sfârşi o situaţie, a delimita etapele ce se cer sărite, însemnează a atrage ameninţător atenţia celui ce decide. Pentru ca o situaţie să devină lege, e nevoe să poată fi cuprinsă în clişee să se lase captată în formule, să se banalizeze. E singurul fel in care o idee operează socialmente. Şi Liga Naţiunilor îndeplineşte incontestabil această admirabilă operă de permanentizare juridică şi morală a păcii în mentalitatea popoarelor şi în politeţa relaţiilor lor. Ea a pornit deja un deziderat şi va stabili un obiceiu. Amvntas ---------ooxxxoo-------- Alegerea parţială dela Dâmboviţa continuă să fie un obiect de discuţie pasionată. Cea mai bună dovadă că această alegere nu s’a înecat în banalitatea obişnuită, lucru de care d. I. Petrovici are toate cuvintele să fie mulţumit. Tapajul care a precedat alegerea, se prelungeşte şi după efectuare, din cauza amărăciunei neconsolate a opoziţiei, care avusese fantezia să spere în alte rezultate. Când d. dr. Lupu se plânge ■■■ Semnalăm întâiu şi ’ntâiu «l’entrée comique» a d-lui dr. Lupu care într’un interview irezistibil, vorbeşte despre «masacre», «lupta la baionetă» şi altele, de-ai crede că ne-am aflat în plin războiu civil. D-sa mai susţine, cu aceleaşi exageraţii nestăpânite ale temperamentului său, că fără aceste teribile ingerinţe candidatul lupist reuşea. Noi ştiam, ca toată lumea, că gruparea lupistă nu exista la Dămboviţa — par’că aiurea ?... — iar cei câţiva prieteni ai dlui dr. Lupu, se întorseseră la matcă încă dela începutul campaniei electorale. Pe de altă parte mai ştiam că ’« ochii ţărănimii dela Dâmboviţa, d-sa trecea — pe drept sau pe nedrept — de «trădător» şi nvândut liberalilor. Cum D-zeu putea să reuşească la o alegere parţială, candidatul lupist ! Şi apoi dacă guvernul a reuşit numai grafie ingerinţelor, probabil că aceste ingerinţe s’au exercitat pe toată linia frontului electoral, iar în cazul acesta cum se explică faptul că d. Anastasescu, candidatul primarilor, a avut 6000 de voturi mai mult decât prietenul d-lui dr. Lupu. Oare asta, nu dovedeşte că acest prieten al d-sale nu putea izbuti în nici un caz? Hotărât pe d. dr. Lupu, care are şi părţi simpatice, îl va pierde lipsa de măsură şi ’n ceea ce face şi’n ceiace spune. Avere scatiu şi d. Petrovici Deasemeni foarte amuzantă este şi atitudinea «îndreptării». In ura sa împotriva d-lui Petrovici, şi vrând cu orice preţ să-l coboare, nu bagă de seamă că recunoaşte guvernului un lucru pe care ar avea nici interesul şi de sigur intenţia să i-l recunoască. «îndreptăţea» susţine pur şi simplu că guvernul ar fi dobândit încă 10.000 voturi în plus, dacă n’ar fi pus candidatura unui «transfug» pe care cetăţenii au ţinut să-l pedepsească. Va să zică după «îndreptarea» popularitatea guvernului, nu numai că este intactă, dar chiar e sporită faţă de iarna trecută. Şi acum o mică întrebare, pe care o punem noi, rugând a ni se lămuri nedumerirea. Când cineva a trecut dela averescani şi naţional-ţărănişti — cum e cazul d-lui I. Petrovici, atunci acesta este un transfug care merită înfierare. Dar în cazul când cineva trece dela naţionali la averespani, cum a fost cazul d-lor Goldiş, Lupaş, etc. trecuţi peste noapte pentru un portofoliu, aceştia ce sunt! Figuri eroice! lată o problemă pe care «Îndreptarea» ne-ar putea ajuta s’o lămurim. ANCHETE PONTHE şi am» mm --------«=□=------ Discuţii şi polemici în jurul alegerii de la Dâmbovița Un fapt în două feluri caracteristic s-a petrecut în Germania. Comitetul Iteichului, alcătuit din toate partidele de dreapta extremă, cere organizarea unui plebiscit pentru un proect de lege care să ceară guvernului o acţiune pentru suprimarea formală şi legală a recunoaşterei vinovăţiei Germaniei în provocarea războiului. Or, aceste partide de dreapta sunt tocmai acelea