Cuventul, noiembrie 1929 (Anul 5, nr. 1628-1657)
1929-11-25 / nr. 1652
AVUL AL V-lea. No. 1652 KtüACIIA !>l AUMINISTKAIIA București, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul 111. n. . I L/1„ I o’/u/lu REDACj'la TeLEFON 378', ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURIU $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agențiile de publicitate Săptămâna ----•S3bQ=3»-—-—• Importanta problemă a regimului, dacă d. Pelivan sau «domnul Moş Codreanu» trebue să fie vicepreşedinte al Caierii s’a soluţionat mai uşor decât ar fi putut spera cea mai optimistă Naţiune. In cea de-a opta zi ca întrunirii camerelor în pesiune ordinară, care este ordinară pentru că aşa o numeşte constituţia --reprezentanţii liber eşiţi aiţarii din acea nobilă încordare a forţelor Naţiei descătuţate de-acum unan, într’o simiură şi eroică pornire au scos’o la căpătâi: d. Pelivan a fost doborît cu «damele rău mirositoare» ale d-lui Codreanu. Căci aşa se pusese problema: că d. Codreanu nu poate fi vicepreşedinte pentru că are «cisme rău mirositoare». Profundă eroare într’un parlament democratic şi absurdă pretenţie, în general. (Că doar nici ghetele d-lui Pelivan n’ar mirosi chiar a «Heur’e bleue» sau «Mitsouko» sau «Ambre antique», şi nici măcar a «eau de cologne, russe». (Cred chiar că nici încălţămintea d-lui Coty, când se duca la Parlament nu e parfumată). Un lucru e însă ciudat: că toate problemele mari ale guvernării se rezolvă cu picioarele. Remanierea a fost în funcţie de ghete cu gumilastic; alegerea de la vicepreşedinţie s’a învârtit în jurul cismelor d-lui Codreanu. Desigur că precumpănirea picioarelor mărturiseşte pentru triumful democraţiei. Dar cea scădiată în adevăr nu nu mai puţin este o revoluţie chiar EXTRAORDINAR, în sânul ei înşişi. Căci până acum la spunea că democraţia sufragiului universal a creat o aristocraţie a plămânilor. Să fi creat regimul nostru democratic o aristocraţie a picioarelor ! la orice caz, e necesar pentru Istorie să se ştie că principiul nu s’a impus nici prin forţa lui, nici fără rezistenţă reacţionarilor, căci a fost nevoe, şi pentru impunerea d-lui Halippa şi pentru alegerea d-lui Codreanu, ca d. Stere, părintele acestei neodemocraţii, să ameninţe că se va rupe de majoritate şi (după spusele celor bine informaţi) ea va face să reapară «Lumina»... • Dar cea mai mare problemă ce se pune guvernului în campania politică actuală, mai grea ca soluționarea celorlalte ce s’au pus și se vor mai pune pe încheerea contractului d-lui Vidrighin, directorul general C. F. R Contractul apaai» cars -J. Cafenea a făcut importanta declaraţie că «va fi cunoscut când va fi semnat» — ceea ce constitue pe trei sferturi rezolvarea chestiunei — e central campaniei liberale; «contractul reuninin contractul e imoral»; «contractul e... neconstituţional». Mâine vom afla că el ameninţă siguranţa graniţei de Vest şi pacea la Nistru; poimâne, că din cauza d-lui Vidrighin vom pierde şi Cadrilatorul. Doamne fereşte! — ce nu se poate întâmpla din cauza contractului d-lui Vidrighin! ...O simplă campanie de opoziţie ca oricare alta. Căci, de fapt nu plăteşte Statul mai mult pe d. Vidrighin decât la plătit, fara contract, pe d. Tancred Constantinescu... Deosebirea e doar în formă: d. Vidrighin vrea să ia cele câteva milioane cu contract... propriu, ceea ce constitue, desigur o inovaţie faţă de tradiţie... Desperaţi de-a obţine cu ajutorul oamenilor răsturnarea guvernului Maniu, d. Vintilă Brătianu şi general Averescu au recurs la... Dumnezeu. S’au transportat cu toţii, şefi şi stat major la Cameră. (Nu e vorba de o deghizată reintrare în Parlament, ci de amestecul dumnealor