Cuventul, ianuarie 1931 (Anul 7, nr. 2046-2075)

1931-01-14 / nr. 2059

AftUI» AL Vlî-Iea» - No. aogg. RLUALT1A §1 ADMINISTRATIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul IIL „liI;inB / SIti/W REDACTIA a bl.1ION­­ 378/9 ADMINISTRAI­IA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU mmm si publicatiile ADHIWSTRATIA „CUVÂNTULUI“ si prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA MIERCURI 14 IANUARIE 1931 C­O——----------— 3 LEI POLEMICA In­jurii împrumutului Neobicinuit de însufleţit, svon­ul de glasuri care s’a ridicat în ulti­mele zile în jurul tratativelor de împrumut. Noi am spus că tratati­vele acestea s’au întrerupt, — şi că în orice caz împrumutul nu se mai face. Acesta a fost începutul. Nu a trecut mult, şi presa străină de spe­cialitate ne-a confirmat. Iată însă că guvernul ne desminte, şi încă Intr’un ton care ar voi, probabil, să fie categorie, dar care nu isbu- Jteşte să fie decât neprietenesc. Mărturisim că în aceasta desmiin­­ţire ne surprinde mai mult nota ca­tegorică decât cea neprietenească Este adevărat că, faţă de actualul guvern Mironescu, atitudinea noas­tră nu a fost de pură opoziţie. Noi am recunoscut necesitatea absolută a constituirii lui, precum şi pe aceea a dăinuirii lui pentru un timp de­terminat. Timpul acesta, după so­cotelile noastre, nu s’a scurs încă; aşa că încă nu vedem nevoia de a contribui, prin atitudinea noastră, la retragerea lui; ba, — din potri­vă, îl sprijinim, după putinţă. Prie­teniei noastre — cu totul relative, de altfel, şi avându-şi fundamentul în situaţia publică, obiectiv deci — nu e de loc nevoe să-i corespundă sentimente analoage în lagărul gu­vernamental, care, la urma-urme­lor, are chiar dreptul să creadă că se poate dispensa de ajutorul nos­tru. Așa că împotriva tonului ne­prietenesc a amintitei de amintiri nu avem nimic de obiectat. Cu atât mai vârtos ni se pare în­să ciudată nota categorică a decla­raţiilor ministeriale la cari ne ra­portăm. Nota aceasta ar fi justifi­cată în două cazuri: în cazul în care guvernul ar fi în adevăr si­gur că tratativele sunt în curs, şi au foarte mari sorţi de isbândă,­­ sau în cazul în care ar considera împrumutul acesta ca o afacere ex­celentă -- sau cel puțin absolut ne­cesară. , Comunicatul însă spune textual : «Bancherii au fost convocaţi la Pa­ris pentru ziua ele 13 Ianuarie, când urmează a se discuta chestiunea în întregul ei»... Numai în ziua de 13 Ianuarie se va putea cunoaşte care e situaţia». Apoi dacă «numai în ziua de 13 ianuarie se va putea cu­noaşte exact situaţia», — atunci de ce tonul acesta polemic faţă de cei cari au anunţat întreruperea trata­tivelor ! Pentru că, poate, guvernul ar voi, totuş, ca împrumutul să se facă? Se poate. Forma declaraţiei ministeriale o indică : «Nu înţeleg care e rostul publicării unor ştiri fanteziste şi defavorabile împrumu­tului»; sau: «ştirile publicate în, sen­­suul eşuării împrumutului...» etc. spune şeful guvernului. Dacă e aşa, să ne fie îngăduit a o spune, guvernul se înşală. Căci împrumutul acesta care se tratează acum la Paris, nu e nici o afacere excelentă, nici o operaţie absolut necesară. Noi nu am fi vrut să o spunem. Credem că lucrurile se în­ţeleg de la sine. Cum însă guver­nul stăruie, nu ne vom da îndărăt să lămurim lumea asupra unora din aspectele acestei operaţii. Prima parte a împrumutului Blair a fost, într’un fel, o calami­tate. Discuţiile au fost iniţiate de răposatul Vintilă Brătianu, şi în­­treaga operaţie gândită în cadrul concepţiilor acestuia. Regimul d-lui Maniu, care a urmat, nu a