Cuventul, iulie 1930 (Anul 6, nr. 1864-1894)

1930-07-22 / nr. 1885

ANUL AL Vl-lea .­­ No. 1885. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. tVin­te (Sărindar), 14 Etajul III. nr­­. vin / 378/10 REDACŢIA TEI.L.FON­D 37­8/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Mmm dezafociatiior Am arătat cu alt prilej cum mo­tive personale pentru unii sau o caracteristică de formaţie spirituală datorită mediului ideologic în care s’au desvoltat pentru alţii, au îm­piedicat pe foarte mulţi dintre oa­menii noştri politici să realizeze noua situaţiune creiată prin actul Restauraţiei monarhice. Toţi aceşti inadaptabili la realităţile ceasului de faţă s’au găsit fireşte solidari, indiferent de partidul din care fă­ceau parte, fiindcă debordaţi de e­­venim­ente se vedeau primejduiţi în fiinţa lor prin necunoscutele pe care noul curs le aducea pentru ei. Astfel a prins chiar «sfânta a­­lianţă pentru salvarea partidelor». Mai exact, alianţa pentru salvarea naufragiaţilor politicei de până ori, ai acelei politici care a înţeles să suplinească Coroana în rosturile ei de arbitru prin unul sau altul din­tre şefii celor două partide zise de guvernământ Domnii Maniu şi Duca sunt ini­­ţiaţiorii şi şefii acestei mişcări pentru stabilirea unui front comun împotriva primejdiei. Ce primejdie? Regele. Căci acesta este adevărul. «Sfânta alianţă» nu este decât un instrument de luptă contra Rege­lui. De ce? Fiindcă oamenii obiş­nuiţi să se socotească «Ies maltres de l’heure» într’un regim anarhic ca acela de dinainte de Restauraţie, nu pot admite să se vadă astăzi de­căzuţi din atotputernicia de odi­nioară, iar partidele lor reduse la rosturile fireşti, normale, de unelte de mijloace permanent aflate la dispoziţia voinţei regale. Desigur toate aparenţele sunt a­­ranjate să arunce praf în ochii noş­tri, în aşa fel încât să credem că nici­ măcar nu este posibilă o ase­menea scabroasă înţelegere- «Viito­rul» continuă «să înjure» guvernul, iar «Dreptatea» îi răspunde copios în acelaş stil. Dar asta nu infirmă arătările noastre. Căci d-nii Maniu şi Duca cu respectivii partizani ră­mân, fără îndoială, rivali în do­rinţele lor de beneficiari ai puterii, dar se găsesc solidari în lupta lor împotriva noului factor al vieţii naţionale, de care se deprinseseră a se socoti scăpaţi. Ei în­ţeleg să încerce a perpetua şi în noua situaţie regimul care fusese în timpul Regenţei atât de prielnic ambiţiunilor lor de stăpâni , tour de rele ai destinelor politice. Iar intenţiunile lor, în această pri­vinţă pentru oricine cercetează sen­sul întâmplărilor din ultima vre­me, apar limpede. încercarea d-lui Maniu de a se deroba de la răspun­derea guvernării în zilele urm­ând imediat proclamării Regelui a fost primul act al acestei înţelegeri. A trebuit intervenţia categorică şi energică a d-lui Mihalache pentru­­ca tentativa d-lui Maniu să eşueze. Manifestările recente ale oficiosu­lui «Dreptatea» împotriva unui gu­vern de concentrare sau de perso­nalităţi fac deasemeni dovada nu numai a unei grave indelicateţi fa­ţă de Rege, ci mai mult a unei ca­tegorice tentative de sabotare a voinţei Suveranului-Acţiunea «Sfintei Alianţe» conti­nuă deci. Ea se oglindeşte cu deosebire în atitudinea unor gazete, care fie prin legăturile lor cu şeful naţional-ţărăniştilor, fie prin ace­lea cu d. Duca ori chiar concomi­tent cu ale amândorura, înfăţişea­ză peripeţiile luptei întreprinsă de această tovărăşie. Paravanul la adăpostul căruia dualitatea Maniu-Duca îşi aşează bateriile, este apărarea democraţiei. Se aruncă în fiecare zi prin coloa­nele acestor ziare gogoriţa dictatu­ra şi a guvernelor personale, pen­tru ca înspăimântând conştiinţele democratice câre vor fi existând