Cuventul, ianuarie 1931 (Anul 7, nr. 2046-2075)
1931-01-24 / nr. 2069
AJUL AL VIMea. No. 3069« REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. /0T 7 7'Tf'itv / 370/10 REDACŢIA aiLF.IOJS 3/8/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ARUNCIURILE $I PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 3 LEI SAMBATA 24 IANUARIE 1931 DECIAMTULI întoarcerea primului ministru din străinătate a fost aşteptată în lumea politică cu înfrigurare. Toată lumea fiind convinsă că «se va întâmpla ceva”. Ce? Nu ştia precis nimeni. Dar „ceva” trebuia să se întâmple, dacă nu pentru alte pricini, cel puțin pentru potolirea neliniştei care frământă pe oamenii noştri politici. Nelinişte care, ca şi în trecut, nu s’a dovedit nici astăzi a fi alta decât cea a «venirii la putere». Trebuia, mă rog, să cadă guvernul. Adică o doreau «ei». Şi cum «der Wunsch ist Vater des Gedanken», motive şi cauze erau destule. Dacă nu ar fi fost decât chestia numirii... unui director la Teatrul Naţional. Căci, în adevăr, suntem într’atâta lipsiţi de seriozitate, în cât am fost o întreagă ţară politică, în stare să credeau —să discutăm în orice caz! — că s’ar putea să cadă guvernul din pricina buclucaşei alegeri la care s’a oprit d. Haţiegan. Declaraţiile primului ministru au reaşezat lucrurile pe rostul lor. Cu calmul, cu bunul simţ şi cu sănătosul simţ al realităţilor cari îi sunt caracteristice, d- Mironescu a spus ceea ce înţelegea şi fără alte explicaţii orice om cu capul pe umeri: că guvernul are de rezolvat anumite probleme, şi că rămânerea lui mai departe la conducerea treburilor publice nu poate depinde decât de probleme şi nu de chestiuni de persoane. D. Mironescu a mai adăugat însă ceva. Din tonul acestor declarațiuni reeșea o notă specială, necunoscută încă în viaţa politică de până acum. Şi anume: pe de o parte o degajare de ideea de partid şi de obligaţiunile pe cari acesta le impune unei guvernări; pe de alta o atitudine oarecum ad-referendum- Să lămuresc : şeful guvernului a înlăturat prejudecăţile tovarăşilor lui de cabinet, cari credeau că sunt obligaţi a numi şi la Teatrul Naţional şi la Căile Ferate partizani politici. De la întoarcerea d-lui Mironescu o asemenea dificultate... principială, nu mai există- iar în chestiunea împrumutului, atitudinea primului-ministru e încă mai caracteristică. Noi, spune d-sa, am isprăvit tratativele. Asta nu însemnează însă că vom încheia împrumutul. Nu. Am isprăvit tratativele, — adică avem posibilitatea să încheiem imediat operaţia. Dar să o încheiem — dacă şi ceilalţi factori (consiliul de miniştri, etc ) socotesc că o asemenea operaţie e convenabilă. Cu alte cuvinte, şeful guvernului declară, implicit dar categoric, că, deocamdată cel puţin, d-sa nu are nici un fel intenţia de a pune chestia de cabinet. Se consideră doar ca un organ de execuţie. Am discutat împrumutul. Condiţiile optime cari se pot obţine, iată-le. Dacă credeţi că operaţia e acceptabilă, spuneţi-mi; şi eu o voiu încheia. Eu nu am nici o părere ; — sau, în orice caz, nu fac din părerea mea o conditio sine qua non a rămânerii mele mai departe la guvern». Cam acesta e punctul de vedere al d-lui Mironescu. Nu e aşa că asta e ceva nou ! Adică: 1. eu nu consider că un guvern trebue să fie în funcţie de un partid, ci în funcţie de gospodăria ţării; 2. eu nu consider că, în împrejurările de astăzi, un program e în funcţie de guvern. Orice guvern trebue să aibă, desigur, un program de lucru. Dar programul nu poate fi al guvernului, ci al ţării. Asta însemnează că de unde până acum fiecare guvern avea un program al lui, d. Mironescu socoteşte că, de azi înainte şi cel puţin pentru o bucată de vreme, guvernele trebue să se subordoneze programului. Care va fi unul. Cu aceasta însă, guvernele devin