în congresul naţional bisericesc). Şi s’au pus sforarii poliţiei mai meşteri decât le frère Regimental al lui Anatole France care tenta pe slujitorii Domnului cu ştiinţa, să încurce pa Patriarhul Regent cu politica. Bulgerile Domnului au fost chemate din înaltul cupolei sub care a răsunat pentru prima oară corul seminarului în locul «corului barbar», asupra guvernului Maniu, considerat tot pentru prima oară de opoziţie, ca... unit. Dar tocmai când Regentul ca Patriarh, era să sucombe tentaţiunei politice, Patriarhul ca Regent şi-a revenit... Şi şi-a rectificat discursul fulminant rostit , aplausele ortodoxe ale d-lor Vintilă Brătianu, general Averescu, Goga, Duca şi ceilalţi creştini opozanţi şi tipărit cu litere groase umflate de speranţe în cele două oficioase liberal şi aversecan, devenite monitoare ortodoxe în aşteptarea crizei politice După apelul la masse, eşuat, şi apelul la Dumnezeu,, Titu Devechi Dumineca Ne-a fost dat deci să o vedem şi de asta. La deschiderea Parlamentului Părintele Patriarh a arborat o splendidă pereche de, mănuşi roşii de mătase. O pereche de mănuşi roşii se sprijineau încrucişate pe toiagul arhieresc. Prelat pravoslavnic cu mănuşi roşii? Nu am mai auzit, fii este o aberaţie. Ştim că portul preoţilor ardeleni a suferit tot felul de schimbări sub influenţa apusului catolic de o parte, a nordului protestant de alta. Roşul învrăştează astfel, prin abuz şi prin lipsă de înţelegere pentru frumuseţea şi adâncă semnificaţie simbolică a hainei bizantine, îmbrăcămintea fraţilor noştri preoţi din Ardeal. Dar ca însuş Părintele Patriarh şef suprem al ortodoxiei româneşti, şi de bună seamă astăzi, prin împrejurări mai mult decât prin meritele noastre proprii, cel dintâiu dintre patriarhii pravoslavnici, să arboreze mănuşa roşie cardinalifapt şi trist, — trist de ţi se sfâşie inima. Nu numai din pricina caracterului blasfematoriu şi apostat, împotriva linei tradiţii pe care nimeni nu are dreptul să o ignoreze sau să o insulte, desconsiderând-o. Ci, mai ales, şi din pricina situaţiei pe care un asemenea gest ne-o creiasă în lumea creştină. Să spunem că şi negrii doară umblă, în pielea goală, dar cu guler scrobit şi ţilindru pe cap? E prea puţin! Mănuşile roşii trase pe mână de un prelat ortodox — când e şi cap suprem al bisericei — însemnează mărturisirea categorică a inferiorităţii noastre recunoscute în deplină umilinţă stingherită, de noi înşine. Ne-a orbit strălucirea lumească a apusului catolic, şi maimuţărim. Uitând că acolo toate lucrurile acestea îşi au rosturile şi semnifiţia lor precisă peste care nu se poate irsss, dar case »k» »u so »sote generaliza. Aţi auzit, creştini pravoslavnici! Părintele Patriarh are mănuşi de mătase roşie! Nu ne mai ajunge concentrata noastră sobrietate bizantină, stilul pur al răsăritului, emoţionant în simplitatea lui hieratică. Nu ne mai ajunge, pentru că nu-l mai înţelegem. Şi astfel, din ignorarea tradiţiei noastre, element constitutiv al trupului mistic al lui Christos, din lipsa noastră de mândrie ortodoxă, din mentalitatea noastră de barbari şi de robi cari uităm că există o civilizaţie şi o cultură a răsăritului — mai strălucită, mai adâncă şi mai răscolitoare de suflete decât cealaltă — ai cărei moştenitori suntem, vine stricarea cea mare în biserică. O ştiam, şi eram îndureraţi. Dar ca însuş şeful bisericei să depună mărturie de dependenţă faţă de apus, — iată o durere pe care ne o credeam cruţată. Mai e ceva în paharul amărăciunilor? Nae Ionescu LA O ANIVERSARE TRISTA Dupătoi ani de la moartea celui care a fost Ion Brătianu, nu avem nimic de schimbat în ceea ce am spus despre el la trecerea lui din această