Cuventul, ianuarie 1931 (Anul 7, nr. 2046-2075)
1931-01-14 / nr. 2059
AftUI» AL Vlî-Iea» - No. aogg. RLUALT1A §1 ADMINISTRATIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul IIL „liI;inB / SIti/W REDACTIA a bl.1ION 378/9 ADMINISTRAIIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU mmm si publicatiile ADHIWSTRATIA „CUVÂNTULUI“ si prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA MIERCURI 14 IANUARIE 1931 CO——----------— 3 LEI POLEMICA Injurii împrumutului Neobicinuit de însufleţit, svonul de glasuri care s’a ridicat în ultimele zile în jurul tratativelor de împrumut. Noi am spus că tratativele acestea s’au întrerupt, — şi că în orice caz împrumutul nu se mai face. Acesta a fost începutul. Nu a trecut mult, şi presa străină de specialitate ne-a confirmat. Iată însă că guvernul ne desminte, şi încă Intr’un ton care ar voi, probabil, să fie categorie, dar care nu isbu- Jteşte să fie decât neprietenesc. Mărturisim că în aceasta desmiinţire ne surprinde mai mult nota categorică decât cea neprietenească Este adevărat că, faţă de actualul guvern Mironescu, atitudinea noastră nu a fost de pură opoziţie. Noi am recunoscut necesitatea absolută a constituirii lui, precum şi pe aceea a dăinuirii lui pentru un timp determinat. Timpul acesta, după socotelile noastre, nu s’a scurs încă; aşa că încă nu vedem nevoia de a contribui, prin atitudinea noastră, la retragerea lui; ba, — din potrivă, îl sprijinim, după putinţă. Prieteniei noastre — cu totul relative, de altfel, şi avându-şi fundamentul în situaţia publică, obiectiv deci — nu e de loc nevoe să-i corespundă sentimente analoage în lagărul guvernamental, care, la urma-urmelor, are chiar dreptul să creadă că se poate dispensa de ajutorul nostru. Așa că împotriva tonului neprietenesc a amintitei de amintiri nu avem nimic de obiectat. Cu atât mai vârtos ni se pare însă ciudată nota categorică a declaraţiilor ministeriale la cari ne raportăm. Nota aceasta ar fi justificată în două cazuri: în cazul în care guvernul ar fi în adevăr sigur că tratativele sunt în curs, şi au foarte mari sorţi de isbândă, sau în cazul în care ar considera împrumutul acesta ca o afacere excelentă -- sau cel puțin absolut necesară. , Comunicatul însă spune textual : «Bancherii au fost convocaţi la Paris pentru ziua ele 13 Ianuarie, când urmează a se discuta chestiunea în întregul ei»... Numai în ziua de 13 Ianuarie se va putea cunoaşte care e situaţia». Apoi dacă «numai în ziua de 13 ianuarie se va putea cunoaşte exact situaţia», — atunci de ce tonul acesta polemic faţă de cei cari au anunţat întreruperea tratativelor ! Pentru că, poate, guvernul ar voi, totuş, ca împrumutul să se facă? Se poate. Forma declaraţiei ministeriale o indică : «Nu înţeleg care e rostul publicării unor ştiri fanteziste şi defavorabile împrumutului»; sau: «ştirile publicate în, sensuul eşuării împrumutului...» etc. spune şeful guvernului. Dacă e aşa, să ne fie îngăduit a o spune, guvernul se înşală. Căci împrumutul acesta care se tratează acum la Paris, nu e nici o afacere excelentă, nici o operaţie absolut necesară. Noi nu am fi vrut să o spunem. Credem că lucrurile se înţeleg de la sine. Cum însă guvernul stăruie, nu ne vom da îndărăt să lămurim lumea asupra unora din aspectele acestei operaţii. Prima parte a împrumutului Blair a fost, într’un fel, o calamitate. Discuţiile au fost iniţiate de răposatul Vintilă Brătianu, şi întreaga