Cuventul, ianuarie 1931 (Anul 7, nr. 2046-2075)

1931-01-24 / nr. 2069

AJUL AL VIMea.­­ No. 3069« REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. /0T 7 7'Tf'itv / 370/10 REDACŢIA aiLF.IOJS­­ 3/8/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ARUNCIURILE $I PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 3 LEI SAMBATA 24 IANUARIE 1931 DECIAMTU­LI­ ­ întoarcerea primului ministru din străinătate a fost aşteptată în lumea politică cu înfrigurare. Toa­tă lumea fiind convinsă că «se va întâmpla ceva”. Ce? Nu ştia precis nimeni. Dar „ceva” trebuia să se întâmple, dacă nu pentru alte pri­cini, cel puțin pentru potolirea ne­­liniştei care frământă pe oamenii noştri politici. Nelinişte care, ca şi în trecut, nu s’a dovedit nici astăzi a fi alta decât cea a «venirii la pu­tere». Trebuia, mă rog, să cadă guver­nul. Adică o doreau «ei». Şi cum «der Wunsch ist Vater des Gedan­ken», motive şi cauze erau destule. Dacă nu ar fi fost decât chestia numirii... unui director la Teatrul Naţional. Căci, în adevăr, suntem într’atâta lipsiţi de seriozitate, în cât am fost o întreagă ţară politi­că, în stare să credeau —­­să discu­tăm în orice caz! — că s’ar putea să cadă guvernul din pricina bu­clucaşei alegeri la care s’a oprit d. Ha­ţi­egan. Declaraţiile primului ministru au reaşezat lucrurile pe rostul lor. Cu calmul, cu bunul simţ şi cu sănăto­sul simţ al realităţilor cari îi sunt caracteristice, d- Mironescu a spus ceea ce înţelegea şi fără alte expli­caţii orice om cu capul pe umeri: că guvernul are de rezolvat anu­mite probleme, şi că rămânerea lui mai departe la conducerea treburi­lor publice nu poate depinde decât de probleme şi nu de chestiuni de persoane. D. Mironescu a mai adăugat însă ceva. Din tonul acestor declarațiuni reeșea o notă specială, necunoscută încă în viaţa politică de până a­cum. Şi anume: pe de o parte o degajare de ideea de partid şi de o­­bligaţiunile pe cari acesta le impu­ne unei guvernări; pe de alta o ati­tudine oarecum ad-referendum- Să lămuresc : şeful guvernului a înlă­turat prejudecăţile tovarăşilor lui de cabinet, cari credeau că sunt o­­bligaţi a numi şi la Teatrul Naţio­nal şi la Căile Ferate partizani po­litici. De la întoarcerea d-lui Miro­­nescu o asemenea dificultate... prin­cipială, nu mai există- iar în ches­tiunea împrumutului, atitudinea pri­mului-ministru e încă mai caracte­ristică. Noi, spune d-sa, am ispră­vit tratativele. Asta nu însemnează însă că vom încheia împrumutul. Nu. Am isprăvit tratativele, — a­­dică avem posibilitatea să încheiem imediat operaţia. Dar să o înche­iem — dacă şi ceilalţi factori (con­siliul de miniştri­, etc ) socotesc că o asemenea operaţie e convenabilă. Cu alte cuvinte, şeful guvernului declară, implicit dar categoric, că, deocamdată cel puţin, d-sa nu are nici un fel intenţia de a pune ches­tia de cabinet. Se consideră doar ca un organ de execuţie. Am discu­tat împrumutul. Condiţiile optime cari se pot obţine, iată-le. Dacă credeţi că operaţi­a e acceptabilă, spuneţi-mi; şi eu o voiu încheia. Eu nu am nici o părere ; — sau, în orice caz, nu fac din părerea mea o conditio sine qua non a rămâne­rii­ mele mai departe la guvern». Cam acesta e punctul de vedere al d-lui Mironescu. Nu e aşa că asta e ceva nou ! A­­dică: 1. eu nu consider că un gu­vern trebue să fie în funcţie de un partid, ci în