fost în stare să schimbe nici structura, nici condiţiile acestei operaţii. Care s’a dovedit onerosă pentru noi, între altele şi pentrucă ne lega oarecum definitiv de politica financiară a vechiului partid liberal. Căci dacă ne aducem bine aminte, împrumutul s'a acordat în anumite condiţiuni, con­­diţiuni cari ameninţau să se perpe­tueze printr-o opţiune pe care am acordat-o atunci grupului Blair pentru orice operaţie de împrumut ce am fi voit să facem până la 1937. întâmplările au făcut însă ca îm­prejurările să se schimbe, aducând cu ele, şi putinţa unei revizuiri ge­nerale a raporturilor noastre cu străinătatea în genere. Toţi oamenii informaţi ştiu asta. Să nu fie gu­vernul oare între cei informaţi ? Căci acest al doilea împrumut nu poate fi acceptabil decât cu o condi­ţie: să nu ne angajeze întru nimic libertatea de acţiune în ce priveşte viitoarea noastră politică finan­ciară. Şi mai e ceva. Când s’a discutat primul împrumut, noi am fost sub presiune. Toate chestiunile băneşti externe au fost aduse în prealabil la lichidare. Şi vă închipuiţi cum au fost lichidate ! Adică, nu vă în­chipuiţi, ci ştiţi! Toate în desavan­tagiul nostru. Mai rămăseseră to­­tuş câteva. Prin planul de stabili­zare ne obligasem să le lichidăm şi pe acestea. Nu am făcut-o. Şi as­tăzi în legătură cu cea de-a doua tranşă a împrumutului, ni se vor­beşte de linia Lemberg, linia Acker­mann, canalul Bega, şi împrumutu­rile comunale ! Ei, nu ! Dacă aceste chestiuni sunt de lichidat, — să le lichidăm, nu însă în legătură cu împrumutul, pentru că ştim noi ce e aia ! Va să zică, independent de valoa­rea în sine a operaţiei de împrumut­, ea nu poate fi acceptată decât dacă nu angajează cu nimic libertatea noastră de acţiune într’o viitoare politică financiară pe baze no­­i, și dacă nu ne impune lichidar­ea nici unei chestiuni «anexe». Crede în adevăr guvernul că poa­te realiza asemenea minune . Noi ne îndoim. In acest caz, însă, nu a­­vem dreptul să fim mai mult decât sceptici asupra rezultatului trata­tivelor de la Paris ! Nu numai scep­tici, dar chiar bucuroşi. Şi cu aceas­ta, iată şi «care e î­ostul publicării unor ştiri fanteziste şi defavorabile împrumutului». Nae Ionescu Interesantă adunare generală a societăţii pentru protecţia animale­lor. Interesantă din mai multe punc­te de vedere, întâi, se mai găsesc suflete naive, în mijlocul sălbăti­­cirei generale, să se preocupe de el­ceste divinităţi minuscule care sunt animalele, înăsprirea condiţiilor de viaţă, crizele multiple n’au tocit di­afragma milei şi înduioşerii. In al doilea rând, interesantă adunare pentru latura ei amuzantă. Intr'un timp când oameni nu găsesc loc unde să-şi poată agonisi un co­dru de pâine, într’o epocă de şomaj şi de experimentare pe carnea vie a oamenilor, cum nu sună un congres pentru protecţia animalelor. Când energiile cheltuite în discursuri şi fondurile risipite pentru mai ştiu eu ce fantezii filoanimale, ar putea fi utilizate pentru ajutorarea oame­nilor, sună ca o pr­ovocare vestea că domni şi cucoane s’au adunat ca să predice mila şi protecţia pentru a­­nimale. Sub o­chii noştri circulă copii des­culţi, flămânzi şi desbrăcaţi şi oa­meni serioşi, cocoane miloase se preocupă de caii dela camioane şi de câinii şi povesteşte un martor ocular dela adunarea S. P. A. că un domn spunea că cheltueşte suma de 2500 lei lunar pentru câini părăsiţi şi că acasă la domnia-sa creşte câte­va duzini de câini de diferite rase. Ceiace este, fără îndoială, frumos şi lăudabil. Dar parcă mai omeneşte, mai creştineşte ar fi fost ca domnul