Cuventul, august 1930 (Anul 6, nr. 1895-1925)

1930-08-01 / nr. 1895

ANUL AL VI-lea.­­ No. 1895. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TELEFON 378/10 REDACŢIA 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toat® agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Citesc pe nerăsuflate minunatul articol al lui Nae Ionescu cu titlul sub care scriu şi eu. In România de astăzi o revoluţie este imposibilă. Nici una din cele două elemente ale revoluţiei nu e­­xistă, nu avem nici o formă de stat plină de realitate (ci doar numai de juridică existentă1), nici starea dina­mică a polarizării unei noi forme de stat existentă în conştiinţa na­­ţiunei şi mai ales a eventualilor re­voluţionari. In statul juridic creat la 48 prin imitaţie simplistă s’a pierdut tra­diţia noastră, a murit Istoria noas­tră, nu găsim nimic din specificul românesc al rasei noastre. Noul stat trăeşte încă pe aceleaşi baze cari au creat o tradiţie şubredă şi formală-Cartea şi lumina ei orbitoare ne-au rupt în două. Nu ne-am asi­milat încă şi rătăcim prin familia naţiunilor civilizate ca hibrizi ina­­teptabli, uneori strălucitori de ta­lente. In astfel de condiţii, revoluţia nu e posibilă, spune, cu regret (aşa cred eu), Nae Ionescu, dar primej­dia care efectiv paşte statul român este destrămarea. Şi totuşi, Nae Ionescu, revoluţia va fi.­­ In parte şi prin opera ta, care a crescut roditoare din truda ta zilni­că de întrebare a faptelor, de desco­perire a gândurilor cari agită pă­mântul românesc, de potenţare a u­­nora din virtualităţile sale. Cunosc de multă vreme aceste ar­gumente ale tale împotriva revolu­ţiei. Şi sunt cu totul de acord cu ele.Dar ele nu cuprind tot adevărul. Le-ai aruncat ca un biciu acestei naţii­­încete, dar înţelegătoare. Cal­mul său metafizic e îndurerat de constatările acestea adevărate, dar tu însuţi simţi că ne trebuie şi că totuş are o realitate acea revoluţie pe care o conteşti. Ai reintrodus un plan de orien­tare în politica românească, un plan de înaltă spiritualitate şi te­ai aşezat în triunghiul său metafi­zic. Şi faci de acolo o continuă crea­ţie, specific românească, în acest d­omeniu pe care Occidentul zadar­nic se strădueşte să-l recâştige. Şi de acolo vezi, strângi observa­ţiile şi le redai lumii noastre ca să o doară realitatea mizerabilă pe ca­re o trăeşte. Dar uiţi că ai luptat şi lupţi con­tinuu , că ai intrat adânc în aceste contingenţe ale vieţei politice, toc­mai pentru aşezarea spirituală a a­­celei revoluţii româneşti ale cărei famfare le aud. Politica este, fără îndoială, nu în planul metafizic al spiritualităţii, ci în acel moral, al contingenţelor. Ea tine de cultură, de viaţa spiri­tuală colectivă, de doina şi colina pe care aşa de emoţionat o evoci, ea tine de viaţa economică, de for­mele de producţie (cari nu sunt doar o simplă realitate materială), şi se ridică până la formele de or­ganizare a căror sinteză o repre­zintă statul. Iată, încă odată să ne înţelegem, eu vorbesc aici de politică în înţe­lesul activ, dinamic al cuvântului (să zicem aspectul din pagina patra a Cuvântului). Şi ştiu ce este şi cellalt aspect. In cadrul său, formele existenţei trebuesc a fi precise şi separate. Acolo, regele, guvernul, naţiunea stau în planuri între cari legături­le sunt reguli neviolabile. Dar oricare