Cuventul, mai 1930 (Anul 6, nr. 1804-1833)

1930-05-01 / nr. 1804

ANUL AL Vl-lea.­­ No. 1804, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TELEFON / 370/10 REDAC­Ţ­I­A J.FLF1 nr . 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AM­HCIURILE ŞI PUBIICATILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ Şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA ORTODOXIE --------oooo--------­ Groaznica întâmplare de la Cos­teşti ne a pus — prin comentariile ale căror obiect a fost — încă o­­dată în faţă înstrăinarea noastră desăvârşită de cluhul pravoslaviei. Şi mai întristătoare de­cât toate a fost fără îndoială atitudinea prie­tenilor bisericii. Pârjolul acesta dumnezeiesc le-a luat glasul: ce or să zică credincioşii! Vă închipuiţi... discreditul care cade asupra lui Dumnezeu prin faptul că tocmai cei cari se adunaseră în Casa lul au fost jertfele acestei grozăvii. Iar bucuria lor a fost fără margini, când au aflat că «Evanghelia nu a ars», iar mai acum un an se furase chiar la Costeşti salba de la icoana Sfintei Filofteia. Bieţii oameni erau salvaţi, aveau «explicaţia». O minune de o parte, o pedeapsă cerească de alta. Pen­tru nişte credincioşi cari se stră­duiau să găsească scuze lui Dum­nezeu, pleaşca era în adevăr grasă. închipuiţi-vă însă că s’ar află cineva care să lămurească pe a­­ceşti advocaţi ai Absolutului, că de când e lumea şi există cărţi, s’a con­statat că aceste cărţi nu ard decât foarte greu, mai ales cum se găsea sfânta Evanghelie dela Costeşti, strânsă întro pardoseală şi trupul preotului; şi că afacerea cu salba Sfintei Filofteia nu ar fi decât o poveste. Ei, — ce s’ar întâmpla a­­tunci? Ar rămâne Dumnezeu în sină sau în lipsă cu ceva faţă de noi! Şi credinţa noastră ar avea prilej de clătire. La puţin s’ar mai reduce atunci ,viaţa şi realitatea credinţei! Şi cu toate acestea, punctul de vedere al «credincioşilor» noştri de astăzi ăsta este. Şi anume cu două rădăcini. Prima, un fel de înţelegere negustorească a raporturilor dintre om şi Dumnezeu. A doua, o necesi­tate, superficială prin natura ei, de a exprima în material concep­tual şi raţional manifestările lui Dumnezeu. Ambele tot aşa de false şi de străine faptului de credinţă şi vieţii religioase. Raporturile negustoreşti, de «do ut des», sunt, structural, de origine catolică. Ele se încadrează în ten­dinţa augustinidă de a realiza îm­părăţia lui Dumnezeu pe pământ, tendinţă degenerată în protestan­tism până la credinţa proastă că respectarea universală a per­­ceptelor evangheliei, şi prin aceasta stărpirea durerii pe pământ, este un ideal realizabil. Aşa fiind, omul se roagă pentru ca Dum­nezeu să-i dea în schimb o mai bună aşezare a treburilor lui aci pe pământ. Şi cum orice «avanta­­giu» are ca corelativ o jertfă, bie­tul om e dispus şi la jertfa aceas­ta, cu atât mai mult cu cât Dumne­zeu e un bătrân generos care vinde ieftin şi bun. Există, astfel, chiar aci în Bucureşti, o statue făcătoa­re de minuni, a Sfântului Antonie din Padua, care face tot felul de a­­faceri — căsătorii, găsire de obiec­te furate, etc. — în schimbul unei jertfe care de cele mai multe ori ia forma plăţii în bani. Acum de curând chiar, o biată femeie care-şi împuşcase — sau aşa se zicea — a­­mantul, a fost achitată de justiţia românească, în schimbul unei plăţi de 50.000 lei făcute către efigia Sf. Anton din Padua. Forme, precum vedeţi, cu totul