Cuventul, noiembrie 1929 (Anul 5, nr. 1628-1657)

1929-11-25 / nr. 1652

AVUL AL V-lea.­­ No. 1652 KtüACIIA !>l AUMINISTKAIIA București, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul 111. n. . I L/1„ I o’/u/lu REDACj'la TeLEFON­­ 378'­­, ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURIU $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agențiile de publicitate Săptămâna ----•S3bQ=3»-—-—• Importanta problemă a regimului, dacă d. Pelivan sau «domnul Moş Codreanu» trebue să fie vicepreşe­dinte al Cai­erii s’a soluţionat mai uşor decât ar fi putut spera cea mai optimistă Naţiune. In cea de-a opta zi ca întrunirii camerelor în pesiune ordinară, care este ordinară pentru că aşa o numeşte constituţia --reprezentanţii liber eşiţi ai­­ţarii din acea nobilă încordare a forţelor Naţiei descătuţate de-acum un­­an, într’o sim­i­ură şi eroică pornire au scos’o la căpătâi: d. Pelivan a fost doborît cu «d­amele rău mirositoare» ale d-lui Codreanu. Căci aşa se pu­sese problema: că d. Codreanu nu poate fi vicepreşedinte pentru că are «cisme rău mirositoare». Profundă eroare într’un parla­ment democratic şi absurdă preten­ţie, în general. (Că doar nici ghe­tele d-lui Pelivan n’ar mirosi chiar a «Heur’e bleue» sau «Mitsouko» sau «Ambre antique», şi nici măcar a «eau de cologne­, russe». (Cred chiar că nici încălţămintea d-lui Coty, când se duca la Parlament nu e parfumată).­ ­ Un lucru e însă ciudat: că toate problemele mari ale guvernării se rezolvă cu picioarele. Remanierea a fost în funcţie de ghete cu gumi­lastic; alegerea de la vicepreşedin­­ţie s’a învârtit în jurul cismelor d-lui Codreanu. Desigur că precum­păni­rea picioarelor mărturiseşte pentru triumful democraţiei. Dar cea scăd­iată în adevăr nu nu mai puţin este o revoluţie chiar EXTRAORDINAR, în sânul ei înşişi. Căci până acum la spunea că democraţia sufragiu­lui universal a creat o aristocraţie a plămânilor. Să fi creat regimul nostru democratic o aristocraţie a picioarelor ! la orice caz, e necesar pentru Is­torie să se ştie că principiul nu s’a impus nici prin forţa lui, nici fără rezistenţă reacţiona­rilor, căci a fost nevoe, şi pentru impunerea d-lui Halippa şi pentru alegerea d-lui Codreanu, ca d. Stere, părintele a­­cestei neodemocraţii, să ameninţe că se va rupe de majoritate şi (du­pă spusele celor bine informaţi) ea va face să reapară «Lumina»... • Dar cea mai mare problemă ce se pune guvernului în campania poli­tică actuală, mai grea ca soluțio­narea celorlalte ce s’au pus și se vor mai pune p­e încheerea contrac­tului d-lui Vidrighin, directorul general C. F. R Contractul apaai» cars -J. Cafenea a făcut importanta decla­raţie că «va fi cunoscut când va fi semnat» — ceea ce constitue pe trei sferturi rezolvarea chestiunei — e central cam­paniei liberale; «con­tractul r­­euninin contractul e imo­ral»; «contractul e... neconstituţio­­nal». Mâine vom afla că el ameninţă siguranţa graniţei de Vest şi pacea la Nistru; poimâne, că din cauza d-lui Vidrighin vom pierde şi Ca­­drilatorul. Doamne fereşte! — ce nu se poate întâmpla din cauza con­tractului d-lui Vidrighin! ...O simplă campanie de opoziţie ca oricare alta. Căci, de fapt nu plăteşte Statul mai mult pe d. Vi­­drigh­in decât la plătit, fara con­tract, pe