să le câştige sufleteşte pentru o acţiu­ne ale cărei resorturi sunt pur per­sonale- Democraţia este în primej­die, strigă el, şi mai mult ori mai puţin sincer repetă lozinca unele ziare. Polemica iscată mai zilele trecute între două gazete politice în legătură cu evenimentele din ul­timele săptămâni este revelatoare în această privinţă. Un ziar de partid îşi exprima nedumerirea faţă de atitudinea unui alt ziar, cunos­cut campion al democraţiei şi ad­versar de totdeauna al partidului liberal, atitudine net favorabilă conducerii acestui partid în criza deslănţuită violent de vrăjmăşia ei împotriva restauraţiei monarhice. Iar acest din umnă ziar încerca să­­şi lămurească poziţiunea în flag­rantă contradicţie cu întregu­l tre­cut susţinând că, într’o vreme în care se vorbeşte atât de mult des­pre dictatură, este o datorie pentru el să sprijine orice acţiune îndrep­tată către un fel de fortificare a vieţei de partid, partidele fiind or­ganele de validitate ale democra­ţiei. De ce trebuie să fie ajutat par­tidul d-lor Duca—Vintilă şi sabota­tă gruparea d-lui George Brătianu, iată ce nu ni se explică. Probabil, puricând catehismul democraţiei integrale s’ar descoperi şi pricinele acestui «destinguo». Pentru noi ră­mâne însă ciudat din partea unui democrat să voiască a sprijini o conducere, anchilozată în formele moarte ale trecutului, vinovată de toate atentatele de până azi împo­triva unei vieţi politice de liberta­te şi de democraţie, şi să combată o acţiune care s’a mărturisit înţe­legătoare a marei prefaceri înde­plinite la 6 iunie, care şi-a fixat ca scop al ei tocmai eliberarea par­tidului liberal de subt tirania ana­­chronică şi bicisnică a foştilor con­ducători. Am putea înşirui nenumărate e­­xemple de ciudăţeniile pe care de­­mocratizanţii noştri ni le-au oferit de vreo câteva săptămâni încoace. Este însă fastidios. Lozinca «apă­rarea democraţiei» în fapt nu e de­cât râma pusă în undiţa pescuito­rilor de totdeauna din apele tulburi ale politicei noastre. Astăzi când marele proces de lim­pezire a vieţii noastre de stat se găseşte prin actul Restauraţiei în plină elaborare, speculatorii anar­hiei de până ieri se simt amenin­ţaţi în ambiţiunile şi în viitorul lor. «Sfânta Alianţă» nu este astfel altceva decât o tovărăşie de dez­afectaţi. Vladimir Ionescu -------0000------­ lari, minorii W­­ N I E un subiect al meu, fie tristă pre­dilecţie fi de manifestat amor. Profesorii suplinitorii... îmi scrie unul dintre ei, camarad de liceu şi de proaste visuri tinereşti, din­­tr’o văgăună de târg românesc unde pre­dă o limbă la o şcoală comercială. îmi scrie altul dela un seminar teologic. Au aerul acelaş, fiecare în rândurile lor cari, publicate singure, mi se pare că ar fi concentrate de viaţă otrăvită şi sguduitoare de mizerie — că-mi spun, cu braţele încrucişate fără putere, cu o u­­milinţă stânjenită în ochi. — Dacă tu poţi să strigi, strigă şi pen­tru noi. Au ni s’au dat lefurile. Nici îm­prumuturi nu mai putem face. Scrie, des­pre noi, scrie tot ce ştii, la gazetă. Spune să audă şi atfii. Se vede că aceasta te este o consolare. Iromantici, fireşte. Că atâta e, ce le-a mai rămas. Poezie, cel mult. Şi-atâta tot. Dar ce ştiu eu, despre aceşti prieteni ai mei alături de care mustrarea şi re­­gretu-mi nu vor capăta — exprimate — conturul unei finalităţi practice, în afa­ră şi mai mult decât toată lumea ştie, decât au expus căpeteniile nefericitului corp didactic din ţara românească la congrese şi decât ziarele generoase au denunţat opiniei publice. Ne menţinem într’o stare de promisi­uni improvizate şi de nădejdi tragice, a­minţind cu neruşinare de-o parte, sufe­rind cu speranţe de alta. Nimic bun nu vi se anunţă, prieteni. Larva