funcţie de gospodăria ţării; 2. eu nu consider că, în îm­prejurările de astăzi, un program e în funcţie de guvern. Orice gu­vern trebue să aibă, de­sigur, un program de lucru. Dar programul nu poate fi al guvernului, ci al ţării. Asta însemnează că de unde până acum fiecare guvern avea un pro­gram al lui, d. Mironescu socoteşte că, de azi înainte şi cel puţin pen­tru o bucată de vreme, guvernele trebue să se subordoneze progra­mului. Care va fi unul. Cu aceasta însă, guvernele devin simple orga­ne de execuţie al unui plan care le depăşeşte, cu alte cuvinte, echi­pe de technică gospodărească, în cari puncte de vedere politic Pro­gramatice ca cele impuse de par­tid şi partide nu mai au ce căuta. D. Mironescu are dreptate. Pro­gramul de guvernare, planul gene­ral de refacere al ţării, nu mai poate fi opera unui partid. El va fi lucrat în altă parte, acolo unde este activă naţiunea întreagă, şi nu cea reprezentată prin teclinica electorală democratică. Şi, ca ur­mare, va avea consensul tuturor. ,Va trebui să-l aibă. Iar guvernele,­­ îl vor executa. Aşa fiind, chestiunea rămânerii sau plecării unui guvern nu mai e în funcţie de partid sau de pro­gramul partidului, ei pur şi simplu în funcţie de capacitatea de lucru a echipei executive. ..Pleacă guvernul Mironescu ? Asta o i poate deduce oricine prin simpla aplicare a acestui nou cri­teriu de judecată a situației-Nae Ionescu ■ 3000—-----­ BULETINUL PRESEI Când, nu mai ţinem minte ce mi­nistru, a avut iniţiativa de a înfiin­ţa pe lângă ministerul de externe un serviciu de presă, mulţi se vor­ fi gândit că prin aceasta se aducea mai curând un serviciu presei, prin faptul că se «plasau» câţiva gaze­tari, decât un serviciu real statului. Ministrul în chestie se vede, a avut mână bună. Căci, chemând pe cei câţiva gazetari de elită care con­duc şi compun serviciul de presă (trecut, în timpid din urmă, la Pre­­şidenţia consiliului de miniştri) a izbutit să-şi realizeze pe deplin id­eea­ de a înzestra însăş administraţia statului cu sistemul de gândire, de redactare, de privire a lucrurilor şi de coordonare, de propagandă şi de serviciu patriotic, pe care o posedă presa. Nu a fost deci nici un ma­riaj hibrid, ori o căsătorie pe care presa o făcea din interese materia­le, ci o altoire, la cele două corpuri administrative care au mai multă nevoie de aceasta, a unui, suflu nou, a unei discipline înviorătoare. Căci presa e un ferment din cele mai active în viaţa statului. Admi­nistratorul care a înţeles aceasta se poate uita cu mândrie la roade­le iniţiativei sale. Un sistem de in­formaţie bine clasată, metodic adu­nată, inteligent — gazetăreşte ex­pusă nu poate decât să dea un nou puls circulaţiei afacerilor streine, sau celor, interne şi externe ale Pre­­şidenţiei. Desigur, însă, că experienţa aceas­ta nu oferă roade numai adminis­traţiei statului. Gazetarii cari au fecundat atât de minunat adminis­traţia, aveau datorii şi faţă de pre­să, de presa aceasta zilnică, eroică, din care ei înşişi se iviseră. Şi, în acest chip, sămânţa pusă de presă în administraţie, se întoarce înze­cită acum spre presă. Acestea sunt gândurile năvalnice pe care ni le provoacă admirabilul «buletin de presă» pe care d. Eugen Filotti, directorul serviciului de presă al Prezidenţiei, ni-l trimite la redacţie de câtva timp încoace. Un material viu, proaspăt, complect, clasat, ne