viaţă. A fost, fără îndoială o puternică şi o excepţională personalitate, un om care şi-a iubit ţara cu o iubire tare şi aspră, fără emoţiunea care iţi pleacă genunchiul, fără umilinţa care iţi tremură glasul, fără exaltarea care te halucinează. Şi-a iubit-o aşa cum un stăpân işi iubeşte moşia şi robii cari o spintecă pentru a o rodis cu străjnicie, şi cu un fel de geletie tare şi brutală. A făcut un emoţionant efort ca să o cunoască, dar nu a isbutit. Pentru că singură dragostea umilă aduce înţelegerea; şi el nu a avut-o. Nu l-a cunoscut niciodată legile. Dar şi-a ştiut legea lui. Din care voinţa lui năporaznică a vrut să facă legea noastră a tuturor. A clădit şi a închegat. Din* după voia lui, după închipuirea lui. Numai arareori voinţa lui a găsit drumul adevărului. Şi de aceea nu tot ceea ce a clădit rămâne. Şi in primul rând nu rămâne partidul liberal. Căci nu i-a fost numai şef, ci mai mul decât atâta ,voinţa care a ţinut în viaţa un organism politic perimat. Pentru că nu numai in criză de şefie se sbate partidul acesta astazi. Atâta autoritate şi pricepere câtă a avut Dumitru Sturdza, are de bună seamă şi d. Vintilă Brătianu. Sunt însă altele vremurile. Ion Brătianu singur a fost in stare să-l galvanizeze. Şi să ţină sub stăpânirea lui ţara. Partidul trebue să-l deplângă. Ţara ? Ţara ii e fără îndoială recunoscătoare pentru tot binele pe care i l-a făcut. Şi i-a făcut mult bine. Dar nu-şi mai aduce aminte de el decât în clipele în care îşi simte nevoia de a fi brutalizată. Ca despre orice stăpân prea puternic care nu a ştiut să ne câştige sufletele — oricât bine ne-ar fi făcut — ne amintim astăzi de el cu un sentiment de respectuoasă înfiorare. 1 ION I. C. BRATIANU REALITATEA FISCALA • • Sânt de acord cu vrăjmaşii şi poate chiar cu mulţi prieteni ai regimului, guvernul Maniu este cel mai slab, mai incoherent, mai dezordonat de pe lumel După minunea fecioarei din Cernăuţi a cărei prezenţă ridică mesele, scaunele, paharele în tavan, faptul că se menţine încă în fruntea trebilor publice, alcătuieşte o a doua minune!. Nevrednici între nevrednici sântem vizitaţi de miracole şi România Mare a devenit a doua Thebaidă a deşertului!.. Cum, după cunoscutele incidente cari au întovărăşit complectarea regenţei, după intrigile lui Stere, după fricţiunile dintre naţionali şi ţărănişti, după burzuluelcl© car au marcat alegerea biuroului Camerei, după moţiunea d-lui Silviu Dragomir, guvernul acesta mai trăieşte? Trăieşte şi va mai trăi multă vreme, fiindcă raţiunea rezistenţii sale este una nesdruncinabilă şi precisă, operantă pe deasupra tuturor vicisitudinilor politice şi a contingenţelor cotidiane. Aceasta este: regenerarea finanţelor publice-Ceea ce s-a realizat în câteva luni de zile numai, este formidabil- Judecaţi singuri, la începutul lunei August, încasările generale ale Statului nu depăşeau câteva nenorocite sute de mii de lei. Azi ele oscilează între O SUTA CINCI ZECI şi DOUA SUTE DE MILIOANE eil nie. Numai în ce priveşte Capitala, progresia încasărilor a mers într’o ascendenţă vertiginoasă — azi s’a fixat în jurul sumei de 20 MILIOANE eiluie. Vă aduceţi aminte de zilele tragice ale tezaurului sub regimul Brătianu? Biurourile casieriei publice încuiate pe dinăuntru, interminabila coadă a posesorilor de ordonanţe de plată până’n Calea Victoriei , penuria desnădăjduită a Administraţiilor financiare, funcţionarii neplătiţi, cunosc cazuri de comandanţi de corpuri din provincie cari se împrumutau pe poliţă la băncii, ca să achite soldele ofiţerilor- Ministrul de finanţe cerşind acompturi ,peste acompturi Băncii Naţionale i-au înfundatulu-şi mâinele până ’n coate în depozitele