Cuventul, decembrie 1929 (Anul 5, nr. 1658-1686)

1929-12-01 / nr. 1658

ANUL AL V-lea.­­ No. 1658 K£DAC|IA ÎN 1 ADMl­NISlRA|lA Bucureşti, Str. Const. Misie (Sărindar), 14 Etajul )iU /« » 1 T'f~ A"1 ) *l/w s iitiO Ao I IA lliLhf OA \ 37S/ . ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU liHUNCIURIlt Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin Toate agenţiile de publicitate nțumirea generală Se discută, de câteva zile deja, în Cameră proectul de răspuns la me­sagiul tronului. Această împreju­rare a fost întotdeauna, de când exis­tă regimul parlamentar, prilejul în care sa pus problema politicei gu­vernului. Mărturisesc că am­ avut o sur­priză. Spre deosebire de culoarele Gamerii, unde toată lumea tună şi fulgeră împotriva guvernului sau cel puţin a unei părţi din guvern, la tribună toţi oratorii devin de o drăgălăşenie şi de o fericire îndu­ioşătoare. Ceea ce face ea, în loc să asistăm la o demnă şi rodnică cer­cetare a activităţii regimului ac­tual, — să ni se servească sosurile sleite a unei dubioase imnologii. E adevărat că la această penibilă situaţie cor­tribue şi susceptibilita­tea irascibila a cabinetului. Mem­brii ministerului Maniu sunt toţi coborâtori din zei. Ei nu greşesc nici­odată. De aceea nici nu supor­tă, critică. Sub nici o formă. De douăzeci de ori să spui unuia că e mai mare decât Cromwell sau Ri­chelieu sau Colbert; dacă te-a îm­pins păcatul să crezi a douăzeci şi una oară că are un... defect de­­cro­ială la surtuc, eşti un om pierdut; sau cel puţin un duşman al naţiei, care trebue sugrumat cu orice preţ. Cum vreţi, dară, să îndrăznească un biet parlamentar să spună des­chis ceea ce crede, ea a văzut şi ce ştie? Se mulţumeşte şi el cu ceea ce poate spune... la bufetul Camerei. Şi toata lumea e satisfăcută, fta mărturisim iun, 'mu­a, care nu suntem decât nişte umici foşti tova­răşi de luptă, geloşi de dreptul nos­tru de a purta capul sus şi de a spune adevărul în faţă, că, în îm­prejurările de astăzi, nu putem a­­corda încredere guvernului. Partidul naţional-ţărânesc a fost purtat de naţie la cârma treburilor publice ca să facă istorie, şi nu a făcut decât politică. Este o deose­bire­ esenţială­. Sarcina care ii revenea era să înlesnească închegarea ţării noul, aşa cum aceasta trebuia să reiasă din imperativele ţărăneşti: un edi­ficiu sprijinit pe cele două elemen­te constitutive ale Statului, regele şi poporul. Delegaţie provizorie a partidului ţărănesc şi a ţării, guvernul d-lui Maniu avea datoria pe care o sub­­scrisese în opoziţie — să restaureze monarhia in drepturile ei fireşti, şi să instaureze naţiunea în exerci­ţiul funcţiunilor ei naturale, ini­ţiativa programatică şi controlul permanent în viaţa publică, cu ac­ceptarea sincera şi fecundă a rolu­lui de strict organ executiv pentru guvern. Nu a fost aşa. Problema monar­hiei sângerează încă din toate ră­nile ei deschise. Tot ceea ce se poa­te stabili, din acest punct de vede­­re, în seama noului guvern, este o preocupare şi un efort constant de a neutraliza acţiunea coroanei, l u­nei politici ţărăneşti care trebue să tindă la sporirea prestigiului şi drepturilor monarhiei,c­i s’a opus pseudo-democraţia leşiatică şi orna­sculară a occidentului care duce fa­talmente la fantamizarea coroanei­­, când vom putea scrie odată o­­ribila istorie a acestor doi ani de regenţă, cu toate tentativele, reuşi­te, de a paraliza coroana nu numai în ceea ce reprezentanţii ei ar fi pu­tut strica, ci de a o paraliza pur şi simplu, se va vedea cât de puţin credincios şi înţelegător a fost gu­vernul d-lui Maniu faţă­ de îndato­ririle istorice ale partidului naţio­­nal-ţărfinesc. Şi cel puţin dacă această confis­care a drepturilor coroanei s’ar fi