este înfăţişat Pentru ne­voile noastre redacţionale cu cea mai metodică grijă. Informaţii din ţară şi din străinătate, culegeri din presa minoritară, un arsenal întreg de documente în câteva linii, care ar presupune pentru fiecare gazetă un laborator întreg, din cele mai costisitoare. Şi relevăm, mai cu seamă, culege­rile din presa minoritară şi sovie­tică. In acest domeniu, trebuie să o mărturisim, chiar noi gazetarii suntem destul de slab informaţi. Nu ajung­e şi nu se poate altfel, până la noi, decât ştirile senzaţionale. Căci cât de mult ar trebui să ne coste un serviciu de traducători din limbile minoritare, zilnic. In acest chip, gazetarul, care are atâtea de făcut şi de văzut, are, prin grija serviciului de presă — adevă­rată agenţie — un document zilnic de mare valoare, care, prin calitate şi cuprindere, dă posibilitatea unei rapide informări. Vom întrebuinţa, deci, acest bu­letin atât de util nouă. Un sigur re­proş s’ar putea face; de ce nu ni s’a trimis mai de mult ? P. Roman Raporturile dintre bătrânii şi ti­nerii liberali au ajuns foarte încor­date. D. I. G. Duca în fiecare zi are de rezolvat câte un nou conflict şi este ameninţat cu o nouă disidenţă atât de o tabără, cât şi de cealaltă. D. Tancred Constan­tinescu şi d. I.G. Duca D. Tancred Constantinescu este în termeni foarte buni cu d. I. G. Duca. Totuşi fostul ministru îşi permite să nu fie de acord cu şeful parti­dului. D. Tancred Constantinescu este astăzi exponentul vechilor, liberali şi executorul testamentar al fostu­lui şef în politica financiară.. D-sa a­ reuşit să constitue în partid un adevărat bloc care-l ţine pe d. I. G. Duca sub teroare. Grupul recunoaşte de fapt ca îndrumător al partidu­lui pe d. Dinu Brătianu. Membrii acestui grup pretind că forţa lor este aşa de mare, încât a­­firmă, că d. Duca nu va avea cu­rajul să ia nici o hotărâre în chestiunea prefacerei cadrelor. Acest grup face chiar, o altă po­litică decât d. I. G. Duca. Astfel păstrează raporturile bune, cu d. Mareşal Al.Averescu şi este împo­triva înţelegerei cu naţionalii­ ţără­nişti, pentru care d. I. G. Duca lu­crează din răsputeri. Alegerea d-lui Dinu Brătianu Fiindcă şi d. Dinu Brătianu este de părere ca partidul să conserve raporturile bune cu d. mareşal Ave­resen pentru un eventual front co­mun d. I. G. Duca vrea să-l facă să vadă avantajele unui acord cu na­ţionalii-ţărănişti. Astfel d. I. G. Duca spre a-i arăta că naţionalii­­ţărănişti sânt oameni de înţeles, i-a declarat că poate fi uşor ales la Te­leorman dacă acceptă să facă un a­­cord cu ei. Această propunere ademenitoare a fost primită de d. Dinu Brătianu, însă fără angajamente pentru vii­tor. Alegerile parţiale şi partidul întreg partidul este de acord să se facă toate sforţările ca să iasă cât mai mulţi candidaţi în alegeri­le parţiale. Toţi sunt de părere ca partidul să arate cu acest, prilej că este singurul instrument de guver­nare. In acest scop toţi parlamen­tarii au plecat să susţină pe can­didaţii partidului. După alegerile parţiale conflictul dintre tineri şi bătrâni, va isbucni în partidul liberal în cursul lun­ei Februarie. Bătrânii afirmă că ti­nerii vor fi puşi în locurile lor. Rămâne de văzut cine va­ reuşi în lupta care s’a redeschis. B. ANCHETE POLITICE a-mi inMwscv Raportările live bătrânii liberali si i l. fi. ia[m m ri*im D. Tancred Constantinescu şi d. I. G. Duca.