Casei de depuneri şi de Consemnaţiuni — o anarhie, o mizerie neinchipuite. Statul falimentar, care nu-şi mai onora semnătura şi nu-şi mai respecta obligaţiunile. Miliardele cuvenite fiscului se scurgeau prin mii de găuiţi, se furişau în mii de buzunare. Gestiunea tâlharului Christu Simionescu a adus România Mare la doi paşi de perie, aceasta nu e nici o exagerare. Un aparat fiscal deviat de la misiunea lui prin teroare sau prin corupţiune, o marfie de bandiţi reglementând frauda, acordând scutiri, rectificări, păsuiri tarifare după o proporţionalitate dinainte fixată a şperţului. Vreţi o dovadă de batjocura şi ruşinea finanţelor publice româneşti în ultimii ani? S’a dovedit că quantumul impozitelor datorate fiscului şi neîncasate ating recordul de... TREI MILIARDEI. Dacă adăugăm la acestea miliardele sustrase în complicitatea bandei de la Finanţe, mai e locul să ne mirăm că budgetul general al Statului se solda cu un deficit de cinci sau şease miliarde? Azi lucrurile s’au schimbat in câteva luni. Asistăm la o însănătoşire uluitoare a finanţelor publiceMecanismul fiscal a fost statornicit pe baze nesdruncinabile, personalul de percepere şi de impunere a fost triat cu scrupulozitate, sumele datorate statului afinează în casele publice, ordonanţele se aschită la vedere, funcţionarii — lucru neauzit — îşi primesc lefurile la întâi ale fiecărei luni, cupoanele datoriei publice interne şi externe se onorează la termen şi stabilizarea — cheia de boltă a întregului nostru edificiu financiar şi economie — este definitiv asigurată. Budgetul anului în curs se va solda fără nici un deficit. Vă daţi seama ce început de confienţă ce câştig de prestigiu înseamnă aceasta în ochii finanţei internaţionale? Iată ceea ce mai curând decât toate invitaţiunile, injoncţiunile şivăicărelele ne va aduce atât de dorită şi mereu amânata colaborare a capitalului străin. Aceasta este realitatea fiscală care domină în momentul de faţă întreaga noastră viaţă de stat o datorăm destoinicii, clarviziunii şi probităţii miniştrilor de finanţe ai cabinetului Maniu la cari trebuie să adăugăm priceperea admirabilului teennician care este secretarul general de azi d. Constantin Teianu, covârşitoarea sa putere de muncă, intransigenţa şi autoritatea sa moralăAm fost singurii cari am dus împotriva sistemului mizerabil întronat la finanţe şi patronat de Christa Simionescu, o campanie violentă şi documentată — încurajările, denunţurile, revelaţiunile primite din toate părţile, ne-au întărit în convingerea şi indignarea noastră. A fost o salutară operă de ecarisaj public pe care ziarul nostru a întreprins-o. Cei ce ne-au bănuit poate de pasiune sau părtinire, să compare eeace a fost ieri cu eeace este azi. Şi cum n’am menajat infamilor, invectivele, socotim că se cuvine să nu precupeţim celor merituoşi elogiile noastre. Este mai totdeauna unica recompensă a celor ce-şi pun inteligenţă, suflet, sănătate, în slujba binelui obştesc- Alexandru Kiriţescu CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Soliştii concertelor fiilarmonicei. „Cavalerul rozelor“ la Opera Romana.—c=iX=j— Ultimul simfonic, al şaselea din actuala stagiune şi de sub avântata conducere a maestrului George Georgescu, a prilejuit apariţia pe podiul Ateneului, ca solistă, a foarte tinerei pianiste Maria Fotino. Făcând parte dintr'o familie de muzicanţi , tatăl pianistei este profesor de trombon la Conservatorul din Bucureşti, iar mama reputată pedagogă a pianului, una din surorile concertistei de Duminica trecută este profesoară de pian la conservatorul din Cluj, iar fratele violoncelist de talent deosebit, făcând actualmente studi de perfecţionare la