să-şi fi cheltuit banii pentru copii sărmani. Nu că animalele n'ar me­rita atenţia noastră. Ba merită ade­­sea mai multă consideraţie decât oamenii. Dar o adunare care prote­­guieşte pe animale oarecum în dau­na oamenilor este o acţiune absurdă şi provocatoare. Vreţi să-l obişnuiţi pe camionar să fie milos cu anima­lele ! Frumos lucru. Dar caminarul îşi iubeşte deobicei mai mult caii decât pe propii săi copil. Moare un copil, face un altul. Un cal nu poate face. Copilul cere de mâncare, calul îl hrăneşte pe camionar şi toată fa­milia.... Dar s’a mai întâmplat la societa­tea pentru protecţia animalelor şi altceva. O doamnă a vorbit franţu­zeşte. Vă închipuiţi pe dulăul de stână ce fericit va fi când baciul îi va povesti că s’a vorbit despre dân­sul, pe franţuzeşte, într’o adunare de cocoane şi domni! Ce fericit va fi căluţul de saca şi camion, când va auzi — dacă va auzi şi dacă va înţelege — că îi s’au acordat şi lui drepturi.­ La adunarea generală a S. P. A. s'a vorbit de o lege care ar trebui pregătită şi care ar egaliza legea de eliberare a negrilor şi a sufletelor de mojici... Dacă ar fi altele vremurile, ne-am fi permis să ne amuzăm pe socoteala cocoanei care a vorbit franţuzeşte la adunarea S. P. A. Şi n’am fi uitat portretul literar al cocoanei care vă­zând că nu se discută decât proble­ma cailor a strigat:­— Dar despre câinii noştri nu vă ocupaţi ? E. In pagina 3-a» Lui ti se fiie... ROMAN tie MIRCEA EL­IADE Raporturile parlamentarilor ardeleni cu d-nii Maniu şi Vaida D. Alex. Vaida şi guvernul Mironescu.­ O declaraţie a fostului ministru de interne In partidul naţional ardelean s’a schimbat ceva. D-nii Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida nu se mai bucu­ră de autoritatea de odinioară. Fruntaşii ardeleni au început să-şi dea semină că drumurile trebue să se despartă de ale foştilor condu­cători, atât în interesul ţărei cât şi al partidului. D. Alex. Vaida şi gu­vernul Mironescu Sentimentele pe care le are d. Al. Vaida faţă de actualul guvern sânt destul de cunoscute. Fostul ministru socotea că dacă va lipsi d-sa şi d. Iu­­liu Maniu de pe banca ministerială parlamentarii au să-şi facă nesiliţi de nimeni bagajele, şi au să ceară dizolvarea. D. Alex. Vaida a crezut că va pu­tea să convingă pe ardeleni că par­tidul se confundă cu persoana sa şi a d-lui Maniu. Faptele care s’au pe­trecut în politica românească dela începutul lui Octombrie şi până în prezent i-mi dovedit că parlamenta­rii ardeleni au mai mult simţ poli­tic decât d-sa. O declaraţie a d-lui Vaida D. Vaida, cu toate că n’a fost as­cultat în sfaturile care le-a dat partidului, în luna octombrie, do­reşte, în prezent, să facă o presiu­ne asupra parlamentarilor. Astfel în cursul vacanţei de Cră­ciun fiind întrebat de ce nu vine să participe la şedinţele parlamen­tului a declarat: «Atâta vreme cât sunt alţii decât mine pe bane» mi­nisterială, n am ce sa caut acolo. Deasemenea nici Maniu nu va re­veni în ţară până când nu va fi chemat la guvern.» Declaraţiunea d-lui Alex. Vaida na făcut asupra parlamentarilor impresiunea la care se aştepta, ci una contrarie. Divorţul dintre d-nii Iuliu Maniu şi Alex. Vaida şi partid se accen­­tuează în fiecare zi. Fostul minis­tru de interne nu vrea să accepte această defavoare a soartei. D. Iu­­liu Maniu, mai filosof, a primit-o și se crede că se va da în em­fund în lături din drumul partidului spre a nu se pune deacurmezișul inte­­reset­or lui. B. Audiatur et altera pars Nu de mult, un reprezentant al plugăriei noastre a trecut Nistrul, să vadă cum merg