simple organe de execuţie al unui plan care le depăşeşte, cu alte cuvinte, echipe de technică gospodărească, în cari puncte de vedere politic Programatice ca cele impuse de partid şi partide nu mai au ce căuta. D. Mironescu are dreptate. Programul de guvernare, planul general de refacere al ţării, nu mai poate fi opera unui partid. El va fi lucrat în altă parte, acolo unde este activă naţiunea întreagă, şi nu cea reprezentată prin teclinica electorală democratică. Şi, ca urmare, va avea consensul tuturor. ,Va trebui să-l aibă. Iar guvernele, îl vor executa. Aşa fiind, chestiunea rămânerii sau plecării unui guvern nu mai e în funcţie de partid sau de programul partidului, ei pur şi simplu în funcţie de capacitatea de lucru a echipei executive. ..Pleacă guvernul Mironescu ? Asta o i poate deduce oricine prin simpla aplicare a acestui nou criteriu de judecată a situației-Nae Ionescu ■ 3000—----- BULETINUL PRESEI Când, nu mai ţinem minte ce ministru, a avut iniţiativa de a înfiinţa pe lângă ministerul de externe un serviciu de presă, mulţi se vor fi gândit că prin aceasta se aducea mai curând un serviciu presei, prin faptul că se «plasau» câţiva gazetari, decât un serviciu real statului. Ministrul în chestie se vede, a avut mână bună. Căci, chemând pe cei câţiva gazetari de elită care conduc şi compun serviciul de presă (trecut, în timpid din urmă, la Preşidenţia consiliului de miniştri) a izbutit să-şi realizeze pe deplin ideea de a înzestra însăş administraţia statului cu sistemul de gândire, de redactare, de privire a lucrurilor şi de coordonare, de propagandă şi de serviciu patriotic, pe care o posedă presa. Nu a fost deci nici un mariaj hibrid, ori o căsătorie pe care presa o făcea din interese materiale, ci o altoire, la cele două corpuri administrative care au mai multă nevoie de aceasta, a unui, suflu nou, a unei discipline înviorătoare. Căci presa e un ferment din cele mai active în viaţa statului. Administratorul care a înţeles aceasta se poate uita cu mândrie la roadele iniţiativei sale. Un sistem de informaţie bine clasată, metodic adunată, inteligent — gazetăreşte expusă nu poate decât să dea un nou puls circulaţiei afacerilor streine, sau celor, interne şi externe ale Preşidenţiei. Desigur, însă, că experienţa aceasta nu oferă roade numai administraţiei statului. Gazetarii cari au fecundat atât de minunat administraţia, aveau datorii şi faţă de presă, de presa aceasta zilnică, eroică, din care ei înşişi se iviseră. Şi, în acest chip, sămânţa pusă de presă în administraţie, se întoarce înzecită acum spre presă. Acestea sunt gândurile năvalnice pe care ni le provoacă admirabilul «buletin de presă» pe care d. Eugen Filotti, directorul serviciului de presă al Prezidenţiei, ni-l trimite la redacţie de câtva timp încoace. Un material viu, proaspăt, complect, clasat, ne este înfăţişat Pentru nevoile noastre redacţionale cu cea mai metodică grijă. Informaţii din ţară şi din străinătate, culegeri din presa minoritară, un arsenal întreg de documente în câteva linii, care ar presupune pentru fiecare gazetă un laborator întreg, din cele mai costisitoare. Şi relevăm, mai cu seamă, culegerile din presa minoritară şi sovietică. In acest domeniu, trebuie să o mărturisim, chiar noi gazetarii suntem destul de slab informaţi. Nu ajunge şi nu se poate altfel, până la noi, decât ştirile senzaţionale. Căci cât de mult ar trebui să ne coste un serviciu de traducători din limbile minoritare, zilnic. In acest chip, gazetarul, care are atâtea de făcut şi de văzut, are, prin grija serviciului de presă — adevărată agenţie — un document zilnic de mare valoare, care, prin calitate şi cuprindere, dă posibilitatea unei rapide informări. Vom întrebuinţa, deci, acest buletin atât de util nouă. Un sigur