Cuventul, noiembrie 1929 (Anul 5, nr. 1628-1657)

1929-11-01 / nr. 1628

ANUL AL V-lea.­­ No. 1628. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II TELEFON I 37^ ADmNISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AMUHCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Intre imperialism şi d­emocraţia fârâoeascâ Mai acum câteva zile încercam să stabilesc, într’o conferinţă la Cluj, corespondentele structurale în­tre viaţa religioasă şi politică a na­ţiei noastre. Problema, care este in­teresantă în ea însăş, m’a preocupat din punct de vedere teoretic acum câţiva ani în urmă, când am şi pu­blicat o scurtă schiţă introductivă la profilul individualismului englez, ca schemă generală şi indicatorie a rezultatelor mai ample obţinute în aceste studii. Dar chestiunea aceasta comportă şi o aplicaţie practică imediată. Se poate urmări actualul conflict din guvern pe deosebirile de mentalitate dintre naţionali şi ţărănişti. Ale că­ror rădăcini mai adânci trebuiesc urmărite până în condiţiile istorice ale complexului politico-spiritual în care, ardeleni şi regăţeni, am trăit până acum. Faptul fundamental în criza ac­tuală este, că pe când d. Maniu ţine «pachet» în spatele său pe miniştrii ardeleni, în ramura ţărănistă cohe­­siunea este simţitor redusă prin ini­ţiative personale cari — chiar când sunt bine intenţionate — întărziază, prin împrăştierea eforturilor şi prin crearea de diversiuni, înţelegere pe care, în fond, toată lumea o doreşte şi pentru care toţi sunt dispuşi la jertfe. Ar fi însă superficial să credem că împrăştierea ţărănistă provine dintr-o lipsă de autoritate centrală sau din ambiţii personale cari îşi caută satisfacerea pe căi piezişe. A­­tâta vreme cât ţărăniştii au fost sin­guri, eohesiunea lor nu a lăsat ni­mic de dorit. Asta însemnează, că chiar dacă în aparenţă iniţiativa personală e la ei mai puternică, exerciţiul acestei iniţiative se înca­drează totuş într’un sistem care neu­tralizează orice disensiune posibilă. Formula ţărănistă s’a dovedit deci inoperantă nu în ea însăş, ci în opoziţie cu formula naţionalilor ardeleni. Din confruntarea lor abia, a ieşit inferioritatea tactică a ţără­niştilor. Ce legătură are asta cu viaţa religioasă? Iată: Ardelenii cari au păstrat contact cu lumea a­­puseană şi structura spirituală ca­tolică, înclină spre o organizaţie personală, cu, în frunte, un «impera­­tor» în sensul originar al cuvântu­lui; pe câtă vreme ţărăniştii noştri, desvoltaţi în cadrul ortodoxiei, se apropie de o democraţie ţărănească, — alta decât de democraţia clasică. Asta e aşa de adevărat încât pre­­ponderanţa naţionalilor asupra ţă­răniştilor în viaţa noastră politică, nu face decât să repete, în analog, preponderanţa uniţilor asupra or­todocşilor în viaţa publică a Ardea­lului. Să deducem de aci că formula ar­deleană e cea bună ? Ar fi să ne grăbim, şi să luăm victoriile mo­mentane ale unui instrument de luptă, drept semne caracteristice ale unei organizaţii organice şi strict adecuate spiritului naţional. Pentru că oricât de paradoxal sar părea nu este exclus ca formula ţărănistă să fie totuşi cea adevărată, chiar dacă momentan ea sucombă celei arde­lene. Să fie cea adevărată, ă la longue. Căci, de­sigur, imperialismul ar­­deleaiu aduce victoria. întrebarea este însă cât timp vor mai putea ardelenii să trăiască în formula im­perialistă. Impresia mea este că nu multă vreme. Atâta timp cât parti­dul naţional