d. Tancred Constantine­­scu... Deosebirea e doar în formă: d. Vidrighin vrea să ia cele câteva milioane cu contract... propriu, ceea ce constitue, desigur o inova­ţie faţă de tradiţie... Desperaţi de-a obţine cu ajutorul oamenilor răsturnarea guvernului Maniu, d. Vintilă Brătianu şi gene­ral Averescu au recurs la... Dum­ne­­zeu. S’au transportat cu toţii, şefi şi stat major la Cameră. (Nu e vor­ba de­ o deghizată reintrare în Par­lament, ci de amestecul dumnealor în congresul naţional bisericesc). Şi s’au pus sforarii poliţiei mai meşteri decât le frère Regimental al lui Anatole France care tenta pe slujitorii Domnului cu ştiinţa, să încurce pa Patriarhul Regent cu politica. B­ulgerile Domnului au fost chemate din înaltul cupolei sub care a răsunat pentru prima oar­ă corul seminarului în locul «co­rului barbar», asupra guvernului Maniu, considerat tot pentru pri­ma oară de opoziţie, ca... unit. Dar tocmai când Regentul ca Pa­triarh, era să sucombe tentaţiunei politice, Patriarhul ca Regent şi-a revenit... Şi şi-a rectificat discursul fulminant rostit , aplausele orto­doxe ale d-lor Vintilă Brătianu, ge­neral Averescu, Goga, Duca şi cei­lalţi creştini opozanţi şi tipărit cu litere groase umflate de speranţe în cele două oficioase liberal şi a­­versecan, devenite monitoare orto­doxe în aşteptarea crizei politice­ După apelul la masse, eşuat, şi apelul la Dumnezeu­,, Titu Devechi Dumineca Ne-a fost dat deci să o vedem şi de asta. La deschiderea Parlament­ului Părintele Patriarh a arborat o splendidă pereche de­, mănuşi ro­şii de mătase. O pereche de mănuşi roşii se sprijineau încrucişate pe toiagul arhieresc. Prelat pravoslavnic cu mănuşi ro­şii? Nu am mai auzit, fii este o abe­raţie. Ştim că portul preoţilor arde­leni a suferit tot felul de schimbări sub influenţa apusului catolic de o parte, a nordului protestant de alta. Roşul învrăştează astfel, prin abuz şi prin lipsă de înţelegere pentru frumuseţea şi adâncă semnificaţie simbolică a hainei bizantine, îmbră­cămintea fraţilor noştri preoţi din Ardeal. Dar ca însuş Părintele Patriarh şef suprem al ortodoxiei româneşti, şi de bună seamă astăzi, prin îm­prejurări mai mult decât prin me­ritele noastre proprii, cel dintâiu dintre patriarhii pravoslavnici, să arboreze mănuşa roşie cardinali­fapt şi trist, — trist de ţi se sfâşie inima. Nu numai din pricina caracteru­lui blasfematoriu şi apostat, împo­triva linei tradiţii pe care nimeni nu are dreptul să o ignoreze sau să o insulte, desconsiderând-o. Ci, mai ales, şi din pricina situaţiei pe care un asemenea gest ne-o creiasă în lumea creştină. Să spunem că şi negrii doară um­blă, în pielea goală, dar cu guler scrobit şi ţilindru pe cap? E prea puţin! Mănuşile roşii trase pe mână de un prelat ortodox — când e şi cap suprem al bisericei — însem­nează mărturisirea categorică a in­feriorităţii noastre recunoscute în deplină umilinţă stingherită, de noi înşi­ne. Ne-a orbit strălucirea lumească a apusului catolic, şi maimuţărim. Uitând că acolo toate lucrurile a­­cestea îşi au rosturile şi semnifi­­ţia lor precisă peste care nu se poa­te irss­s, dar case »k» »u so »sote generaliza. Aţi auzit, creştini pravoslavnici! Părintele Patriarh are mănuşi de mătase roşie! Nu ne mai ajunge concentrata