făcut în beneficiul poporului! Dar poporul e cu desăvârşire absent în actuala guvernare. Tot aşa de ab­sent ca şi în regimul trecut. Pen­­tru că peste tot apare guvernul, şi ni­căieri partidul. In aşa măsură, încât bietul partid a devenit un fel de rudă săracă, de care un ultim rest de ruşine te împiedeca să te lepezi, dar care nu-ţi face decât greutăţi atunci când nu e o continuă mus­trare. Să spunem că, din punct de ve­dere al istoriei noastre politice, si­tuaţia de azi e mai bună decât cea de ieri ? Nu putem. Pentru că nu e adevărat. Sub trecutul reg­im, exis­ta cel puţin în eventual o respon­sabilitate. Coroana era neutralizată. Dar în faţa guvernului stătea ţara. Ţara care era împotriva guvernu­lui şi care, principial, s’ar fi putut răscula şi trage la răspundere. As­tăzi însă, guvernul nu mai are nici un fel de control. Apărat din spate de alegeri libere, deţinător presu­­mat deci al încrederii populare, el poate face orice. Pentrucă «emană dela naţiune». - eoc=..­£5=:po­­mană? Da, dar această emanaţie de la naţiune este numai formală. Da­că parlamentul ar fi exista în ade­văr, sau dacă partidul ar fi existat în adevăr, situaţia ar fi fost de sigur alta. Guvernul d-lui Maniu a neu­tralizat şi a ignorat însă pe unul şi pe celalt. Şi trăim astăzi sub un re­gim de aceea­ş structură ca cel li­beral, cu singura deosebire că cel de azi con­fiscă şi putinţa de protes­tare a ţării, încrederea naţiunii? De­sigur. Nu­mai că această încredere a fost dată pe baza activităţii şi progra­mului din opoziţie: consolidarea monarhiei, întronarea unui nou re­gim. Astăzi,­­ când nu o vedem nici pe una, nici pe cealaltă, ne în­trebăm de unde va veni îndrepta­rea. De la parlament ! Cienţia la Mesaj dovedeşte cât de iluzorie ar fi o asemenea nădejde. Atunci, să sperăm că până la urmă se vor lumina înşişi condu­cătorii din guvernul de azi. Nae ionesci» — obssxoo—-----­ PARLAMENT lâiâj»P0Zl|l€ Parlamentul lucrează. Anta în­semnează că parlamentarii îşi înca­sează diurnele lor maxime — de vreo una mie şi două sute de lei pe­ zi. Din acest punct de vedere acti­­vitatea parlamentară a ţării se des­făşură cu convingere. Restul, evi­dent, ca toate resturile, merge cum dă Dumnezeu. Lumea se ceartă gă­lăgios, în incintă, pentru galerie, pentru presă şi pentru «Monitorul Oficial»; se lucrează tăcut sau pe şoptite, pe culoare; îşi aranjează discret «lucrături»; aşa zişii «lea­­deri» aleargă de la bufet în sală sau din sală prin birouri pentru a mon­ta sau a demonta, pentru momen­tul oportun, cabala cuvenită; la tri­bună apar comunicări a cărora lip­să de seriozitate nu este întrecută decât de pasiunea personală pe ca­re încearcă zadarnic să o deghizeze în cuvinte sonore și umflate domnii care se perindă acolo. In această atmosferă, fireşte, se macină şi restul de energie care va fi rămas regimului. Unii sunt na­ţionali; alţii sunt ţărănişti; unii cântă, prin colţuri, răsuflate ro­manţe de idealism indus, cu acre de poeţi rataţi, iar alţii se autocontem­­plă cum se îngraşe din clipă in clipă. Şi timpul trece, totuşi, fără să se fi pus nici o problemă, serioasă, fă­ră să se fi discutat cu competenţă nici o chestiune. Peste câteva zile, cel mult, vom avea chestiunea răs­punsului la adresă, şi apoi aceia a bugetului. Evident că timpul pier­dut astfel în tot felul de nimicuri se va răzbuna atunci. Şi cine ştie dacă nu vom avea surpriza trecerei iarăşi a câtorva duzini de legi în cap cu bugetul în numai câteva şe­dinţe multiplicate din punct de ve­dere al diurnelor cu trei. Situaţia aceasta este, fireşte, prea gravă pentru a nu-i căuta şi o pri­cină din afară. In tot cazul ar fi dureros să o considerăm congenita­lă. Şi atunci pricina acestei auto­­măcinări