Cuventul, iulie 1930 (Anul 6, nr. 1864-1894)
1930-07-22 / nr. 1885
ANUL AL Vl-lea . No. 1885. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. tVinte (Sărindar), 14 Etajul III. nr. vin / 378/10 REDACŢIA TEI.L.FOND 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Mmm dezafociatiior Am arătat cu alt prilej cum motive personale pentru unii sau o caracteristică de formaţie spirituală datorită mediului ideologic în care s’au desvoltat pentru alţii, au împiedicat pe foarte mulţi dintre oamenii noştri politici să realizeze noua situaţiune creiată prin actul Restauraţiei monarhice. Toţi aceşti inadaptabili la realităţile ceasului de faţă s’au găsit fireşte solidari, indiferent de partidul din care făceau parte, fiindcă debordaţi de evenimente se vedeau primejduiţi în fiinţa lor prin necunoscutele pe care noul curs le aducea pentru ei. Astfel a prins chiar «sfânta alianţă pentru salvarea partidelor». Mai exact, alianţa pentru salvarea naufragiaţilor politicei de până ori, ai acelei politici care a înţeles să suplinească Coroana în rosturile ei de arbitru prin unul sau altul dintre şefii celor două partide zise de guvernământ Domnii Maniu şi Duca sunt iniţiaţiorii şi şefii acestei mişcări pentru stabilirea unui front comun împotriva primejdiei. Ce primejdie? Regele. Căci acesta este adevărul. «Sfânta alianţă» nu este decât un instrument de luptă contra Regelui. De ce? Fiindcă oamenii obişnuiţi să se socotească «Ies maltres de l’heure» într’un regim anarhic ca acela de dinainte de Restauraţie, nu pot admite să se vadă astăzi decăzuţi din atotputernicia de odinioară, iar partidele lor reduse la rosturile fireşti, normale, de unelte de mijloace permanent aflate la dispoziţia voinţei regale. Desigur toate aparenţele sunt aranjate să arunce praf în ochii noştri, în aşa fel încât să credem că nici măcar nu este posibilă o asemenea scabroasă înţelegere- «Viitorul» continuă «să înjure» guvernul, iar «Dreptatea» îi răspunde copios în acelaş stil. Dar asta nu infirmă arătările noastre. Căci d-nii Maniu şi Duca cu respectivii partizani rămân, fără îndoială, rivali în dorinţele lor de beneficiari ai puterii, dar se găsesc solidari în lupta lor împotriva noului factor al vieţii naţionale, de care se deprinseseră a se socoti scăpaţi. Ei înţeleg să încerce a perpetua şi în noua situaţie regimul care fusese în timpul Regenţei atât de prielnic ambiţiunilor lor de stăpâni , tour de rele ai destinelor politice. Iar intenţiunile lor, în această privinţă pentru oricine cercetează sensul întâmplărilor din ultima vreme, apar limpede. încercarea d-lui Maniu de a se deroba de la răspunderea guvernării în zilele urmând imediat proclamării Regelui a fost primul act al acestei înţelegeri. A trebuit intervenţia categorică şi energică a d-lui Mihalache pentruca tentativa d-lui Maniu să eşueze. Manifestările recente ale oficiosului «Dreptatea» împotriva unui guvern de concentrare sau de personalităţi fac deasemeni dovada nu numai a unei grave indelicateţi faţă de Rege, ci mai mult a unei categorice tentative de sabotare a voinţei Suveranului-Acţiunea «Sfintei Alianţe» continuă deci. Ea se oglindeşte cu deosebire în atitudinea unor gazete, care fie prin legăturile lor cu şeful naţional-ţărăniştilor, fie prin acelea cu d. Duca ori chiar concomitent cu ale amândorura, înfăţişează peripeţiile luptei întreprinsă de această tovărăşie. Paravanul la adăpostul căruia dualitatea Maniu-Duca îşi aşează bateriile, este apărarea democraţiei. Se aruncă în fiecare zi prin coloanele acestor ziare gogoriţa dictatura şi a guvernelor personale, pentru ca înspăimântând conştiinţele democratice câre vor fi existând să le