Cuventul, august 1930 (Anul 6, nr. 1895-1925)
1930-08-05 / nr. 1899
ANUL AL VI-lea. No. 1899. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. milla (Sărindar), 14 Etajul III. TELEFON 378/10 REDACŢIA 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU C OntiiLE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVANTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Uniunea vamală româno - jugoslavă In cadrul pitoresc al Sinaiei s’au desfăşmat încununate de succes lucrările conferinţei economice româno-jugoslave, a cărei şedinţă festivă de închidere s’a ţinut Vineri sub preşidenţia d-lui Ion Mihalache. Rezultatele ei sunt desigur îmbucurătoare, întâi, fiindcă s’a ajuns foarte repede la o perfectă înţelegere între noi şi sârbi, din care e de sperat că vom avea de câştigat şi unii şi alţii. In al doilea rând, fiindcă prin realizarea planului stabilit la Sinaia se dovedeşte putinţa de împlinire a acelei colaborări internationale pe care o preconizează şi d. Briand prin celebrul său memorandum. Intr’adevăr formula uniunei vamale româno-iugoslave pe care conferinţa dela Sinaia a găsit-o realizabilă în câteva etape succesive hotărâte deja, constitue baza unei viitoare organizări economice a Europei de natură a promova practic şi efectiv o cooperaţie strânsă a tuturor factorilor de producţie şi de schimb de pe continent. Sub acest unghiu, acordul de la Sinaia va putea însemna, cum a remarcat eu drept cuvânt într’un judicios şi totuşi plin de elan discurs d. Mihai Popovici, o dată în istoria Europei, îmbunătăţirea pe care în ordine politică a marcat-o continentul nostru după războiul mondial trebuia fatal să ducă la criza care este pe cale să sugrume astăzi numeroasele state ale continentului.Concurenţa producţiunei americane, mult mai bine organizată techniceşte şi liberă de piedicile unor regimuri vamale, care ciopârţesc în zeci de bucăţi unitatea economică a Europei,precum şi dumpingul sovietic au sporit cauzele de criză. Tot răul este însă spre bine. Puşi în faţa dezastrului iminent, oamenii bătrânului continent şi-au dat seama că este o nebunie să se încerce continuarea unui regim economic continental, sfârtecat în câte regiuni politice sunt şi că salvarea nu poate veni decât dintr-o eliberare a puterilor economice de sub constrângerea egoismelor naţionale şi politce, din ridicarea barierelor care opresc realizarea firească a unor unităţi economice din ce în ce mai largi.Cum criza aceasta a lovit întâi statele agricole, cele mai puţin apte prin structura lor economică să reziste, asistăm de o bucată de vreme la încercări menite să ducă la constituirea unui bloc agrar, capabil să-şi valorifice în condiţiuni optime producţia. Bloc care la rândul său va să caute mijloacele de a stabili între el şi statele cu caracter industrial un schimb de produse avantajos ambelor părţi. In conferinţa de la Strbske Pleso- Mica înţelegere a luat iniţiativa realizării celor dintâi etape în această direcţie. Recenta întrunire a experţilor români, unguri şi iugoslavi, deşi n’a ajuns la încheieri de efect practic imediat, a marcat totuşi un moment interesant al străduinţei pentru înfăptuirea blocului agrar. Conferinţa economică de la Sinaia înseamnă un pas hotărât către constituirea acestui bloc. Deocamdată ca măsuri de efect practic şi imediat s’a hotărât încheierea grabnică a unor convenţiuni prevăzând vânzarea în comun de către România şi Iugoslavia a cerealelor şi în special a porumbului; un nou regim comercial între aceste state; o intensificare a legăturilor feroviare şi a navigaţiei pe Dunăre; un statut veterinar comun şi modalităţi pentru soluţionarea amicală a eventualelor ’ litigii sau a altorchestiuni care s’ar putea ivi. In acelaş timp, cum a accentuat şi d. Mihalache în substanţialul său discurs de închidere a conferinţei, s’a lăsat