Cuventul, august 1930 (Anul 6, nr. 1895-1925)
1930-08-01 / nr. 1895
ANUL AL VI-lea. No. 1895. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TELEFON 378/10 REDACŢIA 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toat® agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Citesc pe nerăsuflate minunatul articol al lui Nae Ionescu cu titlul sub care scriu şi eu. In România de astăzi o revoluţie este imposibilă. Nici una din cele două elemente ale revoluţiei nu există, nu avem nici o formă de stat plină de realitate (ci doar numai de juridică existentă1), nici starea dinamică a polarizării unei noi forme de stat existentă în conştiinţa naţiunei şi mai ales a eventualilor revoluţionari. In statul juridic creat la 48 prin imitaţie simplistă s’a pierdut tradiţia noastră, a murit Istoria noastră, nu găsim nimic din specificul românesc al rasei noastre. Noul stat trăeşte încă pe aceleaşi baze cari au creat o tradiţie şubredă şi formală-Cartea şi lumina ei orbitoare ne-au rupt în două. Nu ne-am asimilat încă şi rătăcim prin familia naţiunilor civilizate ca hibrizi inateptabli, uneori strălucitori de talente. In astfel de condiţii, revoluţia nu e posibilă, spune, cu regret (aşa cred eu), Nae Ionescu, dar primejdia care efectiv paşte statul român este destrămarea. Şi totuşi, Nae Ionescu, revoluţia va fi. In parte şi prin opera ta, care a crescut roditoare din truda ta zilnică de întrebare a faptelor, de descoperire a gândurilor cari agită pământul românesc, de potenţare a unora din virtualităţile sale. Cunosc de multă vreme aceste argumente ale tale împotriva revoluţiei. Şi sunt cu totul de acord cu ele.Dar ele nu cuprind tot adevărul. Le-ai aruncat ca un biciu acestei naţiiîncete, dar înţelegătoare. Calmul său metafizic e îndurerat de constatările acestea adevărate, dar tu însuţi simţi că ne trebuie şi că totuş are o realitate acea revoluţie pe care o conteşti. Ai reintrodus un plan de orientare în politica românească, un plan de înaltă spiritualitate şi teai aşezat în triunghiul său metafizic. Şi faci de acolo o continuă creaţie, specific românească, în acest domeniu pe care Occidentul zadarnic se strădueşte să-l recâştige. Şi de acolo vezi, strângi observaţiile şi le redai lumii noastre ca să o doară realitatea mizerabilă pe care o trăeşte. Dar uiţi că ai luptat şi lupţi continuu , că ai intrat adânc în aceste contingenţe ale vieţei politice, tocmai pentru aşezarea spirituală a acelei revoluţii româneşti ale cărei famfare le aud. Politica este, fără îndoială, nu în planul metafizic al spiritualităţii, ci în acel moral, al contingenţelor. Ea tine de cultură, de viaţa spirituală colectivă, de doina şi colina pe care aşa de emoţionat o evoci, ea tine de viaţa economică, de formele de producţie (cari nu sunt doar o simplă realitate materială), şi se ridică până la formele de organizare a căror sinteză o reprezintă statul. Iată, încă odată să ne înţelegem, eu vorbesc aici de politică în înţelesul activ, dinamic al cuvântului (să zicem aspectul din pagina patra a Cuvântului). Şi ştiu ce este şi cellalt aspect. In cadrul său, formele existenţei trebuesc a fi precise şi separate. Acolo, regele, guvernul, naţiunea stau în planuri între cari legăturile sunt reguli neviolabile. Dar oricare ar fi gândurile noastre intime, dacă e vorba să punem mâna la treabă, la noi românii, şi chiar la ruşi şi iată şi la turci, la bulgări de mult, punctul de vedere moral primează asupra metafizicului. Occidentul este în această formă de viaţă, în viaţa activă căreia nu ne refuzăm, învăţătorul nostru. Nu i-am fost buni şcolari. Ce vrei, n-am înţeles nimic din ce ne aducea. Venea la noi un om, ca şi noi, slab şi plin de păcat, şi noi îl admiram ca pe un zeu. Ne