ardelean va fi condus de actualele lui cadre, personalităţi istorice de mâna întâi multe dintre ele, este evident că nimic nu se va schimba în structura şi metodele de luptă ale partidului. Nu va fi însă tot aşa în momentul în care aceste cadre vor dispărea, iar massele vor isbuti să modeleze viaţa publică du­pă indicaţiile lor organice. Şi pentru această afirmaţie am do­vada: actuala generaţie tânără ar­deleană este tot ce-şi p poate dori o naţie ca mai plin de nădejdi. De la primul contact cu ea impresia e trainică şi binefăcătoare. Dar, iată, în această generaţie nu se desem­nează încă UN şef. In acelaş fel în care nici ţăranii din regat nu au isbutit să aibă UN şef. Căci d. Iu­­nian, d. Madgearu, d. Mihalache nu sunt decât fruntaşi. Dar şefi nu. Şi încă un fapt caracteristic: Pro­fesorul Haţiegan de la Cluj, impresi­onantă forţă organizatorie fără os­tentaţie, şi mai presus de toate un om de omenie şi de realităţi, un to­varăş de luptă cum rar ţi-ai putea dori altul mai bun, îmi atrăgea a­­cum în urmă atenţia asupra faptu­lui că în nici un sat ardelean «voi­nicii» nu isbutesc să se constitue cu «şefi». Steag, dar Dar şeii, nu, fe­nomen care repetă cazul «Chemării tinerimii ardelene» care trăieşte şi lucrează rodnic, — dar nu are «şî Asta e. Cine se încadrează în rit­mul autentic al rasei noastre pară­seşte formula imperialistă. Ea a fost, istoric, o necesitate. Devine în­să în împrejurările de astăzi, o im­posibilitate. Imperialismul ardelean este minat de structura spirituală a nouei generalii care solidară cu ţăranii, merge înspre o democraţie ţărănească. In acelaş fel în care mo­destul popă de ţară ortodox de­posedează, fără să-şi dea seamă şi fără să vrea, de credincioşi pe mândrul şi puternicul preot unit, cult şi conştient de ţelurile lui. Victoriile de azi pot fi fapte reale. Ele nu garantează însă cu nimic va­labilitatea în sine a formulelor res­pective. Iată încă o temă pe care — alături de atâtea altele—o supun ju­decăţii factorilor hotărâtori ai vieţii noastre publice. Rae boisescu : 11.D. lua «Viitorul» comenta şi prezenta zilele acestea un articol, vechiu de vreo 18 ani. In introducere era vor­ba despre diverse calităţi: «emoţie», «dar de viziune», «înălţime de vede­re», «actualitate adâncă, dureroasă, arzătoare», etc., etc. Toate aceste ex­cesive erau acordate cu anticipaţie, articolului reprodus. L-am cetit. O banală înşiruire de platitudini, o serie de «cugetări» cul­turale, făcute parcă pentru uzul li­nui banchet de provincie, un rid­icul frânt de sentinţe literare, fără gust, fără bun simţ, fără modestie. E o proză, pe care astăzi doar forţele de provincie o mai exersează. Nimic excepţional desigur într’un articol pr­ost, comentat elogios. Lu­cruri asemănătoare se întâmplă zil­nic. Nici nu ne dăm osteneala să le reţinem. Fiindcă ne-am obişnuit. De astă dată însă, faptil are o semnif­icaţie pe care se cade să o reţinem. Căci autorul articolului reprodus este d-l I. G. Duca, iar semnatarul comentariilor este un domn (tânăr şi debutant probabil) Ion Cantacuzino. Că d-l Duca a scris o pagină absolut proastă — nimic de mirare. Dar că un tânăr, pe care după nume îl socotim boer, vede în această literatură de entu­ziasm suburbie, un semn de intelec­tualitate — iată un lucru dezolant. D. Duca este prea caracteristic, ti­pul politicianului incult și necrea­tor, pentru a mai putea surprinde naivitatea unui cetitor. Fraza sa diluată, oratorică (ştiţi? oratorie de club liberal) negândită, e un exem­plu de lipsă de talent şi de lipsă de gândire. Cu ce poate seduce acest prozator plicticos mintea tânără a unui lector entuziast? Tânărul domn Cantacuzino a cău­tat o prefaţă la o serie de însem­nări literare zilnice şi s’a oprit la reflexiile d-lui Duca- Vai! E ruşi­nos. Se scriu în această ţară şi în acest moment atâtea pagini juste şi cugetate, se încearcă atâtea reali­zări de curaj, se agită atâtea idei nobile în ţinuta şi esenţa lor, se fră­mântă cu atâta pasiune o întreagă viaţă — inegală poate dar sinceră şi fecundă până la urmă — şi toate acestea pentru ce? Pentru ca —drept îndreptar sufletesc — un tânăr să se oprească la scrisul unui politi­cian mediocru, pe care orice gazetar deştept îl întrece fără efort și in inteligentă și în talent. Amyntas -------ooxxxoo------­ Liberalii îşi modifică programul ? Se spune că apropiatul congres al partidului liberal va fi chemat să ratifice, odată cu chestiuni interne de organizaţie, şi modificări impor­tante în legătură cu însăşi progra­mul partidului Preciziunile în a­­ceastă privinţă­ merg chiar până la programul economic al d-lui­­in­­tilă Brătianu. Bine­înţeles însă că înainte de a cunoaşte lucrul acesta amănunţit, împreună cu desfăşura­rea împrejurărilor care vor fi dus la schimbările cu pricina, este des­tul de greu a prognostica. Rămâne, totuşi, câştigat principiul în sine al acceptărei ideei de modificare. Partidul liberal, într-adevăr, ca organism vechi politic, nu poate ig­nora că și cel mai încercat pro­­gram, la un moment dat, sfârșește prin a nu mai corespunde îm­preju­­ărilor ulterioare alcătuiiei lui. Da­torită, în bună parte, acestui lucru, partidul liberal a avut de îndu­rat urmări destul de grave, atât cu prilejul recentei lui plecări de la putere, cât şi în contactul pe care îl are, sau ar trebui să-l aibă, cu massele electorale. Evident că nu este uşor de modificat raporturile existente dintre centri stabili de viaţă ai unui organism politic cu o tradiţie de aproape o jumătate de veac, şi nici metodele lui, mentali­tatea constituită pe temeiul căreia a acţionat cu succes o vreme atât de îndelungată. Legile elementare de inerţie fizică se opun cu îndâr­jire. Nu e mai puţin adevărat însă că tocmai posibilitatea de a înfrân­ge această inerţie, şi de a se adapta succesiv tuturor împrejurărilor poa­te dovedi viabilitatea unui orga­nism politic în raport cu excres­cenţele sporadice ale circumstanţe­lor fortuite, în viaţa publică a unui stat. Se poate, astfel, într’un mo­ment de supreme prefaceri din via­­ţa unui popor, ca activitatea de tre­păduşi ai mahalalelor şi ai cârciu­milor să creeze accidental câteva duzini de parlamentari de ocazie, ca subsecretarii lor respectivi de stat, şi cu un aparat, în aparenţă, demn de a alcătui un partid politic, în jurul nobleţei şi al avântului simbolic, de pildă, unui Ion Mihala­che, fără ca pentru asta să poată dura ca atare. Epocile de submer­­siune trec însă şi apele sfârşesc prin a se retrage. Experienţa aces­tei existenţe însă trebue să rămâ­nă, şi faptul că a putut prinde ur­mează să fie învăţătură.Or, în cazul de faţă, partidul li­beral a experimentat o situaţie. Si­tuaţia aceasta a experimentat-o şi entuziasmul opiniei publice. Deza­măgirile celui dintâi ar putea să colaboreze cu acelea ale celei de a doua. Politiceşte, evident, este un moment care poate fi speculat cu folos de abilitatea