Cuventul, august 1930 (Anul 6, nr. 1895-1925)

1930-08-05 / nr. 1899

ANUL AL VI-lea.­­ No. 1899. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. m­­illa (Sărindar), 14 Etajul III. TELEFON 378/10 REDACŢIA 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU C OntiiLE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVANTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Uniunea vamală româno - jugosla­vă In cadrul pitoresc al Sinaiei s’au desfăşm­at încununate de succes lu­crările conferinţei economice româ­no-jugoslave, a cărei şedinţă festi­vă de închidere s’a ţinut Vineri sub preşidenţia d-lui Ion Mihalache. Rezultatele ei sunt desigur îm­bucurătoare, întâi, fiindcă s’a a­­juns foarte repede la o perfectă în­ţelegere între noi şi sârbi, din care e de sperat că vom avea de câşti­gat şi unii şi alţii. In al doilea rând, fiindcă prin realizarea planului sta­bilit la Sinaia se dovedeşte putinţa de împlinire a acelei colaborări in­ternationale pe care o preconizează şi d. Briand prin celebrul său me­­­­morandum. Intr’adevăr formula u­­niunei vamale româno-iugoslave pe care conferinţa dela Sinaia a găsit-o realizabilă în câteva etape succesi­ve hotărâte deja, constitue baza unei viitoare organizări economice a Europei de natură a promova practic şi efectiv o cooperaţie strân­să a tuturor factorilor de producţie şi de schimb de pe continent. Sub acest unghiu, acordul de la Sinaia va putea însemna, cum a remarcat eu drept cuvânt într’un judicios şi to­tuşi plin de elan discurs d. Mihai Popovici, o dată în istoria Euro­pei, îmbunătăţirea pe care în ordine politică a marcat-o continentul nostru după războiul mondial tre­buia fatal să ducă la criza care es­te pe cale să sugrume astăzi nume­roasele state ale continentului.Con­­curenţa producţiunei americane, mult mai bine organizată technice­­şte şi liberă de piedicile unor regi­muri vamale, care ciopârţesc în zeci de bucăţi unitatea economică a Eu­ropei,precum şi dumpingul sovietic au sporit cauzele de criză. Tot răul este însă spre bine. Puşi în faţa de­zastrului iminent, oamenii bătrânu­lui continent şi-au dat seama că es­te o nebunie să se încerce continua­rea unui regim economic continen­tal, sfârtecat în câte regiuni politice sunt şi că salvarea nu poate veni decât dintr-o eliberare a puterilor e­­conomice de sub constrângerea e­­goismelor naţionale şi politce, din ridicarea barierelor care opresc realizarea firească a unor unităţi economice din ce în ce mai largi.Cum criza aceasta a lovit întâi statele agricole, cele mai puţin apte prin structura lor economică să reziste, asistăm de o bucată de vreme la încercări menite să ducă la constituirea unui bloc agrar, ca­pabil să-şi valorifice în condiţiuni optime producţia. Bloc care la rân­dul său va să caute mijloacele de a stabili între el şi statele cu caracter industrial un schimb de produse a­­vantajos ambelor părţi. In conferinţa de la Strbske Pleso- Mica înţelegere a luat iniţiativa realizării celor dintâi etape în a­­ceastă direcţie. Recenta întrunire a experţilor români, unguri şi iugo­slavi, deşi n’a ajuns la încheieri de efect practic imediat, a marcat to­tuşi un moment interesant al stră­duinţei pentru înfăptuirea blocului agrar. Conferinţa economică de la Sina­ia înseamnă un pas hotărât către constituirea acestui bloc. Deocamda­tă ca măsuri de efect practic şi i­­mediat s’a hotărât încheierea