treburile în Ru­sia. Ideia a fost un­de poate mai ni­merită, fiindcă acolo se petrece o experienţă nu foarte interesantă pentru noi. Iată în două cuvinte despre ce e vorba: greşeala funda­mentală a reformei noastre agrare a fost fărâmiţarea pământului. Că trebuia dat pământ ţăranilor, nu mai contestă nimeni. Dar trebuia dat întreg. Moşia cutare să îi fost dată satului sau satelor cutare şi cutare. După rezultatele dobândite pe moşiile Academiei Române şi ale Eforiei Spitalelor, — şi chiar după pilda dată de obştiile de a­­rendare şi de moşiile lucrate numai cu vitele şi uneltele ţăranilor —s'ar fi putut ajunge la o producţie la fel cu cei din Canada şi Statele Unite şi alte ţări de agricultură perfecţio­nată. Din nenorocire, într’o epocă de concentrare (atât orizontală, cât şi verticală), noi am risipit pământul.. Şi am ajuns unde am ajuns. Produ­cem puţin, prost şi scump. (Formula nu e a celui ce scrie aici, ci chiar a agronomilor). Aşa­dar nu mai e altă cale, de­cât să adunăm iarăşi la un loc bucăţe­lele de pământ, pentru a ajunge la o agricultură, în care să se poată aplica metodele moderne. Se ridică însă întrebarea: mai e cu putinţă com­­pasarea? De bună voe, greu de închipuit,— deşi s’au făcut câteva încercări chiar din iniţiativa sătenilor. Rămâne aşa­dar metoda constrângerii financiare: cei care vor să-şi scape moşioarele apăsate de datorii, vor trebui să facă împrumuturi solidare, fac te­meiul pământului pus la un loc şi muncit la un loc. Un alte cuvinte, vorba cântecului: hop în sus, hop în jos, joc de silă bucuros... Altă cale nu mai vedem. Ar mai fi, e drept, calea culturii intensive, care se potriveşte tocmai pentru su­prafeţele mici. Pentru asta ar tre­bui însă calităţi ca ale Chinezului, Bulgarului şi altor plugari-grădi­­nari. Grecii, colonizaţi de curând în vechea Grecie, au intrat şi ei pe această cale şi încă cu succes. Dar cine cunoaşte obiceiurile săteanului român ştie bine că ar fi o mar© line­zie să ne închipuim că vom ieşi din impasul în care ne aflăm, pornind şi noi pe drumul agriculturii mici perfecţionate. Rămâne deci sila financiară, commasarea prin ❖ Aci se ridică însă o nouă între­bare: cum merge experienţa com­­pasării în Rusia, cu ale cărei con­diţii de sol, de climă şi chiar de muncit, ţara noastră are multe a­­nalogii? Reprezentantul agriculturii noastre a văzut în republica sovietică lu­cruri foarte interesante. Personal, n’am avut norocul să nid conferinţa ţinută la Academia Comercială, dar după unele impresii, se pare că ri­­portorul s’a întors încântat de unele perspective ale colmuasărilor ruse­şti, care au dus la form­a de mii, zeci de mii şi chiar sute de mii de hectare.Planul de cinci ani (Piati­­lotca) a «JirarlaVarşi la noi la ordinea zilei. Pe când însă căutam să culeg informaţii mai precise asupra aces­tei mari experienţe agricole, mi-a căzut în mână o carte, care cred că va pune pe gânduri pe oricine o va ceti. Autorul se cheamă Paul Ma­riou. Titlul cărţii e Deux Russies. Geneza ei este următoarea: o dele­gaţie de comunişti francezi a fost poftită la Moscova ca să vadă ce­ au isprăvit Bolşevicii după zece ani (1917—1927) de regim comunist. Pri­mirea delegaţiei a fost strălucita. Călăuzele au dus pe oaspeţi prin oraşe şi prin sate, arătându-le fel de fel de învinuăţii. De la o vreme însă, comunistul francez a băgat de seamă că minunile bolşevice prea erau... minuni. S’a hotărât, deci să cerceteze el, după inspiraţia sa. Şi lăsând dele­gaţia să se întoarcă la Paris, a ră­mas 15 luni de zile, a început a se deprinde cu limba