cam după ce pregătiseră timp de o jumătate de secol înarmările germane, se glorificau, la începutul campaniei, şi în tot timpul ei, că e vorba de un război a căror paternitate, dacă nu şi beneficii anticipat scontate, nu le poate fi negată. Bineînţeles, că facem în această atitudine şi partea inerentă demagogiei patriotarde de care era nevoe pentru a antrena massele populare şi militare la sacrificiile care li se cereau. Nu e mai puţin adevărat că adevărata fizionomie morală a Germaniei războinice, cu presa ei şovină şi xenofobă, cu ucazurile de tot felul, care de care mai provocatoare, cu apelurile învăţaţilor ei, şi, în sfârşit, cu întreagă acea legiune de militari cu roluri politice, de oameni politici cu legături şi cu rosturi directe în armată, că întreagă această fizionomie morală era opera aceloraşi partide, şi poate şi a aceloraşi oameni, de extremă dreaptă cari azi cerprintr’o lege, suprimarea recunoaşterei părţei germane de vină în provocarea războiului. Gestul acesta dovedeşte, într’un fel, că vechiul spirit militar şi prusac persistă încă ,acelaş ca şi mai înainte, în rândurile dreptei extreme din Germania. Sunt oameni pentru care problemele de conştiinţă nu există decât în virtutea cadrului fixat lor de către comandamentele şi de către comenzile imperioase ale Iteichului. Mentalitatea lor nu concepe astfel de diversitate, dacă nu de opnie, cel puţin de confuză conştiinţă individuală, şi, apoi, ca o consecinţă firească şi logică, dreptul insului de a se exprima ca atare. O îndoială, în această privinţă, a existat, desigur, în spiritul multora dintre germani chiar şi în timpul războiului. Şi sunt mulţi aceia cari vor fi avut prilejul să asculte, în momente de relaxare sufletească a ostaşului german, asemenea confidenţe abia murmurate. Erau, drept este, scăpări omeneşti din vedere. Imediat însă disciplina insuflată insului de către organizaţia legală a fleichului îşi lua revanşa sub forma unui aceluiaşi discurs rostit cu aproximaţie de fiecare dintre luptătorii «patriei germane». Astăzi faptul că se încearcă o legiferare a conştiinţei germane, în sensul în care am vorbit mai sus, de către aceiaşi oameni cari îşi însuşiseră răsboiul ca pe o operă exclusivă a inimilor şi a sufletelor lor e semnificativ. Şi e semnificativ, pentru firea lor, faptul că metodele propuse sunt exact aceleaşi cu care pregătiseră războiul, adică legiferarea conştiinţei insului în cadrul intereselor gândite de ei ca sacrosancte ale patriei. Este însă semnificativ, şi în alt sens. Aceleaşi cercuri politice s’au convins, deci, cât rău moral a produs Germaniei politica şi educaţia dată de ei până acum poporului pe care l'au păstorit. Este, de sigur, într’un fel, un câştig. Aceiaşi oameni cari strigau, atunci când, unul după altul, statele luniei întregi se roalizau împotriva agresiune! sângeroase a Germaniei imperialiste că «cu cât mai mulți duşmani va avea Germania, cu atât mai mare va fi «cinstea victoriei!» au văzut astăzi necesitatea unui acord prietenesc cu opinia publică a lumei. Convingerea că o nevoe de o armonioasă convieţuire pe glob a fiecăruia cu toţi, constitue astfel, primul pas al dreptei germane către realitatea cea nouă, ai căror indirecţi factori de provocare au fost ei. Fireşte că nu vorbim de amănunte ca acelea din procetul de lege menit să fie supus plebiscitului, prin care se vorbeşte de obligaţia Reichului de a cere evacuarea teritoriului german în afară de orice control şi indiferent dacă Reichul va adopta sau respinge hotărârile conferinţei de la Haga, şi nici de articole cari ar putea da lucrului un caracter specific, ca, de pildă, acela prin care Germania, să refuze orice obligaţii ce decurg din «faptul recunoaşterei vinovăţiei de război». Acestea sunt reminiscenţe ale trecutului politic al