Cuventul, ianuarie 1930 (Anul 6, nr. 1687-1716)

1930-01-14 / nr. 1699

ANUL AL VI-lea.­­ No. 1B99. KMMU­TA AO.VINISTRAHA Susuresli, Str. Const.Miile (Sărindar), - Etajul 111. Titl.iiiOA­­I­­/u/lb REDACŢIA I 878/­­ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU RNUNCIURIU ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 14 A?V"'D. MADGEARU ȘI TEATRELE —‹=^= Trebuie să recunoaştem că d. Vir­gil Madgearu este un om de devo­rantă activitate. Şi dacă asupra roa­delor acestei munci sunt de făcut oarecari rezerve, pilda d-sale poate însemna un stimulent pentru unii dintre colegii de cabinet. După ce a «aranjat» bugetul, şi asta e lucru im glumă, după ce a alcătuit nu­­ştiu câte legi fiscale, după ce le-a ţinut obligatoarele discursuri în Parlament şi le-a văzut votate, în­deplinind« şi în acelaş timp toate atribuţiile»de administrare a depar­tamentului şi găsind timp şi pentru «politică» propriu zisă, aceea care se discută între fructe şi cafea la dejunuri discrete, după ce a pres­tat deci această extenuantă în­cordare, n­e-am fi aşteptat ca d- Madgearu, obosit puţin, să se dea odihnei baremi câteva zile. Ţi-ai găsit! Ministrul de finanţe nu cu­noaşte oboseală când e vorbă de in­teresele ţării şi când atâtea dintre­­marile probleme ale economiei na­ţionale n’au fost încă soluţionate. Şi cine să le soluţioneze, dacă nu domnia sa? Aşa­dar, d. Madgearu lucrează acum la un proect pentru comercializarea teatrelor şi opere­lor naţionale. Actualul ministru de finanţe n’are evident reputaţie de duşman al frumosului ca încrunta­tul şef al partidului liberal. Şi dacă nimeni nu l’a zărit în vreun salon de artă ori la vreun concert; şi da­că strivitoarele sarcini de cerber modern al economiei naţionale nu-i îngăduie să-şi oprească gândul prin­tre rândurile unei cărţi de litera­tură, apoi la teatru s-a rătăcit de câteva ori. Fiindcă, vedeţi, teatrul rămâne încă pentru un anumit pu­bl­ic singurul isvor de desfătare ar­tistică. Pe de altă parte nu i se cunoaşte d-lui Madgearu nici o «aventură» în lumea teatrală. Ceiace l-ar fi predispus poate la oarecare ran­­chi­uni personale faţă de slujitoa­rele moderne al Euterpei, Melpome­­nei, Thaliei şi Terpsichorei. Cerce­tând însă bugetul şi purecându-i cu­pitolele, d. Madgearu a rămas, se spune, stupefiat în faţa sumelor res­pectabile pe care statul le cheltueş­­te cu aceste instituţii distractive, poate chiar folositoare, mult mai costisitoare în schimb decât o per­cepţie sau un b­urou de studii eco­nomice. Şi, orice s’ar spune, o fi ca cultura necesară, dar mai necesar este echilibrul bugetului. Un mo­ment, d-sa a fost tentat să suprime fără urmă această cheltuială. Ei, câte opinii de studii serioase, evi­dent economice, câte «case» şi mai ales câte percepţii nu s’ar fi putut înfiinţa cu câţi bani merg acum la subvenţiie teatrelor şi operelor. D-sa a trebuit însă să se limiteze la apre­ciabile reduceri, fiindcă, amicii dra­mei şi ai muzicei s’au războit, cu în­dârjire. Dar numai aceste economii nu putea satisface pe d. Madgearu, gelos ca un turc de sănătatea edi­ficiului său bugetar. Trebuia ima­ginat ceva. Şi cum spiritul minis­trului nostru de finanţe este de o rară fertilitate, a şi elaborat proec­­tul salvator: să comercializeze tea­trele. Imediat s’au dat ordine pentru al­cătuirea comisiunilor şi subcomi­­siunilor