câştige sufleteşte pentru o acţiune ale cărei resorturi sunt pur personale- Democraţia este în primejdie, strigă el, şi mai mult ori mai puţin sincer repetă lozinca unele ziare. Polemica iscată mai zilele trecute între două gazete politice în legătură cu evenimentele din ultimele săptămâni este revelatoare în această privinţă. Un ziar de partid îşi exprima nedumerirea faţă de atitudinea unui alt ziar, cunoscut campion al democraţiei şi adversar de totdeauna al partidului liberal, atitudine net favorabilă conducerii acestui partid în criza deslănţuită violent de vrăjmăşia ei împotriva restauraţiei monarhice. Iar acest din umnă ziar încerca săşi lămurească poziţiunea în flagrantă contradicţie cu întregul trecut susţinând că, într’o vreme în care se vorbeşte atât de mult despre dictatură, este o datorie pentru el să sprijine orice acţiune îndreptată către un fel de fortificare a vieţei de partid, partidele fiind organele de validitate ale democraţiei. De ce trebuie să fie ajutat partidul d-lor Duca—Vintilă şi sabotată gruparea d-lui George Brătianu, iată ce nu ni se explică. Probabil, puricând catehismul democraţiei integrale s’ar descoperi şi pricinele acestui «destinguo». Pentru noi rămâne însă ciudat din partea unui democrat să voiască a sprijini o conducere, anchilozată în formele moarte ale trecutului, vinovată de toate atentatele de până azi împotriva unei vieţi politice de libertate şi de democraţie, şi să combată o acţiune care s’a mărturisit înţelegătoare a marei prefaceri îndeplinite la 6 iunie, care şi-a fixat ca scop al ei tocmai eliberarea partidului liberal de subt tirania anachronică şi bicisnică a foştilor conducători. Am putea înşirui nenumărate exemple de ciudăţeniile pe care democratizanţii noştri ni le-au oferit de vreo câteva săptămâni încoace. Este însă fastidios. Lozinca «apărarea democraţiei» în fapt nu e decât râma pusă în undiţa pescuitorilor de totdeauna din apele tulburi ale politicei noastre. Astăzi când marele proces de limpezire a vieţii noastre de stat se găseşte prin actul Restauraţiei în plină elaborare, speculatorii anarhiei de până ieri se simt ameninţaţi în ambiţiunile şi în viitorul lor. «Sfânta Alianţă» nu este astfel altceva decât o tovărăşie de dezafectaţi. Vladimir Ionescu -------0000------ lari, minorii W N I E un subiect al meu, fie tristă predilecţie fi de manifestat amor. Profesorii suplinitorii... îmi scrie unul dintre ei, camarad de liceu şi de proaste visuri tinereşti, dintr’o văgăună de târg românesc unde predă o limbă la o şcoală comercială. îmi scrie altul dela un seminar teologic. Au aerul acelaş, fiecare în rândurile lor cari, publicate singure, mi se pare că ar fi concentrate de viaţă otrăvită şi sguduitoare de mizerie — că-mi spun, cu braţele încrucişate fără putere, cu o umilinţă stânjenită în ochi. — Dacă tu poţi să strigi, strigă şi pentru noi. Au ni s’au dat lefurile. Nici împrumuturi nu mai putem face. Scrie, despre noi, scrie tot ce ştii, la gazetă. Spune să audă şi atfii. Se vede că aceasta te este o consolare. Iromantici, fireşte. Că atâta e, ce le-a mai rămas. Poezie, cel mult. Şi-atâta tot. Dar ce ştiu eu, despre aceşti prieteni ai mei alături de care mustrarea şi regretu-mi nu vor capăta — exprimate — conturul unei finalităţi practice, în afară şi mai mult decât toată lumea ştie, decât au expus căpeteniile nefericitului corp didactic din ţara românească la congrese şi decât ziarele generoase au denunţat opiniei publice. Ne menţinem într’o stare de promisiuni improvizate şi de nădejdi tragice, aminţind cu neruşinare de-o parte, suferind cu speranţe de alta. Nimic bun nu vi se anunţă, prieteni. Larva