Cuventul, ianuarie 1930 (Anul 6, nr. 1687-1716)
1930-01-14 / nr. 1699
ANUL AL VI-lea. No. 1B99. KMMUTA AO.VINISTRAHA Susuresli, Str. Const.Miile (Sărindar), - Etajul 111. Titl.iiiOAI/u/lb REDACŢIA I 878/ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU RNUNCIURIU ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 14 A?V"'D. MADGEARU ȘI TEATRELE —‹=^= Trebuie să recunoaştem că d. Virgil Madgearu este un om de devorantă activitate. Şi dacă asupra roadelor acestei munci sunt de făcut oarecari rezerve, pilda d-sale poate însemna un stimulent pentru unii dintre colegii de cabinet. După ce a «aranjat» bugetul, şi asta e lucru im glumă, după ce a alcătuit nuştiu câte legi fiscale, după ce le-a ţinut obligatoarele discursuri în Parlament şi le-a văzut votate, îndeplinind« şi în acelaş timp toate atribuţiile»de administrare a departamentului şi găsind timp şi pentru «politică» propriu zisă, aceea care se discută între fructe şi cafea la dejunuri discrete, după ce a prestat deci această extenuantă încordare, ne-am fi aşteptat ca d- Madgearu, obosit puţin, să se dea odihnei baremi câteva zile. Ţi-ai găsit! Ministrul de finanţe nu cunoaşte oboseală când e vorbă de interesele ţării şi când atâtea dintremarile probleme ale economiei naţionale n’au fost încă soluţionate. Şi cine să le soluţioneze, dacă nu domnia sa? Aşadar, d. Madgearu lucrează acum la un proect pentru comercializarea teatrelor şi operelor naţionale. Actualul ministru de finanţe n’are evident reputaţie de duşman al frumosului ca încruntatul şef al partidului liberal. Şi dacă nimeni nu l’a zărit în vreun salon de artă ori la vreun concert; şi dacă strivitoarele sarcini de cerber modern al economiei naţionale nu-i îngăduie să-şi oprească gândul printre rândurile unei cărţi de literatură, apoi la teatru s-a rătăcit de câteva ori. Fiindcă, vedeţi, teatrul rămâne încă pentru un anumit public singurul isvor de desfătare artistică. Pe de altă parte nu i se cunoaşte d-lui Madgearu nici o «aventură» în lumea teatrală. Ceiace l-ar fi predispus poate la oarecare ranchiuni personale faţă de slujitoarele moderne al Euterpei, Melpomenei, Thaliei şi Terpsichorei. Cercetând însă bugetul şi purecându-i cupitolele, d. Madgearu a rămas, se spune, stupefiat în faţa sumelor respectabile pe care statul le cheltueşte cu aceste instituţii distractive, poate chiar folositoare, mult mai costisitoare în schimb decât o percepţie sau un burou de studii economice. Şi, orice s’ar spune, o fi ca cultura necesară, dar mai necesar este echilibrul bugetului. Un moment, d-sa a fost tentat să suprime fără urmă această cheltuială. Ei, câte opinii de studii serioase, evident economice, câte «case» şi mai ales câte percepţii nu s’ar fi putut înfiinţa cu câţi bani merg acum la subvenţiie teatrelor şi operelor. D-sa a trebuit însă să se limiteze la apreciabile reduceri, fiindcă, amicii dramei şi ai muzicei s’au războit, cu îndârjire. Dar numai aceste economii nu putea satisface pe d. Madgearu, gelos ca un turc de sănătatea edificiului său bugetar. Trebuia imaginat ceva. Şi cum spiritul ministrului nostru de finanţe este de o rară fertilitate, a şi elaborat proectul salvator: să comercializeze teatrele. Imediat s’au dat ordine pentru alcătuirea comisiunilor şi subcomisiunilor necesare elaborării proectului. Cu o ardoare pe care o stimulează jetoanele şi diurnele, doctele foruri s’au pus pe treaba. S’au pus pe treabă. S’au şi redactat primele paragrafe şi articole ale viitoarei organizări dela care d. Madgearu leagă trandifirii nădejdi. Dealtfel şi directorii de teatru, deşi chinezi în materie de comercializare, s’au întrunit totuşi ca să discute gravi şi demni chestiunea. Şi până una alta au luat măsura să suprime biletele de favoare. Căci