Cuventul, decembrie 1929 (Anul 5, nr. 1658-1686)
1929-12-01 / nr. 1658
ANUL AL V-lea. No. 1658 K£DAC|IA ÎN 1 ADMlNISlRA|lA Bucureşti, Str. Const. Misie (Sărindar), 14 Etajul )iU /« » 1 T'f~ A"1 ) *l/w s iitiO Ao I IA lliLhf OA \ 37S/ . ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU liHUNCIURIlt Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin Toate agenţiile de publicitate nțumirea generală Se discută, de câteva zile deja, în Cameră proectul de răspuns la mesagiul tronului. Această împrejurare a fost întotdeauna, de când există regimul parlamentar, prilejul în care sa pus problema politicei guvernului. Mărturisesc că am avut o surpriză. Spre deosebire de culoarele Gamerii, unde toată lumea tună şi fulgeră împotriva guvernului sau cel puţin a unei părţi din guvern, la tribună toţi oratorii devin de o drăgălăşenie şi de o fericire înduioşătoare. Ceea ce face ea, în loc să asistăm la o demnă şi rodnică cercetare a activităţii regimului actual, — să ni se servească sosurile sleite a unei dubioase imnologii. E adevărat că la această penibilă situaţie cortribue şi susceptibilitatea irascibila a cabinetului. Membrii ministerului Maniu sunt toţi coborâtori din zei. Ei nu greşesc niciodată. De aceea nici nu suportă, critică. Sub nici o formă. De douăzeci de ori să spui unuia că e mai mare decât Cromwell sau Richelieu sau Colbert; dacă te-a împins păcatul să crezi a douăzeci şi una oară că are un... defect decroială la surtuc, eşti un om pierdut; sau cel puţin un duşman al naţiei, care trebue sugrumat cu orice preţ. Cum vreţi, dară, să îndrăznească un biet parlamentar să spună deschis ceea ce crede, ea a văzut şi ce ştie? Se mulţumeşte şi el cu ceea ce poate spune... la bufetul Camerei. Şi toata lumea e satisfăcută, fta mărturisim iun, 'mua, care nu suntem decât nişte umici foşti tovarăşi de luptă, geloşi de dreptul nostru de a purta capul sus şi de a spune adevărul în faţă, că, în împrejurările de astăzi, nu putem acorda încredere guvernului. Partidul naţional-ţărânesc a fost purtat de naţie la cârma treburilor publice ca să facă istorie, şi nu a făcut decât politică. Este o deosebire esenţială. Sarcina care ii revenea era să înlesnească închegarea ţării noul, aşa cum aceasta trebuia să reiasă din imperativele ţărăneşti: un edificiu sprijinit pe cele două elemente constitutive ale Statului, regele şi poporul. Delegaţie provizorie a partidului ţărănesc şi a ţării, guvernul d-lui Maniu avea datoria pe care o subscrisese în opoziţie — să restaureze monarhia in drepturile ei fireşti, şi să instaureze naţiunea în exerciţiul funcţiunilor ei naturale, iniţiativa programatică şi controlul permanent în viaţa publică, cu acceptarea sincera şi fecundă a rolului de strict organ executiv pentru guvern. Nu a fost aşa. Problema monarhiei sângerează încă din toate rănile ei deschise. Tot ceea ce se poate stabili, din acest punct de vedere, în seama noului guvern, este o preocupare şi un efort constant de a neutraliza acţiunea coroanei, l unei politici ţărăneşti care trebue să tindă la sporirea prestigiului şi drepturilor monarhiei,ci s’a opus pseudo-democraţia leşiatică şi ornasculară a occidentului care duce fatalmente la fantamizarea coroanei, când vom putea scrie odată oribila istorie a acestor doi ani de regenţă, cu toate tentativele, reuşite, de a paraliza coroana nu numai în ceea ce reprezentanţii ei ar fi putut strica, ci de a o paraliza pur şi simplu, se va vedea cât de puţin credincios şi înţelegător a fost guvernul d-lui Maniu faţă de îndatoririle istorice ale partidului naţional-ţărfinesc. Şi cel puţin dacă această confiscare a drepturilor coroanei s’ar fi făcut în