prin deciziunile luate cale liberă şi altor state agricole de a o asocia la planul stabilit de delegaţiunile română şi iugoslavă. Dar conferinţa dela Sinaia a mers şi mai departe. Acceptând principiul uniunei vamale româno-iugoslave, ea şi-a lărgit cadrul preocupărilor până la a deschide perspectivele unei cooperaţii în toate domeniile activităţi economice a ambelor state Fapt remarcabil. Dar a cărui eficacitate rămâne dacă nu aleatorie, în orice caz de minimă însemnătate, dacă în sistemul acesta nu va fi să intre şi un stat cu o structură economică fundamental deosebită. In adevăr ce schimb atât de mare de produse încât să dea un nou impuls vieţii economice se poate face între două ţări a căror producţie este aproape identică? Iar în raporturile internaţionale blocul româno-iugoslav nu reprezintă o forţă economică de natură a influenţa decisiv piaţa mondială. De unde necesitatea imperioasă de a atrage în sânul uniunei române-iugoslave una sau mai multe puteri a căror viaţă economică să fie sensibil diferită. Un stat industrial, spre pildă, ca Cehoslovacia pentru ca să se realizeze un schimb bogat şi intens de produse, să se constitue cu alte cuvinte un tot economic. Dealtfel acesta şi este scopul către care înţelege să tindă factorii care au pus la cale conferinţa de la Sinaia. Salutând deci cu îndreptăţită satisfacţie încheierile şi principiile stabilite la întrunirea din frumoasa noastră staţiune climaterică, aşteptăm complectarea operei începută prin intrarea ca factor efectiv în sistem a Cehoslovaciei şi chiar a altor state agricole şi industriale.Căci numai în acest chip înţelegerea ar putea fi de o reală eficacitate. Dar atitudinea republicei de la nord faţă de iniţiativa româno-iugoslavă constitue deocamdată un enigmatic semn de întrebare. Vladimir Ionescu iac moralizează presa D. Maniu, care se lamentează pe toate drumurile că nu avem presă— sau mai exact că presa noastră nu e la nivelul politicei d-sale (nici nu se poate să nu devii «Feinschmecker» când nu te hrăneşti decât cu tot felul de «Leckerbissen» pe Carl le serveşte exclusiv «Parţial»)— va avea desigur de reflectat la modelele de responsabilitate pe cari le oferă presa partidului d-sale, cetind ultimele numere din «Dreptatea». Să precizăm un caz: Ziarul nostru a reprodus părerile exprimate de unele publicaţii străine în legătură cu situaţia politică de la noi. E vorba anume de «La Revue universelle», «La Revue hebdomadaire» şi «The English Review». Una din aceste publicaţiuni are asupra d-lui Madgearu păreri cari nu concordă cu părerile pe cari fostul ministru de finanţe le are asupra persoanei sale proprii. De aci necesitatea de a polemiza. Dar cum? Unele articole nefiind iscălite, d. Madgearu a crezut că trebue să le găsească un autor. Și «Dreptatea» l-a și găsit pe d. Lucien Fabre. (Ba încă, într’un exces de zel, o foaie prietenă d-lui Madgearu, crede că poate afirma că d. Lucien Fabre este autorul articolelor din toate trei publicaţiile, deşi unul poartă semnătura lui Saint Brice!). Şi cum credeţi că polemizează «Dreptatea»? Afirmând pur şi simplu că d. Lucien Fabre este un «frinon». Asta este, probabil, pentru d. Maniu simţ al responsabilităţii şi corectitudine. Căci să vedeţi ce se întâmplă! D. Lucien Fabre, a condus în ţara românească «Industria Aeronautică Română» instituţie creată prin colaborarea capitalului francez şi român, cu participarea statului. Împotriva d-lui Lucien Fabre, personal, s’a dus la noi o campanie prin presă şi altfel — mai ales altfel! — foarte violentă. (Fundată sau nu, este o chestiune care nu e deloc elucidată. Fapt e că d. Madgearu a fost categoric contra d-lui Fabre). Astăzi, d. Lucien Fabre este în Franţa de câteva luni deja, şi — pot să adaug — abia s-a soldat după o boală şi o operaţie care l-au ţintuit lungă vreme în