noastră sobrietate bi­zantină, stilul pur al răsăritului, e­­moţionant în simplitatea lui hiera­tică. Nu ne mai ajunge, pentru că nu-l mai înţelegem. Şi astfel, din ignorarea tradiţiei noastre, element constitutiv al tru­pului mistic al lui Christos, din lipsa noastră de mândrie ortodoxă, din mentalitatea noastră de barba­ri şi de robi cari uităm că există o civilizaţie şi o cultură a răsăritu­lui — mai strălucită, mai adâncă şi mai răscolitoare de suflete decât cealaltă — ai cărei moştenitori sun­tem, vine stricarea cea mare în bi­serică. O ştiam, şi eram îndureraţi. Dar ca însuş şeful bisericei să depună mărturie de dependenţă faţă de a­­pus, — iată o durere pe care ne o credeam cruţată. Mai e ceva în pa­harul amărăciunilor? Nae Ionescu LA O ANIVERSARE TRISTA După­­toi ani de la moar­­tea celui care a fost Ion Brătianu, nu avem nimic de schimbat în ceea ce am spus despre el la trecerea lui din această viaţă. A fost, fără îndoială o puter­nică şi o excepţională per­sonalitate, un om care şi-a iubit ţara cu o iubire tare şi aspră, fără emoţiunea care iţi pleacă genunchiul, fără umilinţa care iţi tre­mură glasul, fără exalta­rea care te halucinează. Şi-a iubit-o aşa cum un stăpân işi iubeşte moşia şi robii cari o spintecă pen­tru a o rodis cu străjnicie, şi cu un fel de geletie tare şi brutală. A făcut un emoţionant efort ca să o cunoască, dar nu a isbutit. Pentru că sin­gură dragostea umilă adu­ce înţelegerea; şi el nu a avut-o. Nu l-a cunoscut nici­odată legile. Dar şi-a ştiut legea lui. Din care voinţa lui năpora­znică a vrut să facă legea noastră a tutu­ror. A clădit şi a închegat. Din* după voia lui, după în­chipuirea lui. Numai arare­ori voinţa lui a găsit dru­mul adevărului. Şi de a­ceea nu tot ceea ce a clă­dit rămâne. Şi in primul rând nu rămâne partidul liberal. Căci nu i-a fost nu­mai şef, ci mai mul decât atâta ,voinţa care a ţinut în viaţa un organism poli­tic perimat. Pentru că nu numai in criză de şefie se sbate partidul acesta asta­zi. Atâta autoritate şi pri­cepere câtă a avut Dumi­tru Sturdza, are de bună­ seamă şi d. Vintilă Brătia­nu. Sunt însă altele vre­murile. Ion Brătianu singur a fost in stare să-l gal­van­i­­zeze. Şi să ţină sub stăpâ­nirea lui ţara. Partidul tre­bue să-l deplângă. Ţara ? Ţara ii e fără în­doială recunoscătoare pen­tru tot binele pe care i l-a făcut. Şi i-a făcut mult bine. Dar nu-şi mai aduce aminte de el de­cât în cli­pele în care îşi simte ne­voia de a fi brutalizată. Ca despre orice stăpân prea puternic care nu a ştiut să ne câştige suflete­le — oricât bine ne-ar fi făcut — ne amintim astăzi de el cu un sentiment de respectuoasă înfiorare. 1 ION I. C. BRATIANU REALITATEA FISCALA • • Sânt de acord cu vrăjmaşii şi poate chiar cu mulţi prieteni ai re­gimului, guvernul Maniu este cel mai slab, mai incoherent, mai de­zordonat de pe lumel După minunea fecioarei din Cer­năuţi a cărei prezenţă ridică me­sele, scaunele, paharele în tavan, faptul că se menţine încă în frun­tea trebilor publice, alcătuieşte o a doua minune!