Berlin.Maria Fotino este elevă strălucită a eminentei profesoare Florica Muzicescu de la Conservatorul din Bucureşti. Asupra rezultatelor obţinute de Maria Fotino la cursurile de Conservator, am avut de altfel ocaziunea să ne exprimăm — şi în termeni destul de elogioşi — chiar în iunie trecut, în dările de seamă asupra producţiunilor de fine de an ale Conservatorului local. Nu este deci, socotim, necesar să reedităm elogiile cuvenite atât împătimitei râvne didactice a d-rei Florica Muzicescu, cât şi dispoziţiunilor şi stăruinţei la studiu a tinerei pianiste. Desigur, chiar în absolut considerând lucrurile, peste circumstanţele de vârstă şi de recentă finire a învăţăturii oficiale, Maria Fotino arată manifeste posibilităţi de devenire, care-i impun tot atât de severe studii de teehnică şi mai ales de mai departe iniţiere în tainele muzicii Influenţa puternică a profesoarei întrevăzându-se de astădată atât de strâns unită şi destul de închegată în mica personalitate ce se pronunţă, dovedeşte capacitatea de asimilare a tinerei pianiste, dar nu mai puţin reclamă perseverenta grije a studiului pentru descoperirea şi afirmarea cât mai proeminentă a propriilor şi caracteristicelor trăsături ce vor alcătui personalitatea virtuoasei pianiste ce ni se anunţă în fericitul debut al Măriei Fotino. Apariţia tinerei pianiste ca solistă a Concertelor simfonice organizate de «Filarmonica», precum şi succesul obţinut, ne obligă să ne oprim asupra celorlalte angajamente şi apariţii ca solişti ale aceloraşi simfonice. Nu vom considera decât ca excepţională, apariţia maestrului George Enescu, ca solist al celui de al doilea simfonic, alături de pianista Muza Ghermani — Clomac. Dar îi vom socoti pe ceilalţi, pe cei streini, aduşi de peste graniţe. Magda Tagliafero, Henri Marteau, Robert Soetens, — Magda Tagliafero, femeie frumoasă care... mai cântă și la piano, rari părți bune, luminoase, într'un noian de uitări, ca amintirile vagi, dintr’un trecut îndepărtat, Henri Marieau, după angajament, împiedicat de a se produce sub cuvânt că... trebue menajat prestigiul virtuosului de altă dată, Robert Soetens, băiat de treabă şi sârguitor, care poate face serioasă concurenţă absolvenţilor de conservator, dar atât!... Şi aşa mai departe- iată, cu bunăvoinţă, titluri pentru angajamentele de solişti de până aci. Dar, cu tot atâta bunăvoinţă, trebue să constatăm că titlurile acestea nu sunt de natură a se impune drept criterii pentru selecţionarea soliştilor pentru «Filarmonica» noastră. Nici în centrele de pe unde aceşti solişti sunt poftiţi, numele lor nu sunt cele mai proeminente în viaţa muzicală locală. Şi este cu atât mai discutabilă apariţia lor în cadrul concertelor «Filarmonicii», cu cât nici chiar (?) la noi, în viaţa noastră muzicală, exhibiţiile lor nu isbutesc să ridice decât comparaţii desavantajoase cu ceia ce avem ca artişti autohtoni, sau să dea prilej la discuţiuni, în tot cazul defăimătoare pentru prestigiul nostru, cum este cazul prof. Marteam Relevăm acest sistem şi stăruim asupra lui, întrucât el prelungeşte şi în faptul prezent şi în consecinţele pentru viitor, vechea mentalitate, tristul păcat al xenomaniei muzicale, de care suferă întreaga noastră mişcare muzicală în vremea când în aproape toate domeniile activităţii noastre culturale, privirea obiectivă, înţelegerea şi distingerea valorilor devin criteriul curent întrebuinţat în discernământ, peste consideraţiunile etnice sau politice, în viaţa muzicală persistăm în eroarea de a amăgi publicul cu nume streine, care de cele mai multe ori însemnează decepţii. Şi-apoi chiar dacă e vorba de debuturi nesigure, de ce să le înlesnim streinilor