grab­nică a unor convenţiuni prevăzând vânzarea în comun de către Româ­nia şi Iugoslavia a cerealelor şi în special a porumbului; un nou re­gim comercial între aceste state; o intensificare a legăturilor ferovia­re şi a navigaţiei pe Dunăre; un statut veterinar comun şi modali­tăţi pentru soluţionarea amicală a eventualelor ’ litigii sau a altor­­chestiuni care s’ar putea ivi. In acelaş timp, cum a accentuat şi d. Mihalache în substanţialul său discurs de închidere a conferin­ţei, s’a lăsat prin deciziunile luate cale liberă şi altor state agricole de a o asocia la planul stabilit de de­­legaţiunile română şi iugoslavă. Dar conferinţa dela Sinaia a mers şi mai departe. Acceptând princi­piul uniunei vamale româno-iugo­­slave, ea şi-a lărgit cadrul preocu­părilor până la a deschide perspec­tivele unei cooperaţii în toate do­meniile activităţi economice a am­belor state Fapt remarcabil. Dar a cărui eficacitate rămâne dacă nu aleatorie, în orice caz de minimă în­semnătate, dacă în sistemul acesta nu va fi să intre şi un stat cu o structură economică fundamental deosebită. In adevăr ce schimb a­­tât de mare de produse în­cât să dea un nou impuls vieţii economice se poate face între două ţări a că­ror producţie este aproape identică? Iar în raporturile internaţionale blo­cul româno-iugoslav nu reprezintă o­ forţă economică de natură a in­fluenţa decisiv piaţa mondială. De unde necesitatea imperioasă de a atrage în sânul uniunei române­-iu­­­goslave una sau mai multe puteri a căror viaţă economică să fie sensi­bil diferită. Un stat industrial, spre pildă, ca Cehoslovacia pentru ca s­­ă se realizeze un schimb bogat şi in­tens de produse, să se constitue cu alte cuvinte un tot economic. Dealtfel acesta şi este scopul că­tre care înţelege să tindă factorii care au pus la cale conferinţa de la Sinaia. Salutând deci cu îndreptăţită sa­tisfacţie încheierile şi principiile stabilite la întrunirea din frumoa­sa noastră staţiune climaterică, aş­teptăm complectarea operei începu­tă prin intrarea ca factor efectiv în sistem a Cehoslovaciei şi chiar a al­tor state agricole şi industriale.Căci numai în acest chip înţelegerea ar putea fi de o reală eficacitate. Dar atitudinea republicei de la nord faţă de iniţiativa româno-iugoslavă con­stitue deocamdată un enigmatic semn de întrebare. Vladimir Ion­escu ­iac moralizează presa D. Maniu, care se lamentează pe toate drumurile că nu avem presă— sau mai exact că presa noastră nu e la nivelul politicei d-sale (nici nu se poate să nu devii «Feinschmec­ker» când nu te hrăneşti decât cu tot felul de «Leckerbissen» pe Carl le serveşte exclusiv «Parţial»)— va avea desigur de reflectat la mode­lele de responsabilitate pe cari le oferă presa partidului d-sale, ce­tind ultimele numere din «Drepta­tea». Să precizăm un caz: Ziarul nostru a reprodus părerile exprimate de unele publicaţii stră­ine în legătură cu situaţia politică de la noi. E vorba anume de «La Re­vue universelle», «La Revue hebdo­­madaire» şi «The English Review». Una din aceste publicaţiuni are a­­supra d-lui Madgearu păreri cari nu concordă cu părerile pe cari fos­tul ministru de finanţe le are asu­pra persoanei sale proprii. De aci necesitatea de a polemiza. Dar cum? Unele articole nefiind iscălite, d. Madgearu a crezut că trebue să le găsească un autor. Și «Dreptatea» l-a și găsit p­e d. Lucien Fabre. (Ba încă, într’un exces de