vezi d-ta, din pricina acestora ar fi falite toate înjghebările teatrale din ţară, dacă nu le-ar salva subvenţiile. Nu spun că nu s’ar fi distribuind bilete de favoare. Ba dimpotrivă. Dar nu ştiu dacă se găsesc amatori pentru acest articol. In cele mai multe seri, sălile de teatru cască sinistru în lojile și fotoliile pustii. Asta chiar în Capitală. Cât despre teatrele provinciale, odată cu suprimarea biletelor de favoare, trebuia să se ordone și definitiva lăsare a cortinei. Ei, dar profesul d-lui Madgearu a produs vâlvă deosebită printre actori. Căci nu se ştie prea bine în lumea acestora ce va fi urmărind ministrul de finanţe. Comercializare? Cuvântul pare simplu şi limpede. E pe înţelesul tuturor. Dar ştim noi profanii ce poate să ajungă un cuvânt încăput pe mâinile economiştilor, această,gintă prestigioasă şi cu virtuţi miraculoase, care în numele «refacem», al «înzestrării», al «organizării pe baze moderne», al «raţionalizării» şi al altor termene rebarbative şi cabalistice privind gospodăria ţării, s’au erijat de zece ani în stăpânii şi salvatorii noştri? Noi ştim deocamdată atât. Că principiul acesta al comercializării se găseşte realizat în organizarea unora din instituţiile noastre publice. Cam merg totuşi foarte prost. Aşa de prost, încât s-ă simţit nevoia aducerii a tot felul de specialişti străini ori indigeni pentru a le urni din loc. Şi să se noteze că cele mai multe dintre aceste instituţii constituesc monopoluri, că sunt absolut indispensabile vieţii obşteşti şi că în asemenea împrejurări ele sunt libere să fixeze orice condiţii cetăţeanului care e nevoit să facă apoi la serviciile lor. Sunt teatrele astfel de instituţii? Ce ar putea să însemne pentru comercializarea ? Mărturisesc că nu văd. Să le facă a trăi fără ajutorul statului? Nu e posibil. Să le reducă subvenţiile? S’a realizat astăzi şi se mai putea încă prin buget. Să le controleze gestiunea şi să le oblige la economii ? Asta cade în sarcina organelor existente în departamentul căruia aparţin. Atunci ce? Probabil, că există o justificare foarte serioasă lămurind hotărârea d-lui Madgearu. Actul acesta al neobositului nostru ministru de finanţe nu poate să fie exerciţiul în vid al unei voinţe de muncă lipsită brusc de obiect Căci altfel pentru ce ar mai fi economişti ? Vladimir fost eseu Henri Catargi Am întâlnit într’una din serile trecute, într’o sală de restaurant al Bucureştilor, un chip cunoscut, o impunătoare şi aleasă figură de bătrân, sigură, calmă şi senină. Mi-am dat abia mai târziu seama cine era: Henri Catargi, fostul ministru al nostru la Bruxelles. Şi îmi aduc aminte de un ceas nu numai plăcut, dar şi substanţial, petrecut, acum un an împreună. Nevoile mele de informaţie mă duseseră anul trecut, imediat după instalarea regimului naţional-ţărănist în capitala Belgiei. La Bruxelles am, întâmplător, mulţi şi vechi prieteni. Şi i-am cercetat, l-am găsit în situaţiuni proeminente. Miniştri, mari conducători de industrii, căpetenii ale finanţelor. Dar parcă era un făcut. După trecerea primelor efuziuni ale revederii —se scurseseră între timp 12 ani aproape, — revenea tipic aceeaș întrebare: L’ai văzut pe Catargi? La început răspundeam indiferent: nu. Mai în urmă, când întrebarea mi se repeta în toate locurile, am început să fiu stingherit. Cine e, mă rog, acest Catargi, de care noi în ţară habar nu avem, şi pe care aci toţi mi-l scot înainte cu o caldă însufleţire, de respect şi de simpatie. Am fost deci să-l văd. Şi m-a întâmpinat nu numai un monsieur», ci un boier. Ceea ce e cu mult mai mult. Nu insist. Am înţeles, însă, în acel ceas de convorbire, tot interesul şi toată simpatia pe care ministrul nostru le ridica în fund lui. Am trecut prin.. multe capitale europene. Nicăieri