pat. Iar «Dreptatea» îl categoriseşte scurt, pungaş. Să ne înţelegem: Cum îşi poate îngădui oficiosul guvernului să afirme, fără nici o dovadă precisă, că d. Fabre ar fi autorul articolului amintit ? După care simţ al răspunderii, OFICIOSUL GUVERNULUI poate spune despre omul de încredere al marelui grup industrial francez Diettrich-Lorraine, că ar fi un «fripon» ? Nu mai există nici un simţ al măsurii ? Şi crede d. Maniu că asemenea atitudini neserioase ale oficiosului guvernului nu se plătesc de către ţară? Aş vrea un răspuns. Eu în orice caz vom reveni. N. I. Citi!! In pag. IV-a Declaraţiile d-lui Iuliu Maniu asm situaţiei cAPITALUL STRAIN Si munca naţională, ar fi fost titlul întreg al acestui articol, în care vreau să examinez o anume lăture a problemei. Iar pentru că acum agricultura este centrul preocupărilor noastre, mă voi referi la problema capitalului, retrăîn în lăuntrul ei. O formă a introducere! capitalului străin în agricultură este aceea curat bancară, cea mai acută şi mai imediată azi, dar nu cea mai eficace şi de lung efect. Ea presintă mai întâi enorma complicaţie că nu poate lăsa deoparte marea massă a micilor proprietari agricoli, fără ca noui convulsiuni sociale să nu fie în perspectivă şi nici nu cunoaşte încă căile simple şi imediate pe care să-l poată aborda cu toate garanţiile fără de care nici un capital nu va veni în ajutorul agriculturii noastre. O altă formă a introducerea capitalului străin şi anume aceea, care ni se pare mai sănătoasă şi mai bogată în consecinţe pozitive, este prin participarea sau chiar prin crearea pe deaîntregul a unor instalaţii sau altor opere productive şi regeneratoare ale agriculturei noastre. Silozuri, diguri, irigaţii, canaturi, fabrici de îngrăşăminte, maşini agricole, etc. E inutil să mai vorbesc aici despre valoarea acestor lucruri. Toţi politicianii care au avut în mână interesele agriculturei le-au dezbătut de la război încoace, ajungând cred şi la anume legi. Dar un punct trebuie acuma să fixeze atenţia noastră în special. Problema silozurilor este pe cale de a fi rezolvată într’un chip în adevăr impresionant. O mare societate olandeză, serioasă şi cu posibilităţi băneşti şi ca technică specială, a început direct, prin oamenii săi cei mai indicaţi, fără intermediari,fără samsari, fără comisioane de nici un fel, lucrările de studiu ale unor amenajări într-un stil pe care încă nu l-a cunoscut ţara noastră, întreaga ţară va fi acoperită de silozuri construite în punctele cele mai remarcabile, pe măsura însemnătăţii lor, după criterii care nu vor mai avea nimic de atace nici cu trecerea deputaţilor locali, nici cu abilitatea reprezentanţilor administrativi ai pestrului.Un regim comercial nou al cerealelor noastre s’ar putea stabili- Las la o parte avantajele technice de curăţire, expediţie normală, etc. şi mă opresc la unul care atinge de aproape creditul agricol. împrumuturile agricole sunt de două feluri: pe fond şi inventar, pe producţie. împrumuturile de Producţie sunt oneroase pentru agricultori şi nesigure pentru bancă. Mai întâi evaluarea se face după criterii foarte neprecise şi apoi siguranţa depozitului al cărui păstrător este debitorul, nu există. Altă preciziune şi altă siguranţă are produsul depozitat în silozuri. El oferă o bază de credit în termen scurt şi cu siguranţă de împlinire,faţă de care cămătăria nici nu va mai fi cu putinţă. Ceia ce este mai însemnat, poate, este că organizarea olandeză de care vorbim va avea nu numai opera de construcţie a silozurilor, dar şi aceea a unei prime exploatări raţionale a lor. Fără să vreau mă depărtez de la scopul acestui articol, atras de operaţia în adevăr interesantă pe care o presidează ministrul agriculturei. Problema ce vroiam să ating, însă, e mai specială. Construcţia silozurilor va cere o sumă de vreo 2 