beneficiul poporului! Dar poporul e cu desăvârşire absent în actuala guvernare. Tot aşa de absent ca şi în regimul trecut. Pentru că peste tot apare guvernul, şi nicăieri partidul. In aşa măsură, încât bietul partid a devenit un fel de rudă săracă, de care un ultim rest de ruşine te împiedeca să te lepezi, dar care nu-ţi face decât greutăţi atunci când nu e o continuă mustrare. Să spunem că, din punct de vedere al istoriei noastre politice, situaţia de azi e mai bună decât cea de ieri ? Nu putem. Pentru că nu e adevărat. Sub trecutul regim, exista cel puţin în eventual o responsabilitate. Coroana era neutralizată. Dar în faţa guvernului stătea ţara. Ţara care era împotriva guvernului şi care, principial, s’ar fi putut răscula şi trage la răspundere. Astăzi însă, guvernul nu mai are nici un fel de control. Apărat din spate de alegeri libere, deţinător presumat deci al încrederii populare, el poate face orice. Pentrucă «emană dela naţiune». - eoc=..£5=:pomană? Da, dar această emanaţie de la naţiune este numai formală. Dacă parlamentul ar fi exista în adevăr, sau dacă partidul ar fi existat în adevăr, situaţia ar fi fost de sigur alta. Guvernul d-lui Maniu a neutralizat şi a ignorat însă pe unul şi pe celalt. Şi trăim astăzi sub un regim de aceeaş structură ca cel liberal, cu singura deosebire că cel de azi confiscă şi putinţa de protestare a ţării, încrederea naţiunii? Desigur. Numai că această încredere a fost dată pe baza activităţii şi programului din opoziţie: consolidarea monarhiei, întronarea unui nou regim. Astăzi, când nu o vedem nici pe una, nici pe cealaltă, ne întrebăm de unde va veni îndreptarea. De la parlament ! Cienţia la Mesaj dovedeşte cât de iluzorie ar fi o asemenea nădejde. Atunci, să sperăm că până la urmă se vor lumina înşişi conducătorii din guvernul de azi. Nae ionesci» — obssxoo—----- PARLAMENT lâiâj»P0Zl|l€ Parlamentul lucrează. Anta însemnează că parlamentarii îşi încasează diurnele lor maxime — de vreo una mie şi două sute de lei pe zi. Din acest punct de vedere activitatea parlamentară a ţării se desfăşură cu convingere. Restul, evident, ca toate resturile, merge cum dă Dumnezeu. Lumea se ceartă gălăgios, în incintă, pentru galerie, pentru presă şi pentru «Monitorul Oficial»; se lucrează tăcut sau pe şoptite, pe culoare; îşi aranjează discret «lucrături»; aşa zişii «leaderi» aleargă de la bufet în sală sau din sală prin birouri pentru a monta sau a demonta, pentru momentul oportun, cabala cuvenită; la tribună apar comunicări a cărora lipsă de seriozitate nu este întrecută decât de pasiunea personală pe care încearcă zadarnic să o deghizeze în cuvinte sonore și umflate domnii care se perindă acolo. In această atmosferă, fireşte, se macină şi restul de energie care va fi rămas regimului. Unii sunt naţionali; alţii sunt ţărănişti; unii cântă, prin colţuri, răsuflate romanţe de idealism indus, cu acre de poeţi rataţi, iar alţii se autocontemplă cum se îngraşe din clipă in clipă. Şi timpul trece, totuşi, fără să se fi pus nici o problemă, serioasă, fără să se fi discutat cu competenţă nici o chestiune. Peste câteva zile, cel mult, vom avea chestiunea răspunsului la adresă, şi apoi aceia a bugetului. Evident că timpul pierdut astfel în tot felul de nimicuri se va răzbuna atunci. Şi cine ştie dacă nu vom avea surpriza trecerei iarăşi a câtorva duzini de legi în cap cu bugetul în numai câteva şedinţe multiplicate din punct de vedere al diurnelor cu trei. Situaţia aceasta este, fireşte, prea gravă pentru a nu-i căuta şi o pricină din afară. In tot cazul ar fi dureros să o considerăm congenitală. Şi atunci pricina acestei automăcinări a regimului nu poate