oficialităţii îşi va ţâră mai de­parte, leneşe şi scârboasă, inelele groase­­galbene peste tinereţile voastre măcinate ca peste nişte frunze făcute ca să fie roase. Nu este nici o metaforă, bună de leac pentru voi. Este numai o realitate, rea pentru toţi. A, tineri dascăli şi camarazi, cârpiţi­­vă singuri câteva palme şi deşteptaţi-vă şi daţi dracului viaţa asta. Cum nu înţelegeţi nimic din noroiul care vă acoperă garoafele brazdelor, care vă strică luciul petalelor, care vă înea­că grădiniţei Ce v’ar mai rămâne de făcut? Decât să-l acceptaţi? Afiliaţi-vă cutărul puternic al zilei, în finalui unde vă aflaţi. Mergeţi la întruniri şi declaraţi pe onoare fericirea poporului pe care par­tidul, domnilor, — aşa să ştiţi, — el a creat-o. Veţi putea cere de la «şef» o scrisoare de recomandare pentru examenul de ca­pacitate şi veţi reuşi. Murdăriţi-vă şi vă veţi mântui. Inoroifi-vă şi veţi trăi bine. Articolul dela gazetă e omenesc. E a­­devărat. Zice bine. Discursul de la congres a putut fi ne­cruţător, «nu i-a iertat», «i-a făcut mort». De la club, omul politic a declarat ire­zistibil. N’aveţi nici o grijă. Se va face. E chestie sigură. Nu mai merge aşa. Şi aşteptarea ta, tinerețe nefericită, se svărcolește mai departe înjunghiată. Cicerone Theodorescu m PAG. IV-a 3 FRAUDELE DE LA DOMENII ANCHETE POLITICE D. Vintilă Brătianu, înapoiat Să nu-1 bătă seara — după cum am anunţat în CUVÂNTUL de eri, — în Capi­tală, a avut pe ziua de eri schim­buri de vederi cu prietenii d-sale. D-sa a arătat că starea sănătăţii d-sale îi impune să plece să se odih­nească şi să-şi facă obişnuita cură. Tragedia braftienilor Este şi aci un capitol de tragedie din marea tragedie a brătienilor, şi partidului liberal de după moartea lui Ionel Brătianu. A trecut o desfă­şurare de energie extraordinară pentru a-l convinge pe d. Viutră Brătianu să plece — din partea ce­­lora cari cred că în absenţa d-sale, se vor clarifica unele situaţii care îngreuiază rezolvarea întregei crize liberale. Iar d-sa a consimţit­­ nu­mai în schimbul asigurării că nu se va întâmpla nimic în acest răstimp. (D. Vintilă Brătianu e în aşteptarea efectelor... «normalizării» relaţiilor cu Palatul). Cu toate insistenţele prietenilor d-sale de a­­ reţine, « «ceilalţi» au fost mai tari, începe destrămarea». Cercurile politice din Ca­pitală s’a zvonit ori că pri­mul episod în destrămarea grupării vin ti­r iste s’a pro­dus. începutul l’ar fi făcut d. Duca — care ar fi refuzat să vină la Bucureşti, la chemarea d-lui Vintilă Brătianu. D. Argetoianui deasemenea, n’a venit în Capitală. D. Duca—obedientul Controlând zvonul, el ne-a fost desminţit din ambele tabere. Amicii d-lui Duca ne-au declarat că, «foarte obedient», d-sa a răspuns dorinţei d-lui Vintilă Brătianu şi că întâlnirea a avut loc la Govora, de unde d. Brătianu a venit apoi cu trenul la Bucureşti. D. Duca, se spu­ne, l-ar fi convins să nu mai facă nici­ o declaraţie — acele declaraţii de care vorbeau eri şi pe care le creau amicii intimi ai d-lui V. Bră­tianu. Pe de altă parte, amicii d-lui Du­ca asigură că nu-i încă momentul pentru a se trece la nesupunere, pe faţă şi la acţiune. H 33 Slil Aceste svonuri care se contrazic între ele nu dovedesc d­ecât halul de descompunere al partidului din cau­za crizei şefiei şi acţiunei d-lui George Brăttianu. Criza partidului liberal vintilist D. Vintila Bratianui pleacă tara a mai face declaraţii? Descompunerea şi anarhia liberală. D. VINTILĂ BRATIANU „ Politicianismul în vacanţa """"" ....