a regimului nu poate fi de­cât aceia a faptului că nu are în faţă o opoziţie. Lipsa liberalilor din parlament a dat astfel lovitura de grafie cori­erei unei relative a guver­­nului şi parlament­ului actual. N. Davidescis La trei ceasuri după ce scriam articolul intulat «Mulţumirea gene­rală» care apare în primele coloane ale acestei foi şi în care dădeam drum îndoielii că parlamentul nu are tăria morală de a atrage aten­ţia guvernului asupra punctelor cardinale a politicei naţional-ţără­­niste, «Popa» Manu, viteazul depu­tat călit şi oţelit în luptele politice şi naţionale ale transilvănenilor, vrea tribuna camerei cu un protest. Protestă în potriva atitudinei in­fama a ceoli cari întreţin o campa­nie de calomnii în potriva Princi­pelui Carol şi cerea în potriva lor rigorile legii. Aş voi să pot spune în adevăr mea culpa, mea maxima culpa. Parlamentul protestează deci, şi cheamă la ordine. Asta a însemnat tunetul de aplause cu care camera a întâmpinat cuvintele răspicate ale deputatului ardelean. Cei ce au urechi de auzit, să audă, deci. Nu în potriva insolenţilor au tunat aplausete, ci în potriva celor cari având urechi de auzit nu au voit să audă. Căci scurta şi vigu­roasa cuvântare a Părintelui Manu însemnează pur şi simplu: cam­era care se substitue celor cari, che­maţi să apere prestigiul dinastiei ■BBSSnil cestei cetei dintâi îndatoriri a lor. Grozavă mustrare a răsunat, în adevăr, sub cupola camerei: «micul nostru Rege — susţin de la această tribună — va fi dator, când va fi mare, să apere cinstea şi onorabili­tatea tatălui Său». Da, micul nostru Rege, calul va fi mare; când va fi Rege cu adevărat şi când îş va da seama cum a fost înfruntată şi bat­jocorită dinastia şi regalitatea, în persoana unui prinţ pribeag arun­cat peste hotare de conspiraţia ce­­lor cari au pândit şi pândesc încă. Micul nostru Rege, — când va fi mare. Când va fi mare, pentrucă până atunci coroana, văduvită de apărarea şi de sprijin, stă în bătaia ploii tuturor insultelor. Chestiunea dinastică Parlamentul cheamă la ordine­ şi proaspăt cu pulsul vieţii poporu­lui. Iar în ţară, asta e. A trebuit să o constate şi unul din miniştri care a umblat mai zilele trecute prin Ar­deal: «...şi să ni-l aducă, domnule, şi pe Regele nostru de peste gra­niţă. Că de ce să slujim noi la trei stăpâni?» Asta a auzit tânărul mi­nistru prin satele bănăţene, — şi asta se aude în toată ţara. Putea parlamentul, dacă în ade­văr este încă în contact cu massele, să ignore acest imperativ istoric al destinelor noastre? Putea el să se sustragă îndatoririi de a apăra mo­narhia, atunci când alţii se ascund prin tufişuri bucuroşi că biata lor persoană a fost încă zăticnită în Şi pentru că de ani de zile de folosinţa unor bunuri omeneşti ilu­când se poartă de sus ca să o reteze scurt, şi pentru că nici guvernul nu şi-a simţit datoria de a lua în chip spontan iniţitiva aceasta, aşa de necesară, se ridică astăzi, prin parlament, ţara. Era cea din urmă la această îndatorire. Se dovedeşte a fi cea dintâi în înţelegerea măritei­ ches­tiuni de demnitate naţională. Că a făcut-o, nu ne mirăm. Mai ales nu ne mirăm că a făcut-o prin şi al coroanei, au lipsit până acum: glasul părintelui Manu, deputat care în chip constant de la împlinirea a-i în­totdeuna a păstrat contactul viu Nae Iunescu zorii? E aşa de clar: camera şi-a făcut o datorie elementară. Primul pas. Ce va fi pe urmă, vom vedea. Ştim însă de pe acum că parlamentul nu e insensibil la indicaţiile conştiin­ţei ţării. ...Am mai vrea să fim însă siguri că el va şti să impună până la sfâr­şit, acolo unde trebue, respectarea punctelor lui de vedere. Pentru asta nu se cere de­cât un lucru. Cre­dinţa în destinele noastre. E aşa de puţin, — totuş aşa de mult! X­O­T . c£e MIHAIL SEBASTIAN SHAW LA TEATRUL NAŢIONAL In sfârşit indignarea, a răbufnit.