să le facă. Nu avem noi atâtea talente a căror faimă se poartă din gură în gură, fără a fi putut măcar odată să şi-o probeze în public, într’o seră de concert! De ce să nu înlesnim alor noştri această posibilitate? Dar când avem siguranţa atâtor virtuoşi, atâtor personalităţi marcante, atâtor profesori de seamă răspândiţi pe la diferitele catedre de la Conservatoarele din ţară! La aceştia ar trebui in primul rând apelat şi lor să le fie încredinţată răspunderea de a se prezenta ca solişti ai Simfonicelor. Nu însemnează că trebue să închidem graniţele pentru artiştii din afară. Doamne fereşte! Cine n’a fost entusiasmat de Kreisler, Cortot, Casals, Borowsky? Şi cine cutează a susţine că n’are nimic de învăţat dela ei sau n’a simţit o putere nouă animând opera de artă muzicală ce se interpretează? Bine ’nţeles, nu vorbim de aceştia. Voi(Continuare în vas- Ha) m Solidaritatea dăscălească Prefaţă la congresul profesorilor secundari * v - —=•£=·— Din nou zarvă în lumea dascăuilor. Audienţe, vizite, şedinţe la cere şi asociaţii, comunicate la gazete, retrăim din nou vremea memorabilă a zarvei de acum 6 ani de zile, sfârşită aşa de lamentabil cu avortata cestiune a demisiilor în bloc şi cu declaraţiile de sinistră aducere ,aminte ale ministrului instrucţiunii de pe atunci, d. dr. C. Angelesen Pentrucă oricât d© mult s’ar cunoaşte acele lucruri, nu ne putem sustrage rememorării lor, acum când din nou apele calme ale discălimii prind să se frământe în bine crescută lor albie tradiţională. Şi nu ne putem sustrage, ba chiar se impune să ne aducem aminte, pentru că faptele de atunci au pus în evidenţă stări de spirit, dintr’o parte şi dintr’alta, deopotrivă de valabile şi astăzi. S’a făcut, cu alte cuvinte, cu prilejul acela, dovada definitivă a ce înseamnă lipsa de solidaritate a corpului dăscălesc, pricină de temeiu, ca în ordinea tuturor mişcărilor de masse, dealtminteri, a nereuşitei revendicărilor, oricât de juste. Am mai adaoga, că tot atunci s’a dovedit ce puţin lucru înseamnă promisiunea solemnă a unui ministru de instrucţie, cât de uşor este el dispus să se bată cu pumnii în piept şi să-şi lege soarta portofoliului de reuşita unor revendicări pe care e obligat să le patroneze în calitatea lui de mare maestru al dăscălimii — am mai adauga şi aceasta, dacă, prin definiţie, n’am şti ce înseamnă un ministru, de cât de puţină autonomie se bucură dânsul, şi cum promisiunile fac parte din arsenalul omului politic, din capitalul lui de iresponsabilitate. Dacă ministrul de atunci nu poate roşi la gândul că nu şi-a respectat angajamentul, nu tot astfel se poate spune despre lipsa de solidaritate a profesorilor secundari. Ei se datoreşte eşecul acelei mişcări de acum 6 ani de zile, începută sub aşa de promiţătoare auspicii şi tot ei şi vitregia, chiar ostilitatea şi dispreţul, am zice, cu care au fost trataţi dascălii, de toate regimurile, de după aceia. Aşa se explică pentru ce legea armonizării salariilor concepută de subsecretarul de stat Manoilescu a dezavantajat aşa de flagrant pe dascăli, aşezându-i într-o treaptă inferioară celei ce li se cuvenea şi tot aşa se explică pentru ce chiar acest coeficient nu li s’a aplicat şi gradaţiilor, cu toate că nu există măsură mai arbitrară, dar şi mai absurdă ca aceea care a despicat gradaţia din salariu, când ele fac corp, când gradaţia nu este altceva decât echivalentul salariului unei avansări. Şi tot aici explicaţia atitudinei vistiernicului de astăzi, el însuşi profesor, trăind evident nu din catedră, atitudine aşa de aidoma aceleia a tuturor vistiernicilor, oricum s’ar numi şi oricăror partide ar aparţine. Eu chiar judecând drept, mărturisiţi