reproş s’ar putea face; de ce nu ni s’a trimis mai de mult ? P. Roman Raporturile dintre bătrânii şi tinerii liberali au ajuns foarte încordate. D. I. G. Duca în fiecare zi are de rezolvat câte un nou conflict şi este ameninţat cu o nouă disidenţă atât de o tabără, cât şi de cealaltă. D. Tancred Constantinescu şi d. I.G. Duca D. Tancred Constantinescu este în termeni foarte buni cu d. I. G. Duca. Totuşi fostul ministru îşi permite să nu fie de acord cu şeful partidului. D. Tancred Constantinescu este astăzi exponentul vechilor, liberali şi executorul testamentar al fostului şef în politica financiară.. D-sa a reuşit să constitue în partid un adevărat bloc care-l ţine pe d. I. G. Duca sub teroare. Grupul recunoaşte de fapt ca îndrumător al partidului pe d. Dinu Brătianu. Membrii acestui grup pretind că forţa lor este aşa de mare, încât afirmă, că d. Duca nu va avea curajul să ia nici o hotărâre în chestiunea prefacerei cadrelor. Acest grup face chiar, o altă politică decât d. I. G. Duca. Astfel păstrează raporturile bune, cu d. Mareşal Al.Averescu şi este împotriva înţelegerei cu naţionalii ţărănişti, pentru care d. I. G. Duca lucrează din răsputeri. Alegerea d-lui Dinu Brătianu Fiindcă şi d. Dinu Brătianu este de părere ca partidul să conserve raporturile bune cu d. mareşal Averesen pentru un eventual front comun d. I. G. Duca vrea să-l facă să vadă avantajele unui acord cu naţionalii-ţărănişti. Astfel d. I. G. Duca spre a-i arăta că naţionaliiţărănişti sânt oameni de înţeles, i-a declarat că poate fi uşor ales la Teleorman dacă acceptă să facă un acord cu ei. Această propunere ademenitoare a fost primită de d. Dinu Brătianu, însă fără angajamente pentru viitor. Alegerile parţiale şi partidul întreg partidul este de acord să se facă toate sforţările ca să iasă cât mai mulţi candidaţi în alegerile parţiale. Toţi sunt de părere ca partidul să arate cu acest, prilej că este singurul instrument de guvernare. In acest scop toţi parlamentarii au plecat să susţină pe candidaţii partidului. După alegerile parţiale conflictul dintre tineri şi bătrâni, va isbucni în partidul liberal în cursul lunei Februarie. Bătrânii afirmă că tinerii vor fi puşi în locurile lor. Rămâne de văzut cine va reuşi în lupta care s’a redeschis. B. ANCHETE POLITICE a-mi inMwscv Raportările live bătrânii liberali si i l. fi. ia[m m ri*im D. Tancred Constantinescu şi d. I. G. Duca.- Alegerea d-lui Dinu Brătianu.- Alegerile parţiale şi partidul Bunul Român şi regisorii Din nou se poartă, şi cu oarecare furie, moda bunului Român. Cunoaşteţi erezia, cică locuitorii de baştină ai ţării acesteia s’ar împărţi în buni şi răi, în ciumaţi şinemirositori, mai puţin după intenţiile sau acţiunile lor, cât după unghiul de vedere din care se pun «moralii censori ai vieţii noastre publice şi naţionale. Că a fost una din meseriile productive din vremea neutralităţii, nicio mirare. Războiul care bătea la uşă, pândiml după fiecare cot de drum, gata să sară la miez de noapte sau chiar ziua namiaza mare, oferta cel mai propice mediu pentru promovarea micilor orgolii şi ridicarea lor la rangul de crezuri etnice. Atunci, s’a purtat, pretutindeni, în parlament, în administraţie şi în literatură, la orice oră din zi şi din noapte, tricolorul, atunci s’au pus bazele atâtora din avuţiile naţionale ei, ne sufocă astăzi cu parazitara lor inutilitate, atunci s’a început redactarea biografiilor a numeroşi mucenici cărora istoria convenţională le-a rezervat pagini cu ramă de aur. Că meseria aceasta lucrativă, demun Român a câştigat în importanţă în cursul războiului, nu era decât foarte firesc. Sistem perfecţionat de ţarcuri ghimpate, războiul favorizează, prin definiţie, hipertrofia patriotismului şi patriotismul a fost, de când lumea, unul din