agenţilor e­­lectorali. Problema care se pune însă nu este aceia a statuarei unei noui păcăleli pe seama opiniei pu­blice. S’ar reedita astfel, operaţia recentei descălecări a politicianis­mului ardelenesc şi a încălecării lui şi a inexperienţei lui, a farsei jucate timp de un deceniu, însuşi principiului unităţei noastre naţio­nale de către zgura unui partid ră­mas fără rost de a mai exista în noua situaţie a ţărei, pe spinarea docilă a bunei noastre credinţe. Epoca experienţelor însă a ajuns la punctul de unde nu mai poate fi împinsă nici cu un milimetru. Dela războiu nu facem decât să consta­tăm lucrul acesta cu fiecare schim­­bare de regim nou. In dosul fiecă­rei amânări însă exista regulat o rezervă neîncercată încă, spre care polarizau, cu nădejde, desamăgirile obşteşti. Astăzi rezerva s’a dovedit a fi fost soldaţii de carton de pe zi­dul Chinei şi, dacă totuşi ea nu se răstoarnă, lucrul se datoreşte ela­nului şi idealismului nobil al popo­rului românesc care, cu simţul lui de orientare, a ştiut să-şi găsească o generoasă expresie în latura ţă­rănească a guvernului actual. Faţă de această situaţie,fireşte nu mai poate fi vorba de canalizarea dezamăgirilor în­spre un partid sau altul. Lucrul acesta l-a practicat cu lesuitică dibăcie partidul naţional, până acum, pentru a creia, după a­­cela, situaţia pe care nimeni nu şi-o mai poate ascunde azi, în ţară. A­cum se pune însă problema corec­­tărei cauzelor care au putut duce la actuala situaţie Şi, fireşte, una din acele cauze este şi aceia a în­târziere! partidului liberal de a-şi armoniza programul în împrejură­rile noui creiate pe urma unirei, a expropriere­ şi a votului universal. Pe aici s’a putut strecura spre pu­tere, până la ranguri pe care nici unul nu ar fi îndrăznit să le vise­ze, toţi trepăduşii judecătoriilor de ocol ale Ardealului, şi agentura e­ Iectorală a vechiului regat, pa­razitară pe nobleţă ideei noastre ţărăniste şi a reprezentanţilor ei autentici, a escaladat ranguri de miei potentaţi ai administraţiei ţă­rei. Ne găsim, astfel, în faţa unei stări de gravă atingere a simţului de ierarhie morală şi intelectuală care trebue să călăuzească forma­rea osaturei unui partid de guver­nământ. Şi e un lucru care a fost destul de dovedit pentru ca rever­sul medaliei lui să nu dea de gân­dit oamenilor care vor fi păstrând încă simţul răspunderei şi al unei temeinice aşezări. Opoziţia de azi a ţărei, indiferent de unde ar veni ea, are, astfel, da­toria de a da opiniei publice îndru­mări pe această cale. Are însă, îna­inte de toate, obligaţia supremă faţă de sine de a se pune de acord cu opinia publică, adică de a lua în consideraţie distanţa parcursă de mişcarea poporului românesc din clipa când pierzând contactul efec­tiv cu ei şi cu idealurile lui de via­ţă, şi lăsând, ca atare,loc liber a­­venturei, s’a izolat în armura rigi­dă a unei mişcări datorite exclu­siv inerţiei trecutului. Principiul unei modificări de pro­gram poate să fie astfel semnalul unui început de disciplină în anar­hia de azi a vieţei noastre publice. Că el ar pleca azi dela partidul li­beral, după experienţele recente ale ţărei, nu poate adăuga nimic la con­cluzia care se impune azi că în jo­cul posibilităţilor politice totul e cu putinţă. N. Davidescu : MENŢIUNI CRITICE de PERPESSICIUS ILARIE VORONCA: „Brăţara nopţilor“, poezii, „Tipografia Capitalei“, 1929 Cu «Brăţara nopţilor», d. Ilarie Voronca reintră pe linia