aducea reţele de viaţă practică, de organizare, şi din fiecare noi făceam o lege pe care bineînţeles o închideam într’o cutie de sticlă care servea de sperietoare. Şarlatanismul a fost astfel în floare. Dar nimic fals nu durează etern şi acest şarlatanism nu mai prinde, începem şi noi a face reţete (ne bucurăm încă ceva cam mult de inteligenţa noastră) şi începem a surprinde secretele acelei teehnici de care magii noştri au avut totdeauna o mare frică, dar în fond un grozav dispreţ. Noi doi ştim cât adevăr trăeşte astăzi în spiritul atâtor tineri cari aşteaptă chiemarea. Noi ştim, pentru ciă am muncit în înţelegere şi noi la aceasta, la aşezarea adevărului în viaţa noastră românească, românească Eu m-am sacrificat acestei technici, înlăuntrul căreia am găsit în lumea românească bogăţii surprinzătoare. Şi vreau doar să-i descopăr simplitatea şi caracterul de instrument de viaţă, pe care chiar unii din tinerii ei mânuitori de acum o manevrează cu vălul secretului şi al misterului. Dar nu confund instrumentul cu realitatea. Şi mulţimea celor cari înţeleg acum la fel cu noi creşte. Revoluţia vine. Să o ajutăm. Pe urmă vom fi liberi să proclamăm împreună adevărul, pe care împreună ştim de pe acum unde îl vom găsi. Octav Onicescu STUDENŢII SI ORTODOXIA In anunţul Congresului studenţilor Olteni, găsim — şi ne-am bucurat neînchipuit — trecută printre alte subiecte de studiu şi o conferinţă întitulată «Ortodoxia». Desigur că nu pentru întâia oară studenţii se preocupă de cele ale sufletului şi, în special, de ortodoxie. Insă cercurile în care această preocupare se manifesta erau întotdeauna restrânse. De astădată, un congres regional pune la ordinea zilei această chestiune. Să ni se îngăduie, ca unora car o milităm de destulă vreme pentru recâştigarea conştiinţei ortodoxe în lumea tinerimii studioase şi nădăjduim să o putem face cât mai îndelung, să atragem atenţia acestor tineri, cari merită toată lauda, asupra unor condiţiuni sine qua non la «atacarea» chestiunei ortodoxiei. Scopul minimal la care vor să ajungă tinerii noştri studenţi, este, desigur, acel al cunoaşterii ortodoxiei. Cum o spunea atât de clar şi neted tânărul şi vrednicul episcop P. S. T. Shnedrea în ■ cuvântarea prin care deschidea cercul de studii creştine adăpostit anul trecut în subsolul facultăţii de litere, intelectualul are o datorie elementară faţă de sine şi de obiect, datorie de ordin intelectual, aceea de a avea un minimum de curiozitate de cercetare al celor sfinte. Care sunt limitele acestei curiozităţi, acestei iscodiri? Iată marea problemă a celui ce vrea să se apropie de tezaurul ortodox. Căci «se cade cu cuviinţă a primi adevărurile tradiţiei». Iscodirea să nu cadă pe panta «discuţiei». Cu cât vei discuta mai mult ortodoxia, cu atât te vei depărta mai mult de ea. In zadar va luneca pe lângă comoara ortodoxiei discursul cu şerpuitoare inele. Lacătul ortodoxiei nu se va descuia prin potrivirea credinţei pe mentalitatea noastră cărturărească. Cărturarul trebuie să înţepenească realitatea, catalogând-o în insectar. Credinciosul trebuie să deştepte, să învieze datul obiectiv religios comun al ortodoxiei. Se spune, şi pe bună dreptate, că ortodoxia este înţepenită, încremenită în hieratism. Cum vrei să ţi se dea adevărul cel drept dintr-o dată, dea gata? Ortodoxia este sgârcită și geloasă. Nu e marfă ieftină. Ea nu se prostituează. Este dată numai acelora care înţeleg să o poarte pe Kate cu multă ferire. Suntem siguri că studenții olteni, caii ridică azi steagul ortodoxiei, vor şti să fină iscodirea în limitele ei juste. Paul Sterian ------ Alegerile comunale A început lupta electorală Propaganda liberală. Acţiunea d-lui Iorga Eri dimineaţă, Comitetul Central de