fi decât aceia a faptului că nu are în faţă o opoziţie. Lipsa liberalilor din parlament a dat astfel lovitura de grafie corierei unei relative a guvernului şi parlamentului actual. N. Davidescis La trei ceasuri după ce scriam articolul intulat «Mulţumirea generală» care apare în primele coloane ale acestei foi şi în care dădeam drum îndoielii că parlamentul nu are tăria morală de a atrage atenţia guvernului asupra punctelor cardinale a politicei naţional-ţărăniste, «Popa» Manu, viteazul deputat călit şi oţelit în luptele politice şi naţionale ale transilvănenilor, vrea tribuna camerei cu un protest. Protestă în potriva atitudinei infama a ceoli cari întreţin o campanie de calomnii în potriva Principelui Carol şi cerea în potriva lor rigorile legii. Aş voi să pot spune în adevăr mea culpa, mea maxima culpa. Parlamentul protestează deci, şi cheamă la ordine. Asta a însemnat tunetul de aplause cu care camera a întâmpinat cuvintele răspicate ale deputatului ardelean. Cei ce au urechi de auzit, să audă, deci. Nu în potriva insolenţilor au tunat aplausete, ci în potriva celor cari având urechi de auzit nu au voit să audă. Căci scurta şi viguroasa cuvântare a Părintelui Manu însemnează pur şi simplu: camera care se substitue celor cari, chemaţi să apere prestigiul dinastiei ■BBSSnil cestei cetei dintâi îndatoriri a lor. Grozavă mustrare a răsunat, în adevăr, sub cupola camerei: «micul nostru Rege — susţin de la această tribună — va fi dator, când va fi mare, să apere cinstea şi onorabilitatea tatălui Său». Da, micul nostru Rege, calul va fi mare; când va fi Rege cu adevărat şi când îş va da seama cum a fost înfruntată şi batjocorită dinastia şi regalitatea, în persoana unui prinţ pribeag aruncat peste hotare de conspiraţia celor cari au pândit şi pândesc încă. Micul nostru Rege, — când va fi mare. Când va fi mare, pentrucă până atunci coroana, văduvită de apărarea şi de sprijin, stă în bătaia ploii tuturor insultelor. Chestiunea dinastică Parlamentul cheamă la ordine şi proaspăt cu pulsul vieţii poporului. Iar în ţară, asta e. A trebuit să o constate şi unul din miniştri care a umblat mai zilele trecute prin Ardeal: «...şi să ni-l aducă, domnule, şi pe Regele nostru de peste graniţă. Că de ce să slujim noi la trei stăpâni?» Asta a auzit tânărul ministru prin satele bănăţene, — şi asta se aude în toată ţara. Putea parlamentul, dacă în adevăr este încă în contact cu massele, să ignore acest imperativ istoric al destinelor noastre? Putea el să se sustragă îndatoririi de a apăra monarhia, atunci când alţii se ascund prin tufişuri bucuroşi că biata lor persoană a fost încă zăticnită în Şi pentru că de ani de zile de folosinţa unor bunuri omeneşti ilucând se poartă de sus ca să o reteze scurt, şi pentru că nici guvernul nu şi-a simţit datoria de a lua în chip spontan iniţitiva aceasta, aşa de necesară, se ridică astăzi, prin parlament, ţara. Era cea din urmă la această îndatorire. Se dovedeşte a fi cea dintâi în înţelegerea măritei chestiuni de demnitate naţională. Că a făcut-o, nu ne mirăm. Mai ales nu ne mirăm că a făcut-o prin şi al coroanei, au lipsit până acum: glasul părintelui Manu, deputat care în chip constant de la împlinirea a-i întotdeuna a păstrat contactul viu Nae Iunescu zorii? E aşa de clar: camera şi-a făcut o datorie elementară. Primul pas. Ce va fi pe urmă, vom vedea. Ştim însă de pe acum că parlamentul nu e insensibil la indicaţiile conştiinţei ţării. ...Am mai vrea să fim însă siguri că el va şti să impună până la sfârşit, acolo unde trebue, respectarea punctelor lui de vedere. Pentru asta nu se cere decât un lucru. Credinţa în destinele noastre. E aşa de