ar fi gândurile noa­stre intime, dacă e vorba să punem mâna la treabă, la noi românii, şi chiar la ruşi şi iată şi la turci, la bulgări de mult, punctul de vedere moral primează asupra metafizicu­lui. Occidentul este în această formă de viaţă, în viaţa activă căreia nu ne refuzăm, învăţătorul nostru. Nu i-am fost buni şcolari. Ce vrei, n-am înţeles nimic din ce ne adu­cea. Venea la noi un om, ca şi noi, slab şi plin de păcat, şi noi îl ad­miram ca pe un zeu. Ne aducea re­ţele de viaţă practică, de organi­zare, şi din fie­care noi făceam o lege pe care bineînţeles o închi­deam într’o cutie de sticlă care ser­vea de sperietoare. Şarlatanismul a fost ast­fel în floare. Dar nimic fals nu durează etern şi acest şarlatanism nu mai prinde, începem şi noi a face reţete (ne bucurăm încă ceva cam mult de inteligenţa noastră) şi începem a surprinde secretele acelei teehnici de care magii noştri au avut tot­deauna o mare frică, dar în fond un grozav dispreţ. Noi doi ştim cât adevăr trăeşte astăzi în spiritul atâtor tineri cari aşteaptă chiemarea. Noi ştim, pentru ciă am muncit în înţelegere şi noi la aceasta, la aşezarea adevărului în viaţa noastră românească, românească Eu m-am sacrificat acestei tech­­nici, înlăuntrul căreia am găsit în lumea românească bogăţii surprin­zătoare. Şi vreau doar să-i descopăr simplitatea şi caracterul de instru­ment de viaţă, pe care chiar unii din tinerii ei mânuitori de acum o manevrează cu vălul secretului şi al misterului. Dar nu confund instrumentul cu realitatea. Şi mulţimea celor cari înţeleg acum la fel cu noi creşte. Revoluţia vine. Să o ajutăm. Pe urmă vom fi liberi să proclamăm împreună adevărul, pe care împreu­nă ştim de pe acum unde îl vom găsi. Octav Onicescu STUDENŢII SI ORTODOXIA In anunţul Congresului studenţi­lor Olteni, găsim — şi ne-am bucu­rat neînchipuit — trecută printre alte subiecte de studiu şi o confe­rinţă întitulată «Ortodoxia». Desigur că nu pentru întâia oară studenţii se preocupă de cele ale sufletului şi, în special, de ortodo­xie. Insă cercurile în care această preocupare se manifesta erau în­totdeauna restrânse. De astădată, un congres regional pune la ordi­nea zilei această chestiune. Să ni se îngăduie, ca unora car­ o milităm de destulă vreme pentru recâştigarea conştiinţei ortodoxe în lumea tinerimii studioase şi nă­dăjduim să o putem face cât mai îndelung, să atragem atenţia aces­tor tineri, cari merită toată lauda, asupra unor condiţiuni sine qua non la «atacarea» chestiunei orto­doxiei. Scopul minimal la care vor să a­­jungă tinerii noştri studenţi, este, desigur, acel al cunoaşterii ortodo­xiei. Cum o spunea atât de clar şi neted tânărul şi vrednicul episcop P. S. T. Shnedrea în ■ cuvântarea prin care d­eschidea cercul de stu­dii creştine adăpostit anul trecut în subsolul facultăţii de litere, inte­lectualul are o datorie elementară faţă de sine şi de obiect, datorie de ordin intelectual, aceea de a avea un minimum de curiozitate de cer­cetare al celor sfinte. Care sunt limitele acestei curio­zităţi, acestei iscodiri? Iată marea problemă a celui ce vrea să se a­­propie de tezaurul ortodox. Căci «se cade cu cuviinţă a primi ade­vărurile tradiţiei». Iscodirea să nu cadă pe panta «discuţiei». Cu cât vei discuta mai mult ortodoxia, cu atât te vei de­părta mai mult de ea. In