poemelor sale ciclice, nu numai ca desfăşu­rare de planuri şi de intersecţii, de elemente adică exterioare, deci for­male, dar şi ea desvolbin­are de unde lăuntrice, de efluviu liric or­ganizat, de suveiu captat în ţevi de artă şi mare efect poetic. Cu «Bră­ţara nopţilor», d. Ilarie Voronca leagă prezentul de admirabilul poem «Ulise», acea frescă bine con­turată deşi ţinută tot timpul sub grindina imaginilor, ca o pădure solidă, care-şi ridică la fel de se­meaţă creştetul, de cum a trecut vi­jelia. Dacă «Plante şi animale» şi mai ales «Colomba» duceau prea departe destrămarea, mai corect ,­­ procesul de sciziparitate al imagi­nilor, şi dacă, pentru noi, cel puţin conturul se pierdea sub iureşul de imagini, care de care mai străluci­toare, «Ulise» şi de astădată «Bră­ţara nopţilor», îşi joacă focurile de artificii sub bolţi de cristal limi­tate. Reflexul şerpilor de diamant şi jăratec, ca şi cenuşa acestor ara­bescuri sângerând noaptea, sub a­­celaş clopot, strălucesc, se intensi­fică şi apun. Pentru ca ceea ce ri­dică valoarea acestor eşarfe de e­­couri ale imaginaţiei la rangul u­­nor spectacole închegate, este con­cepţia unitară care regisează cu a­­bilitate şi prestanţă, cortegiile. Lucru, cu deosebire greu, şi care cete un efort de atenţie, reclamat şi de natura materialului dar şi de fundalul concepţiei pe care sunt proectate miragiile. Când, în debu­tul său liric, d. Ilarie Voronca scria acel ciclu de elegii, când rurale, când citadine, din «Restrişti», rău­­şind să treacă peste inimă şi suflet arcuşul sentimentelor adolescente, opera d-sale apărea unitară, pen­tru ca sonorităţile de coarde sunt de felul lor unitare, se prelungesc, se amplifică, ii mor odată cu epui­zarea lor. In «Brăţara nopţilor», d. Ilarie Voronca creiază pe medita­ţie, pe gând, pe incursiune reflexi­vă. Insă în operaţia aceasta cen­­tripetală d-sa întrebuinţează — i­­m­agini în serie şi în libertate —un material, cu alte cuvinte, de natură centrifugală. Acordarea acestor con­trarii, aşa cum o izbuteşte d. Ilarie Voronca în «Brăţara nopţilor» este dovada unei reale virtuozităţi şi autorul lui «Ulise» se dovedeşte a fi un astfel de virtuos. «Brăţara nopţilor» vădeşte o orhestraţie sa­vantă, în care desenul concepţiei stărue neîntrerupt şi se ascute de­alungul tuturor sonorităţilor în a­­parenţă divergente. Dacă «Ulise*) era poemul aventu­rilor diverse, prin metropole şi plaiuri, un voiaj de modernitate trepidantă, în alt stil, desigur, de­cât rătăcirile pe mare ale eroului din Itaca. «Brăţara nopţilor» este poemul evocărilor nocturne, a cla­mărilor sub bolta de perle stelare, a resuscitărilor de sub apa aminti­rii şi gândului, epave prăbuşite în fundul oceanelor şi scoase iarăşi la suprafaţă, cu alge, printre funii şi nisip diamantin printre schije­ Şi într’adevăr, este o faună şi o floră, cu aspect lunar, cu reflexe metali­ce, ca platina nopţii, acelea pe care le chiamă la viaţă d. Ilarie Voron­ca în «Brăţara nopţilor». Un pasio­nat al nopţii este, de pildă în lirica noastră, mai nouă, şi d. Mihail Ce­­larianu, melodia pe care d-sa o scoate din umbre şi drumuri este armonică, captivantă, calmă. Ceva din meditaţiile şi armoniile noctur­ne ale preromanticului Young şi ale romanticului Novalis, şi unul şi altul, glorioşi amanţi ai nopţilor. Cu deosebirea, temperamentală, şi după veacuri, la Young mai mult meditaţie didactică, la Novalis me­ditaţie morbidă, mistică, pentru u­­rechile