necesare elaborării proec­­tului. Cu o ardoare pe care o stimu­lează jetoanele şi diurnele, doctele foruri s’au pus pe treaba. S’au pus pe treabă. S’au şi redactat primele paragrafe şi articole ale viitoarei organizări dela care d. Madgearu leagă trandifirii nădejdi. Dealtfel şi directorii de teatru, deşi chinezi în materie de comercializare, s’au întrunit totuşi ca să discute gravi şi demni chestiunea. Şi până una alta au luat măsura să suprime bi­letele de favoare. Căci vezi d-ta, din pricina acestora ar fi falite toa­te înjghebările teatrale din ţară, dacă nu le-ar salva subvenţiile. Nu spun că nu s’ar fi distribuind bi­­lete de favoare. Ba dimpotrivă. Dar nu ştiu dacă se găsesc amatori pen­tru acest articol. In cele mai multe seri, sălile de teatru cască sinistru în lojile și fotoliile pustii. Asta chiar în Capitală. Cât despre tea­trele provinciale, odată cu suprima­rea biletelor de favoare, trebuia să se ordone și definitiva lăsare a cor­tinei. Ei, dar profesul d-lui Madgearu a produs vâlvă deosebită printre actori. Căci nu se ştie prea bine în lumea acestora ce va fi urmărind ministrul de finanţe. Comercializa­re? Cuvântul pare simplu şi limpe­de. E pe înţelesul tuturor. Dar ştim noi profanii ce poate să ajungă un cuvânt încăput pe mâinile economiş­tilor, această,­gintă prestigioasă şi cu virtuţi miraculoase, care în nu­mele «refacem», al «înzestrării», al «organizării pe baze moderne», al «raţionalizării» şi al altor termene rebarbative şi cabalistice privind gospodăria ţării, s’au erijat de zece ani în stăpânii şi salvatorii noştri? Noi ştim deocamdată atât. Că principiul acesta al comercializării se găseşte realizat în organizarea unora din instituţiile noastre pu­blice. Cam­ merg totuşi foarte prost. Aşa de prost, încât s-ă simţit ne­voia aducerii a tot felul de specia­lişti străini ori indigeni pentru a le urni din loc. Şi să se noteze că cele mai multe dintre aceste instituţii constituesc monopoluri, că sunt ab­solut indispensabile vieţii obşteşti şi că în asemenea împrejurări ele sunt libere să fixeze orice condiţii cetăţeanului care e nevoit să facă apoi la serviciile lor. Sunt teatrele astfel de instituţii? Ce ar putea să însemne pentru co­mercializarea ? Mărturisesc că nu văd. Să le facă a trăi fără ajutorul statului? Nu e posibil. Să le reducă subvenţiile? S’a realizat astăzi şi se mai putea încă prin buget. Să le controleze gestiunea şi să le oblige la economii ? Asta cade în sarcina organelor existente în departamen­tul căruia aparţin. Atunci ce? Probabil, că există o justificare foarte serioasă lămurind hotărârea d-lui Madgearu. Actul acesta al neo­bositului nostru ministru de finan­ţe nu poate să fie exerciţiul în vid al unei voinţe de muncă lipsită brusc de obiect Căci altfel pentru ce ar mai fi economişti ? Vladimir fost eseu Henri Catargi Am întâlnit într’una din serile trecute, într’o sală de restaurant al Bucureştilor, un chip cunoscut, o impunătoare şi aleasă figură de bă­trân, sigură, calmă şi senină. Mi-am dat abia mai târziu seama cine era: Henri Catargi, fostul ministru al nostru la Bruxelles. Şi îmi aduc aminte de un ceas nu numai plăcut, dar şi substanţial, petrecut, acum un an împreună. Nevoile mele de informaţie mă duseseră anul trecut, imediat după instalarea regimului naţional-ţără­­nist în capitala