revizuire, în complect de vacanţă, a judecat contestaţia introdusă de d. dr. Costinescu împotriva convocărei colegiului electoral al sectorulu I Galben, pe motivul că această convocare a fost făcută ilegal. După desbateri interesante, Comitetul a decis amânarea sentinţei pentru 25 August, adică după alegeri. Cu acest verdict, lupta electorală este virtualmente deschisă, fiindcă guvernamentalii n’au păşit până acum la o acţiune mai energică, deoarece nutreau speranţe că nouile alegeri vor fi... contestate din capul locului şi nu vor mai avea loc. Hotărârea justiţiei, a pus însă în mare încurcătură pe d. Dem. Dobrescu, şi aşa destul de încurcat cu nemulţumirile din organizaţie şi în special cu acţiunea d-lui Aurel Bolintineanu, care, abea venit în fruntea sectorului Galben, a început să «lucreze», încercând să treacă ordonanţarea unei sume de câteva zeci de milioane. De aci scandalul, care va culmina, spun iniţiaţii, cu înlocuirea d-lui Bolintineanu, imediat după alegeri. Propaganda liberală Și, în timp ce guvernamentalii se ceartă pe «os», liberalii au început o campanie temeinică. La Galben, este cuvânt de ordine să fie ajutată «lista gospodărească» a d-lui Ior-atacul cu o serie de manifeste electorale, din belșug răspândite. Osebit însă, cearta dintre fruntaşii naţionali-ţărănişti ai sectorului, îl ajută de minune, deşi această parte a Capitalei este singura unde s’a muncit cu spor, fără reclamă şi mai ales, fără datorii. Acţiunea d-lui N. Iorga Deşi în formă acţiunea profesorului nu există, în fond ea este foarte intensă. Nu trebue uitat că alături de sectorul universităţei, se află. Pe «lista gospodăreasca», d- Gr. N. Filipescu. Lupte la galben va fi foarte înverşunată şi orice pronostic ar fi riscat. Deocamdată, combatanţii îşi vor verifica forţele la întrunirile de Duminecă 3 August. D. Iorga şi fruntaşii listei d-sale vor arăta poporului Capitalei cum au fost gospodăriţi până acum. La rândul lor, guvernamentalii, vor căuta să dovedească câtă fericire a semănat d. Dem. Dobrescu. Se spune că 2—3 miniştrii — desigur nu va lipsi d. V. Madgearu — se vor osteni în acelaş sens. După ce vor asculta însă cuvântările, în care nu ei vor fi preocuparea de căpetenie, cetăţenii să cântărească bine vorbele cu faptele. Numai astfel se va putea ajunge la o adevărată gospodărie a Capitalei. * D. N. IORGA ga, fiindcă totul este să nu reuşească d. Dobrescu. La Negru, d. Doneacu a început ŞEFIA PARTIDULUI LIBERAL • NW^, I 1.1 KQW Retras la Măldăreşti şi totuşi prezent şi activ prin toţi agenţii săi, mai tineri ori mai bătrâni, cari împânzesc saloanele şi restaurantele la modă, cluburile şi redacţiile. Capşa şi răscrucea faimoasei cafenele, d. Duca îşi continuă cu îndemânare de termită campania pentru debarcarea d-lui Vintilă Brătianu şi înscăunarea sa în fruntea liberalilor. hiene, nu e de loc greu cuiva să încerce o năruire politică a fostului vistiernic. Nu numai ucigătoarele erori ale conducerii partidului, au mimai lamentabila situaţiune în care se găseşte istorica organizaţie, ci şi antipatia de totdeauna care a înconjurat de tânăr Pe întunecatul rival al d-lui Madgearu, înlesnesc până a face din ea aproape un joc, acţiunea de retezare a carierei politice pentru cel de al doilea fiu al lui Ion Brătianu. Virtualmente, d. Vintilă Brătianu este debarcat, din clipa când s’a produs reacţiunea, căreia i-a dat expresie d. George Brătianu. De altfel, deosebirea de prestigiu şi de însuşiri între d. Vintilă Brătianu şi puternicul său frate căruia îi urmase la conducerea partidului, a fost atât de sensibilă din cea dintâi clipă pentru lumea din afară ca şi pentru partid, încât şefia fostului vestiernic n’a fost considerată decât ca un provizorat, dintre cele mai