inferioare ale laşităţii şi neputinţei omeneşti, cari nu au în fond, nimic comun cu viaţa religioasă. Şi căro­ra ortodoxia le opune concepţia, a­­meţitoare ca adâncime de înţeles, a Ierusalimului ceresc pe de o parte, iar pe de alta a permanenţei şi a necesităţii terapeutice a suferinţei pe pământ. Nu insistăm. Dar din aceste scurte indicaţiuni se vede că toată această atitudine ortodoxă — amplu comentariu metafizic la pro­blema lui Iov — implică acceptarea durerii şi neopunerea la rău. Iar aci, chestiunea se leagă cu cea dea doua falsă rădăcină — pro­testantă aceasta — a vieţii religioa­se, şi anume cu necesitatea super­ficială de a explica şi de a înţelege hotărârile şi faptele lui Dumnezeu. Vrem să înţelegem, pentru că ne în­chipuim că nu există decât un plan al realităţilor, cel al realităţilor ra­ţionate, în care om şi Dumnezeu nu sunt decât existenţe cantitativ deosebite, Dumnezeu fiind mai de­ştept, mai bun, mai puternic decât noi, dar lucrând după aceleaşi legi şi norme după care ne conducem noi gestul şi paşii. Transpunerea în forme raţionale a existenţei a fost extinsă până din­colo de limitele veacului, şi omul are pretenţia să impună legea lui de înţelegere a Absolutului, inca­­drându-l în cele patru principii fundamentale ale logicei. Jalnică betegeală de minte protestantă, că­reia lipsa noastră de control şi de disciplină ne îndeamnă să-i cădem victimă. Şi cu toate acestea învăţătura or­todoxiei este şi aci clară: «Neînţe­lese sunt căile Tale!». Adică arătă­rile lui Dumnezeu nu cad sub pute­rea noastră de înţelegere. Nimic din cele ce sunt ale lui,­­dintr’ale Lui nu se explică, ei pur şi simplu se acceptă. O calmă, umilă şi senină accepta­re a tuturor hotărârilor lui Dum­nezeu, asta este îndatorirea noastră dintâi şi din urmă de creştini. Şi asta am fi aşteptat poate, să ni se spună într’o formă potrivită, în pastoralele duhovniceşti cari nu puteau lipsi din această dureroasă împrejurare. Minunea Evangheliei nearsei Pe­deapsă pentru salba furată a Sfin­tei Filofteia! Cel mult abrutizante superstiţii, de cari ortodoxia nu poate avea nevoe. Căci nenorocirea a fost, dar ea nu poate fi de­cât scara pe care un Dumnezeu îndu­rător ne-o întinde, pentru păcatele noastre spre Ierusalimul ceresc. Nae Iomiescu tinde să fie u-nil Lugoşianu ? Conferinţa actuală de la Paris a evidenţiat o stare intolerabilă de lucruri în ordinea naţionalţără­­nească, pe latura ei prezidenţială de consiliu; într-adevăr, se ştie că d. Titulescu a avut încă unul din acele succese care fac, deopotrivă, mândria noastră, de români, şi au­reola tot mai strălucitoare a carie­rei ministrului nostru de la Lon­dra. Succesul acesta însă a avut loc fără d. Lugoşianu, care, ca să zicem nnşa, s’a aflat în tot acest timp, la Paris. Am socotit, la început că este o greşală. Şi, ca atare, am căutat pe d. Lugoşianu pretutindeni, în te­legramele şi în ştirile care ne-au relatat cele petrecute la Paris. Nici «printre rândurile» acestor ştiri, nici «printre literile» lor, nici vreo aluzie oarecare, din cercuri oficioa­se, nu ne-a spus însă nimic despre prezenţa miraculoasă a acestui per­sonaj din mâneca d-lui Iuau Ma­niu, la Paris. Şi am avut astfel im­presia u­nei catastrofe, în care linii­le s’au surpat una într’alta, ca o clădire veche care, în urma unui cutremur, îşi amestecă, într’o gră­madă informă de cărămidă, var, bârne, geamuri, scânduri, jurnale, ordinea