­ Suntem în începutul vacanţei po­litice. Asta nu însemnează că a luat sfârşit vre­una din marile proble­me financiare, economice sau poli­tice care frământă ţara româneas­că de zece ani încoace. Asta însem­nează doar că provocatorii situa­­ţiei de azi, în căutare de puteri noi pentru acţiunile la care s’au dedat nechemaţi de nimeni până acum, au plecat, fie­care, pe unde a soco­tit că îi va fi mai bine. D. Vintilă Brătianu se pregăteşte pentru Ma­­rienbad, d- Duca pentru Măldărăşti, d. Argetoianu îşi vede de domeniul d-sale de la Breasta, d. Iuliu Ma­niu pregetă între Rădăcini şi străi­nătate, şi, tot aşa mai departe, fie­care, ierarhic, aşteaptă prilejul să­­şi odihnească persoana şi personali­tatea pe care şi-o atribue după ne­voile imediate ale nervilor, rinichi­lor, stomacului, guşei, sau tensiu­­nei sale arteriale. Parlamentarii şi samsarii regimului, fireşte, după o­­peraţiile cu care s’au putut ferici, aşteaptă şi ei pe cuferile făcute ga­ta ora plecărei mai departe sau mai aproape, şi a debarcărei la destinaţie, mai somptuos sau mai modest. Este un spectacol anual, acesta Până prin 1913 el era dest­ul de expli­cabil. Lucrurile în ţară se găseau în situaţii destul de normale pentru a putea merge automatic, o vreme. Şi totuşi, se pare că, atunci, vacan­ţele politice erau, ca să zicem aşa, mai organizate. Rămâneau, astfel, la locuri cu răspundere tot oameni cu răspundere, dar mai ales cu ros­­turi precise, cu atribuţii lămurite. Acum se pare că plecarea se va e­­fectua cu aceiaşi nepăsare cu care trăim şi «sezonul plin» al vieţei noa­stre publice. Aşa, bunioară, problemă recoltei, în sensul reducerea tarifelor căilor ferate şi al desfiinţării actualelor taxe prohibitive pentru export, aş­teaptă, în cartoanele unor comisii, nu mai ştim care, o soluţie anima­tă de dragul jetoanelor de prezen­ţă, la infinit. Bugetul ţarei, apoi, în raport cu posibilităţile contri­buabilului, aşteaptă încă îmbună­tăţiri asupra cărora autorul lui, fostul dictator financiar al ţărei, nu mai are acelaşi curaj, de a vorbi. Politiceşte, apoi, trăim în plin haos. Viaţa publica a ţarei a eleve­nit câmpul de sfâşiere a clientelei partidelor. Şi, totuşi, aceste partide continuă a pretinde menţinerea lor în situaţia privilegiată de până acum a lor. Fie­care politician vrea, astfel, o dăunătoare pentru intere­sul obştesc, putere exclusiv rezer­­vată sieşi şi celor ai săi. Şi în ju­rul acestor inşi mişună agenţi de tot soiul, pentru al căror apetit întregul buget al ţărei rămâne ne­contenit mult prea mic. Vanitatea şi incomensurabila râvnă materială sunt cele două unice resorturi care agită lumea aceasta numeroasă şi, totuşi, mică. Acum, evident, în liniştea apa­rentă a unei relative singurătăţi, fiecare îşi urmăreşte socotelile, îşi pune la cale loviturile, şi gândeşte doborârea obstacolelor şi a adver­sarilor. Şi scopul, până la urmă, al acestor frământări, rezidă în do­rinţa tuturor de a menţine şi mai departe ţara în situaţia ei actuală. Falimentul quasi oficial al între­­gei avuţii obşteşti, cu dezorganiza­rea inerentă lui a oricărei capaci­tăţi de rezistenţă obştească, desem­nează paradisul suprem al politi­cianismului şi al Instrumentului lui de acţiune, care e partidul. Ceea ce, până la urmă, ar putea echivala cu constatarea că politi­cianismul nu doarme şi nu dezar­mează nici­odată şi sub nici un cu­vânt. Vacanţa lui e numai aparen­ţă, şi mentalitatea visului politi­cian îşi urmăreşte clientul pretu­tindeni, ca umbra, ca microbii, ca boala. La munte sau la mare, în re­tragerea unei cule cu aparenţe ro­mâneşti şi, pe deasupra, şi vechi, dar de arivistă obârşie, în fond, sau în lumea cosmopolită a cine ştie cărei staţiune­ de mondial renume, politicianul român e veşnic preocu­pat de ce face concurentul său fie aiurea, de ce gândeşte adversarul său de partid, şi de ce combinaţii poate face în goana lui după potoul visat de