Belgiei. La Bruxel­les am, întâmplător, mulţi şi vechi prieteni. Şi i-am cercetat, l-am gă­sit în situaţiuni proeminente. Mi­niştri, mari conducători de indus­trii, căpetenii ale finanţelor. Dar par­că era un făcut. După trecerea primelor efuziuni ale revederii —se scurseseră între timp 12 ani aproa­pe, — revenea tipic aceeaș întreba­re: L’ai văzut pe Catargi? La început răspundeam indife­rent: nu. Mai în urmă, când între­barea mi se repeta în toate locuri­le, am început să fiu stingherit. Cine e, mă rog, acest Catargi, de care noi în ţară habar nu avem, şi pe care aci toţi mi-l scot înainte cu o caldă însufleţire, de respect şi de simpatie. Am fost deci să-l văd. Şi m-a în­tâmpinat nu numai un monsieur», ci un boier. Ceea ce e cu mult mai mult. Nu insist. Am înţeles, însă, în acel ceas de convorbire, tot inte­resul şi toată simpatia pe care mi­nistrul nostru le ridica în fund lui. Am trecut prin.. multe capitale europene. Nicăieri nu mi s’a vorbit —sau cel puţin nu mi s’a vorbit cu atâta caldă simpatie de minstrul nostru. Numai la Bruxelles mi-a fost în adevăr dat să înţeleg cum o ţară poate trăi şi creşte în simpa­tia altei ţări, numai grafie unui minstru al ei. Şi iată-l acum pe Henri Catargi în Bucureşti. Rechemat. Este o e­­roare. Dacă guvernul nostru ar fi avut experienţa pe care o relatez mai sus, şi-ar fi dat singur seama că face o greşeală ridicând pe fos­tul ministru la Bruxelles din func­ţiunile pe cari le împlinea cu atâta dlos pentru noi. Or cari ar fi meritele celui chemat să-l înlocuiască. D-lui Henri Catargi să-i fie însă aceste rânduri ca din salul plin de respect şi de gratitudine, pe care opinia publică e bucuroasă să i-l poată aduce pentru eminentele ser­vicii făcute ţării într’o viaţă în­treagă de modestie, devotament şi pricepere. N. I. — -oosxxoo—- - -------ooxxxao—----­ Anchete economice S’a iscat de curând o controversă între guvern şi presă pe tema îm­prumutului Stewart pe piaţa Lon­drei, în scopul refacerii şoselei Bu­cureşti—Braşov. Noi am afirmat întâi, că grupul Stewart întâmpină dificultăţi. La care d. prim-ministru însuş s’a gră­bit să riposteze că împrumutul fu­sese totuş încheiat, chiar în ziua în care apărea­ informaţia noastră (coincidenţă, nu ?) Au replicat alte ziare, din opozi­ţie. Afirmând că e imposibil ca grupul Stewart să facă operaţia fi­nanciară. Şi lucrurile stau aci. Care e situaţia de fapt? Confraţii noştri exagerează când afirmă că încheierea e imposibilă; d. prim mi­nistru s’a grăbit însă — şi nu e bine să calce pe urmele d-lui V. Brătia­­nu în această privinţă — când a co­municat presei că încheierea e deja făcută. Pentrucă asta nu e exact. E posibil ca ea să se facă, — dar nu s’a făcut încă. Cum am spus-o noi, sunt dificultăţi. Capitalul englez e greoi. Eroarea d-lui Maniu, faţă de opi­­nia publică cel puţin e mai gravă însă. Prin asemenea informaţii d-sa acreditează părerea că piaţa engleză e bucuros deschisă nevoi­lor noastre, — şi că, prin urmare, un aflux de capital englez înspre în­treprinderile româneşti nul mai poa­te întârzia. Ceea ce e însă funda­mental fals. Economiştii şi financiarii cari in­formează pe d. Maniu nu vor să-i atragă atenţia asupra faptului că finanţa engleză nu a făcut nici­o­­dată bucuros investiţiuni în Euro­pa. Mai ales când a fost vorba de a iniţia întreprinderi, Anglia