oficialităţii îşi va ţâră mai departe, leneşe şi scârboasă, inelele groasegalbene peste tinereţile voastre măcinate ca peste nişte frunze făcute ca să fie roase. Nu este nici o metaforă, bună de leac pentru voi. Este numai o realitate, rea pentru toţi. A, tineri dascăli şi camarazi, cârpiţivă singuri câteva palme şi deşteptaţi-vă şi daţi dracului viaţa asta. Cum nu înţelegeţi nimic din noroiul care vă acoperă garoafele brazdelor, care vă strică luciul petalelor, care vă îneacă grădiniţei Ce v’ar mai rămâne de făcut? Decât să-l acceptaţi? Afiliaţi-vă cutărul puternic al zilei, în finalui unde vă aflaţi. Mergeţi la întruniri şi declaraţi pe onoare fericirea poporului pe care partidul, domnilor, — aşa să ştiţi, — el a creat-o. Veţi putea cere de la «şef» o scrisoare de recomandare pentru examenul de capacitate şi veţi reuşi. Murdăriţi-vă şi vă veţi mântui. Inoroifi-vă şi veţi trăi bine. Articolul dela gazetă e omenesc. E adevărat. Zice bine. Discursul de la congres a putut fi necruţător, «nu i-a iertat», «i-a făcut mort». De la club, omul politic a declarat irezistibil. N’aveţi nici o grijă. Se va face. E chestie sigură. Nu mai merge aşa. Şi aşteptarea ta, tinerețe nefericită, se svărcolește mai departe înjunghiată. Cicerone Theodorescu m PAG. IV-a 3 FRAUDELE DE LA DOMENII ANCHETE POLITICE D. Vintilă Brătianu, înapoiat Să nu-1 bătă seara — după cum am anunţat în CUVÂNTUL de eri, — în Capitală, a avut pe ziua de eri schimburi de vederi cu prietenii d-sale. D-sa a arătat că starea sănătăţii d-sale îi impune să plece să se odihnească şi să-şi facă obişnuita cură. Tragedia braftienilor Este şi aci un capitol de tragedie din marea tragedie a brătienilor, şi partidului liberal de după moartea lui Ionel Brătianu. A trecut o desfăşurare de energie extraordinară pentru a-l convinge pe d. Viutră Brătianu să plece — din partea celora cari cred că în absenţa d-sale, se vor clarifica unele situaţii care îngreuiază rezolvarea întregei crize liberale. Iar d-sa a consimţit numai în schimbul asigurării că nu se va întâmpla nimic în acest răstimp. (D. Vintilă Brătianu e în aşteptarea efectelor... «normalizării» relaţiilor cu Palatul). Cu toate insistenţele prietenilor d-sale de a reţine, « «ceilalţi» au fost mai tari, începe destrămarea». Cercurile politice din Capitală s’a zvonit ori că primul episod în destrămarea grupării vin tir iste s’a produs. începutul l’ar fi făcut d. Duca — care ar fi refuzat să vină la Bucureşti, la chemarea d-lui Vintilă Brătianu. D. Argetoianui deasemenea, n’a venit în Capitală. D. Duca—obedientul Controlând zvonul, el ne-a fost desminţit din ambele tabere. Amicii d-lui Duca ne-au declarat că, «foarte obedient», d-sa a răspuns dorinţei d-lui Vintilă Brătianu şi că întâlnirea a avut loc la Govora, de unde d. Brătianu a venit apoi cu trenul la Bucureşti. D. Duca, se spune, l-ar fi convins să nu mai facă nici o declaraţie — acele declaraţii de care vorbeau eri şi pe care le creau amicii intimi ai d-lui V. Brătianu. Pe de altă parte, amicii d-lui Duca asigură că nu-i încă momentul pentru a se trece la nesupunere, pe faţă şi la acţiune. H 33 Slil Aceste svonuri care se contrazic între ele nu dovedesc decât halul de descompunere al partidului din cauza crizei şefiei şi acţiunei d-lui George Brăttianu. Criza partidului liberal vintilist D. Vintila Bratianui pleacă tara a mai face declaraţii? Descompunerea şi anarhia liberală. D. VINTILĂ BRATIANU „ Politicianismul în vacanţa """"" .... Suntem în începutul vacanţei politice. Asta nu însemnează că a luat sfârşit vreuna din marile probleme financiare, economice sau politice care frământă ţara românească de zece ani încoace. Asta