îngerilor. Unde Young zice, în elogiul nopţii: «Noaptea,un ateu crede pe jumătate în D-zeu; noap­tea este amica imemorială a virtuţi­lor». Novalis murmură imnuri pen­tru noaptea cea mare, către care merg toate nopţile ca fluviile în mare: «Printre coardele inimii, tre­ce o melancolie profundă. Vreau să cad în picături de rouă, vreau să mă amestec cu cenuşa». Nimic din aceste atitudini în poe­zia d-lui Ilarie Voronca. E alt stil, alt ritm, acordat la gradul de efer­vescenţă, nelinişte, desnădejde tre­pidantă, a timpurilor moderne, o precipitare de constelaţii şi de căi lactee, care înrudeşte această re­vărsare lirică, acest deluviu de i­­magini şi de hiperbole metaforice cu viziunile, la fel de trepidante, din lirica apocalipselor. Şi obser­vaţia ni se pare cu deosebire pre­ f­eţioasă şi pentru surprinderea ei so­cotim să nu facem altceva mai bun decât dând foc câtorva citate, li nefericire, destul de sgârcite, rapor­tate la profuziunea fragmentelor antologice. Iată de pildă un tablet al nopţii în care decorativul se ia la întrecere cu ineditul imaginilor. Noaptea se ridică la vârful degetelor îşi îmbracă basmalele de luceferi, E un neguţător de covoare persane, Sună măzărie de ploaia mărgelelor, E o ghicitoare şi boabele de cafea îl pun o brăţară Citeşti drumul curcubeelor în palma văzduhului, Noaptea ne mărgineşte apele şi oamenii, Amestecă asemeni glasurilor, cetăţile, Surpă în noi toate ruinele poftelor, Noapte amforă In cenuşă, sborul vulturului, Plasă de siguranţă pentru saltul mortal al gândului etc. etc. Vorbeam, mai sus de o floră şi de o faună nocturnă. Şi într’adevăr (Citiţi continuarea în pag. 11 a) ANCHETE POLITICE D. Madgearu la Finanţe şi... campania liberala de răsturnare d­-nii Vintilă Brătianu şi Duca tot nu s’au pus de­ acord decât în apa­renţă. D. Vintilă Brătianu continua să vrea cu tărie ceea ce d. Duca mea cu teamă: d. Vintilă Brătianu numai şi numai pentru a nu mai fi Congresele liberale se înghesuesc l­ă conciliabule continue — arată că Câteva au mai rămas doar — adică acele unde partidul liberal, după ce că n’are masse n’are nici şef sau conducători de formă, cum e cazul unor organizaţii din Ardeal, puse sub preşedinţia d-lui Argetoianu şi-a altora din Basarabia, unde o întrunire naţional-ţărănistă a fost considerată de oficiosul liberal şi de conducerea partidului drept..­. congres liberal! — şi campania de luminare va fi încheiată. D. Vintilă Brătianu a şi fixat data congresului general — 8 De­cembrie — cu care această campa­nie se va transforma, direct, în campanie de răsturnare a guvernu­lui Maniu. (Care de fapt a început de demult, dar din cauza insuccesu­lui la care era sortită—şi după stă­ruinţele d-lui Duca—a primit atunci numele prudent şi comic de «cam­panie de luminare».) Costrerierea liberală şi «răsturnarea guvernului» Sunt acum de­ acord d-nii Vintilă Brătianu şi Duca asupra începerii campaniei de răsturnare? Fapte certe,­­ declaraţii categorice şi stihii un guvern de concentrare. Asupra acestui punct d-nii Vinti­lă Brătianu şi Duca nu vor reuşi nici­odată să se pună de­ acord, mai ales de când d- Madgearu a a­­jjuns la Ministerul Finanţelor, visul d-sale şi coşmarul d-lui Vintilă Bră­tianu. Cele două «sisteme» Dacă însă, până la această dată d. Vintilă Brătianu ar mai fi pu­tut fi determinat să nu se angajeze pa sine şi partidul într’o înverşunată campanie de răsturnare imediată pe baza asigurărilor d-lui