­. Nevrednici între ne­vrednici sân­tem vizitaţi de mira­cole şi România­ Mare a devenit a doua Th­ebaidă a deşertului!.. Cum, după cunoscutele incidente cari au întovărăşit complectarea regenţei, după intrigile lui Stere, după fricţiunile dintre naţionali şi ţărănişti, după burzuluelcl© car­ au marcat alegerea biuroului Camerei, după moţiunea d-lui Silviu Drago­­mir, guvernul acesta mai trăieşte? Trăieşte şi va mai trăi multă vreme, fiindcă raţiunea rezistenţii sale este una nesdruncinabilă şi precisă, operantă pe deasupra tu­turor vicisitudinilor politice şi a contingenţelor cotidiane. Aceasta este: regenerarea finan­ţelor publice-Ceea ce s-a realizat în câteva luni de zile numai, este formidabil- Ju­decaţi singuri, la începutul lunei August, încasările generale ale Sta­tului nu depăşeau câteva nenoro­cite sute de mii de lei. Azi ele osci­lează între O SUTA CINCI ZECI şi DOUA SUTE DE MILIOANE eil nie. Numai în ce priveşte Capi­tala, progresia încasărilor a mers într’o ascendenţă vertiginoasă — azi s’a fixat în jurul sumei de 20 MI­LIOANE eiluie. Vă aduceţi aminte de zilele tra­gice ale tezaurului sub regimul Brătianu? Biurourile casieriei pu­blice încuiate pe dinăuntru, inter­minabila coadă a posesorilor de or­donanţe de plată până’n Calea Vic­toriei , penuria desnădăjduită a Administraţiilor financiare, func­ţionarii neplătiţi,­­ cunosc cazuri de comandanţi de corpuri din pro­vincie cari se împrumutau pe po­liţă la băncii, ca să achite soldele ofiţerilor- Ministrul de finanţe cer­şind acompturi ,peste acom­pturi Băncii Naţionale i-au înfundatulu-şi mâinele până ’n coate în depozitele Casei de depuneri şi de Consemna­ţiuni — o anarhie, o mizerie nein­chipuite. Statul falimentar, care nu-şi mai onora semnătura şi nu-şi mai respecta obligaţiunile. Miliardele cuvenite fiscului se scurgeau prin mii de găuiţi, se furi­şau în mii de buzunare. Gestiunea tâlharului Christu Simionescu a adus România­ Mare la doi paşi de perie, aceasta nu e nici o exage­rare. Un aparat fiscal deviat de la misiunea lui prin teroare sau prin corupţiune, o marfie de bandiţi re­glementând frauda, acordând scu­tiri, rectificări, păsuiri tarifare după o proporţionalitate dinainte fixată a şperţului. Vreţi o dovadă de batjocura şi ruşinea finanţelor publice româ­neşti în ultimii ani? S’a dovedit că quantumul impozitelor datorate fiscului şi neîncasate ating recordul de... TREI MILIARDEI.­ Dacă a­­dăugăm­ la acestea miliardele sus­trase în complicitatea bandei de la Finanţe, mai e locul să ne mirăm că budgetul general al Statului se solda cu un deficit de cinci sau şease miliarde? Azi lucrurile s’au schimbat in câteva luni. Asistăm la o însănăto­şire uluitoare a finanţelor publice­­Mecanismul fiscal a fost statornicit pe baze nesdruncinabile, persona­lul de percepere şi de impunere a fost triat cu scrupulozitate, sume­le datorate statului afinează în casele publice, ordonanţele se as­chită la vedere, funcţionarii — lu­cru neauzit — îşi primesc lefurile la întâi ale fiecărei luni, cupoanele datoriei publice interne şi externe se onorează la termen şi stabiliza­rea — cheia de boltă a întregului nostru edificiu financiar şi econo­mie — este definitiv asigurată. Budgetul anului în curs se va solda fără nici un deficit. Vă daţi seam­a ce început de confienţă ce câştig de prestigiu înseamnă acea­sta în ochii finanţei internaţionale? Iată ceea ce mai curând decât toate invitaţiunile, injoncţiunile şi­­văi­­cărelele ne va aduce atât