aşezărei ei de până atunci; noi ştiam că domnul Lugoşianu ţâş­nise cândva, mai abitir ca musca de la arat, dintr'o conferinţă oare­cum similară, drept în parlamentul d-lui luliu Maniu, care s’a grăbit să-i voteze recunoştinţa, amor, credinţă, şi alte calea, şi mai de ruşine, pen­tru munca depusă, şi banii chel­tuiţi, în folosul patriei, pe la Baga, dacă nu ne înşelăm. Şi elogiile parlamentului amestecau, intrau a­­celaş sos naponal-ţărănesc, numele strălucitor ca diamantul, al d-lui Titulescu, cu acela cu osonante de râcâitură de lemn, al d-lui Lugo­şianu. D. Iuliu Maniu, fireşte, şi-a frecat mâinile în faţa acestui suc­ces care izbutise să-i transforme, ca odinioară calul lui Caligula, mă­garul în consid. Evident clar că lipsa, de data a­­ceasta, a d-lui Lugoşianu, care, to­tuşi, rumegă de luni îndelungate somptuoase fonduri prezidenţiale, pe la marile cafenele, restaurante, hoteluri şi cabareturi, din Paris, din programul succesului de la Pa­ris, cons­tue o lovitură adusă dea­­dreptul prestigiului de cap de fami­lie al d-lui Iuliu Maniu. Fiindcă e sigur că d.l Lugoşianu va fi desfăşu­rat în tot acest răstimp, sau va fi devorat, o întreagă activitate. S’a sculat, omul d-lui Iuliu Maniu, de dimineaţă, şi-a luat cafeaua cu lap­te (d. Lugoşianu face leac în li­ghean) şi la iuţeală, ca să nu piar­dă vremea, s’a bărbierit, a luat de­junul, s’a oprit, după aceia, la «col­­fană», pentru şvarţ, s’a odihnit du­pă amiază, a luat la orele cinci o cafea cu lapte şi cu «brioches» (d. Lugoşianu nu mai mănâncă covrigi) s’a plimbat pe Rue de la Paix, a luat masa de seară, şi-a făcut siesta la cabaret, şi, în sfârşit, târziu de tot, surmenat de activitatea d­-sale naţional-ţărănistă depusă în nume­le d-lui Iuliu Maniu, după ce, în urma recomandărilor d-lui Alfred Hefter, medicul său curant la Pa­ris, a înghiţit o antipirină Stewart, s’a culcat. Şi asta a făcut-o regu­lat, zi de zi. Cum se face clar că nu figurează în conferinţa dela Parisf N. Davidescu ——— ivsQao——-—« --------ocoo--—-­ Congresul partidului liberal . „a. --------------------­ Programul partidului. Importanţa politică a congresului Mult aşteptatul congres al par­tidului liberal are în sfârşit loc. Convocarea lui a fost grăbită de două evenimente: relativul succes din alegerile comunale şi dorinţa de a pune cât mai repede mâna pe frâ­nele puterei. Formal el a fost con­vocat spre a pune în concordanţă programul cu necesităţile ţărei şi al «unge» pe d. Vintilă Brătianu, nu ca «şef», ci ca «preşedinte» al partidului. Această schimbare de ti­tulatură a fost introdusă în sta­tuare, nu fiindcă vorba «şef» a fost trivializată de mahalagii, dar ca d. Brătianu să se aclimatizeze cu titlul de preşedinte în vederea unor evenimente pe care partidul liberal le prepară cu tenacitate din 1925. Programul partidului Alegerea d-lui Vintilă Brătianu ca «preşedinte» al partidului inte­resează mai mult pe liberali, decât pe cetăţenii acestei ţări. De ase­meni şi modificarea statutelor. Cea­ce i-ar fi putut interesa mai mult ar fi fost programul partidului. Ori după informaţiunile pe care le a­­vem osatura viitorului program va fi tot formula «prin noi înşi­ne». Nici o aloie generoasă sau nouă nu va fi lansată. Nici o reformă nu va fi anunţată. Viitorul program făcut de d-nii Vintilă Brătanu şi consorţii, va face dovada că partidul liberal este de fapt, un partid conservator. Din