însemnează doar că provocatorii situaţiei de azi, în căutare de puteri noi pentru acţiunile la care s’au dedat nechemaţi de nimeni până acum, au plecat, fiecare, pe unde a socotit că îi va fi mai bine. D. Vintilă Brătianu se pregăteşte pentru Marienbad, d- Duca pentru Măldărăşti, d. Argetoianu îşi vede de domeniul d-sale de la Breasta, d. Iuliu Maniu pregetă între Rădăcini şi străinătate, şi, tot aşa mai departe, fiecare, ierarhic, aşteaptă prilejul săşi odihnească persoana şi personalitatea pe care şi-o atribue după nevoile imediate ale nervilor, rinichilor, stomacului, guşei, sau tensiunei sale arteriale. Parlamentarii şi samsarii regimului, fireşte, după operaţiile cu care s’au putut ferici, aşteaptă şi ei pe cuferile făcute gata ora plecărei mai departe sau mai aproape, şi a debarcărei la destinaţie, mai somptuos sau mai modest. Este un spectacol anual, acesta Până prin 1913 el era destul de explicabil. Lucrurile în ţară se găseau în situaţii destul de normale pentru a putea merge automatic, o vreme. Şi totuşi, se pare că, atunci, vacanţele politice erau, ca să zicem aşa, mai organizate. Rămâneau, astfel, la locuri cu răspundere tot oameni cu răspundere, dar mai ales cu rosturi precise, cu atribuţii lămurite. Acum se pare că plecarea se va efectua cu aceiaşi nepăsare cu care trăim şi «sezonul plin» al vieţei noastre publice. Aşa, bunioară, problemă recoltei, în sensul reducerea tarifelor căilor ferate şi al desfiinţării actualelor taxe prohibitive pentru export, aşteaptă, în cartoanele unor comisii, nu mai ştim care, o soluţie animată de dragul jetoanelor de prezenţă, la infinit. Bugetul ţarei, apoi, în raport cu posibilităţile contribuabilului, aşteaptă încă îmbunătăţiri asupra cărora autorul lui, fostul dictator financiar al ţărei, nu mai are acelaşi curaj, de a vorbi. Politiceşte, apoi, trăim în plin haos. Viaţa publica a ţarei a elevenit câmpul de sfâşiere a clientelei partidelor. Şi, totuşi, aceste partide continuă a pretinde menţinerea lor în situaţia privilegiată de până acum a lor. Fiecare politician vrea, astfel, o dăunătoare pentru interesul obştesc, putere exclusiv rezervată sieşi şi celor ai săi. Şi în jurul acestor inşi mişună agenţi de tot soiul, pentru al căror apetit întregul buget al ţărei rămâne necontenit mult prea mic. Vanitatea şi incomensurabila râvnă materială sunt cele două unice resorturi care agită lumea aceasta numeroasă şi, totuşi, mică. Acum, evident, în liniştea aparentă a unei relative singurătăţi, fiecare îşi urmăreşte socotelile, îşi pune la cale loviturile, şi gândeşte doborârea obstacolelor şi a adversarilor. Şi scopul, până la urmă, al acestor frământări, rezidă în dorinţa tuturor de a menţine şi mai departe ţara în situaţia ei actuală. Falimentul quasi oficial al întregei avuţii obşteşti, cu dezorganizarea inerentă lui a oricărei capacităţi de rezistenţă obştească, desemnează paradisul suprem al politicianismului şi al Instrumentului lui de acţiune, care e partidul. Ceea ce, până la urmă, ar putea echivala cu constatarea că politicianismul nu doarme şi nu dezarmează niciodată şi sub nici un cuvânt. Vacanţa lui e numai aparenţă, şi mentalitatea visului politician îşi urmăreşte clientul pretutindeni, ca umbra, ca microbii, ca boala. La munte sau la mare, în retragerea unei cule cu aparenţe româneşti şi, pe deasupra, şi vechi, dar de arivistă obârşie, în fond, sau în lumea cosmopolită a cine ştie cărei staţiune de mondial renume, politicianul român e veşnic preocupat de ce face concurentul său fie aiurea, de ce gândeşte adversarul său de partid, şi de ce combinaţii poate face în goana lui după potoul visat de mai demult sau