operaţie gândită în cadrul concepţiilor acestuia. Regimul d-lui Maniu, care a urmat, nu a fost în stare să schimbe nici structura, nici condiţiile acestei operaţii. Care s’a dovedit onerosă pentru noi, între altele şi pentrucă ne lega oarecum definitiv de politica financiară a vechiului partid liberal. Căci dacă ne aducem bine aminte, împrumutul s'a acordat în anumite condiţiuni, condiţiuni cari ameninţau să se perpetueze printr-o opţiune pe care am acordat-o atunci grupului Blair pentru orice operaţie de împrumut ce am fi voit să facem până la 1937. întâmplările au făcut însă ca împrejurările să se schimbe, aducând cu ele, şi putinţa unei revizuiri generale a raporturilor noastre cu străinătatea în genere. Toţi oamenii informaţi ştiu asta. Să nu fie guvernul oare între cei informaţi ? Căci acest al doilea împrumut nu poate fi acceptabil decât cu o condiţie: să nu ne angajeze întru nimic libertatea de acţiune în ce priveşte viitoarea noastră politică financiară. Şi mai e ceva. Când s’a discutat primul împrumut, noi am fost sub presiune. Toate chestiunile băneşti externe au fost aduse în prealabil la lichidare. Şi vă închipuiţi cum au fost lichidate ! Adică, nu vă închipuiţi, ci ştiţi! Toate în desavantagiul nostru. Mai rămăseseră totuş câteva. Prin planul de stabilizare ne obligasem să le lichidăm şi pe acestea. Nu am făcut-o. Şi astăzi în legătură cu cea de-a doua tranşă a împrumutului, ni se vorbeşte de linia Lemberg, linia Ackermann, canalul Bega, şi împrumuturile comunale ! Ei, nu ! Dacă aceste chestiuni sunt de lichidat, — să le lichidăm, nu însă în legătură cu împrumutul, pentru că ştim noi ce e aia ! Va să zică, independent de valoarea în sine a operaţiei de împrumut, ea nu poate fi acceptată decât dacă nu angajează cu nimic libertatea noastră de acţiune într’o viitoare politică financiară pe baze noi, și dacă nu ne impune lichidarea nici unei chestiuni «anexe». Crede în adevăr guvernul că poate realiza asemenea minune . Noi ne îndoim. In acest caz, însă, nu avem dreptul să fim mai mult decât sceptici asupra rezultatului tratativelor de la Paris ! Nu numai sceptici, dar chiar bucuroşi. Şi cu aceasta, iată şi «care e îostul publicării unor ştiri fanteziste şi defavorabile împrumutului». Nae Ionescu Interesantă adunare generală a societăţii pentru protecţia animalelor. Interesantă din mai multe puncte de vedere, întâi, se mai găsesc suflete naive, în mijlocul sălbăticirei generale, să se preocupe de elceste divinităţi minuscule care sunt animalele, înăsprirea condiţiilor de viaţă, crizele multiple n’au tocit diafragma milei şi înduioşerii. In al doilea rând, interesantă adunare pentru latura ei amuzantă. Intr'un timp când oameni nu găsesc loc unde să-şi poată agonisi un codru de pâine, într’o epocă de şomaj şi de experimentare pe carnea vie a oamenilor, cum nu sună un congres pentru protecţia animalelor. Când energiile cheltuite în discursuri şi fondurile risipite pentru mai ştiu eu ce fantezii filoanimale, ar putea fi utilizate pentru ajutorarea oamenilor, sună ca o provocare vestea că domni şi cucoane s’au adunat ca să predice mila şi protecţia pentru animale. Sub ochii noştri circulă copii desculţi, flămânzi şi desbrăcaţi şi oameni serioşi, cocoane miloase se preocupă de caii dela camioane şi de câinii şi povesteşte un martor ocular dela adunarea S. P. A. că un domn spunea că cheltueşte suma de 2500 lei lunar pentru câini părăsiţi şi