­­ O aşteptam. Mă mira chiar întâr­zierea. Mă nedumirea lipsa de reac­ţiune publică şi mă obliga să cred în laşitatea prostiei, mai mult de­cât aşi voi să cred. Opinia publică, prin cel mai ca­racteristic organ al său, prin cel mai nepersonal şi mai plat adică, pune în fine problema primejdiei sociale, pe care o constitue perma­nent şi perfid teatrul irlandezului Bernard Shaw. Şi cere cu hotărâre excluderea sa din repertoriu. Mărturisesc, că împotriva senti­mentului meu, împotriva preferin­ţelor şi criteriilor mele literare, sunt de astădată cu totul de partea acestei reacţiuni. Fără ironie. Ducem o viaţă de abdicări mora­le, amputări sufleteşti, mizerii mo­deste, insensibilităţi etice, o viaţă făcută din renunţări, din atenuări blajine sau căderi crunte, corectăm pe măsura circumstanţelor o serie de principii şi deziderate, într’un cuvânt facem zi de zi imensul mă­cel sufletesc ce se cheamă pe scurt «a aranja o existenţă». Dumnezeu ştie că toate acestea, la început mai ales, nu sunt prea uşoare. Dar via­ţa cere să fie trăită şi timpul trece neiertător, înţeleg şi aştept chiar pe această largă arie de înfrângeri colective, momentele de răzvrătire şi proce­sele de forţare morală, de violen­tare a platitudinii până la rărunchi până la sânge şi până la oroare. Mi le însuşesc şi le urmez. Sunt elibe­rări la care nu pot renunţa, sunt răsbunări în care nu pot să nu sper fie că această dinamită spiritua­lă e pusă pe hârtie de creionul lui George Gross, fie că e introdusă subtil de replica lui Shaw, ea mă reconfortează şi mă încântă. Sub teroarea ei inofensivă, obezitatea, inconştienţa şi urâţenia prind justi­ficarea existenţei. Căci tot ce poate fi material pentru spirit, are raţiu­ne de a exista. Dar e prea crud, e prea sălbatec şi e prea împotriva vieţii sociale, ca aceste zgâlţâiri etice să se facă într’o sală de teatru, cu complicita­tea artei şi în faţa unui public de femei, bătrâni şi copii. E perfid să ruşinezi oamenii, când i-ai adunat laolaltă şi să adaogi controlului fiecărui ins în parte, controlul tuturor la un loc. E ca şi cum chemând la o serată dansantă o societate de doamne şi domni — i-ai obliga la un semn anumit să-şi scoată complect hainele şi să se la­se surprinşi în mizeria lor trupeas­că în sunetele întâiului marş: burţi plisate, picioare strâmbe, bătături şi pete. Am uneori cruzimea de a mă a­­muza la acest spectacol. Şi vorbind cu sinceritate — oride câte ori se a­­nunţă o nouă piesă de Shaw, mă duc la teatru mai curios şi mai ve­sel de ce se va întâmpla în sală decât pe scenă. Totuşi trebue să în­­frâng această satisfacţie personală şi să recunosc că între d-nii Ber­nard Shaw şi Romulus Şeişanu, dreptatea este cu cel din urmă. Pen­tru că el apără securitatea zilelor noastre, justifică un traiu şi insul­tă o inteligenţă. Iar a insulta o in­teligenţă, este un fapt profund şi viguros social. IM OSTEN NICHTS NEUES. Şi marile cataclisme deci pot fi material de comerţ. Am văzut ori în vitrina unei librării acest titlu, scris cu aceleaşi litere ca şi pe co­perta lui Remarque. Mică abilitate dedicată cetitorului naiv. Era firesc desigur ca editorii să nu piardă momentul şi să transfor­me un proces trecător de revizuiri sufleteşti într’o modă literară. Se măsluesc deci titlurile cărţilor, ase­meni mărcilor de ghete americane şi se supralicitează vogua războiu­lui. Librăriile franceze reeditează cărţi vechi şi le pun banderole noui. Romanul lui Maurice Genervix s’a repus în vitrină. Barbusse depăşeş­te iar a trei suta ediţie, iar Verdu­­nul lui Fritz von Unruh apare cu o nouă copertă. Păcat. Moda literară