de mai curând. Este tot cea ce au putut da aceşti domni unei ţări care, dându-le onoruri, avuţii, situaţii, aşteptau de la ei o îndrumare materială spre propăşire, şi o ordin© morală şi spirituală care să dea sens sacrificiilor de până acum ale poporului românesc. Nici propăşirea materială şi nici ordinea spirituală nu ne-a venit însă de la aceşti politiciani. In schimb ne-a surprins dezagregarea economică a statului, şi anarhia morală a obştiei româneşti. Vacanţa prepară în umbră continuarea situaţiei actuale. Va avea oare poporul românesc timpul necesar linei reacţiuni, şi voinţa de a sfârşi cu un ceas mai devreme o situaţie ce nu mai poate dăinui? La toamnă se numără bobocii. N. Davidescu ! RUBRICA PLASTICA NOTE DE ARTA DOUA MONUMENTE Niciodată impresia de colosal n’a putut fi mai complect concepută de spiritul german, decât în crearea şi desăvârşirea, aşa zisului monument «al popoarelor» din Lipsea. Bătălia, care în chip prea puţin eroic răneşte mortal avântul şi orgoliul militar al lui Napoleon, şi-a găsit în blocurile imense de granit, cea mai autentică nemurire. Monumentul popoarelor este conceput să înfrunte secolele asemeni piramidelor Egiptului. Venind dinspre oraş, orizontul este închis de massa puternică de piatră cenuşie a monumentului, cu baza lărgită în povârnişul scărilor, cu creştetul cuprins în casca boltită a cupolei, cu întinsul parter de apa în care îşi oglindeşte tăria, cu statui de dimensiuni grozave şi cu inscripţii ce se măsoară cu zecile de metri, «Gott mit uns!». Deşi faptul de arme din jurul Leipzig-ului s’a petrecut în 1813, momentul nu se realizează decât o sută de ani mai târziu, în preajma marelui răsboi, ca o prevestire sinistră. CLEMENS THIEME, plănueşte vasta întreprindere arhitectonică, menită să fie cripta osemintelor eroilor căzuţi pe câmpiile din jur. Plasat pe înălţimea care domină văile din apropierea oraşului, pe locul de observaţie al comandanţilor, monumentul este construit din imense blocuri de granit suprapuse şi afecţionează o formă circulară în interior, dispusă pe trei registre, şi încununată de imensitatea cupolei. După cele câteva sute de trepte cari duc de la parterul de apă până la măreaţa poartă de bronz ce la intrare, pătrunzi în interiorul enormei cripte, vastă încăpere circulară, străjuită de sculpturi cioplite în granit, măşti impresionante cu faţa lividă şi dureroasă a morţii, flancate de măreţe personagii de epopee. Câte unul de fiecare parte a măştii, aceşti eroi, bine plantaţi pe picioarele îmbrăcate în armură, îşi reazimă braţele pe spade viguroase. O nobilă tristeţă se citeşte pe fetele lor bărboase de luptători îmbătrâniţi pe câmpuri de bătaie. In dosul uriaşelor măşti, se odihnesc oasele miilor de morţi închise în inima pietrelor. Galeria superioară e populată de o lume de coloşi deasemenea ciopliţi în granit, cu o forţă de sinteză şi de stilizare care uimeşte, meniţi să înfrunte veşnicia alături de coloşii Egiptului, şi năzuind să egaleze puterea compoziţională din «Moise» şi «Sclavii» lui MICHEL ANGELO BUONAROTTI. Sculptorul FRANTZ METZNER a căutat să simbolizeze în aceste statui virtuţile poporului german. De jur împrejurul galeriei, personagiile stau aşezate pe tronuri de piatră cioplite în câte 116 blocuri de granit. »Imensitatea ecupolei poartă săpat pe toată suprafaţa, şiruri suprapuse de călăreţi — 324 de călăreţi — impresionanţi pe caii lor de piatră ciopliţi în mărimea naturală. Sunt călăreţii cari şi-au găsit moartea în memorabila şarjă din 10 Oct. 1813. Eroii libertăţii, gravi luptători în zale şi armuri, încununează cupola pe dinafară. Pe faţada principală arhanghelul Mihail cu pavăză şi