că acasă la domnia-sa creşte câteva duzini de câini de diferite rase. Ceiace este, fără îndoială, frumos şi lăudabil. Dar parcă mai omeneşte, mai creştineşte ar fi fost ca domnul să-şi fi cheltuit banii pentru copii sărmani. Nu că animalele n'ar merita atenţia noastră. Ba merită adesea mai multă consideraţie decât oamenii. Dar o adunare care proteguieşte pe animale oarecum în dauna oamenilor este o acţiune absurdă şi provocatoare. Vreţi să-l obişnuiţi pe camionar să fie milos cu animalele ! Frumos lucru. Dar caminarul îşi iubeşte deobicei mai mult caii decât pe propii săi copil. Moare un copil, face un altul. Un cal nu poate face. Copilul cere de mâncare, calul îl hrăneşte pe camionar şi toată familia.... Dar s’a mai întâmplat la societatea pentru protecţia animalelor şi altceva. O doamnă a vorbit franţuzeşte. Vă închipuiţi pe dulăul de stână ce fericit va fi când baciul îi va povesti că s’a vorbit despre dânsul, pe franţuzeşte, într’o adunare de cocoane şi domni! Ce fericit va fi căluţul de saca şi camion, când va auzi — dacă va auzi şi dacă va înţelege — că îi s’au acordat şi lui drepturi. La adunarea generală a S. P. A. s'a vorbit de o lege care ar trebui pregătită şi care ar egaliza legea de eliberare a negrilor şi a sufletelor de mojici... Dacă ar fi altele vremurile, ne-am fi permis să ne amuzăm pe socoteala cocoanei care a vorbit franţuzeşte la adunarea S. P. A. Şi n’am fi uitat portretul literar al cocoanei care văzând că nu se discută decât problema cailor a strigat:— Dar despre câinii noştri nu vă ocupaţi ? E. In pagina 3-a» Lui ti se fiie... ROMAN tie MIRCEA ELIADE Raporturile parlamentarilor ardeleni cu d-nii Maniu şi Vaida D. Alex. Vaida şi guvernul Mironescu. O declaraţie a fostului ministru de interne In partidul naţional ardelean s’a schimbat ceva. D-nii Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida nu se mai bucură de autoritatea de odinioară. Fruntaşii ardeleni au început să-şi dea semină că drumurile trebue să se despartă de ale foştilor conducători, atât în interesul ţărei cât şi al partidului. D. Alex. Vaida şi guvernul Mironescu Sentimentele pe care le are d. Al. Vaida faţă de actualul guvern sânt destul de cunoscute. Fostul ministru socotea că dacă va lipsi d-sa şi d. Iuliu Maniu de pe banca ministerială parlamentarii au să-şi facă nesiliţi de nimeni bagajele, şi au să ceară dizolvarea. D. Alex. Vaida a crezut că va putea să convingă pe ardeleni că partidul se confundă cu persoana sa şi a d-lui Maniu. Faptele care s’au petrecut în politica românească dela începutul lui Octombrie şi până în prezent i-mi dovedit că parlamentarii ardeleni au mai mult simţ politic decât d-sa. O declaraţie a d-lui Vaida D. Vaida, cu toate că n’a fost ascultat în sfaturile care le-a dat partidului, în luna octombrie, doreşte, în prezent, să facă o presiune asupra parlamentarilor. Astfel în cursul vacanţei de Crăciun fiind întrebat de ce nu vine să participe la şedinţele parlamentului a declarat: «Atâta vreme cât sunt alţii decât mine pe bane» ministerială, n am ce sa caut acolo. Deasemenea nici Maniu nu va reveni în ţară până când nu va fi chemat la guvern.» Declaraţiunea d-lui Alex. Vaida na făcut asupra parlamentarilor impresiunea la care se aştepta, ci una contrarie. Divorţul dintre d-nii Iuliu Maniu şi Alex. Vaida şi partid se accentuează în fiecare zi. Fostul ministru de interne nu vrea să accepte această defavoare a soartei. D. Iuliu