cauza cercului închis de par­tizani în care trăeşte d. Vintilă Irăianu, nici una din nevoile în care se sbate ţara nu-şi va găsi loc­­ noul program. Importanţa politică a congresului Liberalii încearcă prin acest con­gres să-şi dovedească forţa şi în a­­celaş timp să-şi asigure succesiune, ca şi cum ţara ar fi în preziua unei schimbări de guvern. D. Vintilă Brătianu îşi face iluzii. Nu şefii de organizaţii şi mercena­rii pe care-i vor aduce la congres pot să alunge pe d. Iuliu Maniu de la guvern, ei opinia publică care i-a impus pe naţional-ţărănişti. Ori marea massă doreşte în prezent alt­ceva decât venirea la putere a d-lui Vintilă Brătianu. B. D. VINTILĂ BRATIANU PRAGURILE RESURECŢIUNII — încheiere — După aproape un secol de istorie naţională, din nou Parisul a deve­nit laboratoriul în care se plămă­desc destinele neamului românesc. La 1848, patrioţii români exilaţi în capitala Franţei, adoptau idea­lele libertare ale celei de a treia re­­voluţiuni şi întoarcerea lor în ţară a însemnat pentru cele două princi­pate începutul procesului de conso­lidare al rasei care s’a încheiat cu Unirea cea mare. De patru ani de zile sufletul în­suşi al naţiunii, smuls violent din ambianţa lui etnică şi morală se găseşte în exil şi întreaga genera­­ţiune a războiului naţional îl ur­mează, surghiuniţi pe teritoriul natal, emigranţi cu inimile şi cu minţile pe urmele augustei pere­­grinaţiuni Pe resturile materiale ale Româ­niei — milioanele de trupuri din cari suflul vieţii şi-a luat sborul, pornocraţii de toate categoriile s’au abătut cu o învierşunare de hiene. Cu ghiarele, cu colţii, răscolesc mas­sa amorfă, tortură bietele mădula­re insensibile, devorează cu o car­nasieră frenezie măruntaiele victi­mei întinse cu ochii sticloşi în soare între fruntariile întregite. Românie naţional-liberală! Ro­mânie naţional-ţărănistă!... Fiecare facţiune de pornocraţi şi-a tăiat fe­lia ei, dela piept sau de la rinichi. Două tabere, alcătuite fiecare din câteva sute de tâlhari şi de imbe­cili, au pus stăpânire pe marea de­cedată. Şi se agită, cu babinele sanguilonente, cu resturi de bojoc în măsele, chirie şi latră, se învăl­măşesc pe un caiet de intestine, umplu văzduhul de larma lor câi­nească. Dealungul tuturor frontie­­relor miroase a mort şi pe la punc­tele de vamă autorităţile străine stropesc peroanele şi biurourile din zona lor cu ercozot. In România, imensă groapă co­mună fără cruce şi fără piatră fu­nerară la căpătâi, numai infamia e vitală. Ea trăeşte, ea respiră, ea îşi umple burta şi-şi potoleşte setea. Ultimele tresăriri de rezistenţă la lozinca morţii au fost înecate în sânge: masacraţii de la Lupeni, in­valizii stropşiţi cu baionetele. Ion Brătianu din groapă activează ma­sacrul şi semnul moroiului de la Fio­­rica atârnă ca o lungă draperie de zăbranie pe cerul perpetuu înroşit. Cei cari au trecut graniţa, îşi­­iau seama despre aceasta. Nu din com­paraţia cumplitei imobilităţi de la noi cu splendida febrilitate a vieţei europene, dar din fenomenul de amnezie totală care se petrece în creclii noştri. Dar de cum ai lăsat în urma ta Curtici­ul sau Episcopia Bihorului, toate stările din ţară, numele proprii, s’au prăvălit în­­tr’un neant iremediabil. Este o ablaţiune psichică pe ca­re organismul tău cerebral şi-a desăvârşit-o singuri ca o necesitate imperioasă a fiinţării lui mai de­parte. Un depou pestilenţial care-ţi adera