zel, o foaie prietenă d-lui Madgearu, crede că poate afirma că d. Lucien Fabre este autorul articolelor din toate trei publicaţiile, deşi unul poartă sem­nătura lui Saint Brice!). Şi cum credeţi că polemizează «Dreptatea»? Afirmând pur şi sim­plu că d. Lucien Fabre este un «fri­­non». Asta este, probabil, pentru d. Ma­niu simţ al responsabilităţii şi co­rectitudine. Căci să vedeţi ce se întâmplă! D. Lucien Fabre, a condus în ţara ro­mânească «Industria Aeronautică Română» instituţie creată prin co­laborarea capitalului francez şi ro­mân, cu participarea statului. Îm­potriva d-lui Lucien Fabre, perso­nal, s’a dus la noi o campanie prin presă şi altfel — mai ales altfel! — foarte violentă. (Fundată sau nu, este o chestiune care nu e deloc e­­lucidată. Fapt e că d. Madgearu a fost categoric contra d-lui Fabre). Astăzi, d. Lucien Fabre este în Franţa de câteva luni deja, şi — pot să adaug — abia s-a soldat după o boală şi o operaţie care l-au ţintuit lungă vreme în pat. Iar «Dreptatea» îl categoriseşte scurt, pungaş. Să ne înţelegem: Cum îşi poate îngădui oficiosul guvernului să afirme, fără nici o dovadă precisă, că d. Fabre ar fi autorul articolului amintit ? După care simţ al răspunderii, O­FICIOSUL GUVERNULUI poate spune despre omul de încredere al marelui grup industrial francez Diettrich-Lorraine, că ar fi un «fri­­pon» ? Nu mai există nici un simţ al mă­su­rii ? Şi crede d. Maniu că asemenea a­­titudini neserioase ale oficiosului guvernului nu se plătesc de către ţară? Aş vrea un răspuns. Eu în orice caz vom reveni. N. I. Citi!! In pag. IV-a Declaraţiile d-lui Iuliu Maniu asm situaţiei cA­PITALUL STRAIN Si munca naţională, ar fi fost titlul întreg al acestui articol, în care vreau să examinez o anume lă­ture a problemei. Iar pentru că acum agricultura es­te centrul preocupărilor noastre, mă voi referi la problema capitalului, retrăîn în lăuntrul ei. O formă a introducere! capitalului străin în agricultură este aceea curat bancară, cea mai acută şi mai imediată azi, dar nu cea mai efica­ce şi de lung efect. Ea presintă mai întâi enorma complicaţie că nu poa­te lăsa deoparte marea massă a mi­cilor proprietari agricoli, fără ca noui convulsiuni sociale să nu fie în perspectivă şi nici nu cunoaşte încă căile simple şi imediate pe care să-l poată aborda cu toate garanţiile fără de care nici un capital nu va veni în­ ajutorul agriculturii noastre. O altă formă a introducerea capi­talului străin şi anume aceea, care ni se pare mai sănătoasă şi mai bogată în consecinţe pozitive, este prin participarea sau chiar prin crearea pe deaîntregul a unor in­stalaţii sau altor opere productive şi regeneratoare ale agriculturei noastre. Silozuri, diguri, irigaţii, ca­naturi, fabrici de îngrăşăminte, ma­şini agricole, etc. E inutil să mai vorbesc aici des­pre valoarea acestor lucruri. Toţi politicianii care au avut în mână interesele agriculturei le-au dezbă­tut de la război încoace, ajungând cred şi la anume legi. Dar un punct trebuie acuma să fi­xeze atenţia noastră în special. Pro­blema silozurilor este pe cale de a fi rezolvată într’un chip în adevăr impresionant. O mare societate o­­landeză, serioasă şi cu posibilităţi băneşti şi ca technică specială, a început direct, prin oamenii săi cei mai indicaţi, fără intermediari,fără samsari, fără comisioane de nici un fel, lucrările de studiu ale unor a­­menajări într-un stil pe care încă nu l-a cunoscut ţara noastră, întreaga ţară va fi acoperită de silozuri construite în punctele cele mai remarcabile, pe măsura însem­nătăţii lor, după criterii care nu vor mai avea nimic de at­ace nici cu tre­cerea deputaţilor locali, nici cu a­­bilitatea reprezentanţilor adminis­trativi ai pestrului.