Maniu, mai filosof, a primit-o și se crede că se va da în emfund în lături din drumul partidului spre a nu se pune deacurmezișul interesetor lui. B. Audiatur et altera pars Nu de mult, un reprezentant al plugăriei noastre a trecut Nistrul, să vadă cum merg treburile în Rusia. Ideia a fost unde poate mai nimerită, fiindcă acolo se petrece o experienţă nu foarte interesantă pentru noi. Iată în două cuvinte despre ce e vorba: greşeala fundamentală a reformei noastre agrare a fost fărâmiţarea pământului. Că trebuia dat pământ ţăranilor, nu mai contestă nimeni. Dar trebuia dat întreg. Moşia cutare să îi fost dată satului sau satelor cutare şi cutare. După rezultatele dobândite pe moşiile Academiei Române şi ale Eforiei Spitalelor, — şi chiar după pilda dată de obştiile de arendare şi de moşiile lucrate numai cu vitele şi uneltele ţăranilor —s'ar fi putut ajunge la o producţie la fel cu cei din Canada şi Statele Unite şi alte ţări de agricultură perfecţionată. Din nenorocire, într’o epocă de concentrare (atât orizontală, cât şi verticală), noi am risipit pământul.. Şi am ajuns unde am ajuns. Producem puţin, prost şi scump. (Formula nu e a celui ce scrie aici, ci chiar a agronomilor). Aşadar nu mai e altă cale, decât să adunăm iarăşi la un loc bucăţelele de pământ, pentru a ajunge la o agricultură, în care să se poată aplica metodele moderne. Se ridică însă întrebarea: mai e cu putinţă compasarea? De bună voe, greu de închipuit,— deşi s’au făcut câteva încercări chiar din iniţiativa sătenilor. Rămâne aşadar metoda constrângerii financiare: cei care vor să-şi scape moşioarele apăsate de datorii, vor trebui să facă împrumuturi solidare, fac temeiul pământului pus la un loc şi muncit la un loc. Un alte cuvinte, vorba cântecului: hop în sus, hop în jos, joc de silă bucuros... Altă cale nu mai vedem. Ar mai fi, e drept, calea culturii intensive, care se potriveşte tocmai pentru suprafeţele mici. Pentru asta ar trebui însă calităţi ca ale Chinezului, Bulgarului şi altor plugari-grădinari. Grecii, colonizaţi de curând în vechea Grecie, au intrat şi ei pe această cale şi încă cu succes. Dar cine cunoaşte obiceiurile săteanului român ştie bine că ar fi o mar© linezie să ne închipuim că vom ieşi din impasul în care ne aflăm, pornind şi noi pe drumul agriculturii mici perfecţionate. Rămâne deci sila financiară, commasarea prin ❖ Aci se ridică însă o nouă întrebare: cum merge experienţa compasării în Rusia, cu ale cărei condiţii de sol, de climă şi chiar de muncit, ţara noastră are multe analogii? Reprezentantul agriculturii noastre a văzut în republica sovietică lucruri foarte interesante. Personal, n’am avut norocul să nid conferinţa ţinută la Academia Comercială, dar după unele impresii, se pare că riportorul s’a întors încântat de unele perspective ale colmuasărilor ruseşti, care au dus la forma de mii, zeci de mii şi chiar sute de mii de hectare.Planul de cinci ani (Piatilotca) a «JirarlaVarşi la noi la ordinea zilei. Pe când însă căutam să culeg informaţii mai precise asupra acestei mari experienţe agricole, mi-a căzut în mână o carte, care cred că va pune pe gânduri pe oricine o va ceti. Autorul se cheamă Paul Mariou. Titlul cărţii e Deux Russies. Geneza ei este următoarea: o delegaţie de comunişti francezi a fost poftită la Moscova ca să vadă ce au isprăvit Bolşevicii după zece ani (1917—1927) de regim comunist. Primirea delegaţiei a fost