miliarde lei. Desigur că nu Statul român va lua aceşti bani ca el să construiască, ci lucrarea se da îac® de Societatea interesată. Două miliarde de lei nu reprezintă o sumă de basme, nu e departe de 50 milioane lei antibelici (vorbesc în valoare materială, nu aur).Dar în sărăcia noastră va fi un adaos simţit. întrebarea este, în ce fel va profita economia naţională de această sumă, fără vre-o prejudiciere a scopului întrebuinţării ei. Desigur că material de construcţie şi mână de lucru se va lua mai ales din ţară. O lucrare aşa de descentralizată însă, şi care trebueşte repede executată nu se poate face fără o conducere technică mai ales românească, cunoscătoare a tuturor condiţiilor materiale şi omeneşti. Nu se poate face pentru mai multe motive întâi pentru că ar costa prea scump pe capitalişti, o prea întinsă conducere străină nu suficient de informată. Al doilea pentru că noi avem teehnicieni, constructori de opere însemnate meritând cu prisosinţă încrederea unor atari lucrări. Şi apoi pentru motive car de obiceiu nu se pun înainte, dar noi le vom pune. Această clasă de conducători superiori, ai lucrărilor, realizează beneficii însemnate şi mare ar fi interesul nostru ca aceste beneficii de muncă să rămâie productive în ţară, bun câştigat de noi. Societăţile noastre de construcţii, antreprenorii noştri se zbat în mijlocul acestei grozave crize care-i seduce să lucreze cu preţuri de licitaţii falimentare. Ceva aur, câştigat prin muncă, controlată de cel careşi pune banul, le-ar aduce noi puteri de viaţă. Guvernul nostru nu ar trebui să fie străin de această problemă. Fără ca din ea să crească o piedică în calea cooperării cu olandezii (începută cum spuneam sub cele mai pure auspicii sub care o cooperare de afaceri s’a prezintat vreodată), dar studiind interesele reciproce, ar putea poate să se găsească o cale de lucrare împreună intre capitalul olandez şi acei technicieni constructori români care ar avea şi calitatea şi interesul pentru ea. A. B. Robert de Flers deCLARNET —-----0000—— . . Cu prilejul celei de a treia aniversare dela moartea scriitorului Robert de Flers, confratele Clarnet ne pune la dispoziţie rândurile de pios omagiu pentru defunctul mare prieten al României. Sunt trei ani, astăzi, de când s’a stins şi revolta noastră contra morţii de a fi doborât o viaţă bogată, în plenitudinea ei, în magnifica ei maturitate, în ascendenta ei desfăşurare spirituală. Cât timp va dăinui în noi amintirea lui Robert de Flers, stingerea lui de veci ne va apare ca o monstruoasă crimă a morţii .Fiinţa lui este atât de strâns legată de zilele cele mai scanate, de zilele cele mai tragice şi de zilele glorioase ale istoriei noastre din ultimii cincisprezece ani. Ca un soldat al armatei regelui Ferdinand a strigat: «Prezent»! în ceasul mobilizării pentru a-şi face datoria de ofiţer de legătură pe frontul Dobrogei. Şi, de-atunei, prezent a fost pretutindeni unde s’au jucat destinele României, în Moldova pribegiei noastre, la Salonic unde s’a dus în avion, dela Iaşi, de-asupra Bulgariei inamice, ca să pledeze în faţa mareşalului Franchet d’Esperey cauza României ce fusese redusă la... pacea de la Bucureştii. A fost prietenul Naţiunei, prietenul de clipe tragice al regelui Ferdinand şi al reginei Maria. Ne-a fost prietenul cel mai sigur şi cel mai generos. Şi ne-a rămas prieten şi după ce drumul lui şi al nostru s’a bifurcat, — şi poate acesta este fenomenul cel mai rar şi mai preţios. De statornicia acestei prietenii am avut o strălucită dovadă cu 11 luni înaintea morţii sale. Septembrie 1926. — Revedeam pentru prima oară după 12 ani de despărţire. Parisul în care am crescut. Prima mea vizită a fost la «Figaro», unde de Flers m’a primit printre zidarii şi dulgherii care terminau, în cel mai glorios colţ al Parisului, noua instalaţie a celui