zadar va luneca pe lângă comoara ortodoxiei discursul cu şerpuitoare inele. La­cătul ortodoxiei nu se va descuia prin potrivirea credinţei pe men­talitatea noastră cărturărească. Cărturarul trebuie să înţepeneas­că realitatea, catalogând-o în insec­tar. Credinciosul trebuie să deştep­te, să învieze datul obiectiv religios comun al ortodoxiei. Se spune, şi pe bună dreptate, că ortodoxia este înţepenită, încre­menită în hieratism. Cum vrei să ţi se dea adevărul cel drept dintr-o dată, dea gata? Ortodoxia este sgâr­­cită și geloasă. Nu e marfă iefti­nă. Ea nu se prostituează. Este da­tă numai acelora care înţeleg să o poarte pe Kate cu multă ferire. Suntem siguri că studenții olteni, caii ridică azi steagul ortodoxiei, vor şti să fină iscodirea în limitele ei juste. Paul Sterian ------­ Alegerile comunale A început lupta electorală Propaganda liberală. Acţiunea d-lui Iorga Eri dimineaţă, Comitetul Cen­tral de revizuire, în complect de vacanţă, a judecat contestaţia in­trodusă de d. dr. Costinescu împo­triva convocărei colegiului electo­ral al sectorulu­ I Galben, pe mo­tivul că această convocare a fost făcută ilegal. După desbateri interesante, Co­mitetul a decis amânarea sentinţei pentru 25 August, adică după a­­legeri. Cu acest verdict, lupta electorală este virtualmente deschisă, fiindcă guvernamentalii n’au păşit până acum la o acţiune mai energică, deoarece nutreau speranţe că nouile alegeri vor fi... contestate din capul locului şi nu vor mai avea loc. Hotărârea justiţiei, a pus însă în mare încurcătură pe d. Dem. Dobrescu, şi aşa destul de încur­cat cu nemulţumirile din organi­zaţie şi în special cu acţiunea d-lui Aurel Bolintineanu, care, abea ve­nit în fruntea sectorului Galben, a început să «lucreze», încercând să treacă ordonanţarea unei sume de câteva zeci de milioane. De aci scandalul, care va culmi­na, spun iniţiaţii, cu înlocuirea d-lui Bolintineanu, imediat după alegeri. Propaganda liberală Și, în timp ce guvernamentalii se ceartă pe «os», liberalii au început o campanie temeinică. La Galben, este cuvânt de ordine să fie ajuta­tă «lista gospodărească» a d-lui Ior-atacul cu o serie de manifeste elec­torale, din belșug răspândite. Ose­bit însă, cearta dintre fruntaşii na­­ţionali-ţărănişti ai sectorului, îl a­­jută de minune, deşi această parte a Capitalei este singura unde s’a muncit cu spor, fără reclamă şi mai ales, fără datorii. Acţiunea d-lui N. Iorga Deşi în formă acţiunea profesoru­lui nu există, în fond ea este foarte intensă. Nu trebue uitat că alături de sectorul univer­sităţei, se află. Pe «lista gospodăreasca», d- Gr. N. Filipescu. Lupte la galben va fi foarte în­verşunată şi orice pronostic ar fi riscat. Deocamdată, combatanţii îşi vor verifica forţele la întrunirile de Duminecă 3 August. D. Iorga şi fruntaşii listei d-sale vor arăta po­porului Capitalei cum au fost gos­podăriţi până acum. La rândul lor, guvernamentalii, v­or căuta să dovedească câtă ferici­re a semănat d. Dem. Dobrescu. Se spune că 2—3 miniştrii — desigur nu va lipsi d. V. Madgearu — se vor osteni în acelaş sens. După ce vor asculta însă cuvân­tările, în care nu ei vor fi preocu­parea de căpetenie, cetăţenii să cân­tărească bine vorbele cu faptele. Nu­mai astfel se va putea ajunge la o adevărată gospodărie a Capitalei.