nu mi s’a vorbit —sau cel puţin nu mi s’a vorbit cu atâta caldă simpatie de minstrul nostru. Numai la Bruxelles mi-a fost în adevăr dat să înţeleg cum o ţară poate trăi şi creşte în simpatia altei ţări, numai grafie unui minstru al ei. Şi iată-l acum pe Henri Catargi în Bucureşti. Rechemat. Este o eroare. Dacă guvernul nostru ar fi avut experienţa pe care o relatez mai sus, şi-ar fi dat singur seama că face o greşeală ridicând pe fostul ministru la Bruxelles din funcţiunile pe cari le împlinea cu atâta dlos pentru noi. Or cari ar fi meritele celui chemat să-l înlocuiască. D-lui Henri Catargi să-i fie însă aceste rânduri ca din salul plin de respect şi de gratitudine, pe care opinia publică e bucuroasă să i-l poată aduce pentru eminentele servicii făcute ţării într’o viaţă întreagă de modestie, devotament şi pricepere. N. I. — -oosxxoo—- - -------ooxxxao—---- Anchete economice S’a iscat de curând o controversă între guvern şi presă pe tema împrumutului Stewart pe piaţa Londrei, în scopul refacerii şoselei Bucureşti—Braşov. Noi am afirmat întâi, că grupul Stewart întâmpină dificultăţi. La care d. prim-ministru însuş s’a grăbit să riposteze că împrumutul fusese totuş încheiat, chiar în ziua în care apărea informaţia noastră (coincidenţă, nu ?) Au replicat alte ziare, din opoziţie. Afirmând că e imposibil ca grupul Stewart să facă operaţia financiară. Şi lucrurile stau aci. Care e situaţia de fapt? Confraţii noştri exagerează când afirmă că încheierea e imposibilă; d. prim ministru s’a grăbit însă — şi nu e bine să calce pe urmele d-lui V. Brătianu în această privinţă — când a comunicat presei că încheierea e deja făcută. Pentrucă asta nu e exact. E posibil ca ea să se facă, — dar nu s’a făcut încă. Cum am spus-o noi, sunt dificultăţi. Capitalul englez e greoi. Eroarea d-lui Maniu, faţă de opinia publică cel puţin e mai gravă însă. Prin asemenea informaţii d-sa acreditează părerea că piaţa engleză e bucuros deschisă nevoilor noastre, — şi că, prin urmare, un aflux de capital englez înspre întreprinderile româneşti nul mai poate întârzia. Ceea ce e însă fundamental fals. Economiştii şi financiarii cari informează pe d. Maniu nu vor să-i atragă atenţia asupra faptului că finanţa engleză nu a făcut niciodată bucuros investiţiuni în Europa. Mai ales când a fost vorba de a iniţia întreprinderi, Anglia a ocolit în chip constant ţările de pe continent. Explicaţia este simplă. MENTALITATEA, CAPITALISMULUI ŞI ÎNTREPRINZĂTORULUI ENGLEZ ESTE OBICINUITA CU REGIMUL COLONIAL. Adevăr fundamental, pe care unii dintre economiştii noştri — într’o descurajătoare politică de struţ — îl ignorează voit. Dar pe care noi suntem obligaţi a-i spune într’o formă cât mai categorică publicului, pentru a nu-i crea iluzîuni zadarnice şi primejdioase. In condiţiuni coloniale s’ar putea, eventual, găsi bani pe piaţa Londrei. Şi încă nu bani, ci mărfuri. Dar bani sunători, cu procente şi garanţii normale, nu. O conjunctură defavorabilă Spuneam însă, EVENTUAL. Eventual numai, pentru că în momentul de faţă, banii englezeşti sunt in genere, chiar şi pentru un regim colonial, foarte rezervaţi. Un complex întreg de împrejurări, cu cauze îndepărtate şi foarte generale, creasă pieţii engleze condiţiuni extrem de dificile. Crahul Harry, din ooiombre trecut, care a interesat atâtea întreprinderi însemnate, a fost numai un început. De atunci şi până acum la bursa efectelor s’au înregistrat diferenţe cari însumează fără nici un fel de exagerare foarte multe miliarde pierderi. In asemenea împrejurări este dela sine înţeles că economiile englezeşti — pe care în primul rând se sprijină subscrierile — nu se agajează bucuros în noul întreprinderi, oricâte garanţii li s’ar oferi. Alte eventualităţi ? Din