extremii drepte, şi timpul, care corijează atât de multe lucruri, în lumina realităţilor de fier ale vieţei, îşi va lua singur sarcina să dea şi această lecţie de logică unor oameni politici cari şi-au închipuit că se găsesc în afară de orice răspundere cu acţiunile lor. Ceea ce este de înregistrat în toată această furtună în paharul cu apă al dreptei extreme din Reichul german e necesitatea, impusă până şi fanaticilor războiului de el, de a se debarasa, pe ei şi pe ai lor, de răspunderile unei acţiuni grozave, deoparte, iar de altă parte mentalitatea, încă veche, eu care cred că s’ar putea soluţiona această problemă intrată, azi, în domeniul public al cercetărilor istorice. N. Davidescu Duminecă 15 Septembrie 1929 Un carton elegant peste care planează—lună albastră din cercul căreia se desprinde dragonul într’aripat—insigna editurii Cartea Românească mă invită să iau parte.Vineri, 13 Septembrie, la sfeştania şi inaugurarea imobilului său, sporit, din B-dul Academiei. Plăcere de la care mă răpeşte un drum dincolo de barierele târgului şi pe care aşi voi-o compensată cu aceste câteva rânduri pentru un fapt aşa de important din lumea cărţii. Din lumea cărţii, pentrucă deşi raporturile dintre editori şi scriitori nu sunt şi nici n’au de gând să devie ideale, pentrucă deşi impunătorul, prin simplitate şi acurateţii, edificiu pentru care editura pofteşte la inaugurare şi pe frontonul şi deasupra intrării căruia capitalele electrice ale firmei se aprind, occidental, de cum înoptează, este, totuşi, una din cele mai seri- 0086 întreprinderi comerciale, nouă ne place să vedem in inaugurarea de ieri seară, un fapt de cultură, un fapt de carte. Poate că astfel exprimate, lucrurile ar putea să pară nedrepte. Pentru ochiul cât de cât atent nu este de loc o taină că marile întreprinderi comerciale și industriale — între cari se prenumără şi cele grafice — sunt în majoritatea cazurilor închinate Mamonei şi că mai presus de orişice câştiguri şi merite le aşează pe cele materiale. înflorirea şi prosperitatea editurii «Cartea Românească» desminte în chip magistral această corelaţie şi arată că reuşita celor materiale se împacă foarte bine cu rezultate, din cele mai eclatante, în domeniul sufletului. Intr’adevăr, «Cartea Românească» nu este numai fructul fericit al celor câteva altoguri editoriale în trunchiul cu frumos trecut şi cu vigoare tânără al «Minervei». Ea nu este numai fuziunea rodnică a atâtor strădanii şi competenţe, cărora se datoreşte şi sucursalele din Timişoara şi Cluj, sau utilarea din ce în ce mai modernă a marilor sale ateliere sau această impunătoare clădire, inaugurată ieri seară, într’un cuvânt o sumă comercială pe care să o urmăreşti mimai în cifrele bilanţului. «Cartea Românească» a fost, este şi desigur va continua să devie, şi chiar să se amplifice, un vast arsenal de cultură, pe care a slujit-o în chipul cel mai hotărât şi pe drumuri cât mai diverse. Răsfoiţi numai arhiva activităţii «Cărţii Româneşti» şi lecţiunea va fi hotăritoare. Dela cartea de şcoală, căreea i-a dat o atenţie, în raport direct cu beneficiile, desigur, dar pe care a provocat-o şi a dorit-o cât mai variată, dela cât mai mulţi autori, dela albumul şi cartea de poveşti pentru copii, dela broşura de vulgarizare a ştiinţelor şi dela «paginile alese» din literatura noastră clasică şi modernă (să spunem cât de lipsite de beneficiu !), dela cartea de literatură, de toate genurile şi vârstele, dela participarea la expoziţiile internaţionale ale cărţii, dela premiile pentru manuscrise şi subiecte date, de la manifestări moderne ca aceia, modestă dar semnificativă, a cărţii de lux şi autografelor, de anul trecut şi până la cele câteva tipărituri de lux, din Dante sau până la proectata enciclopedie românească, astăzi în lucru, — «Cartea