titlurile de glorie ale făuritorilor de ţări şi războaie. Ce importă că războiul nostru a cunoscut umilinţele, pierderile şi tragediile întâiei părţi a campaniei, totul n’a fost decât spre binele şi preamărirea noastră, cum aveau grijă să o cânte şi să o creadă bunii Români dinapoia frontului. Când Dumnezeu s’a milostivit şi v’a pus pe umeri istorica misiune a întregirii neamului, cine să-şi mai piardă vremea cu cei ce operează pe câmpurile de luptă, jefuind cadavrele şi dosind capelele ? Cu ochii la cer, în nădejdea că din sfârâmăturile de aştri ai Cării Robilor se vor desprinde, din mila Domnului, procentitele care să răspundă în locul tunurilor voastre la ale duşmanilor, muriaţi în aşteptări zadarnice? Nu face nimic; nepoţii aveau să vă pomeniascâ numele şi vitejia vinistra— un brâu aşa de Alb, dar omenesc, de cele mai multe ori — avea să intre în panteonul cărţilor de cetire, acolo unde se eternizează eroismele şi eroii. Nu trebuia să vă fie teamă, nici de clipa de atunci, nici de ce avea să urmeze. Viitorul era în mâini bune. Bunii Români veghiau din redutele comode ale cartierelor de o speţă sau alta. Sau, cum spunea o poeta, cuprinsă, la fel cu Pythonisa, de furiile inspiraţiei, în paginile celui mai românesc dintre ziarele bunilor Români, nu vă rămânea altceva de făcut decât săi «muriţi, muriţi cu toţii». Că după războiu, în măsura în care demobilizaţii purtară încă o bucată de vreme, ba şi familiile lor, uniformele, era de datoria bunului Român să nu părăsească scena importanţei naţionale, e la mintea oricui. Doar nu era să lase bunătate de victorie să se irosească pe mâna acelora cari şi dacă se arătaseră vrednici pe câmpurile de moarte, era sigur că n’aveau de unde să cunoască tocmai fiindcă lipsiseră dela vetre, importanţa patriotismului în mersul popoarelor şi rolul bunului Român în noua aşezare a naţiei. Consolidarea victoriei şi bun Român ajunseseră sinonime şi sinonimia dură câtăva vreme cum dăinuiesc negurile pe mintea celor îmbătaţi de vin sau de victorie — ceea ce e cam acelaş lucru. Dar, ca astăzi, în atmosfera aceasta de unauim faliment politic. Când ajunşi la extrema limită, din lăuntru, a sacului de rezerve, nimănui nu-i mai arde de fleacuri şi de baliverne, îngrijorat cum e că şi cei cu cămaşa pe dinafară nu ştiură pe unde s’o scoată, ca astăzi, zic, să se mai găsească ateaere de confecţie, învechite în rutină, şi să creadă că mai prinde şi că pot să relanseze vechea modă a bunului Român, iată ce este cu adevărat extraordinar şi profund regretabil. Şi cu toate acestea s’au găsit. Nu vă voiţi strune numele lor. Cine nu le ştie? Şi mai ales cine nu-l cunoaşte, acel atelier de costume ca pe vremea bunicilor, acel depozit, de beton pe dinafară, de stambă colorată pe dinăutru, acea recuzită în care trâmbiţele de carton ţin locul sentimentelor şi puştile de soc pe al argumentelor. Dar pentru a se vedea cât de mult suntem în actualitate şi in adevăr, iată două pilde de registrat ale celui mai, dintre bunii Români din Ţara Românească. Un elev de liceu făptueşte un atentat. Crima rămâne ce fusese procejată, o crimă. Cel mult neizbutită, dar crimă. Părinţii, îndureraţi fireşte, tac. Să respectăm durerea... Când iată că atelierul amintit publică o epistolă a mamei în care fiul criminal este prezentat drept «bun român». Şi a doua dovadă: la Iaşi, însoţit de Mihail Sadoveanu, Panait Istrati urmează să ţie o conferinţă. Tinerimea studioasă îl împiedică, pe el, spiritul liber, peregrinul hăituit pretutindeni pentru independenţa lui de spirit şi pentru imensa lui dragoste de oameni. Da, dar nu e tocmai aşa. Uzina bunilor Români se dă cheia : bunii Români au împiedecat pe un rău Român să-şi insulte Patria. Şi acum, cât au să mai ţie prostiile astea înfumurate ? Mistificarea nu se va sfârşi odată ? Bunul simţ nu va pogorî şi între zidurile de beton ale oficiului de măsluire certificate naţionale ? Nu buni Români, ci oameni, numai oameni, d-lor, şi e deajuns. Perpessicius d nn cu Casa şcoalelor Instituţii cu caracter didactic.