mai demult sau de mai cu­rând. Este tot cea ce au putut da aceşti domni unei ţări care, dându-le ono­ruri, avuţii, situaţii, aşteptau de la ei o îndrumare materială spre pro­păşire, şi o ordin© morală şi spiri­tuală care să dea sens sacrificiilor de până acum ale poporului româ­nesc. Nici propăşirea materială şi nici ordinea spirituală nu ne-a ve­nit însă de la aceşti politiciani. In schimb ne-a surprins dezagregarea economică a statului, şi anarhia morală a obştiei româneşti. Vacan­ţa prepară în umbră continuarea situaţiei actuale. Va avea oare po­porul românesc timpul necesar li­nei reacţiuni, şi voinţa de a sfârşi cu un ceas mai de­vreme o situaţie ce nu mai poate dăinui? La toamnă se numără bobocii. N. Davidescu ! RUBRICA PLASTICA NOTE DE ARTA DOUA MONUMENTE Niciodată impresia de colosal n’a putut fi mai complect concepută de spiritul german, decât în crearea şi desăvârşirea, aşa zisului monument «al popoarelor» din Lipsea. Bătălia, care în chip prea puţin eroic răneşte mortal avântul şi or­goliul militar al lui Napoleon, şi-a găsit în blocurile imense de granit, cea mai autentică nemurire. Monu­mentul popoarelor este conceput să înfrunte secolele asemeni piramide­lor Egiptului. Venind dinspre oraş, orizontul este închis de massa puternică de piatră cenuşie a monumentului, cu baza lărgită în povârnişul scărilor, cu creştetul cuprins în casca bolti­tă a cupolei, cu întinsul parter de apa în care îşi oglindeşte tăria, cu statui de dimensiuni grozave şi cu inscripţii ce se măsoară cu zecile de metri, «Gott mit uns!». Deşi faptul de arme din jurul Leipzig-ului s’a petrecut în 1813, mo­mentul nu se realizează decât o sută de ani mai târziu, în preajma ma­relui răsboi, ca o prevestire sinistră. CLEMENS THIEME, plănueşte vasta întreprindere arhitectonică, menită să fie cripta osemintelor e­­roilor căzuţi pe câmpiile din jur. Plasat pe înălţimea care domină văile din apropierea oraşului, pe lo­cul de observaţie al comandanţilor, monumentul este construit din imen­se blocuri de granit suprapuse şi a­­fecţionează o formă circulară în in­terior, dispusă pe trei registre, şi încununată de imensitatea cupolei. După cele câteva sute de trepte cari duc de la parterul de apă până la măreaţa poartă de bronz c­e la intrare, pătrunzi în interiorul enormei cripte, vastă încăpere circulară, străjuită de sculpturi cioplite în granit, măşti impresionante cu faţa lividă şi du­reroasă a morţii, flancate de măreţe personagii de epopee. Câte unul de fie­care parte a măştii, aceşti eroi, bine plantaţi pe picioarele îmbră­cate în armură, îşi reazimă braţele pe spade viguroase. O nobilă tris­­teţă se citeşte pe fetele lor bărboa­­se de luptători îmbătrâniţi pe câm­puri de bătaie. In dosul uriaşelor măşti, se odih­nesc oasele miilor de morţi închise în inima pietrelor. Galeria superi­oară e populată de o lume de coloşi deasemenea ciopliţi în granit, cu o forţă de sinteză şi de stilizare care uimeşte, meniţi să înfrunte veşnicia alături de coloşii Egiptului, şi nă­zuind să egaleze puterea compozi­ţională din «Moise» şi «Sclavii» lui MICHEL ANGELO BUONAROTTI. Sculptorul FRANTZ METZNER a căutat să simbolizeze în aceste statui virtuţile poporului german. De jur împrejurul galeriei, persona­­giile stau aşezate pe tronuri de pia­tră cioplite în câte 116 blocuri de granit. »Imensitatea ecupolei poartă săpat pe toată suprafaţa, şiruri suprapuse de călăreţi — 324 de călăreţi — im­presionanţi pe caii lor de piatră cio­pliţi în mărimea naturală. Sunt că­lăreţii cari şi-au găsit moartea în memorabila şarjă din 10 Oct. 1813. Eroii libertăţii, gravi luptători în zale şi armuri, încununează cupola pe dinafară. Pe faţada principală arhanghelul Mihail cu pavăză