nefericire, la aceste două motive de rezervă, specific englezeşti, se mai adaugă unul pornind de la noi, care descrrejează şi îngreuiază afluxul capitalului înspre ţara noastră. Din motive pe cari nu le vom studia aci, pieţele străine nu sunt convinse de stabilitatea regimului de la noi. Am afirmat-o şi cu alt prilej, sunt chiar miniştri străini acreditaţi pe lângă guvernul nostru, cari au sfătuit capitalurile respective la rezervă, tocmai pe baza acestor impresii de nestabilitate. In aceste condiţiuni prognosticurile ar trebui să fie deci mai pesimiste. Căci chiar dacă împrumutul Stewart se va încheia — ceea ce nu e, după informaţiile noastre, exclus — asta nu însemnează încă prea mult pentru situaţia generală a ţării. De ce nu vin capitaluri ? Piaţa engleza are alta psihologie. Piața engleză e strangulată. Alte eventualităţi? REFORMA învăţământului superior * de OECONOMICUS mt-Un anteproect de lege a învăţământului superior a fost alcătuit şi corpurile interesate au putut lua cunoştinţă de intenţiunile ministrului instrucţiei publice. Proeetul acesta îşi propune un lucru foarte cuminte: nu o reformă, în înţelesul astăzi obicinuit al cuvântului, ci o sistematizare a instituţiilor astăzi existente, instituţiile de cultură superioară cele mai sănătoase nu se creiază prin legi, nici nu se reformează prin legi. Prin legi doar se normalizează şi se întăresc acele instituţii care îşi au din lăuntrul activităţii lor regulile şi principiul existenţei. Din conlucrarea practică între instituţiile universitare şi Stat se naşte ce e drept un regim de tranzacţii, care nu este special ţării noastre, ci are caracter universal. Statul, în genere, sau alte instituţii, dau bani, iar şcoala superioară îi foloseşte pentru cultura ştiinţifică a tineretului după posibilităţile pe care această şcoală le are, posibilităţi care nu depind numai de bani. A pretinde că Statul trebue să se oprească la funcţia de casier cum fac atâţia care îmbracă de circumstanţă haina de profesor înseamnă o absurditate. E, din potrivă, de dorit ca Statul să-şi exprime dezideratele sale, pentru că technica realizării lor să fie împlinită în deplină libertate înlăuntrul şcoalei. Poate cere Statul universităţii să creeze anume ramuri de învăţământ sau să părăsească altele? Iată o problemă care pusă aşa când pare absurdă prin simplitatea ei banală şi totuş n’am auzit punându-se probleme de natura aceasta decât pe căi ocolite şi personale. Mă rog. Ştiinţa este, fără îndoială, steaua călăuzitoare a învăţământului superior. Ştiinţa pură străluceşte peste universitate, cea aplicată peste instituţiile technice şi alte şcoli superioare. Cultul ştiinţei şi iniţierea în ştiinţă, iată scopul învăţământului. Dar oare pentru aceasta vin miile de studenţi, pentru aceasta plătesc taxele uneori foarte ridicate, pentru ştiinţă se îngrămădesc studenţii în sălile cursurilor de drept sau litere, la chimie sau la alte ştiinţe? Oare dacă aceasta este scopul unic şi-a pus universitatea problemele care decurg de aici cu sinceritate şi cu sânge rece? Dacă ar fi aşa, dacă criteriile cultului ştiinţei ar fi dominante înlăuntrul învăţământului superior examenele reprezintă cu desăvârşire altfel, recrutarea profesorilor ar fi esenţial diferită de cel de azi, numărul audienţelor ar fi cu mult redus iar rezultatele ar fi poate impresionante prin valoarea şi strălucirea lor. Dar aceste abstracţiuni nu-şi au realitatea: întreg învăţământul nostru superior este mai ales profesional. Universităţile pregătesc funcţionari, avocaţi, profesori, medici, iar şcolile speciale ingineri, agronomi sau oameni de comerţ, contabili. Sau cel puţin îşi închipuie că fac aşa. De fapt, şi aici stă, credem noi cei care am trecut prin Universitate şi i-am