de ani de zile pe epidermă, cade de la sine, năpârleşti, te me­leşti, te scuturi ca de un vis urât, devii o chrisalidă desbărată de toate fascle ci mucilaginoase, un ins fraged, scânteietor,, sensibil la toate vibraţiunile eterice, fremătă­tor la toate invitaţiunile luminii, parfumurilor, sunetelor. O, fericirea negrăită, când lus­trul, purificat, calei pragurile cas­telului din Belleme sau ale reşe­dinţei pariziene a Alteţei Sale Re­gale Monseniorului Principe Carol al României, cele dela Athénée Piaz­za ale d-lui Titulescu. Praguri ale resurecţiunii, pe cari nou Anteu de-abia le-ai simţit sub talpa ta, că ai reînviat, ai renăscut, infuzat instantaneu de toate fluide­le miraculoase ale humusului na­ţional, reîntregit în vigoarea, mân­dria şi cutezanţa ta românească. Dar după câteva minute, cât le-a trebuit bieţilor tăi plămâni ob­­struaţi de cinfizenul de la Bucureş­ti ca să se umple de aierul nupţial al încăperilor, eşti altul, iţi vine să joci de bucurie, să strigi de o vo­luptate care-şi multiplică degetele ei mângâietoare pe obraji, pe gât, pe umeri. In sfârşit! Iată România una şi indivizibilă care trăieşte acolo, în inima spiritualităţii universului, activă şi categorică, ale cărei impe­rative de rasă şi de istorie au fost inserate în catechismul moral al popoarelor pe vecie, iată toate te­zaurele de geniu naţional, de mun­că, de sacrificiu, de bunătate şi de iertare, salvate în chip dumnezeiesc din iureşul pornocraţiei bucureşte­­ne!„­ Inventariezi febril vorbele, rân­­durile, gesturile, surâsurile!*. Ni­mic nu s’a irosit, nimic nu s’a alte­rat sau depreciat. Din coroana fău­ritorilor nici un mărgăritar n’a că­zut şi mâna justiţiei, globul sim­bolic, spada şi mănuşa articulată sânt acolo, pe altarul Patriei pri­­bege, simboluri cari au circulat li­bere în areopagurile europene, au apăsat cu greutatea lor definitivă pe pergamentele tratatelor şi con­­venţiunilor, au aglomerat împreju­rul ideiei româneşti şi a justifică­rii ei mondiale, aprobările, simpa­tiile opiniilor publice din toate ţă­rile civilizate, fără consensul căro­ra nimic nu se putea desăvârşi la masa verde a diplomaţilor. Se pot perinda aici pornocraţi după pornocraţi la cârma statului, d. Vintilă Brătianu poate expulza din palatul Cantacuzino pe d. Ma­niu — toate preschimbările, iniţia­tivele, sforţările celor de la Bucu­reşti vor alcătui pentru spiritul mondial evenimente insalubre şi pernicioase higienei publice a po­poarelor, iar carantina sanitară la toate eşirile din ţară se va dubla. România monarhică şi constitu­ţională, România factor de civiliza­ţie şi instrument al progresului, România vitală în sufletul ei vre­melnic despărţit de trupul naţio­nal, eternă pe planul istoriei ei mi­lenare, România recunoscută ca a­­tare, pronată pe culmea aspiraţiilor ei şi menţinută dârz acolo de con­ştiinţa mondială împotriva tutu­ror strădaniilor, asalturilor, calom­niilor şi propagandelor vrăjmaşilor ei — este la Paris. In aşteptarea zilei când duhul sfânt al reînvierii va pogorî pe pla­iurile noastre şi trâmbiţele judecă­ţii din urmă vor chema şi pe vino­vaţi şi pe nevinovaţi, nu la pe­deapsă sau răsplată, ci la arzătoarea îmbrăţişare a regăsirii. Fiindcă vor fi iertători româ­neşte — nesfârşit. Alexandru K­ir­iţe­scu Joi 1 Mai 1930 Lichidarea războiului Un Ulti ÎTm ---S=&=»-' La Paris s’au semnat acordurile a­­supra reparaţiilor orientale. Se