scurte, acceptat de liberali pentru a nu aşeza în faţa naţional-ţărăniştilor, atunci la apogeul puterii şi strălucirii lor, o organizaţie sfâşiată de lupte intestine şi mai cu seamă pentru că printre fruntaşii liberali nu exista în acel moment nici o altă personalitate putând prin autoritatea şi calităţile sale să polarizeze unanimele adeziuni ale partidului. Numele brătienesc al d-lui Vintila a suplinit această deznădăjdi* »are lipsă. Astfel ca nîmn-'iu’iti ieşite astăzî, când partidul trece printr’o gravă criză şi când toate rătăcirile conducerii lui duc la scadenţe dezastruoase, să pui în spinarea bietului domn Vintilă povara întregei nenorociri liberale. Speţe mai viguroase şi mai tinere decât ale sale s’ar încovoia neputincioase sub asemenea sarcină. O elementară realitate ne porunceşte însă să recunoaştem că, d. Vintilă Brătianu nu este singur vinovat nici de apriga criză care încearcă partidul, nici răspunzător de strivitoarele greşeli ale acţiune! politice liberale din ultimii ani. Dacă Ionel Brătianu ar fi trăit şi dacă am presupune că desfăşurarea lucrurilor s’ar fi îndeplinit exact în aceleaşi condiţii, desigur s’ar fi putut arunca pe umerii semeţului bărbat vina relelor care sfâşie partidul liberal. Fiindcă Ionel Brătianu făcea din partid epiace ordona voinţa lui. El prevedea, el aranja, el realiza. Partidul nu era decât un instrument cu desăvârşire pasiv, pe care-l mânuia cum poftea el. Dar fost-a d. Vintilă Brătianu o singură clipă un astfel de şef? Hotărât nuDela început, fostul vistiernic devenit prim-ministru şi şef de partid, s’a izbit de ostilitatea surdă a unei bune părţi din cadrele liberale. Ostilitate pe care o întreţinea savant d. Duca şi pe care o organiza în fel de fel de înjghebări, «cercuri de studii», «tineret liberal», etc... De unde înainte deciziunea lui Ionel Brătianu era deciziunea lui, cu d. Vintilă lucrurile se schimbară. Delegaţia sau comitetul, comisiunea ori numai sfatul fruntaşilor, acestea fură organele care ordonau, hotărau, acţionau. Flancat de viclenia d-lui Duca şi de cinismul masiv, al d-lui Argetoianu, aşi vrea să cunosc rezoluţia, actul politic din care să se desprindă categoric, exclusiv, voinţa d-lui Vintilă Brătianu. Dela d. Duca şi până la d. Guţă Tătărescu, dela d. Argetoianu şi până la d. Franasoviei, dela «fratele Dinu» şi până la d. Tancred, toţi împărtăşesc răspunderea greşelilor şi vina crizei prin care trece partidul liberal. Iar între aceştia nu este niciunul mai deadreptul răspunzător, mai mult legat de întreaga acţiune liberală din ultimii ani decât însuşi d. Duca. Domnul Duca pe care agenţii săi îl vor şef al partidului prin decapitarea d-lui Vintilă. Dar ce aduce domnia sa partidului, afară de ispaşa jalnică a unor erori teribile? De unde prestigiul necesar şefului? Dintr’o şerpuitoare atitudine, care s’a mişcat între fandări ridicole, denchişoreşti şi abdicări umilitoare de ultimă oră? Cu ce spirit nou vine pretendentul, a cărui lungă şi cenuşie carieră politică n’a fost iluminată de fulgerul, nici unui duh înnoitor? Care a fost realizarea, care a fost acţiunea d-lui Duca, vădind alt suflet, altă mentalitate şi alte preocupări decât ale domnilor Vintilă şi Tancred, Guţă, Franasoviei, gând sau faptă purtând pecetea unei individualităţi, cu adevărat creiatoare, în stare să iniţieze şi să prefacă? Cu d. Duca şef ar fi mai rău decât cu d. Vintilă Brătianu. Mai rău, fiindcă d-sa n’are nume şi n’are bănci. Şi atunci de ce nu cu d. general Moşoi sau chiar cu d. Chirculescu? Nu, pentru partidul liberal nu există decât o cale de refacere: să se integreze mişcării d-lui George Brătianu. Vladimír Ionescu Tot: „Suprimări de posturi in înveţAmantul primar de RACOVEANU Din partea d-lui