puţin, — totuş aşa de mult! XOT . c£e MIHAIL SEBASTIAN SHAW LA TEATRUL NAŢIONAL In sfârşit indignarea, a răbufnit. O aşteptam. Mă mira chiar întârzierea. Mă nedumirea lipsa de reacţiune publică şi mă obliga să cred în laşitatea prostiei, mai mult decât aşi voi să cred. Opinia publică, prin cel mai caracteristic organ al său, prin cel mai nepersonal şi mai plat adică, pune în fine problema primejdiei sociale, pe care o constitue permanent şi perfid teatrul irlandezului Bernard Shaw. Şi cere cu hotărâre excluderea sa din repertoriu. Mărturisesc, că împotriva sentimentului meu, împotriva preferinţelor şi criteriilor mele literare, sunt de astădată cu totul de partea acestei reacţiuni. Fără ironie. Ducem o viaţă de abdicări morale, amputări sufleteşti, mizerii modeste, insensibilităţi etice, o viaţă făcută din renunţări, din atenuări blajine sau căderi crunte, corectăm pe măsura circumstanţelor o serie de principii şi deziderate, într’un cuvânt facem zi de zi imensul măcel sufletesc ce se cheamă pe scurt «a aranja o existenţă». Dumnezeu ştie că toate acestea, la început mai ales, nu sunt prea uşoare. Dar viaţa cere să fie trăită şi timpul trece neiertător, înţeleg şi aştept chiar pe această largă arie de înfrângeri colective, momentele de răzvrătire şi procesele de forţare morală, de violentare a platitudinii până la rărunchi până la sânge şi până la oroare. Mi le însuşesc şi le urmez. Sunt eliberări la care nu pot renunţa, sunt răsbunări în care nu pot să nu sper fie că această dinamită spirituală e pusă pe hârtie de creionul lui George Gross, fie că e introdusă subtil de replica lui Shaw, ea mă reconfortează şi mă încântă. Sub teroarea ei inofensivă, obezitatea, inconştienţa şi urâţenia prind justificarea existenţei. Căci tot ce poate fi material pentru spirit, are raţiune de a exista. Dar e prea crud, e prea sălbatec şi e prea împotriva vieţii sociale, ca aceste zgâlţâiri etice să se facă într’o sală de teatru, cu complicitatea artei şi în faţa unui public de femei, bătrâni şi copii. E perfid să ruşinezi oamenii, când i-ai adunat laolaltă şi să adaogi controlului fiecărui ins în parte, controlul tuturor la un loc. E ca şi cum chemând la o serată dansantă o societate de doamne şi domni — i-ai obliga la un semn anumit să-şi scoată complect hainele şi să se lase surprinşi în mizeria lor trupească în sunetele întâiului marş: burţi plisate, picioare strâmbe, bătături şi pete. Am uneori cruzimea de a mă amuza la acest spectacol. Şi vorbind cu sinceritate — oride câte ori se anunţă o nouă piesă de Shaw, mă duc la teatru mai curios şi mai vesel de ce se va întâmpla în sală decât pe scenă. Totuşi trebue să înfrâng această satisfacţie personală şi să recunosc că între d-nii Bernard Shaw şi Romulus Şeişanu, dreptatea este cu cel din urmă. Pentru că el apără securitatea zilelor noastre, justifică un traiu şi insultă o inteligenţă. Iar a insulta o inteligenţă, este un fapt profund şi viguros social. IM OSTEN NICHTS NEUES. Şi marile cataclisme deci pot fi material de comerţ. Am văzut ori în vitrina unei librării acest titlu, scris cu aceleaşi litere ca şi pe coperta lui Remarque. Mică abilitate dedicată cetitorului naiv. Era firesc desigur ca editorii să nu piardă momentul şi să transforme un proces trecător de revizuiri sufleteşti într’o modă literară. Se măsluesc deci titlurile cărţilor, asemeni mărcilor de ghete americane şi se supralicitează vogua războiului. Librăriile franceze reeditează cărţi vechi şi le pun banderole noui. Romanul lui Maurice Genervix s’a repus în vitrină. Barbusse depăşeşte iar a trei suta ediţie, iar Verdunul lui Fritz von Unruh apare cu o nouă copertă. Păcat. Moda