spadă de foc, veghează asupra acestui câmp al morţii. In jurul său, genii duc la luptă popoarele cari ce bat, suferă şi mor într’un amestec de fum, de arme şi de animale pe basoreliefurile frizei. Văzute în plin soare, aceste figuri capătă viaţa lor de umbră şi lumină accentuate energic de planuri tăioase şi precise. De pe prima terasă, Lipsea îşi desfăşoară în vale cupolele palatelor şi coperişuri de catedrale. Parterul de apă are fixitatea oglinzii, iar zidurile laterale înaintate ca nişte tentacule de granit concentrează misterul morţii spre sfânta sfintelor. Dinăuntru, ecoul unei voci, revarsă amploarea armonică a corului gregorian. La întoarcere, în drum spre centrul oraşului, un adolescent de bronz, fin ca un suflet, înalţă mâna dreaptă spre cer, în timp ce cu stânga pare că înlătură un rău nevăzut. Picioarele sunt timide şi apropiate; întreg trupul are svelteta rugăciunei. KOLBE, unul dintre cei mai sensibili sculptori moderni, a modelat acest bronz în amintirea tinerilor cărturari căzuţi în răsboi. Pe fondul roşu-cărămiziu al celebrei biblioteci, armonizat cu verdeapomilor, bronzul modelat al lui Kolbe, poartă concentrat în sine atâta nobilă sensibilitate, cât nu dau la iveală miile de tone de piatră de pe câmpul bătăliilor popoarelor. Mac Constamtinescu MARȚI 22 IULIE 1930 Noua ordine constituţională ! DEPUTAŢII de A. BOLDUR Prea mulţi deputaţi — această temă devine foarte actuală. Parlamentul prea numeros este o rămăşiţă a vechei păreri cum că, pentru a avea oglindirea reală a ţării, este nevoe de un număr considerabil de deputaţi. Acuma nu se mai reţine această credinţă — ea a dispărut. Poţi să ai prea mulţi deputaţi, cari toţi la un joc nu costă niciun ban şi dimpotrivă — parlamentul mic ca număr poate să-ţi arăte deputaţi utili, capabili a găsi, în haosul tendinţelor opuse, nervul adevărat al ţării. Trebue să recunoaştem că nu ne putem lăuda cu parlamentul nostru. El stă departe de nevoile ţării. Obligaţiile deputatului constau în participarea la legiferare şi în controlul asupra administraţiei. Insă proiectele de legi suferă înrâurirea criticei deputaţilor într’o măsură cu totul neconsiderabilâ. Câte legi au fost aprobate fără nici o deliberare, cel puţin superficială! La câte şedinţe votarea de legi a fost numai o simplă formalitate ! Pe de altă parte, controlul asupra administraţiei s-a denaturat, însuşindu-şi calităţi cu totul neprevăzute de normele parlamentarismului. Deputaţii nu controlează, ci deseori guvernează ! Este adevărat că administraţia noastră are atât de multe defecte, încât pentru orice simplă afacere ai nevoe de intervenţia deputatului. Aceasta este la noi aproape tradiţia. Insă aceasta înseamnă o oarecare participare a deputaţilor în însăşi administraţie, deşi chiar indirectă. Dacă deputatul nu se bucură la ministru de un suficient prestigiu, apoi reprezentantul naţiunei, volens-nolens, cade în situaţia unui oarecare comisionar sau avocat. Din contră, după un succes sist„... a tip şi permanent, el devine un om atotputernic, capabil a se răfui cu oricine, un «vice-ministru». Pentru Basarabia noi cunoaştem vreo patru vice-miniştri de aşa natură. Ei fac tot ce le vine în cap. Este curios să vezi un ministru când îi raportează un inspector ministerial la care el aproape nici nu se uită ! Insă tabloul se schimbă brusc imediat ce intră în cabinet «vice-ministrul» de fapt: ministrul pune rezoluţii pe petiţiile şi adresele prezentate, necitind măcar conţinutul lor. Fără nici o îndoială, astfel de deputaţi avem câte unu şi mai mulţi în toate colţurile Regatului. Această ilustraţie impresionantă ne arată clar la ce măsură de denaturare a ajuns