strălucita. Călăuzele au dus pe oaspeţi prin oraşe şi prin sate, arătându-le fel de fel de învinuăţii. De la o vreme însă, comunistul francez a băgat de seamă că minunile bolşevice prea erau... minuni. S’a hotărât, deci să cerceteze el, după inspiraţia sa. Şi lăsând delegaţia să se întoarcă la Paris, a rămas 15 luni de zile, a început a se deprinde cu limba rusească şi a cerceta realitatea, fără ajutorul călăuzelor sovietice. Rezultatul e la adevăr fantastic. Cine n’a cetit de mult un roman emoţionant, să citească volumul lui Paul Marion şi va rămânea satisfăcut. Ancheta economică şi socială asupra Rusiei e interesantă ca filmul cel mai senzaţional. Să nu vă închipuiţi cumva că scriitorul face stil... Stil făcut găseşti numai la cei care n’au darul de a vedea faptele, şi atunci aleargă la minciunăria eftină a vorbelor. Cartea francezului sămăna mai de grabă cu un lung interview. Iar ceea ce-ţi aude urechile e în adevăr cu totul neaşteptat. Un singur cuvânt poate da repede impasul cu care ne aflăm, pornind poporul rusesc trăeşte sub un regim faraonic. Feudalismul evului mediu e o glumă (măcar că nu lipseşte baronilor sovietici nici la droit de jambage). Situaţiile din evul mediu sânt o glumă faţă de viaţa actuală a poporului rusesc, supus unui jug de castă neînchipuit de dur„ Cine vrea deci să afle cum s’a realizat nu dictatura proletariatului, ci dictatura asupra proletariatului, să citească opera lui Deux Russies Pe noi însă ne interesează acum numai problema rurală, cu privire la commasare. Aci, răspunsul comunistului francez (care, în paranteză, s’a întors la Paris, vindecat Pentru totdeauna de comunism) nu se poate mai semnificativ. Despotismul economic*, care a transformat nu numai orașele, dar vrea să schimbe și satele în cazărmi, se va termina, crede Marion, cu un faliment complet Prin urmare, dacă reprezentantul agriculturii româneşti va fi fost purtat numai de călăuze sovietice, vem tot temeiul să atragem luarea aminte asupra concluziilor sale. De competenţa şi buna credinţă a unui agronom cu aşa de însemnate răspunderi nu ne putem îndoi. (Iar teatru de teatru: dacă în putemii mada rusească, el va fi fost mereu înconjurat de delegaţii administraţiei sovietice, de bună seamă, Românul ca şi Francezul, n’a putut vedea de cât ceea ce i s’a arătat. Aşa dar, cu privire la marea şi grabnica problemă a vindecării plugărilor pe calea compasării, atenţia noastră trebue să se ladrepteze tot la ţările cu regim capitalist, iar mi la un stat, unde viaţa economică se întemeează pe recheziţie de dimineaţa până seara: recheziţia pământului, rechiziţia lucrătorului, recheziţia produselor potrivit cu directivele statului atotputernic. După ce am auzit ceea ce ni sa povestit despre experienţele oficiale, e acuma o chestie de prudenţă să ascultăm ce vor şi cei care gem sub faraonismul economic din Ilusia. Audiatur et altera pars. Iar partea adversă e foarte competent exprimată în bogata anchetă a comunistului francez Paul Marion. Pentru biblioteca acestui an, agronomii şi economiştii noştri vor face bine să o citească cu creionul în mână. S. Mehedinţi Camil Petrescu 1 Dtp O M 1 ililtDlti de MIHAIL SEBASTIAN 0050 Mi-e greu să scriu despre Camil Petrescu. O spun ca o explicaţie personală pentru el şi ca o scuză sinceră pentru cititor. Ştiu dintro experienţă veche şi oarecum dureroasă, că orice act de înţelegere este, într’un, fel sau altul, o trădare. Pentru că