­ ­ * D. N. IORGA ga, fiindcă totul este să nu reu­şească d. Dobrescu. La Negru, d. Doneacu a început ŞEFIA PARTIDULUI LIBERAL • N­W^, I 1.1 K­­QW Retras la Măldăreşti şi totuşi pre­zent şi activ prin toţi agenţii săi, mai tineri ori mai bătrâni, cari îm­pânzesc saloanele şi restaurantele la modă, cluburile şi redacţiile. Capşa şi răscrucea faimoasei cafe­nele, d. Duca îşi continuă cu înde­mânare de termită campania pentru debarcarea d-lui Vintilă Brătianu şi înscăunarea sa în fruntea liberali­lor. hiene, nu e de loc greu cuiva să încerce o năruire politică a fostu­lui vistiernic. Nu numai ucigătoa­­rele erori ale conducerii partidului, au mimai lamentabila situaţiune în care se găseşte istorica organizaţie, ci şi antipatia de totdeauna care a înconjurat de tânăr Pe întunecatul rival al d-lui Madgearu, înlesnesc până a face din ea aproape un joc, acţiunea de retezare a carierei po­litice pentru cel de al doilea fiu al lui Ion Brătianu. Virtualmente, d. Vintilă Brătianu este debarcat, din clipa când s’a produs reacţiunea, că­reia i-a dat expresie d. George Bră­tianu. De altfel, deosebirea de pres­tigiu şi de însuşiri între d. Vintilă Brătianu şi puternicul său frate căruia îi urm­ase la conducerea par­tidului, a fost atât de sensibilă din cea dintâi clipă pentru lumea din afară ca şi pentru partid, încât şe­fia fostului vestiernic n’a fost con­siderată decât ca un provizorat, dintre cele mai scurte, acceptat de liberali pentru a nu aşeza în faţa naţional-ţărăniştilor, atunci la apo­geul puterii şi strălucirii lor, o or­ganizaţie sfâşiată de lupte intestine şi mai cu seamă pentru că printre fruntaşii liberali nu exista în acel moment nici o altă personalitate putând prin autoritatea şi calităţile sale să polarizeze unanimele ade­ziuni ale partidului. Numele bră­tienesc al d-lui Vi­ntila a suplinit a­­ceastă deznădăjdi* »are lipsă. Astfel ca nîmn-'iu’iti ieşite astăzî, când partidul trece printr’o gravă criză şi când toate rătăcirile condu­cerii lui duc la scadenţe dezastru­oase, să pui în spinarea bietului domn Vintilă povara întregei ne­norociri liberale. Speţe mai vigu­roase şi mai tinere decât ale sale s’ar încovoia neputincioase sub a­­semenea sarcină. O elementară rea­litate ne porunceşte însă să recu­noaştem că, d. Vintilă Brătianu nu este singur vinovat nici de apriga criză care încearcă partidul, nici răspunzător de strivitoarele greşeli ale acţiune! politice liberale din ultimii ani. Dacă Ionel Brătianu ar fi trăit şi dacă am presupune că desfăşurarea lucrurilor s’ar fi în­­deplinit exact în aceleaşi condiţii, desigur s’ar fi putut arunca pe u­­merii semeţului bărbat vina relelor care sfâşie partidul liberal. Fiindcă Ionel Brătianu făcea din partid epiace ordona voinţa lui. El preve­dea, el aranja, el realiza. Partidul nu era decât un instrument cu de­săvârşire pasiv, pe care-l mânuia cum poftea el. Dar fost-a d. Vintilă Brătianu o singură clipă un astfel de şef? Hotărât nu­­Dela început, fostul vistiernic devenit prim-mini­­stru şi şef de partid, s’a izbit de os­tilitatea surdă a unei bune părţi din cadrele liberale. Ostilitate pe care o întreţinea savant d. Duca şi pe care o organiza în fel de fel de în­jghebări, «cercuri de studii», «tine­ret liberal», etc... De unde înainte deciziunea lui Ionel Brătianu era deciziunea lui, cu d. Vintilă