cântărit obiectiv şi bunele şi relele păstrându-i acea dragoste care-i legată de cele mai bune momente ale tinereţei, marea greşeală a ei. Nu a vroit să se decidă a recunoaşte pentru marea majoritate a cursurilor caracterul lor de elemente de pregătire profesională. Şi atunci viitorul profesor de chimie şi fizică iese total nepregătit pentru ceia ce va spune elevilor săi, cel care face litere la fel; absolventul facultăţii de drept e departe şi de problemele tehnice al adminstraţiei şi de cele practice al avocatului, şi aşa mai departe. Din acest punct de vedere medicină care este prin origina ei extraordinară, la fel cu Institutul tehnic propriu zis sânt mult mai adaptate scopului lor decât Facultăţile clasice ale Universităţii. Cum s’ar putea totuş distinge, din acest punct de vedere al profesiune!, între ceia ce voim să fie Universitate şi ceia ce voim să lăsăm şcolilor speciale. O distincţie între ele pe baza dispărţirii între ştiinţa pură şi cea aplicată este posibilă, dar nu e prea (Citiți continuarea în pag. 1ia) Chirilejul reformeimțământului teologic de TEODOR N. MANOLACHE -----tc=Q=»—— Contribuții la problema internatului teologic din Bucureşti Suntem în pragul a două mari reforme: a învăţământului superior şi a învăţământului teologic. De prima se ocupă Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor, iar de a doua Sf. Sinod. Forurile competente şi-au dat seama de însemnătatea ce prezintă pentru vitalitatea şi prosperarea neamului românesc un învăţământ bine organizat care să corespundă cerinţelor vremilor de azi şi de acea s’au întocmit, referindu-se la învăţământul teologie, câteva ani de proecte de legi de către delegaţi ai defunctului minister al Cultelor sau ai Sf. Sinod fără a se putea ajunge la unul definitiv O problemă care pare a da de lucru legiuitorilor este aceea a Facultăţilor de Teologie. Prin legea şi statutul de organizare a bisericii ortodoxe române, învăţământul teologic trece exclusiv în atribuţia bisericii, iar prin legea învăţământului superior Facultăţile de Teologie funcţionează în cadrul Universităţilor. Sf. Sinod, în sesiunea trecută, s-a sesizat de această situaţie echivocă, luând dispoziţii în sensul ca Facultăţile de Teologie să funcţioneze mai departe pe lângă Universităţi, însă în mod autonom, iar chiriarhul respectiv să exercite un control doctrinar asupra învăţământului, dându-şi asentimentul la numirea profesorilor, bineînţeles neînţelegând ca prin aceasta să se desintereseze cu totul demersul material al Facultăţilor. Se pare că membrii Sf. Sinod au fost convinşi de eficacitatea funcţionării învăţământului superior teologic în cadrul general al învăţământului superior. Motive logice care să pledeze în favoarea acestei teze sunt mai mult decât suficiente, însă nefiind în intenţia noastră a le arăta aci, trecem la o altă problemă interesantă şi tot atât de vitală pentru bunul mers al bisericii ortodoxe române care trebue neapărat avută în vedere la alcătuirea legilor amintite mai sus. Este vorba de internatele teologice, sau mai bine zis de Internatul Teologic din Bucureşti. Despre însemnătatea internatelor teologice în evoluţia vieţii bisericeşti în România ortodoxă a scris un frumos articol P. S. Visarion, Episcopul Hotinului, în ziarul «Universul» anul trecut. Internatele sunt pepinierile de unde se vor recruta viitorii ierarhi ai bisericii; o cultura teologică serioasă nu o pot acumula, în genere vorbind, decât studenţii bursieri ai Internatelor, ceilalţi fiind sustraşi de diferite ocupaţii impuse de problema existenţii. De aceea trebue să se dea o deosebită atenţie acestor institute în legile ce se alcătuesc. Internatele teologice trebue să facă parte integrantă din Facultate, indiferent dacă acestea