de dorită şi mereu amânata colaborare a ca­pitalului străin. Aceasta este realitatea fiscală care domină în momentul de faţă întreaga noastră viaţă de stat o datorăm destoinicii, clar­viziunii şi probităţii miniştrilor de finanţe ai cabinetului Maniu la cari trebuie să adăugăm priceperea admirabi­lului teennician care este secreta­rul general de azi d. Constantin Te­­ianu, covârşitoarea sa putere de muncă, intransigenţa şi autoritatea sa morală­Am fost singurii cari am dus îm­potriva sistemului mizerabil întro­nat la finanţe şi patronat de Chri­sta Simionescu, o campanie violentă şi documentată — încurajările, de­nunţurile, revelaţiunile primite din toate părţile, ne-au întărit în con­vingerea şi indignarea noastră. A fost o salutară operă de eca­risaj public pe care ziarul nostru a întreprins-o. Cei ce ne-au bănuit poate de pa­siune sau părtinire, să compare eeace a fost ieri cu eeace este azi. Şi cum n’am menajat infamilor, invectivele, socotim că se cuvine să nu precupeţim celor merituoşi elo­giile noastre. Este mai totdeauna unica recom­pensă a celor ce-şi pun inteligenţă, suflet, sănătate, în slujba binelui obştesc- Alexandru Kiriţescu CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Soliştii concertelor fiilarmonicei. „Ca­valerul rozelor“ la Opera Romana.­­—c=iX­=j—­ Ultimul simfonic, al şaselea din actuala stagiune şi de sub avânta­ta conducere a maestrului George Georgescu, a prilejuit apariţia pe podiul Ateneului, ca solistă, a foar­te tinerei pianiste Maria Fotino. Făcând parte dintr'o familie de muzicanţi , tatăl pianistei este profesor de trombon la Conserva­torul din Bucureşti, iar mama re­putată pedagogă a pianului, una din surorile concertistei de Dumi­nica trecută este profesoară de pian la conservatorul din Cluj, iar fra­tele violoncelist de talent deosebit, făcând actualmente studi de perfec­ţionare la Berlin.­Maria Fotino este elevă strălucită a eminentei profe­soare Florica Muzicescu de la Con­servatorul din Bucureşti. Asupra rezultatelor obţinute de Maria Fo­tino la cursurile de Conservator, am avut de altfel ocaziunea să ne exprimăm — şi în termeni destul de elogioşi — chiar în iunie trecut, în dările de seamă asupra produc­­ţiunilor de fine de an ale Conser­vatorului local. Nu este deci, soco­tim, necesar să reedităm elogiile cuvenite atât împătimitei râvne di­dactice a d-rei Florica Muzicescu, cât şi dispoziţiunilor şi stăruinţei la studiu a tinerei pianiste. Desigur, chiar în absolut considerând lu­crurile, peste circumstanţele de vârstă şi de recentă finire a învă­ţăturii oficiale, Maria Fotino arată manifeste posibilităţi de devenire, care-i impun tot atât de severe stu­dii de teehnică şi mai ales de mai departe iniţiere în tainele muzicii Influenţa puternică a profesoarei întrevăzându-se de astădată atât de strâns unită şi destul de înche­gată în mica personalitate ce se pronunţă, dovedeşte capacitatea de asimilare a tinerei pianiste, dar nu mai puţin reclamă perseverenta grije a studiului pentru descoperi­rea şi afirmarea cât mai proemi­nentă a propriilor şi caracteristice­­lor trăsături ce vor alcătui perso­nalitatea virtuoasei pianiste ce ni se anunţă în fericitul debut al Mă­riei Fotino. Apariţia tinerei pianiste ca solis­tă a Concertelor