Românească» n’a neglijat nimic din ceeace a făcut prestigiul nostru cultural din ultimii zece ani. Rotativele ei harnice şi colportajul ei abil au dus până în funduri de ţară, slova tipărită şi romanul de succes. Cum însă o sărbătoare ca aceia de ieri seară nu încheie o activitate cât o solicită şi o îndârjeşte, cum nici nouă nu ne stă în fire laude fără de măsură şi cum nici «Cartea Românească» nu are pentm ce s’o dorească, am minţi dacă am spune şi dacă mai ales s’nu crede că totul a fost perfect şi că nimic nu este de retuşat în activitatea aşa de impunătoare a «Cărţii Româneşti». Ceea ce aşteptăm de mâine încolo de la actuala conducere este mai multă iniţiativă şi mai sistematică osârdie, în materie editorială. Continuarea tipăririi clasicilor, o favorizare a modernilor, o stimulare a tinerilor, monografii, traduceri, ediţii critice şi chiar şi editarea unei foi de literatură şi bibliografie, săptămânală, iată câteva din trudele viitorului şi din cărţile de vizită, indispensabile unei mari edituri. Primenirea sau poate chiar turnarea din nou a unui adevărat comitet de lectură, se impune. Perpessicius Nedesminţită, inegalată rămâne forţa de inventivitate a femeiei Mai ales când e vorba de răzbunări. Diabolică, mintea ei concepe planuri, scorneşte torturi ce nu lasă urme, combină otrăvuri cu arome, schimbă fructul savuros în venin. Nu că femeia ar avea monopolul exclusiv al răzbunării. Dar răzbunarea ei depăşeşte pe cea bărbătească în simplicitate şi subtilitate. Şi nu e nevoie măcar să întărim afirmaţiile cu o pildă istorică. E destul să amintim de cazul petrecut zilele trecute în Capitală. O slujnică a vrut să-şi răzbune pe ibovnicul ce o părăsise. Şi cum s’a întâmplat ca stăpânul ei să fie călăi de tâlhari tocmai în zilele ei da furie, s’a apucat să declare că ibovnicul ei a furat bijuteriile. La cel dintâi interogator atât ea cât şi şoferul — ibovnicii slujnicelor moderne sunt şoferi şi nu vardişti cum se credea până acum — au mărturisit că ei sunt tâlhari. Se vede totuşi că nu li-a fost dat să rămână uniţi In temniţă întâmplător, doi spărgători autentici, oameni de meserie şi nu diletanţi, prinşi asupra altui fapt au mărturisit că ei sunt lipiți. Mai mult, au binevoit să restitue păgubaşului unele bijuterii cari n’au fost comercializate la limp. Palifia a fost pusă in încurcătură. Un accent de farsă vodevilescă s’a insinuat în misterul grav poliţienesc. «Strânsă cu uşa» slujnica a fost silită să declare că nici ea, nici ibovnicul ei n’au furat nimic, dar a găsit prilejul să se răzbune, finea să-l oblige pe amantul nestatornic să stea împreună cu ea la răcoare, devreme ce n’a vrut să convieţuiască cu ea de bună voie. De teamă să nu divulge c’a violat'o, şofeurul n'a cutezat nici el s’o desmintă. Să recunoaştem că răzbunarea slujnicei e şi subtilă şi crudă. A utilizat cel mai rafinat, cel mai simplu mijloc de răzbunare. Fiindcă a părăsit-o, l-a decretat tâlhar. Atât, şi ar fi fost destul. Dar a vrut să mai suporte prezenţa ei şi tot timpul cât ar fi durat osânda. Ca s-o aibă în ochi, pururea obiect de căinţă şi furie. Ca nici în temniţă să nu-i fie liniştea deplină. Să-i fie înveninată pâinea ce o va mesteca și apa ce o va bea. Sadică răzbunare! Pe care n’o mai recomandăm nimănui., I. H. --------oooxxooo------- ICitiţi continuarea în pag. II-a) N o -----00==1 Ce este dezolant în literatura memorialiştilor — scriitori profesionişti sau simpli diletanţi — e continua grije, cu care îşi urmăresc mărturisirile, ordinea şi claritatea pe care le-o impun în expunere. Nimic nedistinct, nimic îndoelnic, pierdut şi surd în jocul amintirii lor. Imaginile se succed explicite, întâmplările cunoscute,sentimentele manifeste. Viaţa se reeditează după indiciile calendarului şi încă pe toată în poveste Dincolo