literară va lichida aceste accente de revizuire, înainte ca ele să fi fost transformate precis într’un caz de conştiinţă şi într’un proces unanim. S’a şi transpus războiul de pe planul spiritual pe planul literar. S’a trecut deci de la sinceritate la meşteşug. Se stabileşte o formulă, se alcătueşte o şcoală, se statorniceşte o manieră. După ce a fost exploatat politiceşte până la ultimele lui posibilităţi, războiul începe să fie o temă. Ca amorul, ca adulterul sau ca banii. Vom ajunge curând la un tip. Im osten nichts neues, încearcă de altfel tocmai această reducere la clişeu. Războiul ne scapă printre degete şi intră în banalitate. O opera de pietate umană şi de utilitate sufletească ar fi pentru moment interzicerea cărţilor de războiu. Sensibilitatea tragediei nu se cade să fie uzată. PITORESCUL ROMANESC IN ARTA. Regisorul Martin Berger spunea zilele trecute că «a descoperit o nouă ţară de film». Oamenii de meserie cari au văzut în străinătate realizarea etnografică a romanului d-lui Sadoveanuu au fost — probabil — de aceeaşi părere. Nu e o surpriză. Pitorescul nostru rural e prea expresiv, autentic şi viu pentru a nu anima un document şi pentru v au constitui un real material de artă. Cu o singură condiţie. Observarea sa să plece nu dela premiza artisticului ei dela aceea a adevărului. Nu frumosul ei semnificaţia psihologică a pitorescului interc(Continuarea în pagina Il-a) Wgt""i 'ML !LLUJMt!Wi!!gf8"."BMI l ANCHETE POLITICE Ceea ce se petrece în partidul liberal arată că d. Vintilă Brătianu se consideră în campanie de răsturnare şi nu admite nici o concesie nici guvernului Maniu, nici generalului Averescu. Adică nici guvernului, care nu numai că vrea să se menţină, dar nici nu vrea să audă de retragere, considerând că este nu numai popular, dar chiar şi singurul capabil să guverneze, făcând faţă tuturor problemelor unei grupării d-lui general Averescu care în caz de răsturnare a d-lui Maniu sa crede îndreptăţit la o «restitutio in integrum» pentru a relua firul rupt al guvernării sale din 1927, puterea neputând fi luată din mâinile partidului naţional-ţărănesc direct de către partidul liberal căruia cel dintâiu i-a smuls-o în Noembrie trecut cu o urmare indirectă şi a greşelii de la 4 Iunie 1927. D. Vintilă Brătianu vrea puterea pentru sine, chiar şi de mâine, — dar ştie că nu se poate... Situaţia privită de liberali E interesant de ştiut cum priveşte partidul liberal, — conducerea lui,— situaţia politică, căci se vor înţelege, astfel, multe manifestaţii şi pretenţii care nu sunt tocmai lămurte. Se ştie că într’o vreme era o vie divergenţă între d-nii Vintilă Brătianu şi statul său major deoparte, şi d. Duca şi grosul partidului de alta, asupra retragerii din Parlament; asupra oportunităţii campaniei de răsturnare; asupra sprijinirii la succesiunea, eventuală, a guvernului Averescu; asupra datei congresului general al partidului; asupra drepturilor tinerilor, şi altele. Divergenţa s'a mai redus. Astăzi d. Vintilă Brătianu a acceptat să mai aştepte «răsturnarea guvernului» până ce budgetul cel nou va fi votat, eventual să amâne congresul pentru Februarie—Martie, să rupă «pactul cu generalul Averescu, pe care nu-l mai susţine la succesiune, şi alte concesii mai mărunte au fost făcute de şeful partidului. Pe baza lor, d. Duca nu mai «pactizează» cu guvernul Maniu, — spun amicii d-lui V. Brătianu, — ci secondează sincer pe d. Vintilă Brătianu. ■ D. Vintilă Brătianu însuşi, ştie că guvernul Maniu nu poate — şi nici nu trebue, spun azi liberalii — să fie răsturnat înainta ca partidul liberal să fie refucut sau măcar ca partidul naţionl-ţărănesc să fi pierdut cel puţin