simfonice organi­zate de «Filarmonica», precum şi succesul obţinut, ne obligă să ne oprim asupra celorlalte angaja­mente şi apariţii ca solişti ale ace­loraşi simfonice. Nu vom considera decât ca excepţională, apariţia ma­estrului George Enescu, ca solist al celui de al doilea simfonic, alături de pianista Muza Ghermani — Clo­mac. Dar îi vom socoti pe ceilalţi, pe cei streini, aduşi de peste grani­ţe. Magda Tagliafero, Henri Mar­teau, Robert Soetens, — Magda Ta­gliafero, femeie frumoasă care... mai cântă și la piano, rari părți bu­ne, luminoase, într'un noian de uitări, ca amintirile vagi, dintr’un trecut îndepărtat, Henri Marieau, după angajament, împiedicat de a se produce sub cuvânt că... trebue menajat prestigiul virtuosului de altă dată, Robert Soetens, băiat de treabă şi sârguitor, care poate face serioasă concurenţă absolvenţilor de conservator, dar atât!... Şi aşa mai departe- iată, cu bunăvoinţă, titluri pentru angajamentele de so­lişti de până aci. Dar, cu tot atâta bunăvoinţă, trebue să constatăm că titlurile a­­cestea nu sunt de natură a se im­pune drept criterii pentru selecţio­narea soliştilor pentru «Filarmoni­ca» noastră. Nici în centrele de pe unde aceşti solişti sunt poftiţi, nu­mele lor nu sunt cele mai proemi­nente în viaţa muzicală locală. Şi este cu atât mai discutabilă apari­ţia lor în cadrul concertelor «Filar­monicii», cu cât nici chiar (?) la noi, în viaţa noastră muzicală, ex­hibiţiile lor nu isbutesc să ridice de­cât comparaţii desavantajoase cu ceia ce avem ca artişti autohtoni, sau să dea prilej la discuţiuni, în tot cazul defăimătoare pentru pres­tigiul nostru, cum este cazul prof. Mar­team Relevăm acest sistem şi stăruim asupra lui, întrucât el pre­lungeşte şi în faptul prezent şi în consecinţele pentru viitor, vechea mentalitate, tristul păcat al xeno­­m­aniei muzicale, de care suferă întreaga noastră mişcare muzicală în vremea când în aproape toate domeniile activităţii noastre cultu­rale, privirea obiectivă, înţelegerea şi distingerea valorilor devin crite­riul curent întrebuinţat în discer­nământ, peste consideraţi­unile et­nice sau politice, în viaţa muzicală persistăm în eroarea de a amăgi pu­blicul cu nume streine, care de cele mai multe ori însemnează decepţii. Şi-apoi­ chiar dacă e vorba de de­buturi nesigure, de ce să le înlesnim streinilor să le facă. Nu avem noi a­­tâtea talente a căror faimă se poartă din gură în gură, fără a fi putut măcar odată să şi-o probeze în pu­blic, într’o seră de concert! De ce să nu înlesnim alor noştri această posibilitate? Dar când avem sigu­ranţa atâtor virtuoşi, atâtor perso­nalităţi marcante, atâtor profe­sori de seamă răspândiţi pe la di­feritele catedre de la Conservatoa­rele din ţară! La aceştia ar trebui in primul rând apelat şi lor să le fie încredinţată răspunderea de a se prezenta ca solişti ai Simfonice­lor. Nu însemnează că trebue să în­chidem graniţele pentru artiştii din afară. Doamne fereşte! Cine n’a fost entusiasmat de Kreisler, Cor­tot, Casals, Borowsky? Şi cine cu­­tează a susţine că n’are nimic de învăţat dela ei sau n’a simţit o pu­tere nouă animând opera de artă muzicală ce se interpretează? Bine ’nţeles, nu vorbim de aceştia. Voi­(Continuare în vas- H­a)­ m Solidaritatea dăscălească