şi spadă de foc, veghează asupra acestui câmp al morţii. In jurul său­, genii duc la luptă popoarele cari ce bat, suferă şi mor într’un amestec de fum, de arme şi de animale pe basoreliefu­rile frizei. Văzute în plin soare, a­­ceste figuri capătă viaţa lor de um­bră şi lumină accentuate energic de planuri tăioase şi precise. De pe prima terasă, Lipsea îşi desfăşoară în vale cupolele palatelor şi coperi­­şuri de catedrale. Parterul de apă are fixitatea oglinzii, iar zidurile laterale înaintate ca nişte tentacule de granit concentrează misterul morţii spre sfânta sfintelor. Dină­untru, ecoul unei voci, revarsă am­ploarea armonică a corului grego­rian. La întoarcere, în drum spre cen­trul oraşului, un adolescent de bronz, fin ca un suflet, înalţă mâna dreap­tă spre cer, în timp ce cu stânga pare că înlătură un rău nevăzut. Picioarele sunt timide şi apropiate; întreg trupul are svelteta rugăciu­­nei. KOLBE, unul dintre cei mai sensibili sculptori moderni, a mode­lat acest bronz în amintirea tineri­lor cărturari căzuţi în răsboi. Pe fondul roşu-cărăm­iziu al cele­brei biblioteci, armonizat cu verdea­­pomilor, bronzul modelat al lui Kolbe, poartă concentrat în sine a­­tâta nobilă sensibilitate, cât nu dau la iveală miile de tone de piatră de pe câmpul bătăliilor popoarelor. Mac Constamtinescu MARȚI 22 IULIE 1930 Noua ordine constituţională ! DEPUTAŢII de A. BOLDUR Prea mulţi deputaţi — această temă devine foarte actuală. Parlamentul prea numeros este o rămăşiţă a vechei păreri cum că, pentru a avea oglindirea reală a ţării, este nevoe de un număr con­siderabil de deputaţi. Acuma nu se mai reţine această credinţă — ea a dispărut. Poţi să ai prea mulţi deputaţi, cari toţi la un joc nu cos­tă niciun ban şi dimpotrivă — par­lamentul mic ca număr poate să-ţi arăte deputaţi utili, capabili a găsi, în haosul tendinţelor opuse, nervul adevărat al ţării. Trebue să recunoaştem că nu ne putem lăuda cu parlamentul nos­tru. El stă departe de nevoile ţării. Obligaţiile deputatului constau în participarea la legiferare şi în controlul asupra administraţiei. Insă proiectele de legi suferă în­râurirea criticei deputaţilor într’o măsură cu totul neconsiderabilâ. Câte legi au fost aprobate fără nici o deliberare, cel puţin superficială! La câte şedinţe votarea de legi a fost numai o simplă formalitate ! Pe de altă parte, controlul asu­pra administraţiei s-a denaturat, însuşindu-şi calităţi cu totul nepre­văzute de normele parlamentaris­mului. Deputaţii nu controlează, ci deseori guvernează ! Este adevărat că administraţia noastră are atât de multe defecte, încât pentru orice simplă afacere ai nevoe de intervenţia deputatului. Aceasta este la noi aproape­­ tra­diţia. Insă aceasta înseamnă o oarecare participare a deputaţilor în însăşi administraţie, deşi chiar indirectă. Dacă deputatul nu se bucură la ministru de un suficient prestigiu, apoi reprezentantul naţiunei, vo­­lens-nolens, cade în situaţia unui oarecare comisionar sau avocat. Din contră, după un succes sist„... a tip şi permanent, el devine un om atotputernic, capabil a se răfui cu oricine, un «vice-m­inistru». Pentru Basarabia noi cunoaştem vreo patru vice-miniştri de aşa na­tură. Ei fac tot ce le vine în cap. Este curios să vezi un ministru când îi raportează un inspector mi­nisterial la care el aproape nici nu se uită ! Insă tabloul se schimbă brusc imediat ce intră în cabinet «vice-ministrul» de fapt: ministrul pune rezoluţii pe petiţiile şi adre­sele prezentate, necitind măcar con­ţinutul lor. Fără nici o îndoială, astfel de de­putaţi avem câte unu şi mai mulţi în toate colţurile Regatului. Această ilustraţie impresionantă ne arată clar la ce măsură de de­naturare a ajuns