o bună parte din marea lui popularitate; sau, dacă vreţi înainte de-a fi făcut el martie sacrificii care trebuesc făcute: aplicarea nouilor impozite, reducerile de funcţionari, etc. Cu cât partidul liberal va sta mai mult în opoziţie, cu atât poate veni mai sigur la cârmă. Căci altfel ,parlamentul, care nu poate fi disolvat fără primejdia de a reveni în majoritate naţional-ţărănistă în mai alegeri prea curânde, ar prilejui, ar impune factorului constituţional în caz de criză, soluţia unui guvern cu acelaş parlament, deci un guvern larg a său un guvern Titulescu, — mai probabil căci ar fi singurul posibil atât în condiţiile politice interne cât şi în raporturile internaţionale. D. Vintilă Brătianu a înţeles, în fine, aceste adevăruri, şi se conformează lor. Dar nu mai puţin asupra termenelor controversa se menţine: d. Vintilă Brătianu crede că, după votarea budgetului, cel mai târziu în Martie — Aprilie, — «Guvernul Maniu trebue răsturnat şi partidul liberal trebue să revină la cârmă», pe când cei mai prudenţi, şi d. Duca e în fruntea lor, se tem — şi cu drept cuvânt — că înainte de toamna viitoare, o criză de guvern nu se poate rezolva decât printr’un alt guvern decât al partidului liberal. Aşa e văzută situaţia politică, dela conducerea partiduilui liberal, — şi aşa este şi drept să fie privită. . . , .. . PARTIDUL LIBERAL ŞI SITUAŢIA POLITICA Guvernul Maniu Trebue răsturnat, partidul liberal trebue sa revistă“ ii. VINTILĂ BRATIANU duminecă 1 Decembrie 1929 Săptămâna economica de PAUL STERIAN SATURATIA PUTERI 1^0 IT CUMPARAREî - SCĂDEREA SCONTULUI BĂNCII NAȚIONALE.-EVASIUNEA FISCALA. — MODIFICAREA UNOR ARTICOLE DIN LEGEA IMPOZITELOR DIRECTE. — REDUCEREA PROBSBITSUNILOR LA EXPORT. — REGLEMENTAREA CEICULUI Săptămâna care trecu se pare că a adus un acord al economiştilor, oamenilor de finanţe şi producătorilor, referitor la interpretarea crizei economice şi fiscale în care ne sbatem. Nodul Gordian ar fi: saturarea puterii de cumpărare a consumatorului. Acesta nu mai are mijloace ca să-şi procure noii utilităţi de pe piaţă. Comerţul şi industria nu-şi mai pot din această pricină desface bunurile. Stagnarea e provocată de strâmtarea pungii consumatorilor. Banca Naţională, prin minima scădere a scontului, încearcă marea cu degetul pentru o viitoare scădere mai importantă, care să aducă lărgirea creditului. Ministrul de finanţe se grăbeşte să ia măsuri pentru a înlesni exportul articolelor până acum prohibite. Ne aflăm deci în faţa unei crize de debuşeu, provocată de scăderea puterii de cumpărare. Un grăunte de adevăr conţine această interpretare: Faza prin care trece în clipa de faţă criza denotă o abţinere a cumpărătorului de la consumaţie. Ce se ascunde însă sub această abţinere? Dacă am raţiona pe realităţi de aiurea, adică dacă am încercat să adoptăm teorii bune pentru o economie naţională alta decât cea a ţării noastre, am putea presupune că avem dea face fie cu o îngrijorare a consumatorului, fie cu o scădere a puterii de cumpărare a acestuia. Iar măsurile Băncii Naţionale şi ale fiscului nu ne ar părea de prisos, ci singurele eficace. Se întâmplă la noi altceva însă. Nu avem de a face nici cu o îngrijorare a consumatorului şi cu o abţinere de ordin psihologic, de prudenţă, nici cu o lipsă de numerar, propriu zisă. Cine n’are bani în ziua de azi? Stabilizarea a adus o lărgire a creditului nostru şi o sporire a numerarului. Cauza răului stă însă în faptul că economia noastră naţională are structura ţinut teren nisipos, înghite moneda fără încetare, fără să o readucă la suprafaţă transformată în rod. Se fac investiţii, dar se fac rău şi fără prevedere, distrugându-se moneda