rusească şi a cerceta realitatea,­­ fără ajutorul călăuzelor sovietice. Rezultatul e la adevăr fantastic. Cine n’a cetit de mult un roman e­­moţionan­t, să citească volumul lui Paul Marion şi va rămânea satisfă­cut. Ancheta economică şi socială asupra Rusiei e interesantă ca fil­mul cel mai senzaţional. Să nu vă închipuiţi cumva că scriitorul face stil... Stil făcut găseşti numai la cei care n’au darul de a vedea faptele, şi atunci aleargă la m­inciunăria ef­­tină a vorbelor. Cartea francezului sămăna mai de grabă cu un lung interview. Iar ceea ce-ţi aude ure­chile e în adevăr cu totul neaştep­tat. Un singur cuvânt poate da repede impasul cu care ne aflăm, pornind poporul rusesc trăeşte sub un regim faraonic. Feudalismul evului mediu e o glumă (măcar că nu lipseşte ba­­ronilor sovietici nici la droit de jambage). Situaţiile din evul me­diu sânt o glumă f­aţă de viaţa ac­tuală a poporului rusesc, supus unui jug de castă neînchipuit de dur„ Cine vrea deci să afle cum s’a rea­­lizat nu dictatura proletariatului, ci dictatura asupra proletariatului, să citească opera lui Deux Russies Pe noi însă ne interesează acum numai problema rurală, cu privire la commasare. Aci, răspunsul co­munistului francez (care, în paran­teză, s’a întors la Paris, vindecat Pentru totdeauna de comunism) nu se poate mai semnificativ. Despotismul economic*, care a tran­sformat nu numai orașele, dar vrea să schimbe și satele în cazărmi, se va termina, crede Marion, cu un fa­liment complet Prin urm­are, dacă reprezentantul agriculturii româneşti va fi fost pur­tat numai de călăuze sovietice, vem tot temeiul să atragem luarea aminte asupra concluziilor sale. De competenţa şi buna credinţă a unui agronom cu aşa de însemnate răs­punderi nu ne putem îndoi. (Iar teatru d­e teatru: dacă în putemii m­­ada rusească, el va fi fost mereu înconjurat de delegaţii administra­ţiei sovietice, de bună seamă, Ro­mânul ca şi Francezul, n’a putut vedea de cât ceea ce i s’a arătat. Aşa dar, cu privire la marea şi grabnica problemă a vindecării plu­­gărilor pe calea compasării, aten­ţia noastră trebue să se ladrepteze tot la ţările cu regim capitalist, iar mi la un stat, unde viaţa economică se întemeează pe recheziţie de di­mineaţa până seara: recheziţia pă­mântului, rechiziţia lucrătorului, recheziţia produselor potrivit cu directivele statului atot­puternic. După ce am auzit ceea ce ni sa povestit despre experienţele oficia­le, e acuma o chestie de prudenţă să ascultăm ce vor şi cei care gem sub faraonismul economic din Ilu­sia. Audiatur et altera pars. Iar partea adversă e foarte competent expri­mată în bogata anchetă a comunis­tului francez Paul Marion. Pentru biblioteca acestui an, a­­gronom­ii şi economiştii noştri vor face bine să o citească cu creionul în mână. S. Mehedinţi Camil Petrescu 1 Dtp O M 1 ililtDlti de MIHAIL SEBASTIAN 0050 Mi-e greu să scriu despre Camil Petrescu. O spun ca o explicaţie personală pentru el şi ca o scuză sin­ceră pentru cititor. Ştiu dintro ex­perienţă veche şi oarecum dureroa­să, că orice act de înţelegere este, într’un, fel sau altul, o trădare. Pen­­tru că orice înţelegere este parţială, individuală şi greu de comunicat Câtă vreme stau de vorbă cu o car­te, izbutesc să uit acest lucru trist şi să judec liniştit, cu liniştea pe care depărtarea şi jocul abstracţii­lor ţi-o dau uşor. Dar când e vorba de un om pe care îl cunoşti, această linişte relativă se duce. Mă tem să desprind din imaginea completă şi armonioasă pe care o păstrez des­pre Camil Petrescu şi despre arta lui, un fragment