parlamentarismul nostru. Avem dreptul să ne întrebăm dacă este sens de a păstra şi mai departe un număr mare de depu­taţi, pentru ca din toată massa de­putaţilor să se ridice vreo douăzeci de vice-miniştri, satrapii mici şi i­­responsabili, cari se ascund după spatele ministrului «de jure» şi îşi caută numai de afacerile lor pen­tru satisfacerea intereselor deseori mercantile . In momentul când economia sta­tului este o lege supremă a ţării, se produce risipa nepermisă a ba­nilor publici pentru întreţinerea parlamentului numeros, adică pen­tru întreţinerea în cea mai mare parte a paraziţilor societăţii. România, la un număr de 17 mi­lioane de locuitori, are atâţia de­putaţi, cât are, de exemplu, Franţa la un număr de 50 milioane sau cât avea Rusia ţaristă la un număr de 150 milioane. înaintea revoluţiei, Basarabia a­vea în compunerea parlamentului rusesc «Gosudarstvennaîa Duma» numai 9 deputaţi şi acuma are 64 reprezentanţi ! Unde e dreptatea şi unde e sensul suprem de stat! O ţară bogată ar avea dreptul să-şi permită luxul de a păstra un scump şi inutil parla­ment, însă pentru noi aceasta în­seamnă o crimă. Iată de ce trebue, şi aceasta pe cât posibil mai curând, să se termi­ne cu această anomalie, cu această oarbă imitaţie a exemplelor euro­pene cari, în condiţiunile noastre naţionale, s’au transformat într’o parodie. Ne trebue o cameră de deputaţi conţinând de exemplu nu mai mult de 120 deputaţi , câte un deputat sau doi de fiecare judeţ, conform numărului de locuitori. Diminuarea numărului deputaţi­lor va aduce mărirea prestigiului lor în genere, deci şi situaţia par­lamentului în ţară nu va pierde au­toritatea, ci va câştiga. La o reformă radicală trebue să se supună şi Senatul. In starea lui actuală, J este o instituţie moar­tă. Senatul se cere a fi refăcut în­tr’o reprezentantă a părţilor istori­ce ale statului şi intereselor profe­sionale, redusă la număr, însă vie, sinceră și clară. A. Boldur ----ooxxxoo- Problema creditului pentru agri­cultură este de ordin îndoit, ca ori­ce problemă de credit. Agricultura are nevoie de credit pe termen lung și de credit pe termen scurt. Dar problema creditului scurt se pune pentru agricultură din două motive: Lucrarea câmpului și vânzarea recoltei. Dacă agricultorul nu găseşte cre­dit ieftin şi lesne acordat, pe ter­men scurt, pentru aceste două ne­voi ale sale, în zadar se caută să fie înzestrat cu credit pe termen lung. După cum am spus-o în repetate rânduri, urgenţa momentului e ma­re. Măsuri imediate şi certe trebu­iesc luate în vederea punerii la dispoziţia agricultorilor a creditu­lui scurt în condiţii avantagioase. Dacă vrem ca ogoarele să nu cadă în pârloagă cu anul ce vine, iar recolta care se anunţă să poată fi vândută cu preţ avantagios. Desigur, măsurile care vor fi lua­te nu trebuie să aducă neapărat, numai iniţiative noui, ci desgro­­pând şi încurajând iniţiative şi rea­lizări existente de acum, să le dea o extindere folositoare scopului propus. In acest sens voim să amintim că legiuitorul din 1915 a păşit la o in­teligentă realizare a creditului scurt pentru agricultură, înf­iinţând Casele de împrumut pe gaj pentru agricultori şi industriaşi. O serie de Case judeţene au fost astfel create, având toate la un loc la dis­poziţie 300 milioane lei, din cari au dat împrumuturi sătenilor cari mo­tivau cererea de împrumut prin nevoile lucrării câmpului, gajul constând în recoltă (chiar rădăcini). De 15 ani de zile cele 57 case jude­ţene dau împrumuturi cu 8 la sută (notaţi bine!). Condiţiile şi felul în care se acor­dă creditul, în care se supraveghea­ză întrebuinţarea banilor luaţi cu împrumut, sunt un exemplu care trebuie extins cât mai curând. Paul Sterian

Next