Gh. Chiriţescu, institutor, Preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din oraşul şi judeţul Iaşi, primesc, spre publicare, o întâmpinare la articolul meu: «Suprimări de posturi în învăţământul primar» (în «Cuvântul» din 18 iulie curent). Este scrisoarea unui dascăl cu grijă pentru viitorul şcoalei româneşti. O reproduc, în întregime, mulţumind autorului ei pentru că î mi dă prilejul să revin asupra problemei — atât de importante — a suprimărilor de posturi în învăţământ. «Cu atenţia cu care v’am cetit toate articolele din «Cuvântul», vi -am cetit şi pe cel intitulat: «Suprimări de posturi în învăţământul primar». Acest din urmă articol, m’a interesat mai îndeaproape, fiindcă prin el, Dvs. veniţi să aplaudaţi o măsură a Ministerului de instrucţie, care se ia pe deasupra nevoilor de care suferă astăzi şcoala românească. Pretutindeni în statele civilizate, s-a determinat un puternic curent pentru micşorarea numărului de copii pe clase, în scopul de a se ajunge la un învăţământ cât mai potrivit individualităţilor. Acest curent se înfiripă şi la noi. Examenele de definitivat şi înaintare ale învăţătorilor, înseamnă în genere, examinarea gradului în care învăţătorul cunoaşte această tendinţă a şcolii: cunoaşterea indvidualităţilor. In alte părţi acest principiu în bună parte a fost scoborât pe pământ, a fost pus în practică. La noi, el numai se învaţă, fiindcă autoritatea supremă îşi are cursul gândirii deandoaselea. Deandoaselea legiferează, deandoasele conduce. Dvs., domnule Racoveanu, aprobaţi ca toate clasele cari nu au 60 de copii, să fie desfiinţate- Vă puteţi închipui, însă, ce va să zică să ai în clasa I-a, de pildă, 60 de copii? Dvs. ştiţi că vin copii în clasa I-a cari nu ştiu face cruce, cari nu ştiu numele părinţilor şi nu se pot îmbrăca? Două posturi, spuneţi Dvs., să nu fie decât acolo unde sunt 120 de copii. Da unde sunt de exemplu Să fie o singură clasă? După circulara ministerului, aprobată de Dvs., aşa ar însemna. Arătaţi Dvs. ca pe un adevărat «nefas», faptul că vi s’a dat să vedeţi clase de 18— 25 de elevi. Acesta ar fi idealul învăţământului, domnule Racoveanu, un învăţător să aibă pentru instrucţie şi educaţie 25 de elevi. Şi apoi, dacă legea a fixat 60 de copii pentru un învăţător, după ce consideraţii de higienă, de pedagogie a fixat această cifră? Nu aveţi dreptate, domnule Racoveanu. Dacă şi dv. aveţi un copil, sau un frate de şcoală, închipuiţivi-l într-o sală puţin spaţioasă, cum sunt în genere toate sălile şcolilor noastre, palid, aspirând aerul stricat de cel puţin 30—40 de picioare nespălate din cei 60, în imposibilitate de-o atenţie ceva mai concentrată şiatunci veţi vedea că dreptatea trece de partea mea. Spiritul de economie al d-lui ministru de instrucţie, a dictat o asemenea măsură, fără ca d-sa să se gândească că la «şcoală», nu se mai poate face o economie de o centimă, fără o autocondamnare la a rămânea definitiv în urma tuturor popoarelor. Sunt destule direcţii în cari se pot face economii, fără nici o primejdie». 1) Sul scriu, fără rezerve,difirmaţia d-lui Gh. Chiriţescu în privinţa idealului învăţământului: un învăţător să aibă, pentru instrucţie şi educaţie, 25 de elevi. Sunt fecior de dascăl de sat, din mâna căruia au ieşit, până acum 33 de serii de absolvenţi; sunt frate de dascăli; eu însumi nu sunt cu totul strein de meşteşugul dăscălesc şi ştiu cât de sălbatec vine la şcoală copilul de sătean. Ştiu cât munceşte un învăţător conştiincios, mizerabil retribuit pentru această muncă (de două ori şi jumătate mai puţin decât un jandarm). Acela ar fi idealul: 20—25 de copii pentru un post. 2) Dar trăim în timp: astăzi nu putem cere statului să plătească un învăţător la 20—25 de copii. Nu