ştie că încă dela Haga se stabilise linii­le generale ale acestor acorduri. Con­ferinţa dela Paris n’a făcut decât să desăvârşească lucrarea elaborată în capitala Olandei. Evident lucrurile n’au mers la Paris atât de repede şi de lipsite de incidente, cum s’ar fi putut spera în urma discuţiunilor şi încheerilor dela Haga. Căci acolo, pentru a se putea vorbi de realiza­rea unei înţelegeri lichidând defini­tiv consecinţele războiului şi pentru a nu se despărţi regularea reparaţiu­nilor occidentale de cele orientale, au fost lăsate în suspensie şi date în gr­ija conferinţei de la Paris o seamă de chestiuni asupra cărora princi­piul nu există divergenţă dar care nu fuseseră îndeajuns examinate ca să se poată stabili în amănunt şi procedural rezolvi­rea lor. Aceasta a fost munca pe care con­ferinţa dela Paris era chemată s’o îndeplinească. Şi ea n’a fost deloc u­­şoară. D. Loucheur, preşedintele con­ferinţei, a declarat după semnarea convenţiei, că în timpul dezbaterilor s’au ivit mari dificultăţi, amenin­ţând grav putinţa acordului. D-sa a adăugat însă că aceste greutăţi n’au ca obârşie animozităţi, ei scrupule naţionale ale diverşilor delegaţi. Fapt este că Ungaria a dat, legându­­se de toate chichiţele, o luptă îndâr­jită pentru a smulge cât mai multe foloase pentru ea şi a îndulci clau­zele principiale dela Haga. Se pare că în aceste eforturi, ea n’ar fi obţi­nut rezultatele la care se aştepta. Şi că precizând, lămurind şi în unele puncte doar inovând, tratatul dela Paris consacră încheierile dela Ha­ga şi unele ameliorări, dacă nu tutu­ror statelor Micei înţelegeri, cel pu­ţin României. Declaraţiile făcute de d. Titulescu, şeful delegaţiei noastre, limpezesc pentru noi şi fazele luptei date la Paris, în palatul comisiunei repara­ţiilor şi rezultatele efective culese de România. Ele risipesc svonurile răs­pândite de anumite cercuri politicia­niste dela noi cărora personalitatea ilustrului nostru reprezentant în lu­me, le stă ca un ghimpe în inimă. Nu s’a afirmat chiar, la un mo­ment dat, că acordurile nu se pot realiza din pricina conflictului de atitudini ale delegaţiilor română şi ungară ? Şi nu m’aş mira deloc ca şi de data asta, unii oameni politici români să încerce a acoperi însem­nătatea operei iniţiată la Haga şi desăvârşită la Paris şi să tăgăduias­că nu fără rea credinţă valoarea mo­rală şi materială a înfăptuirilor fa­vorabile României. Opinia publică de la noi este însă perfect edificată asupra acestei stră­duinţe încununată de un succes, cu atât mai preţios pentru noi, cu cât la importanţa lui în ordinea econo­mică este de adăugat valoarea con­secinţelor sale politice, posibilităţi infinit sporite pentru o binefăcătoa­re colaborare între învingătorii şi învinşii marelui război. Nu trebuie să uităm că în bună parte şi în ceiace ţine de puterile o­­meneşti să realizeze, datorim bucu­ria acestui succes d-lor Titulescu şi Mironescu, a căror admirabilă cola­borare s’a dovedit la Haga, la Paris şi în toate chestiunile privind poli­tica noastră externă de o eficacitate atât de binefăcătoare țării. Vladimir Ionescu Necrolog A murit un băiat tânăr, un mare tatent­, un mare nenorocit. Un scriitor. 