mai parizian dintre cotidianele franceze. Scăldată în vaporoasa şi divina lumină a neuitatului cer «de l’Ile de France», de Flers mi-a apărut aşa cum îl ştiam, legat, robust, zâmbitor, plin de seva generoasă a unei vieți care se cheltuise cu o prodigalitate uimitoare. In strălucita bucurie a ochilor săi buni am regăsit pasionata prietenie pe care o purta oamenilor și locurilor pe care-i evoca prezența mea neașteptată. — Ascultă, Clarnet, nevasta mi-e la ţară. Băiatul meu, un matematician care are „o sfântă oroare de literatură”, a găsit mijlocul să facă două lucruri mari în trei luni: să iasă întâiul la concursul pentru postul de inspector al Finanţelor ca să fie „cel mai tânăr inspector al Finanţelor din Franţa” şi... să se ’nsoare... E plecat şi el cu nevasta. Sunt deci singur la Paris, cu formidabila muncă pe care mi-o cere direcţia mea de-aici şi atâtea altele. Dar vreau să ne regăsim la masă „ca la Iaşi”.. Vino de mă ia de-aici mâine la unu, vrei? Cum n’aşi fi vrut? Am venit. Am trecut doar strada amândoi și am intrat în Champs Elysées la Laurent unde în sera semi-circulară cu geamuri colorate și canapele de catifea vieux-rose, am mâncat... amintiri timp de trei ore, — trei ore de evocări din care n’a lipsit nimic: nici eroicile lupte din Dobrogea, nici Moldova „răstignită, urcând greul calvar al înfrângerei» nici patetica şi misterioasa revoluţie rusă «care neliniştea sufletului de francez pentru ecoul pe care o putea avea asupra destinelor ţării sale, dar pe care nu o putea privi cu ochii lipsiţi de orizont al celor mai mulţi», nici defecţiunea armatelor ruseşti „care crea poporului regelui Ferdinand o situaţie tragică şi nemeritată”, nici clipa păcei de la Bucureşti — guvernele Averescu şi Marghiloman — pentru ca la capătul acestui impresionant defileu istoric să-mi reamintească de o dedicaţie pe care mi-a dat-o pe o carte de-a lui în care, în August 1917 certifica „victoria pe care o vrem şi o vom avea”. Toate acestea aruncate larg, ca nişte buchete când sărace când somptuoase, din care nu lipseau trandafirii doar nici... ghimpii. De când nu-i mai văzusem viaţa lui se desfăşurase larg şi armonios. Intrase la Academie, nu-şi mai putea număra succesele literare şi gazetăreşti — amândouă egal de scumpe — ajunsese pe creştetul vieţei pariziene, figură simbolică, întrupând sub forme atât de diverse, calităţile şi geniul rasei sale- Bunătatea lui, mişcătoarea lui simplicitate, surprinzător de nuanţata lui delicateţă sufletească, sentimentul pe care-l avea — grav — că fiecare dintre noi poartă răspunderea vie. (Citiţi continuarea în pagina ll-a). ANCHETE POLITICE Partidele politice şi guvernul de concentrare Două grape. - faptul arat. - $1 explicaţia lui. - Criza partidelor e efectiva -tin guvern de concentrare poate contribui la clarificarea situaţiei •----------------------------------- Discuţia ridicată în jurul unui cabinet de contcentrare, soluţie că-tre care se îndreaptă cu paşi repezi viaţa noastră publică în acest moment, este caracteristică pentru vitalitatea şi viitorul diverselor partide angajate în desbatere. Atitudinea pentru sau contra isvorând oarecum din însăşi situaţia actuală a partidului respectiv. Faptul brut sunt în contra unui guvern de concentrare, funcţionând deocamdată cu actualele Camere, vechiul partid liberal, partidul poporului şi partizanii d-lui Maniu; sunt pentru un asemenea guvern, ţărăniştii în cap cu dd. Mihalache şi Iunian, noul partid liberal de sub şefia d-lui George Brătianu, precum şi diversele personalităţi proeminente, neîncadrate propriu zis într’un partid, ca d-nii prof. Iorga, dr. Lupu, Argetoianu, Manoilescu, etc. Explicaţia faptului Sunt deci pentru: 1. Toate personalităţile proeminente, cari nu pot nădăjdui, sau nici nu cred că e bine, să facă fie din ei singur un guvern, sprijiniţi, ca colaboratori, pe partizani politici, şi având ca acoperire massa majoritară a unui partid. 