­­Un regim comercial nou al cerea­lelor noastre s’ar putea stabili- Las la o parte avantajele technice de curăţire, expediţie normală, etc. şi mă opresc la unul care atinge de aproape creditul agricol. împrumuturile agricole sunt de două feluri: pe fond şi inventar, pe producţie. împrumuturile de Pro­ducţie sunt oneroase pentru agricul­tori şi nesigure pentru bancă. Mai întâi evaluarea se face după criterii foarte neprecise şi apoi siguranţa depozitului al cărui păstrător este debitorul, nu există. Altă preciziune şi altă siguranţă are produsul depozitat în silozuri. El oferă o bază de credit în termen scurt şi cu siguranţă de împlinire,fa­ţă de care cămătăria nici nu va mai fi cu putinţă. Ceia ce este mai însemnat, poate, este că organizarea olandeză de ca­re vorbim va avea nu numai opera de construcţie a silozurilor, dar şi aceea a unei prime exploatări raţio­­nale a lor. Fără să vreau mă depărtez de la scopul acestui articol, atras de ope­raţia în adevăr interesantă pe care o presidează ministrul agriculturei. Problema ce vroiam să ating, în­să, e mai specială. Construcţia silo­zurilor va cere o sumă de vre­o 2 miliarde lei. Desigur că nu Statul român va lua aceşti bani ca el să construias­­că, ci lucrarea se da îac® de So­cietatea interesată. Două miliarde de lei nu reprezin­tă o sumă de basme, nu e departe de 50 milioane lei antibelici (vorbesc în valoare materială, nu aur).Dar în sărăcia noastră va fi un adaos sim­ţit. întrebarea este, în ce fel va profi­ta economia naţională de această sumă, fără vre-o prejudiciere a scopului întrebuinţării ei. De­sigur că material de construc­ţie şi mână de lucru se va lua mai ales din ţară. O lucrare aşa de descentralizată însă, şi care trebueşte repede exe­cutată nu se poate face fără o con­ducere technică mai ales româneas­că, cunoscătoare a tuturor condiţii­lor materiale şi omeneşti. Nu se poate face pentru mai mul­­te motive­ întâi pentru că ar costa prea scump pe capitalişti, o prea în­tinsă conducere străină nu suficient de informată. Al doilea pentru că noi avem teeh­­nicieni, constructori de opere însem­nate meritând cu prisosinţă încrede­rea unor atari lucrări. Şi apoi pen­tru motive car­ de obiceiu nu se pun înainte, dar noi le vom pune. Acea­stă clasă de conducători superiori, ai lucrărilor, realizează beneficii în­semnate şi mare ar fi interesul nos­tru ca aceste beneficii de muncă să rămâie productive în ţară, bun câş­tigat de noi. Societăţile noastre de construcţii, antreprenorii noştri se zbat în mij­locul acestei grozave crize care-i seduce să lucreze cu preţuri de lici­taţii falimentare. Ceva aur, câştigat prin muncă, controlată de cel care­­şi pune banul, le-ar aduce noi pu­teri de viaţă. Guvernul nostru nu ar trebui să fie străin de această problemă. Fără ca din ea să crească o piedică în ca­lea cooperării cu olandezii (înce­pută cum spuneam sub cele mai pu­re auspicii sub care o cooperare de afaceri s’a prezintat vreodată), dar studiind interesele reciproce, ar pu­tea poate să se găsească o cale de lucrare împreună intre capitalul o­­landez