11 clienta Rozie, Ambrozie sau Poeta Nascitur. Dar pe cine interesează cum îl chemat Pe cine, ce fusese ! Cui i-ar păsa ce g* cât suferise acela, un adult Să nu ne minţim odată mai mult. Trăim, cu răceală şi zâmbind, un ego­ism crud şi strâmt,­­ încât nimic mai fi­resc decât generozitatea noastră vizibilă numai când tot nu costa ceva, recunoş­tinţa noastră sgomotoasă mimai întrucât e postumă, sau nu angajează practic cu nimic. E prea de tot tristă, totuşi, şi meseria asta de cioclu, cioclu literar. Căci mor în adevăr atâţia, cari­­i-au fost prieteni sau numai ai căutat să-i cunoşti presimţindu-i, cari lihneau după un stat şi crăpau de foame sau poate erau tihniţi dinspre partea asta, neîn­chipuit de esenţială, (sunt unii şi lihniţi) — încât nicult mai firesc decât să în­cepi prin a te supăra pe cei carii uită aşa de repede şi a le blestema nepăsarea, să ajungi însă curând să le împaci — «în definitiv»... — cu lucrurile, cari tot după o vorbă de poci sunt aşa cum sunt, iar după o alta ci­ harul ei din popor num ai ce-i face­, şi mai la urma urmei să sfârşeşti prin a privi senin toate, numai pe partea lor dinspre răsărit, de unde lu­mina te bate deasă, potolită, şi aureolân­­du-le. Părintele Galaction, când revedinc scrii­tor, scrie — îmi umilesc — pentru morţii săi literari, necrologuri atăt de spontane, încât pagina nu mai e de literatură o­­cazională, ci o tavă de argint încrestată în semne subţiri negre şi ciudate, pe care figura, celui evocat, de aburi şi de realitate, mai rămâne să fie privită pe un soclu înalt între noi. Aş fi vrut pentru AUHEL CORNEA un tânăr, ca şi el, adică din generaţia pe care cu contribuţia-i câtă a fost şi-a cinstit-o, să fi smuls pentru noi câteva înalte şi simple note din cântecul pe care moartea singură îl cântă, şi celalt singur ascultă, cu ochii închişi, pătruns, reţi­nând numai pentru sine misterul şi cheia gamei. — Haideţi, lăsaţi-vă de poezie. — Face rău la plămân. Nici Aurel Cornea nu a crezut. Şi, dintre cei chemaţi, nimeni nu crede. Strigătul e al morţii, părintesc şi crunt, apleacă lin, iată, peste ei toţi şi leagănă voluta unui ecou uriaş, cu cocoaşa cres­cută şi întrecându-l nemărginit, ca ca semn de întrebare sub care se stă chircit, micşorat, abia un punct încgrind dede­­supt. Şi cum am uitat să ne plângem, oricât fără rost, — dacă e în moarte o îndepăr­tare dela noi fără termen, dacă fiecare mort ne lipseşte ca o frumuseţe furată ! Cicerone Theodorescu In pag. IV-a: Modicarea statut­elor partidnál liberal ----------------0000-----------— (Citiţi continuarea în pag. II-al 2) «Temutul polemist» Dacă «fecundul autor» este un termen literar general, «temutul polemist» e numai o noţiune româ­nească. Şi ca sensibilitate şi ca funcţie şi ca metodă şi ca psicholo­­gie, «temutul polemist» ne aparţine. El răspunde unui spirit de uliţă, pe care e greu să-l întâlneşti aiurea. Violenţa lui fără responsabilitate are ceva din logica anonimă, ele­mentară şi răsbu­nătoare a unei pie­tre, care sparge un geam. Temutul polemist e un «manifestant». In ca­litatea aceasta, reacţiunile lui au valoare de reprezentanţă colectivă. Piatra pe care a aruncat-o el, putea să o arunce vecinul lui. Dus la cea mai apropiată secţie de poliţie, a­­ceasta îi va fi şi apărarea. Nu ignorez importanţa unei ase­menea justiţii populare. Sunt cate­gorii de activitate, în care o aprob chiar­ în politică bunăoară. Dar eu nu scriu un dicţionar de locuţiuni generale, ci unul de specialitate lite­rară. Şi în literatură, «temutul po­lemist» devine grotesc. Condiţie primă: «temutul pole­mist» nu trebue să aibe idei — şi nici nu le