2. Toate partidele tinere cari recunosc existenţa unei crize a partidelor politice, şi aşteaptă deja desfăşurarea evenimentelor o lămurire a raporturilor de forţe, care, nădăjduesc ele, nu se poate face decât în beneficiul lor. Sunt, în schimb, contra. Toate vechile partide politice cari înţeleg că scurgerea vremii trebue să aducă o schimbare radicală in structura vieţii noastre publice, schimbare de la care ele nu pot aştepta nimic bun. Criza partidelor există Nimeni nu contestă deci — afara de d. Maniu (şi desigur, chiar d-sa numai pentru... proşti) — că există o criză în viaţa partidelor politice. Numai că, pe când personalităţile izolate (cari nu au balastul prejudecăţilor de partid) şi partidele tinere (cari simt în ele pulsând viaţa şi nu au a se teme ele ziua de mâine), doresc o pauză în guvernarea de partide, tocmai pentru a se înlesni normalizarea — pe baze reale — a vieţii publice, vechile partide urmăresc continuarea sistemului de până acum (care nu e în fapt decât o ficţiune) în scopul de a opri cursul vremii şi de a galvaniza, prin guvernare, organizaţiile fără perspective, incapabile nu numai de a se adapta ritmului vremii, dar chiar de a gândi în termenii cei noui ai problemei politice. Ce va urma? Spre clarificare nu încape nici un fel de îndoială asupra sfârşitului acestei lupte. Vor învinge forţele vieţii, şi vom avea un guvern de concentrare, lucrând deocamdată pe baza actualului parlament. Iar în timpul acestei guvernări, se va începe marea prefaced. Căci chiar în vechile partide sunt forţe vii, cari nu vor putea rămâne neîntrebuinţate. DISCUŢII Criza generală care a bântuit întreg învăţământul românesc de la războiu încoace şi care continuă încă, a avut repercusiuni mai adânci asupra şcoalelor normale. S-a crezut, în primul rând, că atâta vreme cât în Ardeal şi Basarabia locurile vacante în şcolile primare se ocupau de suplinitori cari, ei însăşi, nu ştiau să citească, să scrie şi să socotească bine, e mai preferabil să trimitem absolvenţi de şcoală normală chiar şi insuficient pregătiţi. De aci au decurs toate celelalte greşeli: şcoli normale câte 23 de judeţ, cu o excesiv de numeroasă populaţie şcolară, cu aproape toţi profesorii suplinitori — fiindcă puţinii titulari reduşi numai la salariile de mizerie — abia aşteptau să treacă la licee, lăsate numai la posibilităţile lor de organizare, şcolile normale, chemate să pregătească învăţătorii noului suflet românesc şi care trebuiau să presupue atenţiunea tuturor, au stagnat cu câteva excepţii (Iaşi, Câmpulung). S’au văzut şcoli normale cu 2—3 clase paralele şi cu 60—70 elevi într’o clasă. Astfel, au fost transformate în fabrici de diplome, iar posesorii lor nu-şi mai găsesc astăzi locuri în învăţământul primar. E trist, dar e adevărat. Au trecut 12 ani dela războiu şi în presa noastră nu s’a scris un rând cu privire la şcoalele normale în afară de neregulile ivite ici şi colo. Numai dela venirea d-lui Costăchescu în fruntea ministerului de instrucţie, şcoalele normale au început să fie cercetate şi scoase din rolul de cenuşerese ale învăţământului secundar. Am salutat cu o vie satisfacţie trecerea lor la direcţia învăţământului secundar în stare să pretindă o grijă uniformă asupra tuturor şcoalelor şi aplaudăm cu vioiciune hotărîrea energică de a le reduce. Se pune întrebarea însă, care este criteriul desfiinţării? Ţinem seama de posibilităţile de organizare ale fiecăruia, de condiţiile de viitor şi de nevoile fiecărei regiuni, lăsând câte una de judeţ pentru a le face accesbile întregei pături rurale, sau criteriul este întâmplarea? Voi lua cazul şcolii normale din Grădiştea-Vlaşca, propusă spre desfiinţare şi voi încerca să atrag atenţiunea forurilor competinte