Duca că politica d-sale de intrigă şi aparen­tă acu­zare cu unii fruntaşi ai gu­­vernului va da roade mai sigure băgând «dihonia» în guvern, de-a­­cum înainte şeful partidului liberal nu mai are încredere în acţiunea abilă a primului d-sale aghiotant, dar mai ales nu mai are răbdare până la primăvară când, după cal­culele d-lui Duca, guvernul Maniu va fi «copt» pentru a cădea singur. Şi astfel va începe iarăşi «campa­nia d-lui Vintilă Brătianu», din ara­d-lui la cârmă guvernul Maniu, dar cu vaga speranţă că i-ar succeda di­rect d-sa, d. Duca mult mai puţin entusiast, având convingere că răs­turnarea pretimpuriu a guvernului ar duce din nou la însărcinarea la guvernului, paralel cu a d-lui Titulescu sau Iorga, de-a con­ general A­vereseu. D. VINTILĂ BRATIANU Vineri 1 Noembrie 1929 Potrivit deci­zi­unilor luate la Ha­­ga, s’au deschis în capitala Franţei tratativele pentru lichidarea pro­blemei reparaţiunilor privind sta­tele din centrul şi răsăritul Euro­pei. Desigur chestiunile care se ri­dică în discuţia conferinţei de la Pa­ris sunt foarte delicate şi complexe. Situaţiunea financiară a debitori­lor ca şi a creditorilor e deopotrivă de jalnică. Războiul care a consu­mat atât de mult din puterile eco­nomice ale marilor naţiuni­ a sleit literalmente resursele statelor mij­locii şi mici. Cu toate acestea, po­poarele victorioase care şi-au găsit o consolare pentru necazuri şi lip­suri în bucuria reîntregirii, au acordat cu o generozitate, mergând până la sacrificiu, păsuiri şi înles­niri de care au beneficiat datornicii lor. Au făcut aceasta şi cu credinţa că dărnicia lor, preţuită aşa cum trebuie, va constitui un pas efectiv spre stabilirea unor raporturi de natură a chezăşui starea de pace. Frumuseţea gestului apare mai e­­videntă prin contrastul pe care-l stabileşte faptul că marii creditori din Apus n’au voit, în ceia ce pri­veşte reparaţiunile cuvenite lor, să meargă cu generozitatea tot atât de departe. Ba dimpotrivă. Pentru oportuni­tăţi efemere­ unii dintre marii aliaţi au încurajat printr’o atitudine care înfrângea şi dreptatea şi amintirea tovărăşiei de luptă şi de jertfă pe duşmanii mici de ieri. In special Ungaria s’a bucurat de această dispoziţie binevoitoare a cabinetelor apusene într’o măsură care uneori a însemnat o adevărată jignire pentru ţările mici cu care marile puteri împărţiseră în vre­mea războiului greutăţile şi sacrifi­ciile, dar eu cari nu mai inţelegeau în pace să împartă şi beneficiile. Şi iată ca această situaţie, de care sunt răspunzătoare statele mari, a pus la îndemâna Ungariei mijloa­ce de a eluda consecinţele tratate­lor de pace. Căci, nit i aşa, ce dove­deşte acţiunea revizionistă zi de zi mai cutezătoare a Ungariei, decât că acolo de unde se cuvenea să vină un stat şi la nevoie o presiune mo­deratoare, s’a manifestat o indul­genţă păgubitoare solidarităţii din­tre foştii tovarăşi de luptă mici şi mari? In această privinţă cine ştie ce surprize nu ne ar fi aşteptat da­că cele trei state direct interesate la menţinerea unui statu-quo al Europei Centrale nu s’ar fi unit realizând acel admirabil instru­ment de politică internaţională pentru consolidarea păcii, care este mica înţelegere! Dar iată că nu numai în ce pri­veşte chestiunile teritoriale, ci şi în ceia ce priveşte reparaţiunile, Un­garia se aşează pe acelaş teren al acţiunei de eludare a tratatelor de pace. Ştirile care ne vin de la conferinţa reparaţiilor din