şi acei technicieni construc­­tori români care ar avea şi calita­tea şi interesul pentru ea. A. B. Robert de Flers deCLARNET —-----0000—— . . Cu prilejul celei de a treia aniver­sare dela moartea scriitorului Robert de Flers, confratele Clarnet ne pune la dis­poziţie rândurile de pios omagiu pentru defunctul mare prieten al României. Sunt trei ani, astăzi, de când s’a stins şi revolta noastră contra mor­ţii de­ a fi doborât o viaţă bogată, în plenitudinea ei, în magnifica ei maturitate, în ascendenta ei desfă­şurare spirituală. Cât timp va dăinui în noi amin­tirea lui Robert de Flers, stingerea lui de veci ne va apare ca o mon­struoasă crimă a morţii .Fiinţa lui este atât de strâns legată de zilele cele mai scanate, de zilele cele mai tragice şi de zilele glorioase ale is­toriei noastre din ultimii cincispre­zece ani. Ca un soldat al armatei regelui Ferdinand a strigat: «Pre­zent»! în ceasul mobilizării pentru a-şi face datoria de ofiţer de legă­tură pe frontul Dobrogei. Şi, de-a­­tunei, prezent a fost pretutindeni unde s’au jucat destinele României, în Moldova pribegiei noastre, la Salonic unde s’a dus în avion, dela Iaşi, de-asupra Bulgariei inamice, ca să pledeze în faţa mareşalului Franchet d’Esperey cauza României ce fusese redusă la... pacea de la Bu­cureştii. A fost prietenul Naţiunei, prietenul de clipe tragice al regelui Ferdinand şi al reginei Maria. Ne-a fost prietenul cel mai sigur şi cel mai generos. Şi ne-a rămas prieten şi după ce drumul lui şi al nostru s’a bifurcat, — şi poate a­­cesta este fenomenul cel mai rar şi mai preţios. De statornicia acestei prietenii am avut o strălucită dovadă cu 11 luni înaintea morţii sale. Septembrie 1926. — Revedeam pen­tru prima oară după 12 ani de des­părţire. Parisul în care am crescut. Prima mea vizită a fost la «Figaro», unde de Flers m’a primit printre zidarii şi dulgherii care terminau, în cel mai glorios colţ al Parisului, noua instalaţie a celui mai parizian dintre cotidianele franceze. Scăldată în vaporoasa şi divina lumină a ne­uitatului cer «de l’Ile de France», de Flers mi-a apărut aşa cum îl ştiam, legat, robust, zâmbitor, plin de seva generoasă a unei vieți care se chel­­tuise cu o prodigalitate uimitoare. In strălucita bucurie a ochilor săi buni am regăsit pasionata prietenie pe care o purta oamenilor și locuri­lor pe care-i evoca prezența mea neașteptată. — Ascultă, Clarnet, nevasta mi-e la ţară. Băiatul meu, un matemati­cian care are „o sfântă oroare de li­teratură”, a găsit mijlocul să facă două lucruri mari în trei luni: să iasă întâiul la concursul pentru pos­tul de inspector al Finanţelor ca să fie „cel mai tânăr inspector al Fi­nanţelor din Franţa” şi... să se ’n­­soare... E plecat şi el cu nevasta. Sunt deci singur la Paris, cu formi­dabila muncă pe care mi-o cere di­recţia mea de-aici şi atâtea altele. Dar vreau să ne regăsim la masă „ca la Iaşi”­.. Vino de mă ia de-aici mâine la unu, vrei? Cum n’aşi fi vrut? Am venit. Am trecut doar strada amândoi și am intrat în Champs Elysées la Laurent unde în sera semi-circulară cu­ geamuri colorate și canapele de catifea vieux-rose, am mâncat... amintiri timp de trei ore, — trei ore de evocări din care n’a lipsit nimic: nici eroicile lupte din Dobrogea, nici Moldova „răstig­nită, urcând greul calvar al înfrân­­gerei» nici patetica şi misterioasa revoluţie rusă «care neliniştea su­fletului de francez