- Alegerea d-lui Dinu Brătianu.- Alegerile parţiale şi partidul Bunul Român şi regisorii Din nou se poartă, şi cu oarecare furie, moda bunului Român. Cu­noaşteţi erezia, cică locuitorii de baştină ai ţării acesteia s’ar îm­părţi în buni şi răi, în ciumaţi şi­­nemirositori, mai puţin după in­tenţiile sau acţiunile lor, cât după unghiul de vedere din care se pun «moralii censori ai vieţii noastre publice şi naţionale. Că a fost una din meseriile pro­ductive­ din vremea neutralităţii, nicio mirare. Războiul care bătea la uşă, pândiml după fiecare cot de drum, gata să sară la miez de noap­te sau chiar ziua namiaza mare, o­­ferta cel mai propice mediu pen­­tru promovarea micilor orgolii şi ridicarea lor la rangul de crezuri etnice. Atunci, s’a purtat, pretutin­deni, în parlament, în administra­­ţie şi în literatură, la orice oră din zi şi din noapte, tricolorul, atunci s’au pus bazele atâtora din avuţiile naţionale ei, ne sufocă astăzi cu pa­razitara lor inutilitate, atunci s’a început redactarea biografiilor a numeroşi mucenici cărora istoria convenţională le-a rezervat pagini cu ramă de aur. Că meseria aceasta lucrativă, de­mun Român a câştigat în impor­tanţă în cursul războiului, nu era decât foarte firesc. Sistem perfec­ţionat de ţarcuri ghimpate, războ­iul favorizează, prin definiţie, hi­pertrofia patriotismului şi patrio­tismul a fost, de când lumea, unul din titlurile de glorie ale făurito­rilor de ţări şi războaie. Ce impor­tă că războiul nostru a cunoscut umilinţele, pierderile şi tragediile întâiei părţi a campaniei, totul n’a fost decât spre binele şi preamări­rea noastră, cum aveau grijă să o cânte şi să o creadă bunii Români dinapoia frontului. Când Dumnezeu s’a milostivit şi v’a pus pe umeri istorica misiune a întregirii nea­mului, cine să-şi mai piardă vre­mea cu cei ce operează pe câmpu­rile de luptă, jefuind cadavrele şi dosind capelele ? Cu ochii la cer, în nădejdea că din sfârâmăturile de aştri ai Cării Robilor se vor des­prinde, din mila Domnului, procen­titele care să răspundă în locul tu­nurilor voastre la ale duşmanilor, muriaţi în aşteptări zadarnice? Nu face nimic; nepoţii aveau să vă pomeniascâ numele şi vitejia vinistra­­— un­ brâu aşa de Alb­, dar omenesc, de cele mai multe ori — avea să intre în panteonul căr­ţilor de cetire, acolo unde se eter­nizează eroismele şi eroii. Nu tre­buia să vă fie teamă, nici de clipa de atunci, nici de ce avea să urme­ze. Viitorul era în mâini bune. Bu­­nii Români veghiau din redutele comode ale cartierelor de o speţă sau alta. Sau, cum spunea o poeta, cuprinsă, la fel cu Pythonisa, de furiile inspiraţiei, în paginile ce­lui mai românesc dintre ziarele bu­nilor Rom­âni, nu vă rămânea alt­ceva de făcut decât săi «muriţi, muriţi cu toţii». Că după războiu, în măsura în care demobilizaţii purtară încă o bucată de vreme, ba şi familiile lor, uniformele, era de datoria bu­nului Român să nu părăsească sce­na importanţei naţionale, e la min­­tea oricui. Doar nu era să lase bu­nătate de victorie să se irosească pe mâna acelora cari şi dacă se a­­rătaseră vrednici pe câmpurile de moarte, era sigur că n’aveau de unde să cunoască tocmai fiindcă lipsise­ră dela vetre, importanţa patrio­tismului în mersul popoarelor şi rolul bunului Român în noua aşe­zare a naţiei. Consolidarea victoriei şi bun Român ajunseseră