poate avea (poate în schimb să aibe «păreri» — ceea ce e cu totul altceva. O părere se adop­tă, o idee se creează. O părere se abandonează o idee moare­. Cine cu­noaşte idei, cunoaşte limite. Prin acest simplu fapt, cuvântul devine reflectat, răspunzător de înţelesul pe care îl exprimă, atent la conse­cinţele lui, raportat la un mod cen­tral şi mai ales obiectiv. Cine cu­noaşte idei — cine le trăeşte adică — nu poate păşi împotriva lor de­cât cu modestia şi cu liniştea omu­lui, pornit pe o treabă lungă şi grea. Aţi văzut aerul calm şi răbdător, pe care îl are un fierar în faţa ni­covalei! Dealtminteri cred că mă exprim greşit: nu poţi păşi împo­triva unei idei. O poţi înţelege, o poţi situa într’o sensibilitate anu­mită, într’o psicologie, într’un şir de fapte anumit, o poţi defini în raport cu tine şi îţi poţi da seama cât îţi este de străină şi dece îţi este străină. Asta e tot, şi e mult. De aceea cred, că — în sensul obiş­nuit al vorbei — un intelectual, a­­dică un om care gândeşte, nu poa­te să fie un polemist, şi mai ales nu unul temut. Lipsit de idei, «temutul polemist» are o perfectă libertate de expresie. După cum într’o perioadă de infla­ţie monetară o bancă emite mai mul­tă monedă decât i-ar permite aurul în depozit, el vorbeşte mai mult de­cât cugetă. Cuvintele lui nu sunt «convertibile». Şi după cum valoa­rea nominală înscrisă în cifre pe hârtia monedă devaluată, depăşeşte cu mult valoarea ei reală, superla­tivele «temutului polemist» întrec totdeauna sensul exact al unei si­tuaţii. E o desfrânare verbală. E o continuă dezertare din realitate. Psichologia acestei exasperări po­lemice e simplă. Ea se explică prin­­tr’o sensibilitate epidemică. Reac­­ţiunile sunt reflexe. «Temutul pole­mist» este omul căruia «îi sare muştarul». El are totdeauna senti­mentul de a fi vizat, pentru că nu are niciodată conştiinţa de a fi pur­tătorul unui adevăr, care să-l de­păşească. El nu cunoaşte bucuria de a înţelege şi demnitatea de a se su­pune. El nu cunoaşte necesităţi şi consecinţe. Stă în drumul năvăli­tor al faptelor şi crede că trei ad­­jective agitate în fel şi chip, vor putea să le oprească. Prin această iritabilitate de suprafaţă, prin a­­ceastă falsă pasiune «temutul po­lemist» e autohton. El are mistica invectivei şi a elogiului. Crede în cuvinte. Iată de ce la noi în ţară oamenii discută. Aiurea — în ţări străine — ei convorbesc numai. «Te­mutul polemist» este tare ca un a­gent secret. El nu va şti lămurit din ce nuanţe a făcut gândul tău şi spre ce disciplinate izbânzi se în­dreaptă, dar va şti precis cu câte femei te-ai culcat şi câte stridii o­­bişnueşti să mănânci la masă. Şi din punctul lui de vedere, are drep­tate. El e vulgar de două ori: în vio­lenţă şi în sentimentalism. Căci ci­neva poate să fie ofensiv, tăios şi rău fără să fie un «temut polemist». Cineva poate să fie colţuros şi as­cuţit, dur şi inatacabil, dârz şi pă­trunzător prin inteligenţă, nu prin temperament. Dar «temutul pole­mist» nu are o asemenea virulenta reetilinie. Ci alternează furia exal­tată cu duioşia sentimentală. El e un liric. Şi lirismul lui e primar. «Temutul polemist» este un exem­plar de umanitate inferioară. Inte­ligenţa lui se cheamă vervă. Reac­­ţiunea lui morală se cheamă indig­nare. De la un sistem nervos redus Hill K im IUI de MIHAIL SEBASTIAN ---OOOO--------- h­m mu imiMMiii^aiMiiii^a iui........... 11 ie­­g

Next