orice înţelegere este parţială, individuală şi greu de comunicat Câtă vreme stau de vorbă cu o carte, izbutesc să uit acest lucru trist şi să judec liniştit, cu liniştea pe care depărtarea şi jocul abstracţiilor ţi-o dau uşor. Dar când e vorba de un om pe care îl cunoşti, această linişte relativă se duce. Mă tem să desprind din imaginea completă şi armonioasă pe care o păstrez despre Camil Petrescu şi despre arta lui, un fragment desperechiat. Dar trebue să ai curajul profesiunii tale: critica este până la un punct, facultatea de a mutila veridic. Vreau să spun, că chiar atunci când ea o anunţă un adevăr, îl desparte de nuanţele lui, îl rupe din realitatea lui organizată, îl prezintă disparat, singuratic şi poate — nesemnificativ, ca pe o ramură dintr’o largă şi fremătătoare pădure. Cetitorul e rugat să creadă că asemenea sacrificii nu se fac niciodată cu inimă uşoară. Camil Petrescu aduce în viaţă o profundă pasiune de a înţelege. Este sensul existenţei lui. Este al nostru, al tuturora, ar putea spune cineva. Nu. Fiindcă nu e vorba de o simplă curiozitate, de un simplu exerciţiu. Ci de o lege, dincolo de care începe moartea. Pe pasiunea lui de a înţelege, stă axul lumii. Camil Petrescu nu e un credincios. El nu cunoaşte altă ordine decât a conştiinţei şi altă chemare decât a lucidităţii. De aceea în jocul inteligenţii lui este ceva aprig, ca în luptele de viaţă şi moarte, un accent patetic, viril, vital, ca al foamei, ca al răbdării, ca al răzvrătirii. Urmăriţi logica intimă a lui Andrei Pietraru în al doilea act din «Suflete tari», urmăriţi logica lui Ştefan Gheorghidin în capitolul «Intre oglinzi paralele» din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiu. Este în ocolurile gândirii acestor doi oameni, o încordare şi o deznădejde, care spune lămurit că ei nu pot să piardă firul înţelegerii, fiindcă odată cu el ar pierde însăşi legăturile cu viaţa. Paginile acelea devin arzătoare, chinuite, frazele se strâng ca şi cum ar voi să încercuească un argint viu ce scapă printre cuvinte, ca prin ochiurile unei plase de prins stelele din eleşteu, seara. Sunt acolo căderi brusce, revolte scurte, reveniri încete pe drumuri deja umblate, sunt schimbări de deprimare organică şi de elan cutremurător. Un om care îşi joacă viaţa întreagă pe cartea inteligenţei, are să cunoască ceea ce numim în titlu «o dramă a inteligenţii». Dar ca să fim bine înţeleşi, nu e vorba aici, câtă vreme vorbim despre Camil Petrescu, despre o inteligenţă schimatică, pur logică, rece şi exterioară. Ci de o inteligenţă, care comunică cu sensul intim al lucrurilor şi al faptelor, o inteligenţă patetică, amplă, cu nuanţe emoţionale multiple, cu răsunet sufletesc vast. Acest Ştefan Gheorgheliu, care raţionează cu o îndemânare nemiloasă, este un pasionat şi pasiunile lui rămân întregi, neintelectualizate. «Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum dealtfel atenţia sporeşte durerea de dinţi. Marii voluptoşi şi cei care trăesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi» (tomul I, pag. 156). Numai că de la această «ultra-luciditate» începe tragedia lui Ştefan Gheorghidin. Viaţa, aşa cum e obişnuit trăită, ete un sistem cuminte de renunţări mici, de ignorări voluntare, de acomodări prudente. Toată lumea îşi poate petici de bine de rău, o relativă fericire, închizi aici ochii, te faci că nu pricepi dincolo, treci peste evidenţa pretutindeni şi iată-te un