aparţin statului sau bisericii. Experienţa făcută cu Internatul teologic din Bucureşti a dus la rezultate negative, şi poate servi pentru alte internate de aiurea *). *) Internatul Teologic poate să rămână şi de aci înainte tot în seama bisericii, care, prin modificarea Regulamentului, să-l încredinţeze Fatuităţii de Teologie fără a veni prin aceasta in coliziune cu Legea învăţământului superior, s’ar putea stabili astfel între Biserică şi Facilitate raporturi de dependenţă şi reciprocitate cari până astăzi au fost aproape inexistente. Referindu-ne de aci înainte la situaţia specială în care se găseşte internatul teologic din Bucureşti, vom arăta motivele care determină anexarea lui la Facultate. întâiul motiv este însăş situata eroiatîi prin punerea în aplicare a noului regulament. Sunt aproape trei ani de când funcţionează " sub directa supraveghere a bisericii, după un regulament întocmit adhoc, de multe ori desconsiderat chiar de conducătorii instituţiei. Sunt în acest internat circa 90 studenţi din peste 3200 câţi sunt înscrişi la Facultate. Se primesc în fiecare an absolvenţi de seminar şi mai ales de liceu, făcându-se chiar regionalism, după un criteriu care nu e cel prevăzut de regulament. Anul întâi este cel mai populat ajungând chiar până la 50 studenţi, în anul patru fiind 3 sau 4. Cei ce au la baza studiilor liceul, urmând cursurile altei Facultăţi decât cea de teologie şi, între timp, asigurân(Citiţi continuarea în pag. 11a) EXPLORATORI de DIMITRIE DEM. DIMANCESCU Pe când eram la Washington, am găsit într’o zi pe masa mea de lucru o carte de vizită bizară; pe un carton de proastă calitate, era tipărit Constantin Dumbravă, cu subtilul «singurul explorator român la Polul Nord». Ușierul introduse în biurou un tânăr sărăcuţ îmbrăcat, care aducea cu sine o foarte vagă recomandare a Legaţiunei noastre din Bruxelles. Domnul Dumbravă, care, după împrejurări, se intitulează şi doctor, vroia să plece la Polul Nord, ca să-l descopere încă odată. Nu prezintă nici o calificare pentru această îndrăsneaţă întreprindere. Nu era nici geograf, nici geolog, nici naturalist şi nu poseda nici o diplomă academică în sprijinul ambiţiunilor sale. Sunt totuşi căi şi căi. Domnul Dumbravă a devenit pseudo-secretarul particular al unei doamne în vârstă din New-York, care a reuşit, prin relaţiunile sale să-l «agaţe» pe tânărul şi unicul explorator român unei expediţiuni de studii americane, în regiunile subarctice. Şi astfel a avut norocul să meargă în lumea polară, undeva pe coasta Groenlandei, de unde s’a întors cu foarte multă emfază, pentru a avea curajul să conferenţieze sub auspiciile acelei patroane bătrâne, pentru beneficiile unui mic cerc mondain din imensul New-York. Constantin Dumbravă a prins curaj şi iată-l că apelează la sprijinul românesc pentru o nouă călătorie de studii. Cere alimente ce nu se pot găsi în alte ţări (??): făină, prune uscate, biscuiţi militari, şi brânză albă.... în putină (ca şi cum zerul nu ar îngheţa). Aceste alimente şi altele, vor trebui trimise grabnic la... ministerul de instrucţiune. Acest îndrăsneţ explorator nu ar fi meritat poate onoarea acestor rânduri. Păsările mor pe limba lor. Ignoram existenta vreunei comunicări făcute în faţa unui corp savant despre rezultatul primei calătorii a lui Constantin Dumbravă. Societatea Română de Geografie nu a fost onorată cu vre-o comunicare din partea acestui original cercetător. Insă cunoaștem, din nefericire, un dosar întreg al unei serii întregi de exploratori de genul său. Cei, cari au trăit peste ocean mai multă vreme, ne-am obicinuit a vedea venind din timp în timp tot felul de «victime» ale solicitudinei noastre, vorbesc de acea solicitudine gratuită a unora din autorităţile noastre, cari, cu