-Biblioteci. Fundații. - Donatorii Paralel cu problema construcţiilor şcolare (despre cari am dat toate datele necesare în articolul precedent: «Cuvântul» cu data 17 Ianuarie cor) Casa Şcoalelor a fost preocupată şi de problema materialului didactic. Pentru aceasta, încă din 1898 a început să imprime sau să confecţioneze serii de tablouri istorice, tablouri religioase, maşini de calculat, corpuri geometrice, tablouri ale sistemului metric, instrumente grafice, aparate de fizică, hărţi geografice, tablouri anti-alcoolice, tablouri de ştiinţe naturale, mostre de minerale, metale sau produse industriale, portrete de Suverani şi personagii istorice şi culturale, diapozitive şi filme cinematografice, modele de broderie, cusături sau ţesături româneşti în special, etc. Deosebit de aceasta, a înfiinţat ateliere şi laboratorii pentru fabricarea aparatelor de experimentare, pentru preparate microscopice şi piese anatomice. Activitatea acestor ateliere şi laboratorii ia o desvoltare deosebită de la 1924. Numai în patru ani, dela 1924 până la 1928 inclusiv, atelierele pentru aparatele de ştiinţe fizico-chimice au fabricat 123 de tipuri de aparate diverse, în 52150 exemplare, din cari s-au înzestrat un număr de 1875 şcoale primare, 136 şcoale secundare, 92 şcoale normale şi 275 şcoale profesionale (băeţi şi fete). Atelierul de biologie pentru preparatele microscopice sau piesele anatomice, a fabricat 450 colecţii de câte 40 preparate microscopice de botanică, 160 colecţii preparate anatomice în formol pentru şcoalele secundare, fiecare colecţie având 48 bucăţi, 70 colecţii preparate anatomice cu evoluţia sistemului nervos, pentru şcoalele normale, fiecare având 16 piese şi câte 250 colecţii de minerale şi roci, pentru toate şcoalele de grad secundar. In acelaş timp s’au construit 150 osmometre «Dutrochet» şi 150 aparate sudorimetre pentru demonstrarea transpiraţiei la plante Nu este fără interes a arăta şi unele încercări şi experienţe făcute de Casa Şcoalelor pentru progresul organizării învăţământului. Şcoala românească are un cadru rigid, care nu permite experimentarea inovaţiilor şi introducerea lor decât pe calea legiferării. Pentru a remedia în parte această dificultate de adaptare, organismul mai mlădios al Casei Şcoalelor a fost şi este acela care organizează şi experimentează în şcoală şi alături de ea tot ceea ce pedagogia specială a ţării arată că e necesar, dar nu poate încă fi introdus în şcoală înainte de modificarea legei. Astfel, Casa Şcoalelor, cu mijloacele ei, a organizat, mai înainte de a se introduce pe cale de lege, practica agricolă în, grădinile de pe lângă şcoalele rurale; lucrul manual în atelierele croiale de ea pe lângă şcoalele primare din centrele orăşeneşti, şcoale de adulţi, în cursul de seară sau pe anotimpuri, după regiuni şi centre de populaţie, cercuri culturale pentru perfecţionarea profesională a învăţătorilor şi manifestarea culturală a şcoalei, ca să atragă spre ea massa populaţiunii ţărăneşti. Toate aceste experienţe au fost încununate de succes şi astăzi ele sunt cristalizate în organizarea învăţământului prin legile lor speciale. Preocuparea aceasta continuă şi astăzi şi ea îşi găseşte manifestarea în gradinele cu plante farmaceutice şi cultura viermilor de mătase, precum şi în sprijinul care se dă activităţii institutului pedagogic, a cărui organizare şi activitate a dat rezultate apreciabile în lumea şcolară, încă o lăture de activitate desfăşurată, care merită o menţiune specială, este aceea consacrată