om liniştit, sau cu o expresie curentă (pe care o urăsc) «un om aranjat». Ştefan Gheorghidin este din neamul oamenilor, care nu se aranjează niciodată. El crede într’un ideal de puritate. Pentru că are orgoliul inteligenţii lui de ins conştient, el nu poate accepta o lume incoherentă şi întâmplătoare, un traiu făcut din adunături şi resturi, o existenţă lăsată în voia zilei ir ce trec orbeşte. Ia acest univers destrămat el ţine să pună o ordine sufletească anumită. Pentru el faptul (Citiți continuarea în pagina II-a)- La Buzău, unde întâmplarea a făcut să se întâlnească o inimă simţitoare şi caldă de ofiţer român cu vrednicia fără egal a unui preot ortodox, s’a sfinţit de curând biserca ridicată ’n cinstea eroilor Diviziei a V-a, pentru nevoile religioase ale garnizoanei locale. Faptul a trecut neobservat şi s’a vădit încă odată că dincolo de grijile clipei de faţă bicisnicia noastră, a celor mulţi,au uitat literalmente pe cei căzuţi cu glorie la Dunăre, în munţi sau aiurea. Căci dacă pentru alţii epopeea războiului de întregire se poate uita, pentru soldaţi ea rămâne deapururi cel mai de preţ exemplu de avânt ostăşesc şi de jertfă sublimă. Printre cei ce şi-au lăsat gândurile furate de amintiri şi au închegat din ele monumentul trainic şi curat în amintirea morţilor,şi ca pildă pentru cei vii, Buzoienii se numără între cei cţintâi, înfăptuirea aceasta îi onorează în chip deosebit şi cinsteşte oraşul care a realizat-o şi pe ostenitori. Iniţiativa se datoreşte generalului Epure, un distins ofiţer şi preotului militar Matei Popescu şi a izbucnit spontan, ca toate faptele frumoase, fără sgomote. Ca nici un oraş, Buzăul, deşi rezidenţă episcopală, are biserici puţine şi soldaţi mulţi, vreo patru regimente. Din banii adunaţi cu talerul şi din munca soldaţilor, zidurile s-au ridicat masive şi puternice. Clădirea este zidită în stil bizantin cu un plan în formă de cruce, cu un pridvor închis în faţă şi cu absidele sânurilor laterale foarte largi. Pronaosul, despărţit de naos prin frumoase arcade, este împărţit în trei secţii longitudinale de două rânduri de pilaştri. Arhitectul, pe care nu-l cunoaştem, s-a lăsat furat de nevoia de spaţiu lărgind prea mult interiorul şi ,lăsând turlele prea scurte şi groase. Turla de pe naos şi cele două de pe pronaos sunt prea joase şi disproporţionate cu restul clădirii; din cauza aceasta biserica nu prezintă o unitate de stil sau de compoziţiune şi întreaga armonie a exteriorului suferă puţin. Zugrăvirea în interior este făcută într’o manieră nemai uzitată până aci în bisericile noastre: pe pereţii goi, direct pe marinală, s’au reprodus foarte frumoase scene biblice din noul şi vechiul Testament într’o tonalitate de culori vil şi sugestive. Scopul urmărit a fost de a se pune la îndemâna soldaţilor un material intuitiv fără de care oamenii simpli înţeleg greu diversele momente din viaţa Mântuitorului. Dar ceea ce întrece orice aşteptare este pictura catapetesmei!, datorită d-nei Dobrovici. Păstrându-se toate elementele esenţiale ale picture! ,vechilor noastre biserici, d-na Dobrovici a adăugat o nuanţă plăcută de modernism în culoare care dă figurilor d-sale o expresie deosebită şi o frăgezime pe care n’am întâlnit-o nicăieri. Foarte frumoase sculpturi în lemn: gilţurile arhiereşti şi regal, iconostasul şi stranele. Lucrătorul dovedeşte multă pricepere, şi o fină înţelegere a detaliului chiar. Icoane mari dăruite