sinonime şi sinonimia dură câtăva vreme cum dăinuiesc negurile pe mintea celor îmbătaţi de vin sau de vic­torie — ceea ce e cam acelaş lucru. Dar, ca astăzi, în atmosfera acea­sta de unauim­ faliment politic. Când ajunşi la extrema limită, din lăuntru, a sacului de rezerve, ni­mănui nu-i mai arde de fleacuri şi de baliverne, îngrijorat cum e că şi cei cu cămaşa pe dinafară nu ştiură pe unde s’o scoată, ca astăzi, zic, să se mai găsească ateaere de confecţie, învechite în rutină, şi să creadă că mai prinde şi că pot să relanseze vechea modă a bunului Român, iată ce este cu adevărat extraordinar şi profund regretabil. Şi cu toate acestea s’au găsit. Nu vă voiţi strun­e numele lor. Cine nu le ştie? Şi mai ales cine nu-l cunoaş­te, acel atelier de costume ca pe vre­mea bunicilor, acel depozit, de be­­ton pe dinafară, de stambă colora­­tă pe dinăutru, acea recuzită în ca­re trâmbiţele de carton ţin locul sentimentelor şi puştile de soc pe al argumentelor. Dar pentru a se vedea cât de mult suntem în actualitate şi in adevăr, iată două pilde de registrat ale ce­lui mai, dintre bunii Români din Ţara Românească. Un elev de liceu făptueşte un atentat. Crima rămâ­ne ce fusese procejată, o crimă. Cel mult neizbutită, dar crimă. Părin­ţii, îndureraţi fireşte, tac. Să res­pectăm durerea... Când iată că ate­lierul amintit publică o epistolă a mamei în care fiul criminal este prezentat drept «bun român». Şi a doua dovadă: la Iaşi, însoţit de Mihail Sadoveanu, Panait Istrati urmează să ţie o conferinţă. Tine­­rimea studioasă îl împiedică, pe el, spiritul liber, peregrinul hăituit pretutindeni pentru independenţa lui de spirit şi pentru imensa lui dragoste de oam­eni. Da, dar nu e tocmai aşa. Uzina bunilor Români s­e dă cheia : bunii Români au îm­piedecat pe un rău Român să-şi in­sulte Patria. Şi acum, cât au să mai ţie pros­tiile astea înfumurate ? Mistifica­rea nu se va sfârşi odată ? Bunul simţ nu va pogorî şi între zidurile de beton ale oficiului de măsluire certificate naţionale ? Nu buni Ro­mâni, ci oam­eni, numai oameni, d-lor, şi e deajuns. Perpessicius d nn ­c­u Casa şcoalelor Instituţii cu caracter didactic.-Biblioteci. Fundații. - Donatori­­i Paralel cu problema construcţiilor şcolare (despre cari am dat toate datele necesare în articolul prece­dent: «Cuvântul» cu data 17 Ianua­rie cor­) Casa Şcoalelor a fost preo­cupată şi de problema materialului didactic. Pentru aceasta, încă din 1898 a în­ceput să imprime sau să confecţio­neze serii de tablouri istorice, ta­blouri religioase, maşini de calculat, corpuri geometrice, tablouri ale sis­temului metric, instrumente grafi­ce, aparate de fizică, hărţi geogra­fice, tablouri anti-alcoolice, tablouri de ştiinţe naturale, mostre de mine­rale, metale sau produse industria­le, portr­ete de Suverani şi persona­gii istorice şi culturale, diapozitive şi filme cinematografice, modele de broderie, cusături sau ţesături ro­mâneşti în special, etc. Deosebit de aceasta, a înfiinţat a­­teliere şi laboratorii pentru fabri­carea aparatelor de experimentare, pentru preparate microscopice şi piese anatomice. Activitatea acestor ateliere şi la­­boratorii ia o desvoltare deosebită de la 1924. Numai în patru ani, dela 1924 până la 1928 inclusiv, atelierele pentru aparatele de ştiinţe fizico-chimice au fabricat 123 de tipuri de aparate diverse, în 52150 