Paris, — conferinţă care urmează să lichideze chestiu­nile izvorâte din obligaţiile de a despăgubi pe învingători impuse învinşilor prin tratatele de pace — vădesc intenţiunea Ungariei de a respinge în bloc reclamaţiunile, scăzute la minimum, ale creditorilor ei. Pertinax, unul din cele mai auto­rizate condee ale presei franceze, scrie în chestiunea aceasta urmă­toarele îndreptăţite cuvinte în zia­rul «L’Echo de Paris»: «Sub pedeapsa de a viola dreptul şi echitatea, noi nu putem regula definitiv socotelile noastre cu Ger­ Conferinţa dein Paris de VLADIMIR IONESCU mania, lăsând însă la reaua voinţă a foştilor adversari pe acele state care au fost alături de noi în timpul războiului şi care azi nu pot obţi­ne nimic de la Budapesta. Ungurii sunt plini de tot felul de reclama­­ţiuni. Cât priveşte însă reclamaţiile celorlalţi, ei le resping în bloc. Un­garia plăteşte sau va plăti în fie­care an zece milioane de coroane. Peste această sumă, pretinde că nu datoreşte nimic. «Nu mai rămâne faţă de această atitudine decât să se întocmească un proces verbal de carenţă a Un­gariei. Dacă planurile ungurilor s’ar împlini, aranjamentele dela flaga s’ar dovedi cu adevărat catas­trofale pentru Cehoslovacia, con­strânsă să-şi achite datoria de răz­boi, să-şi păgubească supuşii şi pe deasupra, spre deosebire de aus­­triaci şi unguri, să plătească adevă­rate reparaţiuni, datoria de libera­re şi indemnizaţii pentru bunurile cedate. Gluma întrece orice mar­gini». Iar d. Jacques Bainville, într’un articol fixând atmosfera dezbateri­lor dela Paris, foloseşte formula re­zumativă a unuia dintre reprezen­ (Citiţi continuarea în pag. 11­ a) Felicitări şi in­llu­iri Din toate fondurile puse la bătaie de băncile vinii liste şi cu toţi agen­ţii electorali împrumutaţi de orga­nizaţiile liberale, se pare că înalte­le competenţe ale partidului d-lor Brătianu şi Duca păstrau cumplite îndoeli despre reuşita defilării pe care generalul Aver­escu a primit-o Duminică de pe înălţimea unei lăzi cu zahăr. In ajunul demonstraţiei domnea mai multă îngrijorare la clubul liberal decât la cel averes­­can. Fiindcă, vedeţi, oamenii pu­teau să «umfle» banii şi să tragă chiulul apei. In sfârşit marşul s’a desfăşurat în linişte şi cu o participare sufi­cientă ca să permită generalului a spune că «ţara este cu partidul po­porului». Este evident în măsura în care zece-cincisprezece mii de oameni, adunaţi cu cunoscutele mij­loace, pot reprezenta o ţară. Când­ oamenii d-lui Vintilă Bră­tianu au văzut proporţiile manifes­taţiei, au rămas plăcut surprinşi de un rezultat asupra căruia aveau multe îndoeli. fii au înştiinţat pe d. Vintilă Brătianu. Care la rându-i s’a arătat încântat de «succesul» a­­verescan. Cu atât mai mult cu cât acest «succes» la care participase e­­fectiv cu sprijinul său, îi deschidea perspective surâzătoare pentru vii­toarea demonstraţie liberală. D. Vintilă Brătianu şi-a manifes­tat bucuria trimiţând «felicitări» generalului Averescu. Bucurie sin­ceră fără nici o ironie, căci fostul vistiernic nu este înzestrat cin a­­cest dar. Iar şeful partidului popo­rului a răspuns mulţumind pentru felicitări şi desigur şi pentru con­curs­şi iată aşa, cu reciproce congra­tulări, s’a încheiat marea demon­straţie averescană care trebuia să «înlesnească» Coroanei hotărîrea de a retrage guvernului actual încre­derea Sa. D-nii Vintilă Brătianu și Averescu sunt acum în aștepta­rea Înaltei hotărâri...

Next