lucru­rile se schimbară. Delegaţia sau co­mitetul, comisiunea ori numai sfa­tul fruntaşilor, acestea fură orga­nele care ordonau, hotărau, acţio­nau. Flancat de viclenia d-lui Duca şi de cinismul masiv, al d-lui Arge­­toianu, aşi vrea să cunosc rezoluţia, actul politic din care să se desprin­dă categoric, exclusiv, voinţa d-lui Vintilă Brătianu. Dela d. Duca şi până la d. Guţă Tătărescu, dela d. Argetoianu şi până la d. Franaso­­viei, dela «fratele Dinu» şi până la d. Tancred, toţi împărtăşesc răspun­derea greşelilor şi vina crizei prin care trece partidul liberal. Iar între aceştia nu este niciunul mai dea­­dreptul răspunzător, mai mult legat de întreaga acţiune liberală din ultimii ani decât însuşi d. Duca. Domnul Duca pe care agenţii săi îl vor şef al partidului prin decapita­rea d-lui Vintilă. Dar ce aduce dom­nia sa partidului, afară de ispaşa jalnică a unor erori teribile? De unde prestigiul necesar şefului? Dintr’o şerpuitoare atitudine, care s’a mişcat între fandări ridicole, denchişoreşti şi abdicări umilitoare de ultimă oră? Cu ce spirit nou vine pretendentul, a cărui lungă şi ce­­nuşie carieră politică n’a fost ilu­minată de fulgerul, nici unui duh înnoitor? Care a fost realizarea, care a fost acţiunea d-lui Duca, vădind alt suflet, altă mentalitate şi alte preocupări decât ale domni­lor Vintilă şi Tancred, Guţă, Frana­­soviei, gând sau faptă purtând pe­cetea unei individualităţi, cu a­­devărat creiatoare, în stare să ini­ţieze şi să prefacă? Cu d. Duca şef ar fi mai rău de­cât cu d. Vintilă Brătianu. Mai rău, fiindcă d-sa n’are nume şi n’are bănci. Şi atunci de ce nu cu d. ge­neral Moşoi sau chiar cu d. Chircu­­lescu? Nu, pentru partidul liberal nu e­­xistă decât o cale de refacere: să se integreze mişcării d-lui George Bră­tianu. Vladimír Ionescu Tot: „Suprimări de posturi in înveţAmantul primar de­­ RACOVEANU Din partea d-lui Gh. Chiriţescu, institutor, Preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din oraşul şi judeţul Iaşi, primesc, spre publicare, o în­tâmpinare la articolul meu: «Su­primări de posturi în învăţământul primar» (în «Cuvântul» din 18 iu­lie curent). Este scrisoarea unui dascăl cu grijă pentru viitorul şcoalei româ­neşti. O reproduc, în întregime, mul­ţumind autorului ei pentru că î mi dă prilejul să revin asupra proble­mei — atât de importante — a su­primărilor de posturi în învăţă­mânt. «Cu atenţia cu care v’am cetit toa­te articolele din «Cuvântul», vi -am­ cetit şi pe cel intitulat: «Suprimări de posturi în învăţământul primar». Acest din urmă articol, m’a inte­resat mai în­deaproape, fiindcă prin el, D­vs. veniţi să aplaudaţi o măsură a Ministerului de instruc­ţie, care se ia pe deasupra nevoilor de care suferă astăzi şcoala româ­nească. Pretutindeni în statele civilizate, s-a determinat un puternic curent pentru micşorarea numărului de copii pe clase, în scopul de a se a­­junge la un învăţământ cât mai po­trivit individualităţilor. Acest cu­rent se înfiripă şi la noi. Examene­le de definitivat şi înaintare ale în­văţătorilor, înseamnă în genere, e­­xaminarea gradului în care învăţă­torul cunoaşte această tendinţă a şcolii: cunoaşterea indvidualităţilor. In alte părţi acest principiu în bună parte a fost scoborât pe pă­mânt, a fost pus în practică. La noi, el numai se învaţă, fiindcă