a ocolit în chip constant ţările de pe conti­nent. Explicaţia este simplă. MENTA­LITATEA, CAPITALISMULUI ŞI ÎNTREPRINZĂTORULUI ENGLEZ ESTE OBICINUITA CU REGI­MUL COLONIAL. Adevăr funda­mental, pe care unii dintre econo­miştii noştri — într’o descurajă­­toare politică de struţ — îl igno­rează voit. Dar pe care noi suntem obligaţi a-i spune într’o formă cât mai categorică publicului, pentru a nu-i crea iluzîuni zadarnice şi primejdioase. In condiţiuni coloniale s’ar putea, eventual, găsi bani pe piaţa Lon­drei. Şi încă nu bani, ci mărfuri. Dar bani sunători, cu procente şi garanţii normale, nu. O conjunctură defavorabilă Spuneam însă, EVENTUAL. E­­ventual numai, pentru că în momen­tul de faţă, banii englezeşti sunt in genere, chiar şi pentru un regim co­lonial, foarte rezervaţi. Un com­plex întreg de împrejurări, cu cau­ze îndepărtate şi foarte generale, creasă pieţii engleze condiţiuni ex­trem de dificile. Crahul Harry, din ooiombre trecut, care a interesat atâtea întreprinderi însemnate, a fost numai un început. De atunci şi până acum la bursa efectelor s’au înregistrat diferenţe cari însumea­ză fără nici un fel de exagerare foarte multe miliarde pierderi. In asemenea împrejurări este dela sine înţeles că economiile englezeşti — pe care în primul rând se spri­jină subscrierile — nu se agajează bucuros în noul întreprinderi, ori­câte garanţii li s’ar oferi. Alte eventualităţi ? Din nefericire, la aceste două mo­tive de rezervă, specific englezeşti, se mai adaugă unul pornind de la noi, care descrrejează şi îngreuiază afluxul capitalului înspre ţara noastră. Din motive pe cari nu le vom stu­dia aci, pieţele străine nu sunt con­vinse de stabilitatea regimului de la noi. Am afirmat-o şi cu alt pri­lej, sunt chiar miniştri străini a­­creditaţi pe lângă guvernul nostru, cari au sfătuit capitalurile respec­tive la rezervă, tocmai pe baza a­­cestor impresii de nestabilitate. In aceste condiţiuni prognosticu­rile ar trebui să fie deci mai pesi­miste. Căci chiar dacă împrumutul St­ewart se va încheia — ceea ce nu e, după informaţiile noastre, exclus — asta nu însemnează încă prea mult pentru situaţia generală a ţării. De ce nu vin capitaluri ? Piaţa engleza are alta psihologie. Piața engleză e strangulată. Alte eventualităţi? REFORMA învăţământului superior * de OECONOMICUS m­t-Un anteproect de lege a învăţă­mântului superior a fost alcătuit şi corpurile interesate au putut lua cunoştinţă de intenţiunile ministru­lui instrucţiei publice. Proeetul acesta îşi propune un lucru foarte cuminte: nu o re­formă, în înţelesul astă­zi obici­nuit al cuvântului, ci o sistematiza­re a instituţiilor astă­zi existente, instituţiile de cultură superioară cele mai sănătoase nu se creiază prin legi, nici nu se reformează prin legi. Prin legi doar se norma­lizează şi se întăresc acele institu­ţii care îşi au din lăuntrul activi­tăţii lor regulile şi principiul exis­tenţei. Din conlucrarea practică între in­stituţiile universitare şi Stat se naşte ce e drept un regim de tran­zacţii, care nu este special ţării noastre, ci are caracter universal. Statul, în genere, sau alte instituţii, dau bani, iar şcoala superioară îi foloseşte pentru cultura ştiinţifică a tineretului după posibilităţile pe care această şcoală le are, posibili­tăţi care nu depind numai de bani. A pretinde că