pentru ecoul pe care o putea avea asupra desti­nelor ţării sale, dar pe care nu o putea privi cu ochii lipsiţi de ori­zont al celor mai mulţi», nici defec­ţiunea armatelor ruseşti „care crea poporului regelui Ferdinand o si­tuaţie tragică şi nemeritată”, nici clipa păcei de la Bucureşti — gu­vernele Averescu şi Marghiloman — pentru ca la capătul acestui impre­sionant defileu istoric să-mi rea­mintească de o dedicaţie pe care mi-a dat-o pe o carte de-a lui în care, în August 1917 certifica „vic­toria pe care o vrem şi o vom avea”. Toate acestea aruncate larg, ca nişte buchete când sărace când somptuoa­se, din care nu lipseau trandafirii doar nici... ghimpii. De când nu-i mai văzusem viaţa lui se desfăşurase larg şi armonios. Intrase la Academie, nu-şi mai pu­tea număra succesele literare şi ga­zetăreşti — amândouă egal de scum­pe — ajunsese pe creştetul vieţei pariziene, figură simbolică, întru­pând sub forme atât de diverse, calităţile şi geniul rasei sale- Bună­tatea lui, mişcătoarea lui simplici­tate, surprinzător de nuanţata lui de­licateţă sufletească, sentimentul pe care-l avea — grav — că fiecare dintre noi poartă răspunderea vie­. (Citiţi continuarea în pagina ll-a). ANCHETE POLITICE Partidele politice şi guvernul de concentrare Două grape. - faptul arat. - $1 explicaţia lui. - Criza parti­delor e efectiva -tin guvern de concentrare poate contribui la clarificarea situaţiei •-----------------------------------­ Discuţia ridicată în jurul un­ui­­ cabinet de contcentrare, soluţie că-­­­tre care se îndreaptă cu paşi re­pezi viaţa noastră publică în acest moment, este caracteristică pentru vitalitatea şi viitorul diverselor partide angajate în desbatere. Ati­tudinea pentru sau contra isvorând oarecum din însăşi situaţia actuală a partidului respectiv. Faptul brut sunt în contra unui guvern de concentrare, funcţionând deocam­dată cu actualele Camere, vechiul partid liberal, partidul poporului şi partizanii d-lui Maniu; sunt pentru un asemenea guvern, ţărăniştii în cap cu dd. Mihalache şi Iunian, noul partid liberal de sub şefia d-lui George Brătianu, precum şi diversele personalităţi proeminente, neîncadrate propriu zis într’un partid, ca d-nii prof. Iorga, dr. Lupu­, Argetoianu, Manoi­­lescu, etc. Explicaţia faptului Sunt deci pentru: 1. Toate personalităţile proemi­nente, cari nu pot nădăjdui, sau nici nu cred că e bine, să facă fie din ei singur un guvern, sprijiniţi, ca colaboratori, pe partizani politi­ci, şi având ca acoperire m­assa ma­joritară a unui partid. 2. Toate partidele tinere cari re­cunosc existenţa unei crize a parti­delor politice, şi aşteaptă deja des­făşurarea evenimentelor o lămurire a raporturilor de forţe, care, nădăj­duesc ele, nu se poate face decât în beneficiul lor. Sunt, în schimb, contra. Toate vechile partide politice cari înţeleg că scurgerea vremii trebue să aducă o schimbare radicală in structura vieţii noastre publice, schimbare de la care ele nu pot aş­tepta nimic bun. Criza partidelor există Nimeni nu contestă deci — afara de d. Maniu (şi desigur, chiar d-sa numai pentru... proşti) — că exis­tă o criză în viaţa partidelor poli­tice. Numai că, pe când personali­tăţile izolate (cari nu au balastul prejudecăţilor de partid) şi parti­dele tinere (cari simt în ele pulsând viaţa şi nu au a se teme ele ziua de mâine), doresc o pauză în gu­vernarea de partide, tocmai pentru a se