ridicării nivelului moral şi economic al poporului. Crearea creditului popular, prin înfiinţarea de bănci populare, a preocupat pe marele om al şcoalei Spiru Haret, şi Casa Şcoalelor i-a înlesnit, plătind misionari şi conferenţiari, să creeze băncile populare, cari au desrobit braţul ţăranului de aceea cari îl exploatau. Mai târziu, producţia pământului ţărănesc trebuind să fie valorificată după adevăratul ei merit, ideea cooperativelor de consum şi desfacere, pornită dela acelaş mare bărbat de Stat şi începuturi de îndrumări şi realizări, s’au făcut tot cu ajutorul Casei Şcoalelor. Astăzi, instituţiile Băncilor Populare şi a cooperativelor şi-au creeat organizmul lor special şi Casa Şcoalelor nu mai are nici o legătură, cum e şi natural, cu viaţa lor. Tot pentru îndrumarea producţiei clasei rurale, Casa Şcoalelor, prin grădinile şcolare şi prin ajutoarele şi împrumuturile acordate membrilor corpului didactic rural pentru a-şî creia gospodării model, a căutat şi caută să servească, cu pilde puse la îndemâna acestei populaţiuni, îmbunătăţirea producţiune, înfăţişarea morală a problemei sociale privind clasa ţărănească constadin: a) A împiedica să se destrame tradiţia unei vieţi de raporturi sociale bazate pe cinste şi încredere reciprocă; b) De a împiedica să dispară portul şi estetica locuinţei, rezultat al unei vieţi sufleteşti şi experienţe materiale adapatate mediului îa (Citiți continuarea în pagina Iha). «Piatiletca» a atras atenţia nu numai a oamenilor politiiei şi a economiştilor. Dumpingul s’a arătat de îndată primejdios şi a făcut să se creadă că succesele Sovietice serioase au început. Unii s’au apucat să studiaze planul de cinei ani teoretia alţii şi la faţa locului, la Moscova. Carezultat avem unele critici foarte preţioase ale planului. Vom da o scurtă caracteristică a trei încercări de caracterizare a planului: 1) a unui organ englez cunoscut de toată lumea economiştilor — «Economist» (anexa la No- 4549 din 1 Noembrie 1930), 2) a comunistului Trotzki, în organul opoziţiei comuniste franceze, într’un articol intitulat «Succesul Socialismului şi primejdia aventurismului» şi în fine) a cunoscutului economist Georges Valois, în prefaţa la discursul lui Stalin asupra planului de cinci ani, publicat în traducere franceză. Cea dintâi critică este, după esenţa ei, o expunere şi aparţine unui autor anonim, care a vizitat Rusia în 1929 şi 1930 şi care a cunoscut-o bine şi înaintea revoluţiei. Autorul afirmă că la Moscova s-a zămislit o revoluţie industrială. «Volumul şi adâncimea schimbărilor în viaţa industrială, agricolă, socială şi culturală, legată cu planul de cinci ani, sunt atât de mari, încât, în comparaţie cu ele însăşi, revoluţia bolşevică pare numai un episod dramatic». Realizarea planului este însoţită de o fierbere fără seamăn. Când în vara anului 1929 — scrie autorul—am intrat prima dată în legătură cu situaţia nouă, nu am fost sigur, dacă mă mişc într’o atmosferă a revoluţiei sau a războiului. In aer pluteau ambele. Lavizita din vara anului 1980, impresiile mele s’au mai accentuat. Se pare că ţara nu a încetat să fie la mijloc între războiu şi revoluţie». Esenţa planului constă nu numai în aceea că realizarea lui trebue să aducă Rusiei o existenţă independentă industrial, financiară şimilitară,ci şi importante schimbări spirituale . Rusia este menită să creeze un spirit nou, un raport nou faţă de maşină şi un om nou (lucrător, ţăran, funcţionar). De obiceiu, problemele naţionale grandioase cari se supun refomelor mari, se înfăptuesc «în rate» de un şir întreg de generaţii. Bolşevicii, dimpotrivă, tind să pună pe umerii generaţiei actuale toată povara şi toate jertfele revoluţiei industriale. Insă ei se află în faţa unei adevărate tragedii; generaţia actuală a suferit