desperechiat. Dar trebue să ai curajul profesiunii tale: critica este până la un punct, facul­tatea de a mutila veridic. Vreau să spun, că chiar atunci când ea o a­nunţă un adevăr, îl desparte de nuanţele lui, îl rupe din realitatea lui organizată, îl prezintă disparat, singuratic şi poate — nesemnifica­tiv, ca pe o ramură dintr’o largă şi fremătătoare pădure. Cetitorul e rugat să creadă că asemenea sacri­ficii nu se fac niciodată cu inimă uşoară. Camil Petrescu aduce în viaţă o profundă pasiune de a înţelege. Este sensul existenţei lui. Este al nostru, al tuturora, ar putea spune cineva. Nu. Fiindcă nu e vorba de o simplă curiozitate, de un simplu exerciţiu. Ci de o lege, dincolo de care începe moartea. Pe pasiunea lui de a înţelege, stă axul lumii. Camil Petrescu nu e un credincios. El nu cunoaşte altă ordine decât a conştiinţei şi altă chemare decât a lucidităţii. De aceea în jocul inteli­genţii lui este ceva aprig, ca în lup­tele de viaţă şi moarte, un accent patetic, viril, vital, ca al foamei, ca al răbdării, ca al răzvrătirii. Ur­măriţi logica intimă a lui Andrei Pietraru în al doilea act din «Su­flete tari», urmăriţi logica lui Şte­fan Gheorghidin în capitolul «Intre oglinzi paralele» din romanul Ulti­ma noapte de dragoste, întâia noap­te de războiu. Este în ocolurile gân­dirii acestor doi oameni, o încor­dare şi o deznădejde, care spune lă­murit că ei nu pot să piardă firul înţelegerii, fiindcă odată cu el ar pierde însăşi legăturile cu viaţa. Paginile acelea devin arzătoare, chinuite, frazele se strâng ca şi cum ar voi să încercuească un argint viu ce scapă printre cuvinte, ca prin ochiurile unei plase de prins stelele din eleşteu, seara. Sunt acolo căderi brusce, revolte scurte, reveniri în­cete pe drumuri deja umblate, sunt schimbări de deprimare orga­nică şi de elan cutremurător. Un om care îşi joacă viaţa întreagă pe cartea inteligenţei, are să cunoască ceea ce numim în titlu «o dramă a inteligenţii». Dar ca să fim bine înţeleşi, nu e vorba aici, câtă vreme vorbim despre Camil Petrescu, des­pre o inteligenţă schimatică, pur lo­gică, rece şi exterioară. Ci de o in­teligenţă, care comunică cu sensul intim al lucrurilor şi al faptelor, o inteligenţă patetică, amplă, cu nu­anţe emoţionale multiple, cu răsu­net sufletesc vast. Acest Ştefan Gheorgheliu, care raţionează cu o îndemânare nemiloasă, este un pa­sionat şi pasiunile lui rămân în­tregi, neintelectualizate. «Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum dealtfel atenţia sporeşte dure­rea de dinţi. Marii voluptoşi şi cei care trăesc intens viaţa sunt, nea­părat, şi ultralucizi» (tomul I, pag. 156). Numai că de la această «ultra-lu­­ciditate» începe tragedia lui Ştefan Gheorghidin. Viaţa, aşa cum e o­­bişnuit trăită, ete un sistem cumin­te de renunţări mici, de ignorări voluntare, de acomodări prudente. Toată lumea îşi poate petici de bine de rău, o relativă fericire, închizi aici ochii, te faci că nu pricepi din­­colo, treci peste evidenţa pretutin­deni şi iată-te un­ om liniştit, sau cu o expresie curentă (pe care o urăsc) «un om aranjat». Ştefan Gheorghi­din este din neamul oamenilor, care nu se aranjează niciodată. El crede într’un ideal de puritate. Pentru că are orgoliul inteligenţii lui de ins conştient, el nu poate accepta o lu­me incoherentă şi întâmplătoare, un traiu făcut din adunături şi resturi, o existenţă lăsată în voia zilei ir ce trec orbeşte. Ia acest univers des­trămat el ţine să pună o ordine su­fletească anumită. Pentru el faptul (Citiți continuarea în pagina II-a)- La Buzău, unde