înlesni normalizarea — pe baze reale — a vieţii publice, vechile partide urmăresc conti­nuarea sistemului de până acum (care nu e în fapt decât o ficţiune) în scopul de a opri cursul vremii şi de a galvaniza, prin guvernare, organizaţiile fără perspective, in­capabile nu numai de a se adapta ritmului vremii, dar chiar de a gândi în termenii cei noui ai pro­blemei politice. Ce va urma? Spre clarificare nu încape nici un fel de îndoială asupra sfârşitului acestei lupte. Vor învinge forţele vieţii, şi vom a­­vea un guvern de concentrare, lu­crând deocamdată pe baza actualu­lui parlament. Iar în timpul acestei guvernări, se va începe marea prefaced. Căci chiar în vechile partide sunt forţe vii, cari nu vor putea rămâne neîn­trebuinţate. DISCUŢII Criza generală care a bântuit întreg învăţământul românesc de la războiu încoace şi care conti­nuă încă, a avut repercusiuni mai adânci asupra şcoalelor normale. S-a crezut, în primul rând, că atâ­ta vreme cât în Ardeal şi Basara­bia locurile vacante în şcolile pri­mare se ocupau de suplinitori cari, ei însăşi, nu ştiau să citească, să scrie şi să socotească bine, e mai preferabil să trimitem absolvenţi de şcoală normală chiar şi insufi­cient pregătiţi. De aci au decurs toate celelalte greşeli: şcoli norma­le câte 2­3 de judeţ, cu o excesiv de numeroasă populaţie şcolară, cu aproape toţi profesorii suplinitori — fiindcă puţinii titulari reduşi numai la salariile de mizerie — abia aşteptau să treacă la licee, lăsate numai la posibilităţile lor de orga­nizare, şcolile normale, chemate să pregătească învăţătorii noului suf­let românesc şi care trebuiau să presupue atenţiunea tuturor, au stagnat cu câteva excepţii (Iaşi, Câmpulung). S’au văzut şcoli normale cu 2—3 clase paralele şi cu 60—70 elevi într’o clasă. Astfel, au fost trans­formate în fabrici de diplome, iar posesorii lor nu-şi mai găsesc as­tăzi locuri în învăţământul pri­mar. E trist, dar e adevărat. Au trecut 12 ani dela războiu şi în presa noastră nu s’a scris un rând cu privire la şcoalele normale în afară de neregulile ivite ici şi colo. Numai dela venirea d-lui Cos­­tăchescu în fruntea ministerului de instrucţie, şco­alele normale au în­ceput să fie cercetate şi scoase din rolul de cenuşerese ale învăţămân­tului secundar. Am salutat cu o vie satisfacţie trecerea lor la di­recţia învăţământului secundar în stare să pretindă o grijă uniformă asupra tuturor şcoalelor şi aplau­dăm cu vioiciune hotărîrea ener­gică de a le reduce. Se pune întrebarea însă, care es­te criteriul desfiinţării? Ţinem sea­ma de posibilităţile de organizare ale fiecăruia, de condiţiile de viitor şi de nevoile fiecărei regiuni, lă­sând câte una de judeţ pentru a le face accesbile întregei pături rura­le, sau criteriul este întâmplarea? Voi lua cazul şcolii normale din Grădiştea-Vlaşca, propusă spre des­fiinţare şi voi încerca să atrag a­­tenţiunea forurilor competinte a­­supra condiţiilor excepţionale în care funcţionează această şcoală normală în stare să joace un rol important în desvoltarea învăţă­mântului normal dacă este, bine­în­ţeles, ajutată. Această şcoală a luat fiinţă în 1919, în oraşul Giurgiu, unde a funcţionat până în 1922, când, co­mitetul şcolar in deplină înţelege­re cu consiliul profesoral au cum­părat o clădire monumentală pre malul Argeşului,­­ Castelul fami­liei Grădişteanu şi şcoala s’a insta­lat aci. Tot atunci, Asistenţa