autori­tatea supremă îşi are cursul gândi­rii deandoaselea. Deandoaselea legi­ferează, deandoasele conduce. D­vs., domnule Racoveanu, aprobaţi ca toate clasele cari nu au 60 de copii, să fie desfiinţate- Vă puteţi închi­pui, însă, ce va să zică să ai în cla­sa I-a, de pildă, 60 de copii? D­vs. ştiţi că vin copii în clasa I-a cari nu ştiu face cruce, cari nu ştiu nu­mele părinţilor şi nu se pot îm­brăca? Două posturi, spuneţi Dvs., să nu fie decât acolo unde sunt 120 de co­pii. Da unde sunt de exemplu Să fie o singură clasă? După cir­culara ministerului, aprobată de D­vs., aşa ar însemna. Arătaţi D­vs. ca pe un adevărat «nefas», faptul că vi s’a dat să vedeţi clase de 18— 25 de elevi. Acesta ar fi idealul în­văţământului, domnule Racoveanu, un învăţător să aibă pentru instruc­ţie şi educaţie 25 de elevi. Şi a­poi, dacă legea a fixat 60 de copii pen­tru un învăţător, după ce conside­raţii de higienă, de pedagogie a fi­xat această cifră? Nu aveţi dreptate, domnule Raco­­veanu. Dacă şi d­v. aveţi un copil, sau un frate de şcoală, închipuiţi­­vi-l într-o sală puţin spaţioasă, cum sunt în genere toate sălile şcolilor noastre, palid, aspirând aerul stri­cat de cel puţin 30—40 de picioare nespălate din cei 60, în imposibili­tate de-o atenţie ceva mai concen­trată şi­­atunci veţi vedea că drep­tatea trece de partea mea. Spiritul de economie al d-lui mi­nistru de instrucţie, a dictat o ase­menea măsură, fără ca d-sa să se gândească că la «şcoală», nu se mai poate face o economie de o centimă, fără o autocondamnare la a rămâ­nea definitiv în urma tuturor po­poarelor. Sunt destule direcţii în cari se pot face economii, fără nici o pri­mejdie». 1) Sul scriu, fără rezerve,­­difirma­ţia d-lui Gh. Chiriţescu în privinţa idealului învăţământului: un învă­ţător să aibă, pentru instrucţie şi educaţie, 25 de elevi. Sunt fecior de dascăl de sat, din mâna căruia au ieşit, până acum 33 de serii de ab­solvenţi; sunt frate de dascăli; eu în­sumi nu sunt cu totul strein de meş­teşugul dăscălesc şi ştiu cât de săl­batec vine la şcoală copilul de să­tean. Ştiu cât munceşte un învăţă­tor conştiincios, mizerabil retribuit pentru această muncă (de două ori şi jumătate mai puţin decât un jan­darm). Acela ar fi idealul: 20—25 de copii pentru un post. 2) Dar trăim în timp: astăzi nu putem cere statului să plătească un învăţător la 20—25 de copii. Nu se poate. Şi atunci, ce ne rămâne de făcut este să căutăm să înlăturăm nedreptăţile ce s’ar putea face das­călilor. Deaceia, în articolul meu, ceream să se modifice legea care pre­vede 60 de elevi pentru înfiinţarea (Citiţi continuarea în pagina ll-a). -0000- Statele Unite au interzis, după cererea biroului internaţional al Mancei, descărcarea unor vapoare care transportau lemnărie de pro­venienţă rusească. Se spune că alte vapoare, cu mărfuri produse în pa­radisul bolşevic, şi pornite spre A­­merica, vor avea aceiaşi soartă. Statele Unite au deschis astfel un război vamal împotriva Rusiei. Pricina acestei stări, este politi­ca regimului rusesc. Intr’adevăr, Rusia pare a se fi hotărît să dea o lovitură grea producţiei mondiale. Şi pentru atingerea acestui scop, pieţile mari mondiale, dintre care cele americane ocupă un loc de frunte, au fost inundate de măr­furi ruseşti. Lucrul acesta, fireşte, este destul de