se poate. Şi atunci, ce ne rămâne de făcut este să căutăm să înlăturăm nedreptăţile ce s’ar putea face dascălilor. Deaceia, în articolul meu, ceream să se modifice legea care prevede 60 de elevi pentru înfiinţarea (Citiţi continuarea în pagina ll-a). -0000- Statele Unite au interzis, după cererea biroului internaţional al Mancei, descărcarea unor vapoare care transportau lemnărie de provenienţă rusească. Se spune că alte vapoare, cu mărfuri produse în paradisul bolşevic, şi pornite spre America, vor avea aceiaşi soartă. Statele Unite au deschis astfel un război vamal împotriva Rusiei. Pricina acestei stări, este politica regimului rusesc. Intr’adevăr, Rusia pare a se fi hotărît să dea o lovitură grea producţiei mondiale. Şi pentru atingerea acestui scop, pieţile mari mondiale, dintre care cele americane ocupă un loc de frunte, au fost inundate de mărfuri ruseşti. Lucrul acesta, fireşte, este destul de grav. Ceea ce însă agravează situaţia este că produsele ruseşti se vând cu mult sub cositul lor chiar ca producţie. Aşa se va fi întâmplat cu lemnăria rusă în America, şi e sigur că aşa se întâmplă cu cerealele şi cu petrolul rusesc în pieţele de desfacere a acestor produse. Pentru a se putea ajunge însă la posibilitatea lucrului acesta, guvernul sovietic a imaginat un sistem cu adevărat original. A instituit în Rusia munca forţată. Şi zeci de milioane de inşi robesc astfel prin minele, prin pădurile, prin fabricile sau pe ogoarele ruseşti, muncind forţat sub preţul normal al muncei, şi secătuind prin supraproducţie pământul rusesc, numai pentru ca, deranjând economiacelorlalte state printr-o scădere şi tulburări, să împingă turnee spre aceiaşi dezordine, în care se află şi Rusia. Evident că, sistemul nu e prea primejdios, deşi efectele lui le simţim, în ce priveşte preţul produselor agricole, concurate de Rusia prin despuierea ţăranului rus în folosul obiectivelor politice ale internaţionalei a IlI-a; în tot cazul, odată descoperit, el poate fi combătut prin aplicarea sistemului american de către statele unde ideia de concurenţă a bolşevicilor şi-a făcut drum. Rămâne de văzut însă cum împacă aceşti domni bolşevici idealurile lor de dezrobire, ca să zicem aşa, a lamei cu robirea imediată şi hidoasă, impusă până la muncile forţate, a întregului popor rusesc. N. Davidescu (Citiţi continuarea în pagina Ha). JURNAL DE VACANŢA PRIMA ZI de MIHAIL SEBASTIAN —— coco-------— ANNECY, 23 iulie 1930. Ceasul de la Saint-Maurice sună 12. Aud de sus din pădure, cum sunetul acesta de aramă se răspândeşte jos în valea mare a lacului, şi cum întârzie în aer, dens, calm. Bătăile sunt distanţate. Uneori mă întreb dacă orologiul nu s’a spart de tot. Dar, abia am renunţat să mai ascult, şi o nouă bătaie umple iar valea din creasta muntelui Semnoz până la mine şi de aici mai departe spre capătul nevăzut al lacului. S’ar spune că stă cineva în turlă anume să oprească un sunet, până ce se va fi încredinţat că cel dinainte a fost bine auzit, între pereţii acestui larg amfiteatru alpin. Urmează bătăile scurte, repezi şi moi — ca nişte paşi de călugăriţă — de la Saint Francois de Salles... Cobor. De departe ferestrele albe ale casei mele se văd şi se pierd între ramurile copacilor deşi, asemeni unor lumini de oraş, de la fereastra unui vagon. Nu, comparaţia nu merge; e prea citadină. Va trebui să renunţ la aceste amintiri orăşeneşti, după cum va trebui să renunţ la guler, la cravată, la ceas. Timpul stă în loc, îmi repet cu plăcere fragmentul ştiut din Lacul lui Lamartine, pe care ieri l-am cetit scris cu litere gotice pe ilustraţiile lacului Bourget, ce se vând în gară, la Aix-les-bains. Redevin aşadar îngăduitor cu reminiscenţele mele literare. Trebue să-mi mărturisesc