multă generozitate, dau scrisori de recomandare, cari, într’un timp, luau forma chiar a paşapoartelor diplomatice. Am văzut astfel venind şi conferenţiând printre românii din America pe amiralul Talpau, da! citiţi vă rog, amiralul, însă un amiral al unei marine necunoscute, cu o uniformă proprie şi un veston plin de decoraţiuni şcolare. Talpan a vorbit de intervenţiunea flotei de mare româneşti în lupta de la Mărăgeşti. Nu este nici-o exagerare. Lumea l-a ascultat, a plâns şi s’a entuziasmat. Amiralul a făcut colecte şi s’a întors în ţară cu bani. Nu a fost nicio cale legală pentru a-l împiedeca din «turneul său de propagandă». Am urmărit cu stupefacţie activitatea unei distinse doamne, care s’a prezentat lumei bune americane drept «trimisa M. S. Regina»,— doamnă, care organiza serate literare pentru orfanii din România, cărora le trimetea venitul net al încasărilor, reţinând chetuielile, în cari intrau şi chiria casei sale. Am fost uluiţi de îndrăzneala unei foarte simpatice tinere, — scriitoare de talent, — care a debarcat în New-York sub numele de «Principesa Henriette», exilând mai apoi în luxosul său apartament dintr’un mare hotel, fotografii de ale (Citiţi continuarea în pag. l1a) ------ooxxoo------Românii in siruMîaic Un cetitor amabil de la Paris, sau poate o cetit care (mai ştiut) îmi trimite o făctură din ziarul «Paris Midi», un articol al dramaturgului H. R. Lenomnand intitulat «Lui Adolphe Orna, care a fost un mare autor, i se va face dreptate după moaie?». Nu ştiu ce a vrut să înţeleagă amabilul cetitor de la Paris, transmiţându-mi articolul lui Lenormand. Îmi mărturisesc ignoranţa în ce-l priveşte pe Adolphe Orna, gălăţean transplantat la Paris. Lenorand scrie despre el «Orna care era român de naştere şi cultură, ştiuse să conserve, cu toată docilitatea sa la suggestiile mediilor pe care le-a traversat, o frăgezime de impresii care dă Păcatului (drama lui Orna, N. R.) savoarea naivă, cruzimea şi farmecul unei povestiri barbare» şi trebue să-l cred pe cuvânt. Dacă cetitorul nostru a înţeles că în România trebue să se facă dreptate. Dacă într’adevăr Orna a născut în România, este adevarut, dar nu s’a manifestat ca scriitor român şi nu literatura românească datorează vreo satisfacţie memoriei lui Orna. Dacă într’adevăr Orna a fost un mare dramaturg, timpul îi va face dreptate; dacă nu a fost însă decât un fabricant de drame, un colector de pitoresc gen Konrad Bercovici (sistem Răsbunarea Țigăncii) desigur, nu un articol de gazetă, oricât de binevoitor, îi pocite face dreptate. Pentru literatura românească, un român fauir în altă limbă, nu există. El poate însă exista ca seriitor, pentru lectorii cari îl înţeleg, din orice parte a planetei, şi implicit pentru cetitorii români. Adolphe Orna ne poate interesa ca exemplar omenesc, privit dintr’un punct d ele vedere omenesc, nu însă din punctul de vedere al literaturii româneşti. Odobescu, Eminescu, Creangă, pentru noi, pentru evoluversalizarea spiritului nostru universalizarea spiritului nostru au mult mai mare însemnătate, decât un scriitor român de mare talent care scrie în limba franceză, de pildă. Un pictor se manifestă în timp, numai în timp. Un scriitor se manifestă şi în spaţiu. Arta sa este limitată de o expresie specifică. Convenţional, raţional dacă vreţi, poate avea curs şi peste frontierele ţării sale, dar esenţa, aroma cu care sunt îmbibate cuvintele nu se poate transplanta în altă limbă. Adevărata poezie nu se traduce, se prelucrează. Şi nu se scrie mai adevărat, mai pământeşte decât în limba care ai subtonu în acea învăţătură. (Chiar excepţia unui Conrad nu dovedeşte nimic). Românii cari scriu în altă limbă sunt scriitori. Pentru literatura românească ei sunt însă pierduţi. Probus