Prefaţă la congresul profesorilor secundari * v - —=•£=·— Din nou zarvă în lumea dascăui­lor. Audienţe, vizite, şedinţe la cere şi asociaţii, comunicate la gazete, retrăim din nou vremea memora­bilă a zarvei de acum 6 ani de zile, sfârşită aşa de lamentabil cu avor­tata cestiune a demisiilor în bloc şi cu declaraţiile de sinistră aducere ,aminte ale ministrului instrucţiu­nii de pe atunci, d. dr. C. Angelesen Pentrucă oricât d© mult s’ar cu­noaşte acele lucruri, nu ne putem sustrage rememorării lor, acum când din nou apele calme ale d­iscă­­limii prind să se frământe în bine crescută lor albie tradiţională. Şi nu ne putem sustrage, ba chiar se impune să ne aducem aminte, pen­tru că faptele de atunci au pus în evidenţă stări de spirit, dintr’o par­te şi dintr’alta, deopotrivă de vala­bile şi astăzi. S’a făcut, cu alte cu­vinte, cu prilejul acela, dovada de­finitivă a ce înseamnă lipsa de so­lidaritate a corpului dăscălesc, pri­cină de temeiu, ca în ordinea tutu­ror mişcărilor de masse, dealtmin­­ter­i, a nereuşitei revendicărilor, ori­cât de juste. Am mai adaoga, că tot atunci s’a dovedit ce puţin lu­cru înseamnă promisiunea solemnă a unui ministru de instrucţie, cât de uşor este el dispus să se bată cu pumnii în piept şi să-şi lege soarta portofoliului de reuşita unor reven­dicări pe care e obligat să le patro­neze în calitatea lui de mare maes­tru al dăscălimii — am mai adauga şi aceasta, dacă, prin definiţie, n’am şti ce înseamnă un ministru, de cât de puţină autonomie se bucură dân­sul, şi cum promisiunile fac parte din arsenalul omului politic, din capitalul lui de iresponsabilitate. Dacă ministrul de atunci nu poate roşi la gândul că nu şi-a respectat angajamentul, nu tot astfel se poa­te spune despre lipsa de solidarita­te a profesorilor secundari. Ei se datoreşte eşecul­ acelei mişcări de acum 6 ani de zile, începută sub aşa de promiţătoare auspicii şi tot ei şi vitregia, chiar ostilitatea şi dispreţul, am zice, cu care au fost trataţi dascălii, de toate regimuri­le, de după aceia. Aşa se explică pentru ce legea armonizării salarii­lor concepută de subsecretarul de stat Manoilescu a dezavantajat aşa de flagrant pe dascăli, aşezându-i într-o treaptă inferioară celei ce li se cuvenea şi tot aşa se explică pen­tru ce chiar acest coeficient nu li s’a aplicat şi gradaţiilor, cu toate că nu există măsură mai arbitrară, dar şi mai absurdă ca aceea care a despicat gradaţia din salariu, când ele fac corp, când gradaţia nu este altceva decât echivalentul salariu­lui unei avansări. Şi tot aici expli­caţia atitudinei vistiernicului de as­tăzi, el însuşi profesor, trăind evi­dent nu din catedră, atitudine aşa de aidoma aceleia a tuturor vistier­nicilor, oricum s’ar numi şi orică­ror partide ar aparţine. Eu chiar judecând drept, mărtu­risiţi şi d-voastră, că vina nu e nici­decum a excelenţelor, fie că promit şi nu-şi ţin cuvântul, fie că nici nu se gândesc să promită, fie că, dimpo­trivă, declară hotărât să continue călcarea de lege, după care profe­sorii, cu deosebire de toţi ceilalţi salariaţi, fac excepţie de la aplica­rea legii de armonizare a salariilor. Restul, că nu sunt bani, că ţara e în pragul falimentului, că stabili­zarea­.. etc. etc. sunt fleacuri. Să zi­cem că satisfacerea