învestită. E de ajuns să ne amintim de atâtea şosele care au costat averi şi care s’au stricat a doua zi după terminare. De focurile care ard fără folos şi fără încetare sondele noastre, de petrol. Câtă muncă fărâmiţată! Răul cel mare însă stă în consumator. Acesta nu ştie să cheltuiască. Se spune mereu că Românul nu ştie să facă economii. Nu ştie să facă economii fiindcă nici nu are habar cum să-şi cheltuiască mai bine banii. Economia, care e şi ea o cheltuială, nu face decât să urmeze soarta cheltuelii în genere. Ce însemnează că Românul nu ştie să cheltuiască? Mai întâiu nu ştie ce e aceea utilitate economică. Nu ştie să ierarhizeze utilităţile între ele. Totul se aşează după capricii. Omul nostru nu face o distincţie între trebuincios, mai puţin şi mai mult trebuincios. După inspiraţia momentului, valorile îşi schimbă însemnătatea într’un chip nemai pomenit în alte ţări. In al doilea rând, consumatorul nostru nu apreciază banul la valoarea lui obştească, (valoarea de schimb), ci la valoarea subiectivă, care a supusă capriciului. Banul românesc are o mare elasticitate de cumpărare. Ceea ce nu se întâmplă aiurea. Unde se pomenesc scăderi sau urcări de preţuri atât de vertiginoase ca la noi, la intervale scurte, în alte ţări? In al treilea rând consumatorul Biuroul demografic din ministerul de interne a dat publicităţii câteva date asupra mişcării populaţiei ţării în anul 1928. Sunt cifre foarte interesante şi asupra semnificaţiei cărora se cuvine oprită nunumai atenţiunea unei gazete ci aceia în altă măsură operantă a conducătorilor vieţii noastre de stat. Datele publicate sunt desigur îmbucurătoare. Ele mărturisesc puterile prolifice ale naţiei într’o vreme în care la popoarele Europei apusene se acuză o natalitate deficitară. La noi în anul 1928 s’au înregistrat 625.860 naşteri (fără născuţii morţi) şi 353.726 decese. Ceiace înseamnă un spor de populaţie de 272.131 suflete. E un spor respectabil. Dar cu cât mai mare ar putea fi el, dacă mortalitatea n’ar avea aceste proporţii îngrozitoare. Căci îngerul morţii răpeşte în fiecare an mai mult de jumătate din numărul de suflete cu care populaţia sporeşte anual prin naşteri. Iar în aceaastă spăimântătoare mortalitate, procentul covârşitor îl furnizează în primul rând nouii născuţi până la vârsta de un an, şi în general copiii. Căci neîngrijiţi, pradă mizeriei căminurilor rurale şi muncitoreşti de la oraşe, plăpândele lor vieţi nu rezistă asaltului teribililorgenţi ai morţii. In această direcţie este de îndreptat o activitate trudnică din partea societăţii şi a statului. Prin câte instituţii şi prin câte mijloace se pot imagina, trebue să se întreprindă o mare acţiune de salvare a copilului din ghiarele pânditoare ale morţii. Dar datele biurouhui demografic sunt revelatoare şi dintr’un alt punct de vedere. Ele vădesc, de pildă, o natalitate mult mai pronunţată în vechiul regat şi în Basarabia. In vreme ce Banatul şi chiar Ardealul furnizează un procent mai scăzut. Mai scăzut an cu an. Şi asta fiindcă plaga avorturilor şi a acelui «zwei Kinder system» s’a întins devastatoare în ţinuturile de peste munţi, împotriva acestei primejdii trebuie deasemeni organizată o vie acţiune prin toate aşezămintele de stat sau sociale. Căci dacă deocamdată nu suntem ameninţaţi noi ca naţiune, nenorocirea se întinde totuşi şi în curând va lovi în puterile de înnoire şi de multiplicare a rassei. Am însemnat în aceste rânduri numai două, din câte înţelesuri adânci pot, avea datele demografice recent publicate, asupra cărora nu e de prisos a atrage necontenit atenţiunea tuturor factorilor de conducere a societăţii noastre. Viadimír letteseit