va lichida aceste accente de revizuire, înainte ca ele să fi fost transformate pre­cis într’un caz de conştiinţă şi în­­tr’un proces unanim. S’a şi trans­pus războiul de pe planul spiritual pe planul literar. S’a trecut deci de la sinceritate la meşteşug. Se sta­bileşte o formulă, se alcătueşte o şcoală, se statorniceşte o manieră. După ce a fost exploatat politiceş­te până la ultimele lui posibilităţi, războiul începe să fie o temă. Ca amorul, ca adulterul sau ca banii. Vom ajunge curând la un tip. Im osten nichts neues, încearcă de altfel tocmai această reducere la clişeu. Războiul ne scapă printre degete şi intră în banalitate. O opera de pietate umană şi de utilitate sufletească ar fi pentru moment interzicerea cărţilor de războiu. Sensibilitatea tragediei nu se cade să fie uzată. PITORESCU­L ROM­A­NESC IN ARTA. Regisorul Martin Berger spunea zilele trecute că «a descoperit o nouă ţară de film». Oamenii de me­serie cari au văzut în străinătate realizarea etnografică a romanului d-lui Sadoveanuu au fost — probabil — de aceeaşi părere. Nu e o surpri­ză. Pitorescul nostru rural e prea expresiv, autentic şi viu pentru a nu anima un document şi pentru v au constitui un real material de artă. Cu o singură condiţie. Obser­varea sa să plece nu dela premiza artisticului ei dela aceea a adevăru­lui. Nu frumosul ei semnificaţia psihologică a pitorescului interc­(Continuarea în pagina Il-a) Wgt""i 'ML !LLUJMt!Wi!!gf8"."BMI l ANCHETE POLITICE Ceea ce se petrece în partidul libe­ral arată că d. Vintilă Brătianu se consideră în campanie de răsturna­re şi nu admite nici o concesie nici guvernului Maniu, nici generalului Averescu. Adică nici guvernului, care nu numai că vrea să se menţi­nă, dar nici nu vrea să audă de re­tragere, considerând că este nu nu­mai popular, dar chiar şi singurul capabil să guverneze, făcând faţă tu­turor problemelor­ unei grupării d-lui general Averescu care în caz de răsturnare a d-lui Maniu sa cre­de îndreptăţit la o «restitutio in integrum» pentru a relua firul rupt al guvernării sale din 1927, puterea neputând fi luată din mâinile par­tidului naţional-ţărănesc direct de către partidul liberal căruia cel din­­tâiu i-a smuls-o în Noembrie trecut cu o urmare indirectă şi a greşelii de la 4 Iunie 1927. D. Vintilă Brătianu vrea puterea pentru sine, chiar şi de mâine, — dar ştie că nu se poate... Situaţia privită de liberali E interesant de ştiut cum priveşte partidul liberal, — conducerea lui,— situaţia politică, căci se vor înţele­ge, astfel, multe manifestaţii şi pre­tenţii care nu sunt tocmai lămurte. Se ştie că într’o vreme era o vie divergenţă între d-nii Vintilă Bră­tianu şi statul său major deoparte, şi d. Duca şi grosul partidului de alta, asupra retragerii din Parla­ment; asupra oportunităţii campa­niei de răsturnare; asupra sprijini­rii la succesiunea, eventuală, a gu­vernului Averescu; asupra datei congresului general al partidului; asupra drepturilor tinerilor, şi al­tele. Divergenţa s'a mai redus. As­tăzi d. Vintilă Brătianu a acceptat să mai aştepte «răsturnarea guver­nului» până ce budgetul cel nou va fi votat, eventual să amâne congre­sul pentru Februarie—Martie, să rupă «pactul cu generalul Averes­cu, pe care nu-l mai susţine la suc­cesiune, şi alte concesii mai mărun­te au fost făcute de şeful partidului. Pe baza lor, d. Duca nu mai «pacti­zează» cu guvernul Maniu, — spun amicii d-lui V. Brătianu, — ci se­condează sincer pe d. Vintilă Bră­tianu. ■ D. Vintilă Brătianu însuşi, ştie că guvernul Maniu nu poate — şi nici nu trebue, spun azi liberalii — să fie răsturnat înainta ca partidul liberal să f­ie r­efucut sau măcar ca partidul naţionl-ţărănesc să fi pierdut cel puţin o bună parte din