Statul trebue să se o­­prească la funcţia de casier cum fac atâţia care îmbracă de circumstanţă haina de profesor înseamnă o absur­ditate. E, din potrivă, de dorit ca Statul să-şi exprime dezideratele sale, pentru că technica realizării lor să fie împlinită în deplină libertate înlăuntrul şcoalei. Poate cere Statul universităţii să creeze anume ramuri de învăţământ sau să părăsească altele? Iată o pro­blemă care pusă aşa când pare ab­surdă prin simplitatea ei banală şi totuş n’am­ auzit punându-se proble­me de natura aceasta de­cât pe căi ocolite şi personale. Mă rog. Ştiinţa este, fără îndo­ială, steaua călăuzitoare a învăţă­mântului superior. Ştiinţa pură stră­luceşte peste universitate, cea apli­cată peste instituţiile technice şi al­te şcoli superioare. Cultul ştiinţei şi iniţierea în şti­inţă, iată scopul învăţământului. Dar oare pentru aceasta vin miile de studenţi, pentru aceasta plătesc taxele uneori foarte ridicate, pentru ştiinţă se îngrămădesc studenţii în sălile cursurilor de drept sau litere, la chimie sau la alte ştiinţe? Oare dacă aceasta este scopul u­­nic şi-a pus universitatea probleme­le care decurg de aici cu sincerita­te şi cu sânge rece? Dacă ar fi aşa, dacă criteriile cul­tului ştiinţei ar fi dominante înlăun­trul învăţământului superior exame­nele reprezintă cu desăvârşire alt­fel, recrutarea profesorilor ar fi e­­senţial diferită de cel de azi, numă­rul audienţelor ar fi cu mult redus iar rezultatele ar fi poate impresio­nante prin valoarea şi strălucirea lor. Dar aceste abstracţiuni nu-şi au realitatea: întreg învăţământul nos­tru superior este mai ales profesio­­nal. Universităţile pregătesc func­ţionari, avocaţi, profesori, medici, iar şcolile speciale ingineri, agro­nomi sau oameni de comerţ, conta­bili. Sau cel puţin îşi închipuie că fac aşa. De fapt, şi aici stă, credem noi cei care am trecut prin Univer­sitate şi i-am­ cântărit obiectiv şi bunele şi relele păstrându-i acea dragoste care-i legată de cele mai bune momente ale tinereţei­, marea greşeală a ei. Nu a vroit să se de­cidă a recunoaşte pentru marea majoritate a cursurilor caracterul lor de elemente de pregătire profe­sională. Şi atunci viitorul profesor de chimie şi fizică iese total nepregă­tit pentru ceia ce va spune elevilor săi, cel care face litere la fel; ab­solventul facultăţii de drept e de­parte şi de problemele tehnice al adminstraţiei şi de cele practice al avocatului, şi aşa mai departe. Din acest punct de vedere medi­­cină care este prin origina ei ex­traordinară, la fel cu Institutul tehnic propriu zis sânt mult mai adaptate scopului lor de­cât Facul­tăţile clasice ale Universităţii. Cum s’ar putea totuş distinge, din acest punct de vedere al profe­siune!, între ceia ce voim să fie U­­niversitate şi ceia ce voim să lăsăm şcolilor speciale. O distincţie între ele pe baza dis­­părţirii între ştiinţa pură şi cea a­­plicată este posibilă, dar nu e prea (Citiți continuarea în pag. 1i­a) Ch­irilejul reforme­­imțământului teologic de TEODOR N. MANOLACHE -----tc=Q=»—— Contribuții la problema internatului teologic din Bucureşti Suntem în pragul a două mari re­forme: a învăţământului superior şi a învăţământului teologic. De prima se ocupă Ministerul Instruc­ţiunii şi al Cultelor, iar de a doua Sf. Sinod. Forurile competente şi-au dat seama de însemnătatea