parlamentarismul nostru. Avem dreptul să ne întrebăm dacă este sens de a păstra şi mai departe un număr mare de deputaţi, pentru ca din toată massa deputaţilor să se ridice vreo douăzeci de vice-miniştri, satrapii mici şi iresponsabili, cari se ascund după spatele ministrului «de jure» şi îşi caută numai de afacerile lor pentru satisfacerea intereselor deseori mercantile . In momentul când economia statului este o lege supremă a ţării, se produce risipa nepermisă a banilor publici pentru întreţinerea parlamentului numeros, adică pentru întreţinerea în cea mai mare parte a paraziţilor societăţii. România, la un număr de 17 milioane de locuitori, are atâţia deputaţi, cât are, de exemplu, Franţa la un număr de 50 milioane sau cât avea Rusia ţaristă la un număr de 150 milioane. înaintea revoluţiei, Basarabia avea în compunerea parlamentului rusesc «Gosudarstvennaîa Duma» numai 9 deputaţi şi acuma are 64 reprezentanţi ! Unde e dreptatea şi unde e sensul suprem de stat! O ţară bogată ar avea dreptul să-şi permită luxul de a păstra un scump şi inutil parlament, însă pentru noi aceasta înseamnă o crimă. Iată de ce trebue, şi aceasta pe cât posibil mai curând, să se termine cu această anomalie, cu această oarbă imitaţie a exemplelor europene cari, în condiţiunile noastre naţionale, s’au transformat într’o parodie. Ne trebue o cameră de deputaţi conţinând de exemplu nu mai mult de 120 deputaţi , câte un deputat sau doi de fiecare judeţ, conform numărului de locuitori. Diminuarea numărului deputaţilor va aduce mărirea prestigiului lor în genere, deci şi situaţia parlamentului în ţară nu va pierde autoritatea, ci va câştiga. La o reformă radicală trebue să se supună şi Senatul. In starea lui actuală, J este o instituţie moartă. Senatul se cere a fi refăcut într’o reprezentantă a părţilor istorice ale statului şi intereselor profesionale, redusă la număr, însă vie, sinceră și clară. A. Boldur ----ooxxxoo- Problema creditului pentru agricultură este de ordin îndoit, ca orice problemă de credit. Agricultura are nevoie de credit pe termen lung și de credit pe termen scurt. Dar problema creditului scurt se pune pentru agricultură din două motive: Lucrarea câmpului și vânzarea recoltei. Dacă agricultorul nu găseşte credit ieftin şi lesne acordat, pe termen scurt, pentru aceste două nevoi ale sale, în zadar se caută să fie înzestrat cu credit pe termen lung. După cum am spus-o în repetate rânduri, urgenţa momentului e mare. Măsuri imediate şi certe trebuiesc luate în vederea punerii la dispoziţia agricultorilor a creditului scurt în condiţii avantagioase. Dacă vrem ca ogoarele să nu cadă în pârloagă cu anul ce vine, iar recolta care se anunţă să poată fi vândută cu preţ avantagios. Desigur, măsurile care vor fi luate nu trebuie să aducă neapărat, numai iniţiative noui, ci desgropând şi încurajând iniţiative şi realizări existente de acum, să le dea o extindere folositoare scopului propus. In acest sens voim să amintim că legiuitorul din 1915 a păşit la o inteligentă realizare a creditului scurt pentru agricultură, înfiinţând Casele de împrumut pe gaj pentru agricultori şi industriaşi. O serie de Case judeţene au fost astfel create, având toate la un loc la dispoziţie 300 milioane lei, din cari au dat împrumuturi sătenilor cari motivau cererea de împrumut prin nevoile lucrării câmpului, gajul constând în recoltă (chiar rădăcini). De 15 ani de zile cele 57 case judeţene dau împrumuturi cu 8 la sută (notaţi bine!). Condiţiile şi felul în care se acordă creditul, în care se supraveghează întrebuinţarea banilor luaţi cu împrumut, sunt un exemplu care trebuie extins cât mai curând. Paul Sterian