prea mult, a fost istovită de trei ori — în timpul războiului, în perioada revoluţiei şi în războiul civil. «Deci, problema planului — zice autorul — nu poate fi privită altfel decât ca o încercare învecinată primejdios cu o fantezie». Principalele defecte ale planului depind de trei cauze diferite: 1) lipsa capitalurilor, 2) lipsa materialelor brute şi 3) lipsa muncitorilor calificaţi. Pentru înfăptuirea planului, mijloacele băneşti enorme sunt indispensabile-Bolşevicii preconizau că vor avea nevoe de 76 miliarde de ruble- Insă pentru îndepliinirea programului va fi de fapt nevoe de nu mai puţin de 100 miliarde ruble. Necesitatea cheltuelilor enorme provoacă inevitabil şi o încordare a izvoarelor financiiare. De unde pot fi luate imensele mijloace bă V. „PIATILETCA“ neşti ! Bugetul nu poate să crească în mod arbitrar, neţinând seama de necreşterea treptată a venitului naţional. Se simte foarte aspru şi lipsa materialelor brute Din Martie 1920 şi până în Martie 1930, ţărănimea hotărându-se să intre în «Kolhozuri» şi fiind cuprinsă de disperare, tăia vitele cu nemiluita. A tăiat o cincime de vite corute (13 junn, milioane capete), o optime de vaci (6 milioane capete), o treime de oi (43 milioane capete)Graţie acestor fenomene neaşteptate,, lipsa cărnei, a grăsimei şi a (Citiţi continuarea în pag. II-a). —------COXOODIHLI Iată o informaţie pe care o reproducem dintr’o gazetă americană: «La conferinţa Asociaţiunei pentru legislaţia muncitorească, ţinută în Cleveland, diferiţi vorbitori au afirmat că Declaraţia de independenţă «Bill of Right» şi Constituţia nu sunt îndeajuns pentru garantarea instituţiunilor americane. La drepturile fundamentale garantate de aceste acte mai trebue adăugat şi dreptul omului de a avea de lucru». Drepturile politice ale omului au căzut în desuetudine. Nimeni nu se mai gândeşte la ele. A fost o vreme când omenirea a cheltuit pasiune, a jertfit energii vieţii ca să-şi câştige drepturi la viaţă politică. Este destul ca să parcurgi distrat declaraţia drepturilor omului a revoluţiei franceze ca să surprinzi toata naivităţile ei, tot patosul deşert şi inutil. Era o proclamaţie platonică afişată pe zidurile cetăţii. Dar spre deosebire de alte proclamaţii fără urmare, declaraţia drepturilor, omului dela 1789 a fost luată în serios. S’au găsit oameni să creadă că ea poate fi aplicată în viaţă, în orice timp, în orice ţară. Declaraţia drepturilor omului a fost un fel de manifest demagogic al revoluţiei franceze. Nici cei ce l-au alcătuit n'au crezut, desigur, în valabilitatea principiilor cari se contraziceau. Un singur drept l-a uitat declaraţia drepturilor omului: dreptul la lucru. In Statele Unie ale Apericei, unde se făureşte actualmente o nouă formă de economie şi de convieţuire socială, unde principiile nasc din fierberea realităţilor şi nu din clocotul imaginaţiilor încinse, s’a pus şi problema dreptului la lucru. Constituţiile tuturor ţărilor garantează cetăţenilor un drept platonic de existenţă. Ii se acordă favoarea de a trăi, dar nu li se dă şi posibilitatea-Principial pocite să-şi câştige existenţa, să trăiască după voie, dar in fapt, n’are unde lucra. Mai ales în ţările industrializate, suprapopulate, unde standardizarea oamenilor, se face în mod automat şi unde clasele şi categoriile sociale sunt bine distincte, dreptul principial la lucru devine ceva iluzoriu... înainte de război, sindicaliştii revoluţionari de nuanţă marxistă cereau dreptul la lene. Se gusta da lucru. Muncitorul lucra peste puterile lui. Crizele necontenite şi sguduirile sociale au depăşit prevederile vechilor legislaţii. Este nevoia ca să se prevadă nu munca obligatorie, ci dreptul real la lucru. Şi nu este o simplă întâmplare că problema se pune pentru întâia oară în America. El