şi d-voastră, că vina nu e nicidecum a excelenţelor, fie că promit şi nu-şi ţin cuvântul, fie că nici nu se gândesc să promită, fie că, dimpotrivă, declară hotărât să continue călcarea de lege, după care profesorii, cu deosebire de toţi ceilalţi salariaţi, fac excepţie de la aplicarea legii de armonizare a salariilor. Restul, că nu sunt bani, că ţara e în pragul falimentului, că stabilizarea.. etc. etc. sunt fleacuri. Să zicem că satisfacerea pensionarilor unguri este un act de justiţie. El este totuşi unul de justiţie sentimentală. Ori, dacă s’au găsit bani pentru acte de filantropie, cu atât mai mult se cuvine să se găsească pentru respectarea legii. Cum so face totuşi, că acest guvern de legalitate preferă să calce legea, în ciuda celei mai clare evidenţe. Explicaţia stă în convingerea că solidaritatea profesională a dascălilor e o simplă iluzie. Aceste lucruri trebuiau amintite, ele trebuesc repetate pentru ca congresul ce se anunţă în Decembrie să aducă mai mult decât o simplă mobilizare de faţadă. Dacă este ca totul să se reducă la o demonstraţie, mai mult sau mai puţin impresionantă, o putem spune de pe acum, totul va fi fost trudă zadarnică. Nu vorbe sau nu numai vorbe. Rezoluţii, hotărâre, fapte. Pot trece dascălii la ele . Pot ei declara, spre pildă, o grevă ! Dacă da, victoria e asigurată. Dacă nu, şi dacă şi astăzi li se sgârceşte pielea numai la auzul ăstor cuvinte e preferabil să nu se deranjeze. De unde obligaţia comitetelor de organizare: Să propovăduiască din timp spiritul de luptă şi sacrificiu. Perpessidiis COLECTiON/MHIL DE URECHI Maniile bântuie cât şi epidemiile. Sunt manii primejdioase, ridicole, neîngăduite precum sunt manii permise de coduri şi de proverbiala bunăvoinţă a oamenilor. Unele manii au devenit însă atât de uzuale că nu mai supără pe nimeni. Colecţionarii maniaci sunt bărbaţi oneşti şi respectabili, mania lor înţeleasă, lăudată de semeni. Anumite manii subţiri, devin, prin tradiţie, virtuţi. Virtute este — nu-i aşa — mania de a colecţiona, pânze, statui şi timbre poştale. De aceia, unui om, conform acestui uz, i se iartă să-şi împodobească, pereţii locuinţei cu tablouri strident colorate ; dar nu i s’ar ierta unui domn tot atât da distins — colecţionar de patefoane — să pună toate patefoanele să-i cânte simultan. Ar înnebuni şi domnia-sa colecţionarul şi ar înnebuni şi paşnicii săi vecini. Dar nu numai din această pricină nu este permisă mania căutatului la mai multe patefoane deodată, ci şi din alte pricini încă neformulate. Sunt manii fraguţe, cari împodobesc o fiinţă ca o bijuterie, sunt altele, dimpotrivă desgustătoare. Pentru mentalitatea noastră europeană, de pildă, mania colecţionarului de urechi american este desgustătoare Jim Bimbo, fruntaş între ţigani, contractase în lunga sa activitate — ca să zicem aşa — de bandit mania de a colecţiona urechi. Şi să vedeţi cum, fiind încă adolescent a fost trimis să pască mânjii tribului. Pe toloacă a surprins un yankeu adormit și beat. I-a furat două tabachere de wisky, SO dolari iar drept răsplată l-a omorât. Întors la șatră, a povestit țiganilor c’a omorât un alb. N’a fost crezut. Deaceia Jim Bimbo, s’a decis, ca s'aibă dovada crimei să conserve drept trofeu câte o ureche a victimei. In felul acesta, la vârsta de 10 de ani, avea o colecţie de 300 urechi, adica 600 victime. Si graţie acestui amănunt Jim Bimbo e astăzi groaza ţinutului Omaha, graţie reclamei gratuite din presa mondială este celebru pe toate continentele. Jim Bimbo e un om norocos. El colecţiona urechi. La noi, mulţi «mişcă din urechi» şi nu devin niciodată celebri! N’au fantezie, domnule.’ I. cg. -------ooxxxoo------