ce pre­zintă pentru vitalitatea şi prospe­­rarea neamului românesc un învăţă­mânt bine organizat care să cores­pundă cerinţelor vremilor de azi şi de acea s’au întocmit,­ referindu-se la învăţământul teologie, câteva an­­i de proecte de legi de către delegaţi ai defunctului minister al Cultelor sau ai Sf. Sinod fără a se putea a­­junge la unul definitiv O problemă care pare a da de lu­cru legiuitorilor este aceea a Fa­cultăţilor de Teologie. Prin legea şi statutul de organizare a bisericii ortodoxe române, învăţământul teo­logic trece exclusiv în atribuţia bi­sericii, iar prin legea învăţământu­lui superior Facultăţile de Teolo­gie funcţionează în cadrul Univer­sităţilor. Sf. Sinod, în sesiunea tre­cută, s-a sesizat de această situaţie echivocă, luând dispoziţii în sensul ca Facultăţile de Teologie să func­ţioneze mai departe pe lângă Uni­versităţi, însă în mod autonom, iar chiriarhul respectiv să exercite un control doctrinar asupra învăţă­mântului, dându-şi asentimentul la numirea profesorilor,­ bineînţeles neînţelegând ca prin aceasta să se desintereseze cu totul de­mersul ma­terial al Facultăţilor. Se pare că membrii Sf. Sinod au fost convinşi de eficacitatea funcţionării învăţă­mântului superior teologic în ca­drul general al învăţământului su­perior. Motive logice care să plede­ze în favoarea acestei teze sunt mai mult decât suficiente, însă nefiind în intenţia noastră a le arăta aci, trecem la o altă problemă intere­santă şi tot atât de vitală pentru bunul mers al bisericii ortodoxe ro­mâne care trebue neapărat avută în vedere la alcătuirea legilor amin­tite mai sus. Este vorba de interna­tele teologice, sau mai bine zis de Internatul Teologic din Bucureşti. Despre însemnătatea internatelor teologice în evoluţia vieţii biseri­ceşti în România ortodoxă a scris un frumos articol P. S. Visarion, Episcopul Hotinului, în ziarul «Uni­versul» anul trecut. Internatele sunt pepinierile de unde se vor recruta viitorii ierarhi ai bisericii; o cul­tura teologică serioasă nu o pot a­­cumula, în genere vorbind, decât studenţii bursieri ai Internatelor, ceilalţi fiind sustraşi de diferite o­­cupaţii impuse de problema exis­tenţii. De aceea trebue să se dea o deosebită atenţie acestor institute în legile ce se alcătuesc. Internatele teologice trebue să facă parte integrantă din Facultate, indiferent dacă acestea aparţin sta­tului sau bisericii. Experienţa fă­cută cu Internatul teologic din Bu­cureşti a dus la rezultate negative, şi poate servi pentru alte internate de aiurea *). *) Internatul Teologic poate să rămâ­nă şi de aci înainte tot în seama bise­ricii, care, prin modificarea Regula­mentului, să-l încredinţeze Fatuităţii de Teologie fără a veni prin aceasta in coliziune cu Legea învăţământului su­perior, s’ar putea stabili astfel între Bi­serică şi Facilitate raporturi de depen­denţă şi reciprocitate cari până astăzi au fost aproape inexistente. Referindu­-ne de aci înainte la si­tuaţia specială în care se găseşte internatul teologic din Bucureşti, vom arăta motivele care determină anexarea lui la Facultate. întâiul motiv este însăş situata eroiatîi prin punerea în aplicare a noului regulament. Sunt aproape trei ani de când funcţionează " sub directa supraveghere a bisericii, după un regulament întocmit ad­­hoc, de multe ori desconsiderat chiar de