asupra condiţiilor excepţionale în care funcţionează această şcoală normală în stare să joace un rol important în desvoltarea învăţământului normal dacă este, bineînţeles, ajutată. Această şcoală a luat fiinţă în 1919, în oraşul Giurgiu, unde a funcţionat până în 1922, când, comitetul şcolar in deplină înţelegere cu consiliul profesoral au cumpărat o clădire monumentală pre malul Argeşului, Castelul familiei Grădişteanu şi şcoala s’a instalat aci. Tot atunci, Asistenţa socială, a înfiinţat alături un aşezământ de reeducarea copiilor orfani de războiu, pus sub conducerea şcoalei, toţi să frequenteze cursul primar al şcoalei de aplicaţie, iar cei vrednici să treacă la cursul normal pentru a deveni învăţători. Aşezată într’un sat curat românesc, într’o frumoasă regiune agricolă, pe malul Argeşului, adăogită cu aşezământul Asistenţei Sociale şi înzestrată cu o fermă model, am convingerea că s’ar putea organiza aci, în apropierea Bucureştilor, o şcoală normală model. O voiu dovedi: 1. Avantajaţi prin aşezare în mir(Citiţi continuarea în pagina 11-a). --------OOOO-------Mina Cel mai vechi dintre şefii aviaţiei noastre, şi cel mai pasionat dintre ei pentru arma aerului, a distins pe tânărul pilot civil Ionel Chica cu însemnele ordinului creat de El pentru virtuţi aeronautice. Iar câteva zile după regala distincţiune, Aeroclubul României, ne înştiinţa că a omologat cele două recorduri de distanţă şi viteză medie, ale tânărului pilot al cărui curaj şi a cărui pasiune pentru turismul aerian, le-a plătit cu preţul sângelui său în raidul Anglia-Bulgaria. Vineri, a aterisat la Băneasa, după un sbor plin de peripeţii, căpitanul Romeo Popescu, plecat la Londra — după ce a făcut revizia motorului la Paris — pentru o altă tentativă de mare curaj: raidul fără escală Londra—Bucureşti, pe un avion uzat. Şi când spunem uzat, ne gândim la numărul imens de ore pe care le-a prestat Farmanul «Voevodul Mihai» în serviciul aviaţiei noastre. Este în încercarea căpitanului Romeo Popescu de a bate un record de distanţă, cu un avion în ajun de a fi scos din serviciu, însuşi simbolul greutăţilor prin cari a trecut aviaţia noastră. Se bat, astăzi, recorduri aeronautice în toată lumea. Se încearcă, în cale ţările, o ameliorare de zbor. Se cer păsărilor aendui eforturile cele mai formidabile, fără a se fi ajuns încă la isvorul comocviei care este aviaţia... Dar pretutindeni, când se încearcă o ameliorare şi se cere un efort pasărei de metal, i se dă putinţa ca s-o facă în condiţiuni demne. In primul rând, se cere un material nou, un material neuzat. Căpitanul Romeo Popescu, care a plecat cu o doză de voinţă fantastică şi cu curajul pe care îl cunosc şi camarazii lui sburători, a fost nevoit să facă uz, în încercarea sa, de un avion care făcuse nu ştiu câte zeci de ore de sbor cu copii de şcoală, făcuse câteva raiduri, şi avea un stat de serviciu supra-încărcat. Evident, cu un asemenea avion, şi în nişte condiţiuni atmosferice potrivnice, încercarea excelentului as care e Romeo Popescu, nu putea decât eşua... Dar o eşuare glorioasă: pilotul s'a reîntors din drum, la Londra, a luptat în noua tentativă şi când a văzut că răzvrătirea naturei e mai puternică decât rabla pe care o pilota,a renunţat şi a aterisat... Dar cele două curajoase încercări aviatice (Romeo Popescu şi I. Ghica) sunt din plin, noua dovadă a excelentului material uman pe care-l avem... Şi fiindcă suntem în ajunul celei mai importante competiţiuni aviatice, din Europa Centrală—raidul Micei Antante şi Poloniei — să sperăm că, aviaţia noastră va reuşi şi de data aceasta să ocupe un loc onorabil, — cu toate greutăţile cu cari mai are de luptat. Pg. Inforâmantul normal Şcoala normală de învăţători din Grădiştea-Vlaşca «Fiecare şcoală să fie aşezată în mediul social de care se ocupă». S. MEHEDINŢI