socială, a înfiinţat alături un aşezământ de reeducarea copiilor orfani de răz­boiu, pus sub conducerea şcoalei, toţi să frequenteze cursul primar al şcoalei de aplicaţie, iar cei vred­nici să treacă la cursul normal pen­tru a deveni învăţători. Aşezată într’un sat curat româ­nesc, într’o frumoasă regiune agri­colă, pe malul Argeşului, adăogită cu aşezământul Asistenţei Sociale şi înzestrată cu o fermă model, am convingerea că s’ar putea organiza aci, în apropierea Bucureştilor, o şcoală normală model. O voiu dovedi: 1. Avantajaţi prin aşezare în mir­­(Citiţi continuarea în pagina 11-a). --------OOOO-------­Mi­na Cel mai vechi dintre şefii aviaţiei noastre, şi cel mai pasionat dintre ei pentru arma aerului, a distins pe tânărul pilot civil Ionel Chica cu însemnele ordinului creat de El pen­tru virtuţi aeronautice. Iar câteva zile după regala distincţiune, Aero­clubul României, ne înştiinţa că a omologat cele două recorduri de dis­tanţă şi viteză medie, ale tânărului pilot al cărui curaj şi a cărui pasiu­ne pentru turismul aerian, le-a plă­tit cu preţu­l sângelui său în raidul Anglia-Bulgaria. Vineri, a aterisat la Băneasa, după un sbor plin de peripeţii, căpitanul Romeo Popescu, plecat la Londra — după ce a făcut revizia motorului la Paris — pentru o altă tentativă de mare curaj: raidul fără escală Lon­dra—Bucureşti, pe un avion uzat. Şi când spunem uzat, ne gândim la nu­mărul imens de ore pe care­­ le-a prestat Farmanul «Voevodul Mihai» în serviciul aviaţiei noastre. Este în încercarea căpitanului Romeo Po­­pescu de a bate un record de distan­ţă, cu un avion în ajun de a fi scos din serviciu, însuşi simbolul greu­tăţilor prin cari a trecut aviaţia noastră. Se bat, astăzi, recorduri aeronau­tice în toată lumea. Se încearcă, în cale ţările, o ameliorare de zbor. Se cer păsărilor aendui eforturile cele mai formidabile, fără a se fi a­­juns încă la isvorul comocviei care este aviaţia... Dar pretutindeni, când se încear­că o ameliorare şi se cere un efort pasărei de metal, i se dă putinţa ca s-o facă în condiţiuni demne. In pri­mul rând, se cere un material nou, un material neuzat. Căpitanul Romeo Pope­scu, care a plecat cu o doză de voinţă fantasti­că şi cu curajul pe care î­l cunosc şi camarazii lui sburători, a fost nevoit să facă uz, în încercarea sa, de un avion care făcuse nu ştiu câte zeci de ore de sbor cu copii de şcoa­lă, făcuse câteva raiduri, şi avea un stat de serviciu supra-încărcat. Evi­dent, cu un asemenea avion, şi în nişte condiţiuni atmosferice potriv­nice, încercarea excelentului as care e Romeo Popescu, nu putea decât e­­şua... Dar o eşuare glorioasă: pilo­tul s'a reîntors din drum, la Lon­dra, a luptat în noua tentativă şi când a văzut că răzvrătirea naturei e mai puternică decât rabla pe care o pilota,a renunţat şi a aterisat... Dar cele două curajoase încercări aviatice (Romeo Popescu şi I. Ghi­­ca) sunt din plin, noua dovadă a excelentului material uman pe care-l avem... Şi fiindcă suntem în ajunul celei mai importante competiţiuni aviati­ce, din Europa Centrală—raidul Mi­cei Antante şi Poloniei — să spe­răm că, aviaţia noastră va reuşi şi de data aceasta să ocupe un loc ono­rabil, — cu toate greutăţile cu cari mai are de luptat. Pg. Inforâmantu­l normal Şcoala normală de învăţători din Grădiştea-Vlaşca «Fiecare şcoală să fie aşezată în me­­diul social de care se ocupă». S. MEHEDINŢI

Next