exemplare, din cari s-au înzestrat un număr de 1875 şcoale primare, 136 şcoale secundare, 92 şcoale normale şi 275 şcoale pro­fesionale (băeţi şi fete). Atelierul de biologie pentru pre­paratele microscopice sau piesele a­­natomice, a fabricat 450 colecţii de câte 40 prepar­ate microscopice de botanică, 160 colecţii preparate ana­tomice în formol pentru şcoalele secundare, fiecare colecţie având 48 bucăţi, 70 colecţii preparate anato­mice cu evoluţia sistemului nervos, pentru şcoalele normale, fiecare a­­vând 16 piese şi câte 250 colecţii de minerale şi roci, pentru toate şcoa­lele de grad secundar. In acelaş timp s’au construit 150 osmometre «Dutrochet» şi 150 aparate sudori­­metre pentru demonstrarea transpi­raţiei la plante­ Nu este fără interes a arăta şi unele încercări şi experienţe făcute de Casa Şcoalelor pentru progresul organizării învăţământului. Şcoala românească are un cadru rigid, care nu permite experimenta­rea inovaţiilor şi introducerea lor decât pe calea legiferării. Pentru a remedia în parte această dificultate de adaptare, organismul mai mlădios al Casei Şcoalelor a fost şi este acela care organizează şi experimentează în şcoală şi ală­turi de ea tot ceea ce pedagogia spe­cială a ţării arată că e necesar, dar nu poate încă fi introdus în şcoală înainte de modificarea legei. Astfel, Casa Şcoalelor, cu mijloa­cele ei, a organizat, mai înainte de a se introduce pe cale de lege, prac­tica agricolă în, grădinile de pe lângă şcoalele rurale; lucrul manual în a­­telierele croiale de ea pe lângă şcoa­­lele primare din centrele orăşeneşti, şcoale de adulţi, în cursul de seară sau pe anotimpuri, după regiuni şi centre de populaţie, cercuri cultu­rale pentru perfecţionarea profe­sională a învăţătorilor şi manifes­tarea culturală a şcoalei, ca să a­­tr­ag­ă spre ea m­assa populaţiunii ţărăneşti. Toate aceste experienţe au fost în­cununate de succes şi astăzi ele sunt cristalizate în organizarea învăţă­mântului prin legile lor speciale. Preocuparea aceasta continuă şi astăzi şi ea îşi găseşte manifestarea în gradinele cu plante farmaceuti­ce şi cultura viermilor de mătase, precum şi în sprijinul care se dă ac­tivităţii institutului pedagogic, a cărui organizare şi activitate a dat rezultate apreciabile în lumea şco­lară, încă o lăture de activitate desfă­­şur­ată, care merită o menţiune spe­cială, este aceea consacrată ridică­rii nivelului moral şi economic al poporului. Crearea creditului popular, prin înfiinţarea de bănci populare, a preocupat pe marele om al şcoalei Spiru Haret, şi Casa Şcoalelor i-a înlesnit, plătind misionari şi con­ferenţiari, să creeze băncile popu­lare, cari au desrobit braţul ţăranu­lui de aceea cari îl exploatau. Mai târziu, producţia pământului ţărănesc trebuind să fie valorificată după adevăratul ei merit, ideea coo­perativelor de consum şi desfacere, pornită dela acelaş mare bărbat de Stat şi începuturi de îndrumări şi realizări, s’au făcut tot cu ajutorul Casei Şcoalelor. Astăzi, instituţiile Băncilor Popu­lare şi a cooperativelor şi-au creeat organizmul lor special şi Casa Şcoa­­lelor nu mai are nici o legătură, cum e şi natural, cu viaţa lor. Tot pentru îndrumarea producţiei clasei rurale, Casa Şcoalelor, prin grădinile şcolare şi prin ajutoarele şi împrumuturile acordate mem­brilor corpului didactic rural pen­tru a-şî creia gospodării