marea lui popularitate; sau, dacă vreţi înainte de-a fi făcut el martie sacrificii ca­re trebuesc făcute: aplicarea nouilor impozite, reducerile de funcţio­nari, etc. Cu cât partidul liberal va sta mai mult în opoziţie, cu atât poate veni mai sigur la cârmă. Căci altfel ,par­lamentul, care nu poate fi disolvat fără primejdia de­ a reveni în majo­ritate naţional-ţărănistă în mai a­­legeri prea cu­rânde, ar prilejui, ar impune factorului constituţional în caz de criză, soluţia unui guvern cu acelaş parlament, deci un guvern larg a său un guvern Titulescu, — mai probabil căci ar f­i singurul po­sibil atât în condiţiile politice inter­ne cât şi în raporturile internaţio­nale. D. Vintilă Brătianu a înţeles, în fine, aceste adevăruri,­­ şi se con­formează lor. Dar nu mai puţin a­­supra termenelor controversa se menţine: d. Vintilă Brătianu crede că, după votarea budgetului, cel mai târziu în Martie — Aprilie, — «Guvernul Maniu trebue răsturnat şi partidul liberal trebue să revină la cârmă», pe când cei mai pruden­ţi, şi d. Duca e în fruntea lor, se tem — şi cu drept cuvânt — că îna­inte de toamna viitoare, o criză de guvern nu se poate rezolva decât printr’un alt guvern decât al parti­dului liberal. Aşa e văzută situaţia politică, dela conducerea partid­uilui liberal, — şi aşa este şi drept să fie privită. . . , .. . PARTIDUL LIBERAL ŞI SITUAŢIA POLITICA Guvernul Maniu Trebue răsturnat, partidul liberal trebue sa revistă“­ ii. VINTILĂ BRATIANU duminecă 1 Decembrie 1929 Săptămâna economica de PAUL STER­IAN SATURATIA PUTERI 1^0 IT CUMPARAREî - SCĂ­DEREA SCONTULUI BĂNCII NAȚIONALE.-EVA­­SIUNEA FISCALA. — MODIFICAREA UNOR AR­TICOLE DIN LEGEA IMPOZITELOR DIREC­TE. — REDUCEREA PROBSBITSUNILOR LA EXPORT. — REGLEMENTAREA CEICULUI Săptămâna care trecu se pare că a adus un acord al economiştilor, oamenilor de finanţe şi producăto­rilor, referitor la interpretarea cri­zei economice şi fiscale în care ne sbatem­. Nodul Gordian ar fi: sa­turarea puterii­ de cumpărare a con­sumatorului. Acesta nu mai are mijloace ca să-şi procure noii uti­lităţi de pe piaţă. Comerţul şi in­dustria nu-şi mai pot din această pricină desface bunurile. Stagnarea e provocată de strâmtarea pungii consumatorilor. Banca Naţională, prin minima scădere a scontului, încearcă marea cu degetul pentru o viitoare scădere mai importantă, care să aducă lărgirea creditului. Ministrul de finanţe se grăbeşte să ia măsuri pentru a înlesni expor­tul articolelor până acum prohibite. Ne aflăm deci în faţa unei crize de debuşeu, provocată de scăderea pu­terii de cumpărare. Un grăunte de adevăr conţine a­­ceastă interpretare: Faza prin care trece în clipa de faţă criza denotă o abţinere a cumpărătorului de la con­sumaţie. Ce se ascunde însă sub a­­ceastă abţinere? Dacă am raţiona pe realităţi de aiurea, adică dacă am încercat să adoptăm teorii bu­ne pentru o economie naţională alta decât cea a ţării noastre, am putea presupune că avem dea face fie cu o îngrijorare a consum­atorului, fie cu o scădere a puterii de cumpăra­re a acestuia. Iar măsurile Băncii Naţionale şi ale fiscului nu ne ar părea de prisos, ci singurele efi­cace. Se întâmplă la noi altceva însă. Nu avem de a face nici cu o îngrijorare a consumatorului şi cu o abţinere de ordin psihologic, de prudenţă, nici cu o lipsă de nume­rar, propriu zisă. Cine n’are bani în ziua de azi? Stabilizarea a adus o lărgire a creditului nostru şi o sporire a numerarului. Cauza rău­lui stă însă în faptul că economia noastră naţională are structura ţi­nut teren nisipos, înghite moneda fără încetare, fără să o readucă la suprafaţă transformată în rod. Se fac investiţii, dar se fac rău şi fără prevedere, distrugându-se moneda învestită. E