întâiu un orgoliu geografie, sunt în Alpi. E aproape o satisfacţie de ordin personal, ca şi cum prezenţa mea aici, contribue la existenţa acestor locuri. Nume de oraşe, munţi, piscuri, lacuri, pe cari altădată în orele de geografie mă chinuiam să le aşez într’o hartă strâmbă (desenam oribil — ceea ce îl făcea pe profesorul nostru de desemn să-mi spună că am să devin critic de artă...) atâtea vorbe, dincolo de care încercam să ghicesc tumultoasă viaţa, sunt aici reale, apropiate, vii. E deajuns să urc muntele din faţă şi să ocolesc puţin spre dreapta, ca să văd cum se ridică la orizont Mont-Blanc. Numai câţiva kilometri până la ţărmul lacului Leman. Numai două ceasuri până la Chamonix sau până la Evian. Eri în tren răsfoiam un ghid al regiunii (Haute-Savoie) şi mă lăsam legănat de melodia atâtor vocale, pe cari le potrivisem pe ritmul roţilor: Saint-Nicolas la chapelle, Le praz de lys sur Taninges, Saint Jeoire en Faucigny, Collougessous- Salive... ■ Dacă n’ar fi această cunună de nume noui, dacă n’ar fi ici 600 kilometri, cari mă despart de un Paris, părăsit alaltăeri, dacă nu ar fi sentimentul acesta al depărtării şi al singurătăţii, aşi putea să mă cred undeva pe un munte românesc, pe valea Prahovei sau sus în Bucovina spre Vatra Dornei. Aceleaşi pete mari de iarbă verde, întrerupând o aceeaşi pădure de brazi, aceleaşi flori aspre fără savoare şi fără alt miros decât al pământului, aceeaşi rumoare nedistinctă care te cuprinde în lumina amiezii, dea valma cu aceste ierburi înalte, cu acest salcâm rătăcit, cu acest cer larg. Cu cât cobor mai aproape de casă, valea se desparte de toate amintirile mele rurale şi devine ea, un peisagiu nou, care exprimă altceva decât ce ştiu, altceva decât ce îmi aduc aminte. Nu ştiu dacă e culoarea sau conturul sau dimensiunea, dar pământul ce se deschide înainte îmi dau seama că e nou, ca un fruct din care n’ai mâncat niciodată. Altădată, în adolescenţă, camarazi mai îndrăzneţi se pierdeau seara într’o uliţă obscură a târgului, de unde se întorceau «iniţiaţi». Şi la întrebările celor cari rămăseseră încă neştiutori, ei nu ştiau să răspundă decât cu un surâs încurcat. — «Cum este»? — «E bine». Asta e tot. «E bine». Nu seamănă cu nimic, nu aminteşte nimic, nu explică nimic. E bine. Sunt fără curiozitate şi fără întrebări în faţa acestui peisagiu, în care nu cer decât să intru ca sub o boltă şi să rămân. Ştiu numai că aici începe ceva, care nu există dincolo de zare, nici în cetatea de unde vin, nici în ţara în care mă voi întoarce. Şi atâta e deajuns, ca să dea orelor calme de aici, un gust de eternitate. Reîntors în odaia mea, mă necăjesc să-mi scot cărţile din valize şi să mi le rânduesc prin sertare, etajere, dulapuri. Mă întreb dacă-mi vor sluji la ceva aici şi dacă nu făceam mai bine să le las «dincolo» în camera de student din cartierul latin, unde între poete, tratate şi cursuri, exista cel puţin un aer de bibliotecă, pe care niciun brad şi nicio pasăre nu venia până la fereastră, să-l tulbure. Şi râd de acest Descartes cu coperţi galbene, pe care l-am luat anume într-o ediţie ieftină, ca să-l pot duce pe munte şi să-l pot tăvăli în iarbă. Soarele îmi intră tot, pe fereastră, de mă mir cum de mai rămâne destul afară. întârzii într’adins să-mi așez ca lumea lucrurile. Sunt hârtii pe care mă amuz să le revăd, sunt fotografii pe cari le-am uitat. Din seară găsisem la un librar din Annecy o reproducre după un tablou de Sano di Pietro, pe care îl căutasem cu disperare la Paris. Bat documentul în perete şi mi se pare că e singura poză, pe care aşi putea-o suferi aici. E încă o întoarcere spre linişte. Găsesc în eaetul meu de lucru câteva note, pe cari le luasem în grabă la Sainte-Geneviève, înaintea