de public împodobesc haosul iar pe păreţii pronaosului sunt fixate tablouri, frumos încadrate, cu numele soldaţilor morţi în război, iar în locul unde de obiceiu se găsesc pictaţi ctitorii, pe două plăci mari de marmură albă, sunt săpate numele ofiţerilor morţi pentru patrie din Divizia V-a pe care ofiţerii francezi au numit-o la Mărăşeşti, Divizia de fier. In fiecare sărbătoare biserica a plină de soldaţi şi ofiţeri care ascultă atenţi slujba şi predicile Pr. Matei. Serviciile de cântăreţi, paracliseri, etc. le îndeplinesc tot soldaţii din care Părintele, care e un (Citiţi continuarea în pagina Ilaj ———00X00--------- In ziua când rămăşiţele pământeşti ale mareşalului Joffre primeau cele din urmă omagii ale Franţei şi ale trimişilor celorlalte naţiuni, apărea — coincidenţă sporind intensitatea amintirilor — al şeaptelea volum din marea lucrare a d-lui Raymond, Poincaré, «In slujba Franţei». Ziarul «Le Matin» implică un pasaj din amintirile pe care fostul preşedinte al Republicii le face să retrăiască în paginile acestui volum. Şi sunt lucruri cu deosebire interesante care se desprind din rândurile reproduse de marele cotidian francez. D. Poincaré subliniază cu o discretă ironie lipsa de seriozitate a parlamentarilor cari se simţeau obligaţi să atragă atenţiunea guvernului şi a conducătorilor militari asupra unor chestiuni în care nimic nu-i îndreptăţea să se amestece. Ei cereau să se ia în considerare necesitatea de a trimite trupe şi a începe o acţiune militară la Dardanele pentru ocuparea Constantinopolului. Mareşalul Joffre şi guvernul francez examinaseră de mult eventualităţile şi posibilitatea unei atari acţiuni, mai ales după eşecul suferit da forţele britanice. Dar dacă învingătorul de la Marna nu purcedase încă la realizarea acestui plan este pentru că situaţiunea militară pe frontul occidental ca şi pe celelalte teatre de operaţiune, situaţiune pe care nimeni n-o putea cunoaşte mai bine decât el, nu-i permiteau o acţiune în Strâmtori. Ei dar ce voiaţi să facă şi parlamentarii ! Ei nu se puteau obişnui de loc cu gândul că ţara nu mai priveşte la giumbuşlucurile şi vorbăria lor. Trebuiau deci să reediteze povestea muştei la arat. Dealtfel din toate memoriile diverselor personalităţi care au avut un rol în marele război şi se desprind constatări foarte puţin măgulitoare pentru instituţia parlamentară şi acţiunea ei în vremea tragicelor clipe ale uriaşei învolburări. In momentul când situaţia era mai gravă în Franţa, semnalul defetismului care era cât pe aci să prăbuşească frontul de apărare, din mijlocul parlamentului a pornit. In Germania, slăbiciunea morală a Reichstagului a grăbit disoluţia formidabilei puteri germane. La noi chiar, nu vă amintiţi ce exod de parlamentari a fost în dureroasele clipe ale retregerii şi luptei noastre din Moldova? Ajunseseră stimabilii noştri deputaţi şi senatori să împăneze Odessa şi Chersonul, unii nemeriseră până fie la Tokio, alţii apucaseră cafea Arhangelsbahii şi nu s’au oprit decât pe la Paris sau Londra. A fost poate mai bine aşa, căci cine ştie ce năzbâtii ar fi făcut dacă rămâneau la Iaşi. Nimic nu arată mai categoric ce inutil Instrument este parlamentul în împrejurări grele, decât figura pe care el a făcut-o şi vremea războiului. Şi faptul nu e de loc de natură a spori ataşamentul nostru pentru această instituţie democratică. V. I. „Duşmani in viată, viteji in lupte, trăiiţi prin moarte". in-