model, a căutat şi caută să servească, cu pil­de puse la îndemâna acestei popu­laţi­uni, îmbunătăţirea producţiune, înfăţişarea morală a problemei sociale privind clasa ţărănească constadin: a) A împiedica să se destrame tra­diţia unei vieţi de raporturi sociale bazate pe cinste şi încredere reci­­procă; b) De a împiedica să dispară portul şi estetica locuinţei, rezultat al unei vieţi sufleteşti şi experienţe materiale adapatate mediului îa (Citiți continuarea în pagina Iha). «Piatiletca» a atras atenţia nu numai a oamenilor politii­ei şi a economiştilor. Dumpingul s’a arătat de îndată primejdios şi a făcut să se creadă că succesele Sovietice serioase au început. Unii s’au apucat să stud­iaze pla­nul de cinei ani teoretia alţii şi la faţa locului, la Moscova. Ca­­rezultat avem unele critici foarte preţioase ale planului. Vom da o scurtă caracteristică a trei încercări de caracterizare a planului: 1) a unui organ englez cunoscut de toată lumea economiş­tilor — «Economist» (anexa la No- 4549 din 1 Noembrie 1930), 2) a co­munistului Trotzki, în organul opo­ziţiei comuniste franceze, într’un articol intitulat «Succesul Socialis­mului şi primejdia aventurismu­lui» şi în fine­­) a cunoscutului e­­conomist Georges Valois, în prefa­ţa la discursul lui Stalin asupra planului de ci­nci ani, publicat în traducere franceză. Cea dintâi critică este, după e­­senţa ei, o expunere şi aparţine u­­nui autor anonim, care a vizitat Rusia în 1929 şi 1930 şi care a cu­noscut-o bine şi înaintea revolu­ţiei. Autorul afirmă că la Moscova s-a zămislit o revoluţie industria­lă. «Volumul şi adâncimea schim­bărilor în viaţa industrială, agri­colă, socială şi culturală, legată cu planul de cinci ani, sunt atât de mari, încât, în comparaţie cu ele însăşi, revoluţia bolşevică pare nu­mai un episod dramatic». Realizarea planului este însoţită de o fierbere fără seamăn. Când în vara anului 1929 — scrie auto­rul—am intrat prima dată în legă­tură cu situaţia nouă, nu am fost sigur, dacă mă mişc într’o atmos­feră a revoluţiei sau a războiului. In aer pluteau ambele. La­­vizita din vara anului 1980, impresiile mele s’au mai accentuat. Se pare că ţara nu a încetat să fie la mij­loc între războiu şi revoluţie». Esenţa planului constă nu numai în aceea că realizarea lui trebue să aducă Rusiei o existenţă inde­pendentă industrial, financiară şi­­militară,­­ci şi importante schim­bări spirituale . Rusia este menită să creeze un spirit nou, un raport nou faţ­ă de maşină şi un om nou (lucrător, ţăran, funcţionar). De obiceiu, problemele naţionale grandioase cari se supun ref­o­me­lor mari, se înfăptuesc «în rate» de un şir întreg de generaţii. Bol­şevicii, dimpotrivă,­­ tind să pună pe umerii generaţiei actuale toată povara şi toate jertfele revoluţiei industriale. Insă ei se află în faţa unei adevărate tragedii; generaţia actuală a suferit prea mult, a fost istovită de trei ori — în timpul războiului, în perioada revoluţiei şi în războiul civil. «Deci, problema planului — zice autorul — nu poate fi privită alt­fel decât ca o încercare învecinată primejdios cu o fantezie». Principalele defecte ale planului d­epind de trei cauze diferite: 1) lipsa capital­urilor, 2) lipsa mate­rialelor brute şi 3) lipsa muncito­rilor calificaţi. Pentru înfăptuirea planului, mij­loacele băneşti­ enorme sunt indis­pensabile-Bolşevicii