grav. Ceea ce însă a­­gravează situaţia este că produse­le ruseşti se vând cu mult sub cosi­tul lor chiar ca producţie. Aşa se va fi întâmplat cu lemnăria rusă în America, şi e sigur că aşa se în­tâmplă cu cerealele şi cu petrolul rusesc în pieţele de desfacere a a­­cestor produse. Pentru a se putea ajunge însă la posibilitatea lucrului acesta, gu­vernul sovietic a imaginat un sis­tem cu adevărat original. A insti­tuit în Rusia munca forţată. Şi zeci de milioane de inşi robesc astfel prin minele, prin pădurile, prin fa­bricile sau pe ogoarele ruseşti, muncind forţat sub preţul normal al muncei, şi secătuind prin supra­producţie pământul rusesc, numai pentru ca, deranjând economia­­ce­lorlalte state printr-o scădere şi tulburări, să împingă turnee spre aceiaşi dezordine, în care se află şi Rusia. Evident că, sistemul nu e prea primejdios, deşi efectele lui le sim­ţim, în ce priveşte preţul produse­lor agricole, concurate de Rusia prin despuierea ţăranului rus în folosul obiectivelor politice ale in­ternaţionalei a IlI-a; în tot cazul, odată descoperit, el poate fi combă­tut prin aplicarea sistemului ame­rican de către statele unde ideia de concurenţă a bolşevicilor şi-a făcut drum. Rămâne de văzut însă cum împa­că aceşti domni bolşevici idealurile lor de dezrobire, ca să zicem aşa, a lamei cu robirea imediată şi hidoa­să, impusă până la muncile forţate, a întregului popor rusesc. N. Davidescu (Citiţi continuarea în pagina Ha). JURNAL DE VACANŢA PRIMA ZI de MIHAIL SEBASTIAN —— coco-------— ANNECY, 23 iulie 1930. Ceasul de la Saint-Maurice sună 12. Aud de sus din pădure, cum su­netul acesta de aramă se răspân­deşte jos în valea mare a lacului, şi cum întârzie în aer, dens, calm. Bătăile sunt distanţate. Uneori mă întreb dacă orologiul nu s’a spart de tot. Dar, abia am renunţat să mai ascult, şi o nouă bătaie umple iar valea din creasta muntelui Semnoz până la mine şi de aici mai departe spre capătul nevăzut al lacului. S’ar spune că stă cineva în turlă anume să oprească un sunet, până ce se va fi încredinţat că cel dina­inte a fost bine auzit, între pereţii acestui larg amfiteatru alpin. Urmează bătăile scurte, repezi şi moi — ca nişte paşi de călugăriţă — de la Saint Francois de Salles... Cobor. De departe ferestrele albe ale casei mele se văd şi se pierd în­tre ramurile copacilor deşi, ase­meni unor lumini de oraş, de la fe­reastra unui vagon. Nu, compara­ţia nu merge; e prea citadină. Va trebui să renunţ la aceste amintiri orăşeneşti, după cum va trebui să renunţ la guler, la cravată, la ceas. Timpul stă în loc, îmi repet cu plă­cere fragmentul ştiut din Lacul lui Lamartine, pe care ieri l-am ce­tit scris cu litere gotice pe ilustra­ţiile lacului Bourget, ce se vând în gară, la Aix-les-bains. Redevin aşa­dar îngăduitor cu reminiscenţele mele literare. Trebue să-mi mărturisesc întâiu un orgoliu geografie, sunt în Alpi. E aproape o satisfacţie de ordin personal, ca şi cum prezenţa mea aici, contribue la existenţa acestor locuri. Nume de oraşe, munţi, pis­curi, lacuri, pe cari altădată în o­­rele de geografie mă chinuiam să le aşez într’o hartă strâmbă (dese­nam oribil — ceea ce îl făcea pe profesorul nostru de desemn să-mi spună că am să devin critic de artă...) atâtea vorbe, dincolo de ca­re încercam să ghicesc tumultoasă viaţa, sunt