pensionarilor unguri este un act de justiţie. El este totuşi unul de justiţie senti­mentală. Ori, dacă s’au găsit bani pentru acte de filantropie, cu atât mai mult se cuvine să se găsească pentru respectarea legii. Cum so­ face totuşi, că acest guvern de le­galitate preferă să calce legea, în ciuda celei mai clare evidenţe. Explicaţia stă în convingerea că solidaritatea profesională a dască­lilor e o simplă iluzie. Aceste lu­cruri trebuiau amintite, ele tre­­buesc repetate pentru ca congresul ce se anunţă în Decembrie să adu­că mai mult decât o simplă mobili­zare de faţadă. Dacă este ca totul să se reducă la o demonstraţie, mai mult sau mai puţin impresionantă, o putem spune de pe acum, totul va fi fost trudă zadarnică. Nu vorbe sau nu numai vorbe. Rezoluţii, ho­tărâre, fapte­. Pot trece dascălii la ele . Pot ei declara, spre pildă, o grevă ! Dacă da, victoria e asigu­rată. Dacă nu, şi dacă şi astăzi li se sgârceşte pielea numai la auzul ăs­­tor cuvinte e preferabil să nu se deranjeze. De­ unde obligaţia comi­tetelor de organizare: Să propovă­duiască din timp spiritul de luptă­ şi sacrificiu. Perpessidiis COLECTiON/MHIL DE URECHI Maniile bântuie cât şi epidemiile. Sunt manii primejdioase, ridicole, neîngăduite precum sunt manii per­mise de coduri şi de proverbiala bu­năvoinţă a oamenilor. Unele manii au devenit însă atât de uzuale că nu mai supără pe nimeni. Colecţio­narii maniaci sunt bărbaţi oneşti şi respectabili, mania lor înţeleasă, lăudată de semeni. Anumite manii subţiri, devin, prin tradiţie, virtuţi. Virtute este — nu-i aşa — mania de a colecţiona, pânze, statui şi timbre poştale. De aceia, unui om, conform acestui uz, i se iartă să-şi împodo­bească, pereţii locuinţei cu tablouri strident colorate ; dar nu i s’ar ier­ta unui domn tot atât da distins — colecţionar de patefoane — să pună toate patefoanele să-i cânte simul­tan. Ar înnebuni şi domnia-sa co­lecţionarul şi ar înnebuni şi paş­nicii săi vecini. Dar nu numai din această pricină nu este permisă mania căutatului la mai multe pa­tefoane deodată, ci şi din alte pri­cini încă neformulate. Sunt manii fraguţe, cari împodobesc o f­iinţă ca o bijuterie, sunt altele, dimpotrivă desgustătoare. Pentru mentalitatea noastră euro­peană, de pildă, mania colecţiona­ru­­lui de urechi american este desgustă­toare Jim Bimbo, fruntaş între ţiga­ni, contractase în lunga sa activitate — ca să zicem aşa — de bandit ma­nia de a colecţiona urechi. Şi să ve­deţi cum, fiind încă adolescent a fost trimis să pască mânjii tribului. Pe toloacă a surprins un yankeu a­­dormit și beat. I-a furat două taba­chere de wisk­y, SO dolari iar drept răsplată l-a omorât. Întors la șatră, a povestit țiganilor c’a omorât un alb. N’a fost crezut. Deaceia Jim Bimbo, s’a decis, ca s'aibă dovada crimei să conserve drept trofeu câte o ureche a victimei. In felul acesta, la vârsta de 10 de ani, avea o colecţie de 300 urechi, a­­dica 600 victime. Si graţie acestui amănunt Jim Bimbo e astăzi groaza ţinutului O­­maha, graţie reclamei gratuite din presa mondială este celebru pe toate continentele. Jim Bimbo e un om norocos. El colecţiona urechi. La noi, mulţi «mişcă din urechi» şi nu devin ni­ciodată celebri! N’au fantezie, domnule.’ I. cg. -------ooxxxoo------­

Next