preconizau că vor a­­vea nevoe de 76 miliarde de ruble- Insă pentru îndepliinirea progra­mului va fi de fapt nevoe de nu mai puţin de 100 miliarde ruble. Necesitatea cheltuelilor enorme provoacă inevitabil şi o încordare a izvoarelor financiiare. De unde pot fi luate imensele mijloace bă­ V. „PIATILETCA“ neşti ! Bugetul nu poate să creas­că în mod arbitrar, neţinând seama de necreşterea treptată a venitu­lui naţional. Se simte foarte aspru şi lipsa materialelor brute­ Din Martie 1920 şi până în Martie 1930, ţărănimea hotărându-se să intre în «Kolho­­zuri» şi fiind cuprinsă de dispera­re, tăia vitele cu nemiluita. A tăiat o cincime de vite coru­te (13 junn, milioane capete), o op­time de vaci (6 milioane capete), o treime de oi (43 milioane capete)­Graţie acestor fenomene neaştep­tate,, lipsa cărnei, a grăsimei şi a (Citiţi continuarea în pag. II-a). —------COXOO­DIH­LI Iată o informaţie pe care o repro­ducem dintr’o gazetă americană: «La conferinţa Asociaţiunei pentru legislaţia muncitorească, ţinută în Cleveland, diferiţi vorbitori au a­­firmat că Declaraţia de indepen­denţă «Bill of Right» şi Constituţia nu sunt îndeajuns pentru garanta­rea instituţiunilor americane. La drepturile fundamentale garantate de aceste acte mai trebue adăugat şi dreptul omului de a avea de lu­cru». Drepturile politice ale omului au căzut în desuetudine. Nimeni nu se mai gândeşte la ele. A fost o vreme când omenirea a cheltuit pasiune, a jertfit energii vieţii ca să-şi câş­tige drepturi la viaţă politică. Este destul ca să parcurgi distrat decla­raţia drepturilor omului a revolu­ţiei franceze ca să surprinzi toata naivităţile ei, tot patosul deşert şi inutil. Era o proclamaţie platonică afişată pe zidurile cetăţii. Dar spre deosebire de alte proclamaţii fără urmare, declaraţia drepturilor, o­­mului dela 1789 a fost luată în se­rios. S’au găsit oameni să creadă că ea poate fi aplicată în viaţă, în or­i­­ce timp, în orice ţară. Declaraţia drepturilor omului a fost un fel de manifest demagogic al revoluţiei franceze. Nici cei ce l-au alcătuit n'au crezut, desigur, în valabilita­tea principiilor cari se contrazi­ceau.­­ Un singur drept l-a uitat decla­raţia drepturilor omului: dreptul la lucru. In Statele­ Unie ale Ap­ericei, unde se făureşte actualmente o nouă formă de economie şi de con­vieţuire socială, unde principiile nasc din fierberea realităţilor şi nu din clocotul imaginaţiilor încin­se, s’a pus şi problema dreptului la lucru. Constituţiile tuturor ţărilor ga­rantează cetăţenilor un drept pla­tonic de existenţă. Ii se acordă fa­voarea de a trăi, dar nu li se dă şi posibilitatea-Principial pocite să-şi câştige exis­tenţa, să trăiască după voie, d­ar in fapt, n’are unde lucra. Mai ales în ţările industrializate, suprapopula­te, unde standardizarea oamenilor, se face în mod automat şi unde cla­sele şi categoriile sociale sunt bine distincte, dreptul principial la lu­cru devine ceva iluzoriu... înainte de război, sindicaliştii re­voluţionari de nuanţă marxistă ce­reau dreptul la lene. Se gusta da lucru. Muncitorul lucra peste pute­rile lui. Crizele necontenite şi sgu­­duirile sociale au depăşit prevede­rile vechilor legislaţii. Este nevoia ca să se prevadă nu munca obliga­torie, ci dreptul real la lucru. Şi nu este o simplă întâmplare că problema se pune pentru întâia oară în America. El

Next