de ajuns să ne amintim de atâtea şosele care au costat averi şi care s’au stricat a doua zi după terminare. De focu­rile care ard fără folos şi fără în­cetare sondele noastre, de petrol. Câtă muncă fărâmiţată! Răul cel mare însă stă în consu­mator. Acesta nu ştie să cheltuias­că. Se spune mereu că Românul nu ştie să facă economii. Nu ştie să facă economii fiindcă nici nu are habar cum să-şi cheltuiască mai bine banii. Economia, care e şi ea o cheltuială, nu face decât să ur­meze soarta cheltuelii în genere. Ce însemnează că Românul nu ştie să cheltuiască? Mai întâiu nu ştie ce e aceea utilitate economică. Nu ştie să ierarhizeze utilităţile în­tre ele. Totul se aşează după capri­cii. Omul nostru nu face o distinc­ţie între trebuincios, mai puţin şi mai mult trebuincios. După inspi­raţia momentului, valorile îşi schimbă însemnătatea într’un chip nem­ai pomenit în alte ţări. In­ al do­ilea rând, consumatorul nostru nu apreciază banul la valoarea lui obştească, (valoarea de schimb), ci la valoarea subiectivă, care a supu­să capriciului. Banul românesc are o mare elasticitate de cumpărare. Ceea ce nu se întâmplă aiurea. Unde se pomenesc scăderi sau urcări de preţuri atât de vertiginoase ca la noi, la intervale scurte, în alte ţări? In al treilea rând consumatorul Biuroul demografic din ministe­rul de interne a dat­ publicităţii câ­teva date asupra mişcării popula­ţiei ţării în anul 1928. Sunt cifre foarte interesante şi asupra semni­ficaţiei cărora se cuvine oprită nu­­numai atenţiunea unei gazete ci a­­ceia în altă măsură operantă a conducătorilor vieţii noastre de stat. Datele publicate sunt desigur îmbucurătoare. Ele mărturisesc pu­terile prolifice ale naţiei într’o vre­me în care la popoarele Europei a­­pusene se acuză o natalitate defici­tară. La noi în anul 1928 s’au înregis­trat 625.860 naşteri (fără născuţii morţi) şi 353.726 decese. Ceiace în­seamnă un spor de populaţie de 272.131 suflete. E un spor respectabil. Dar cu cât mai mare ar putea fi el, dacă mortalitatea­ n’ar avea aces­te proporţii îngrozitoare. Căci în­gerul morţii răpeşte în fiecare an mai mult de jumătate din numă­rul de suflete cu care populaţia spo­reşte anual prin­ naşteri. Iar în a­­ceaastă spăimântătoare mortalitate, procentul covârşitor îl furnizează în primul rând nouii născuţi până la vârsta de un an, şi în general co­piii. Căci neîngrijiţi, pradă mize­riei căminurilor rurale şi muncito­reşti de la oraşe, plăpândele lor vieţi nu rezistă asaltului teribililor­­­­genţi ai morţii. In această direcţie este de îndreptat o activitate trud­nică din partea societăţii şi a sta­tului. Prin câte instituţii şi prin câte mijloace se pot imagina, tre­bue să se întreprindă o mare acţiu­ne de salvare a copilului din ghia­­rele pânditoare ale morţii. Dar datele biurouhui demografic sunt revelatoare şi dintr’un alt punct de vedere. Ele vădesc, de pil­dă, o natalitate mult mai pronun­ţată în vechiul regat şi în Basara­bia. In vreme ce Banatul şi chiar Ardealul furnizează un procent mai scăzut. Mai scăzut an cu an. Şi asta fiindcă plaga avorturilor şi a acelui «zwei Kinder system» s’a întins devastatoare în ţinuturile de peste munţi, împotriva acestei pri­mejdii trebuie deasemeni organizată o vie acţiune prin toate aşezămin­­tele de stat sau sociale. Căci dacă deocamdată nu suntem ameninţaţi noi ca naţiune, nenorocirea se întin­de totuşi şi în curând va lovi în pu­terile de înnoire şi de multiplicare a rassei. Am însemnat în aceste rânduri numai două, din câte înţelesuri a­­dânci pot, avea datele demografice recent publicate, asupra cărora nu e de prisos a atrage necontenit a­­tenţiunea tuturor factorilor de con­ducere a societăţii noastre. Viadimír letteseit

Next