de ea nu simt misterul lucrurilor care nu se pot spune, valul de rezonanţe şi umbre din care scriitorul nu mai izbuteşte să desprindă niciun contur, dar care trebue totuşi să păstreze ţesuturile cele mai personale şi mai semnificative ale unui traiu consumat. Prezumţia memorialistului de a spune tot mă indispune. tc de MIHAIL SEBASTIAN ! ■—1 Chiar la Saint Simon (lectura lui recentă îmi prilejueşte de altminteri această reflexie). Pot iubi marile lui calităţi de artist şi psicholog, pot petrece în tovărăşia humorului său franţuzesc, pot chiar să-mi apropii undele de pasiune şi părtinire sentimentală cu care judecă istoria şi pe contimporani — dar rămâne până la urmă dezamăgit de exactitatea şi ordinea memoriei sale. Aşi voi în acest repertoriu personal mai puţină certitudine. Aşi voi să simt efortul şi mişcarea memoriei, mersul deosebit al aducerii aminte, când precipitat, abundent şi treaz, când lent, domol şi ameţit ca o deşteptare din adâncuri. Nimic din această declanşare interioară nu pătrunde în textul strălucitului duce. E mai mult un romancier decât un memorialist. Ceea ce nu vrea să însemneze o nuanţă peiorativă, ci să stabilească o distincţie, pe care am fi avut prilejul să o facem şi altă dată. Pentru André Gide bunăoară. Un memorialist terorizat de raţiune — iată o contrazicere de funcţii şi o imposibilitate de realizări. Cine are simţul dimensiunilor şi ochiul aşezat, cine ştie de înainte cât vin să toarne în fiecare cupă şi cât sens în fiecare cuvânt, pentru că marginile lui să nu fie inundate în revărsare — nu va şti istorisindu-şi viaţa, să reconstruiască pe hârtie drumul inegal şi torturat al propriei sale treceri pe pământ. Trebue să ai sentimentul amintirii pentru a face asta cu simplicitate şi cu adevăr. Nu voi uita de aceea niciodată «Amintirile din viaţa mea moartă» ale lui Geroges Moore. Ele, singure şi poate încă opera lui Proust (dacă ne-ar fi îngăduit să o luăm franc şi direct drept autobiografie) mi-au comunicat această senzaţie a revelării trecutului Trebue să fiu atent cu ceea ce se cheamă in istoria literară, un memorialist. Termenul e de cele mai multe ori impropriu. * «Je prie done le lecleur de pardonner au style le plus simple et le moins élégant; ă un style qui ressemblarait, s’il en avait le talent, au style du XVll-e siede, au style de M, de Sacy, traducteur des lettres de Pline, de M. l’abbé Mongault, traducteur d’Herodieu. II me semble que j’aurai toujours le courage de choisir le mot inélégant, lorsqu’U donnera une nuance d’idées de plus». îmi place să transcriu aceste rânduri din Stendhal (prefață la «Vie de Napoléon») mai mult pentru bucuria de a le reciti, decât pentru comentariu. S’a discutat în ultima vreme atât de mult asupra esteticii scrisului «cod civil», atâţi stilişti s’au reclamat deseinzând de acolo şi în fond atâta literatură s’a făcut cu acest prilej, încât problema şi-a pierdut înţelesul. Revin de aceea la izvoare, acolo unde o găsesc intactă şi de unde învăţământul ei poate fi luat direct, fără poezie adiţională. Oridecâte ori se vorbeşte despre duşmănia ascetă a lui Stendhal împotriva vorbelor, mă întreb dacă nu trebue să recunosc aici amărăciunea artistului neapreciat şi revolta superiorităţii conştientă de sine. In orice caz «La Chartreuse de Parme» este prezentă pe masa mea de scris, admirabilă în dansul unic al frazelor ei, emoţionantă cu fiecare period de amplă sesibilitate, înfăţişându-mi adjective, nuanţe, expresii pentru fiecare tensiune, pentru fiecare oboseală, pentru fiecare linişte. Rar am simţit cum vorba aderă mai deplin la gând şi cum dincolo de ea rămâne totuşi ca o armătură, o atmosferă subtilă de posibilităţi încă neexprimate. Şi această artă poate să treacă numai drept un vocabular organizat gramatical! Nici Stendhal n’!