conducătorii instituţiei. Sunt în acest internat circa 90 stu­denţi din peste 3200 câţi sunt în­scrişi la Facultate. Se primesc în fiecare an absolvenţi de seminar şi mai ales de liceu, făcându-se chiar regionalism, după un criteriu care nu e cel prevăzut de regulament. Anul întâi este cel mai populat a­­jungând chiar până la 50 studenţi, în anul patru fiind 3 sau 4. Cei ce au la baza studiilor liceul, urmând cursurile altei Facultăţi decât cea de teologie şi, între timp, asigurân­(Citiţi continuarea în pag. 11­a) EXPLORATORI de DIMIT­RIE DEM. DIMANCESCU Pe când eram la Washington, am găsit într’o zi pe masa mea de lu­cru o carte de vizită bizară; pe un carton de proastă calitate, era ti­părit Constantin Dumbravă, cu subtilul «singurul explorator ro­mân la Polul Nord». Ușierul intro­duse în biurou un tânăr sărăcuţ îmbrăcat, care aducea cu sine o foarte vagă recomandare a Lega­­ţiunei noastre din Bruxelles. Domnul Dumbravă, care, după împrejurări, se intitulează şi doc­tor, vroia să plece la Polul Nord, ca să-l descopere încă odată. Nu prezintă nici o calificare pentru a­­ceastă îndrăsneaţă întreprindere. Nu era nici geograf, nici geolog, nici naturalist şi nu poseda nici o diplomă academică în sprijinul am­biţiunilor sale. Sunt totuşi căi şi căi. Domnul Dumbravă a devenit pseudo-secre­­tarul particular al unei doamne în vârstă din New-York, care a reuşit, prin relaţiunile sale să-l «agaţe» pe tânărul şi unicul explorator ro­mân unei expediţiuni de studii a­­mericane, în regiunile subarctice. Şi astfel a avut norocul să meargă în lumea polară, undeva pe coasta Groenlandei, de unde s’a întors cu foarte multă emfază, pentru a a­­vea curajul să conferenţieze sub auspiciile acelei patroane bătrâne, pentru beneficiile unui mic cerc mondain din imensul New-York. Constantin Dumbravă a prins cu­raj şi iată-l că apelează la spriji­nul românesc pentru o nouă călă­torie de studii. Cere alimente ce nu se pot găsi în alte ţări (??): făi­nă, prune uscate, biscuiţi militari, şi brânză albă.... în putină (ca şi cum zerul nu ar îngheţa). Aceste a­­limente şi altele, vor trebui trimise grabnic la... ministerul de instruc­ţiune. Acest îndrăsneţ explorator nu ar fi meritat poate onoarea acestor rânduri. Păsările mor pe limba lor. Ignoram existenta vre­unei comu­nicări făcute în faţa unui corp sa­vant despre rezultatul primei cală­torii a lui Constantin Dumbravă. Societatea Română de Geografie nu a fost onorată cu vre-o comunicare din partea acestui original cerce­tător. Insă cunoaștem, din nefericire, un dosar întreg al unei serii în­tregi de exploratori de genul său. Cei, cari au trăit peste ocean mai multă vreme, ne-am obicinuit a ve­dea venind din timp în timp tot fe­lul de «victime» ale solicitudinei noastre, vorbesc de acea solicitudi­ne gratuită a unora din autorităţile noastre, cari, cu multă generozita­te, dau scrisori de recomandare, cari, într’un timp, luau forma chiar a paşapoartelor diplomatice. Am văzut astfel venind şi confe­­renţiând printre românii din Ame­rica pe amiralul Talpau, da! citiţi vă rog, amiralul, însă un amiral al unei marine necunoscute, cu o uni­formă proprie şi un veston plin de decoraţiuni şcolare. Talpan a vor­bit de intervenţiunea flotei de ma­re româneşti în lupta de la Mă­ră­geşti. Nu este nici-o exagerare. Lu­mea l-a ascultat, a