aici reale, apropiate, vii. E deajuns să urc muntele din faţă şi să ocolesc puţin spre dreap­ta, ca să văd cum se ridică la ori­zont Mont-Blanc. Numai câţiva ki­lometri până la ţărmul lacului Le­man. Numai două ceasuri până la Chamonix sau până la Evian. Eri în tren răsfoiam un ghid al regiu­nii (Haute-Savoie) şi mă lăsam le­gănat de melodia atâtor vocale, pe cari le potrivisem pe ritmul roţi­lor: Saint-Nicolas la chapelle, Le praz de lys sur Taninges, Saint Jeoire en Faucigny, Collougessous- Salive... ■ Dacă n’ar fi această cunună de nume noui, dacă n’ar fi ici 600 ki­lometri, cari mă despart de un Paris, părăsit alaltăeri, dacă nu ar fi sentimentul acesta al depărtării şi al singurătăţii, aşi putea să mă cred undeva pe un munte româ­nesc, pe valea Prahovei sau sus în Bucovina spre Vatra Dornei. Ace­leaşi pete mari de iarbă verde, în­trerupând o aceeaşi pădure de brazi, aceleaşi flori aspre fără sa­voare şi fără alt miros decât al pă­mântului, aceeaşi rumoare nedis­tinctă care te cuprinde în lumina amiezii, dea valma cu aceste ierburi înalte, cu acest salcâm rătăcit, cu acest cer larg. Cu cât cobor mai aproape de ca­să, valea se desparte de toate amin­tirile mele rurale şi devine ea, un peisagiu nou, care exprimă altceva decât ce ştiu, altceva decât ce îmi aduc aminte. Nu ştiu dacă e culoa­rea sau conturul sau dimensiunea, dar pământul ce se deschide înain­te îmi dau seama că e nou, ca un fruct din care n’ai mâncat nicio­dată. Altădată, în adolescenţă, cama­razi mai îndrăzneţi se pierdeau seara într’o uliţă obscură a târgu­lui, de unde se întorceau «iniţiaţi». Şi la întrebările celor cari rămăse­seră încă neştiutori, ei nu ştiau să răspundă decât cu un surâs încur­cat. — «Cum este»? — «E bine». Asta e tot. «E bine». Nu seamănă cu nimic, nu aminteşte nimic, nu explică nimic. E bine. Sunt fără curiozitate şi fără întrebări în fa­ţa acestui peisagiu, în care nu cer decât să intru ca sub o boltă şi să rămân. Ştiu numai că aici începe ceva, care nu există dincolo de za­re, nici în cetatea de unde vin, nici în ţara în care mă voi întoarce. Şi atâta e deajuns, ca să dea orelor calme de aici, un gust de eterni­tate. Reîntors în odaia mea, mă necă­jesc să-mi scot cărţile din valize şi să mi le rânduesc prin sertare, eta­jere, dulapuri. Mă întreb dacă-mi vor sluji la ceva aici şi dacă nu fă­ceam mai bine să le las «dincolo» în camera de student din cartierul latin, unde între poete, tratate şi cursuri, exista cel puţin un aer de bibliotecă, pe care niciun brad şi nici­o pasăre nu venia până la fe­reastră, să-l tulbure. Şi râd de a­­cest Descartes cu coperţi galbene, pe care l-am luat anume într-o edi­ţie ieftină, ca să-l pot duce pe mun­te şi să-l pot tăvăli în iarbă. Soa­rele îmi intră tot, pe fereastr­ă, de mă mir cum de mai rămâne destul afară. întârzii într’adins să-mi așez ca lumea lucrurile. Sunt hârtii pe ca­re mă amuz să le revăd, sunt foto­grafii pe cari le-am uitat. Din sea­ră găsisem la un librar din Annecy o reproducre după un tablou de Sano di Pietro, pe care îl căuta­sem cu disperare la Paris. Bat do­cumentul în perete şi mi se pare că e singura poză, pe care aşi pu­tea-o suferi aici. E încă o întoar­cere spre linişte. Găsesc în eaetul meu de lucru câ­teva note, pe cari le luasem în gra­bă la Sainte-Geneviève, înaintea

Next