plâns şi s’a entu­ziasmat. Amiralul a făcut colecte şi s’a întors în ţară cu bani. Nu a fost nicio cale legală pentru a-l împiedeca din «turneul său de pro­pagandă». Am urmărit cu stupefacţie acti­vitatea unei distinse doamne, care s’a prezentat lumei bune america­ne drept «trimisa M. S. Regina»,— doamnă, care organiza serate lite­rare pentru orfanii din România, cărora le trimetea venitul net al încasărilor, reţinând chetuielile, în cari intrau şi chiria casei sale. Am fost uluiţi de îndrăzneala u­­nei foarte simpatice tinere, — scrii­toare de talent, — care a debarcat în New-York sub numele de «Prin­cipesa Henriette», exilând mai a­­poi în luxosul său apartament din­­tr’un mare hotel, fotografii de ale (Citiţi continuarea în pag. l1­a) ------ooxxoo------­Românii in siruMîaic Un ceti­tor amabil de la Paris, sau poate o cetit care (mai ştiut) îmi tri­mite o făctură din ziarul «Paris Midi», un articol al dramaturgului H. R. Lenomnand intitulat «Lui A­­dolphe Orna, care a fost un mare autor, i se va face dreptate după moaie?». Nu ştiu ce a vrut să înţe­leagă amabilul cetitor de la Paris, transmiţându-mi articolul lui Le­nor­mand. Îmi mărturisesc ignoranţa în ce-l priveşte pe Adolphe Orna, gă­­lăţean transplantat la Paris. Lenor­and scrie despre el «Orna care era român de naştere şi cultu­ră, ştiuse să conserve, cu toată do­cilitatea sa la suggestiile mediilor pe care le-a traversat, o frăgezime de impresii care dă Păcatului (dra­ma lui Orna, N. R.) savoarea naivă, cruzimea şi farmecul unei povestiri barbare» şi trebue să-l cred pe cu­vânt. Dacă cetitorul nostru a înţeles că în România trebue să se facă drep­­tate. Dacă într’adevăr Orna a născut în România, este adevarut, dar nu s’a manifestat ca scriitor ro­mân şi nu literatura românească datorează vreo satisfacţie memoriei lui Orna. Dacă într’adevăr Orna a fost un mare dramaturg, timpul îi va face dreptate; dacă nu a fost în­să decât un fabricant de drame, un colector de pitoresc gen Konrad Ber­covici (sistem Răsbunarea Țigăn­cii) desigur, nu un articol de gaze­tă, oricât de binevoitor, îi pocite face dreptate. Pentru literatura românească, un român fauir în altă limbă, nu există. El poate însă exista ca seriitor, pen­tru lectorii cari îl înţeleg, din orice parte a planetei, şi implicit pentru cetitorii români. Adolphe Orna ne poate interesa ca exemplar omenesc, privit d­intr’un punct d ele vedere omenesc, nu însă din punctul de vedere al literaturii româneşti. Od­obescu, Eminescu, Creangă, pentru noi, pentru evolu­­versalizarea spiritului nostru uni­versalizarea spiritului nostru au mult mai mare însemnătate, decât un scriitor român de mare talent care scrie în limba f­ranceză, de pil­dă. Un pictor se manifestă în timp, numai în timp. Un scriitor se ma­nifestă şi în spaţiu. Arta sa este limi­tată de o expresie specif­ică. Conven­ţional, raţional dacă vreţi, poate a­­vea curs şi peste frontierele ţării sale, dar esenţa, aroma cu care sunt îmbibate cuvintele nu se poate trans­planta în altă limbă. Adevărata poezie nu se traduce, se prelucrează. Şi nu se scrie mai adevărat, mai pă­­mânteşte decât în limba care ai subto­­nu în acea învăţătură. (Chiar excepţia unui Conrad nu dovedeşte nimic). Românii cari scriu în altă limbă sunt scriitori. Pentru literatura ro­mânească ei sunt însă pierduţi. Probus

Next