întâmplarea a fă­cut să se întâlnească o inimă simţi­toare şi caldă de ofiţer român cu vrednicia fără egal a unui preot ortodox, s’a sfinţit de curând bise­­rca ridicată ’n cinstea eroilor Divi­ziei a V-a, pentru nevoile religioase ale garnizoanei locale. Faptul a trecut neobservat şi s’a vădit încă odată că dincolo de grijile clipei de faţă bicisnicia noastră, a celor mulţi,a­u uitat literalmente pe cei căzuţi cu glorie la Dunăre, în munţi sau aiurea. Căci dacă pentru alţii epopeea războiului de întregire se poate uita, pentru soldaţi ea rămâ­ne deapururi cel mai de preţ e­­xemplu de avânt ostăşesc şi de jertfă sublimă. Printre cei ce şi-au lăsat gându­rile furate de amintiri şi au înche­gat din ele monumentul trainic şi curat în amintirea morţilor,şi ca pil­dă pentru cei vii, Buzoienii se nu­mără între cei cţintâi, înfăptuirea aceasta îi onorează în chip deosebit şi cinsteşte oraşul care a realizat-o şi pe ostenitori. Iniţiativa se d­atoreşte generalu­lui Epure, un distins ofiţer şi preo­tului militar Matei Popescu şi a iz­bucnit spontan, ca toate faptele fru­moase, fără sgomote. Ca nici un oraş, Buzăul, deşi re­zidenţă episcopală, are biserici pu­ţine şi soldaţi mulţi, vre­o patru re­gimente. Din banii adunaţi cu ta­lerul şi din munca soldaţilor, zidu­rile s-au ridicat masive şi puternice. Clădirea este zidită în stil bizantin cu un plan în formă de cruce, cu un pridvor închis în faţă şi cu absidele sânurilor laterale foarte largi. Pro­naosul, despărţit de naos prin fru­moase arcade, este împărţit în trei secţii longitudinale de două rân­duri de pilaştri. Arhitectul, pe care nu-l cunoaştem, s-a lăsat furat de nevoia de spaţiu lărgind prea mult interiorul şi ,lăsând turlele prea scurte şi groase. Turla de pe naos şi cele două de pe pronaos sunt prea joase şi disproporţionate cu restul clădirii; din cauza aceasta biserica nu prezintă o unitate de stil sau de compoziţiune şi întreaga armonie a exteriorului suferă puţin. Zugrăvirea în interior este fă­cută într’o manieră nemai uzitată până aci în bisericile noastre: pe pereţii goi, direct pe marinală, s’au reprodus foarte frumoase scene bi­blice din noul şi vechiul Testament într’o tonalitate de culori vil şi su­gestive. Scopul urmărit a fost de a se pune la îndemâna soldaţilor un material intuitiv fără de care oa­menii simpli înţeleg greu diversele momente din viaţa Mântuitorului. Dar ceea ce întrece orice aşteptare este pictura catapetesmei!, datorită d-nei Dobrovici. Păstrându-se toate elementele esenţiale ale picture! ,ve­chilor noastre biserici, d-na Dobro­vici a adăugat o nuanţă plăcută de modernism în culoare care dă figu­rilor d-sale o expresie deosebită şi o frăgezime pe care n’am întâlnit-o ni­căi­eri. Foarte frumoase sculpturi în lemn: gilţurile arhiereşti şi regal, iconostasul şi stranele. Lucrătorul dovedeşte multă pricepere, şi o fină înţelegere a detaliului chiar. Icoane mari dăruite de public împodobesc haosul iar pe păreţii pronaosului sunt fixate tablouri, frumos înca­drate, cu numele soldaţilor morţi în război, iar în locul unde de obiceiu se găsesc pictaţi ctitorii, pe două plăci mari de marmură albă, sunt săpate numele ofiţerilor morţi pen­tru patrie din Divizia V-a pe care ofiţerii francezi au numit-o la Mă­­răşeşti, Divizia de fier. In fiecare sărbătoare biserica a plină de soldaţi şi ofiţeri care as­cultă atenţi slujba şi predicile Pr. Matei. Serviciile de cântăreţi, pa­racliseri, etc. le îndeplinesc tot sol­daţii din care Părintele, care e un (Citiţi continuarea în pagina Il­aj ———00X00---------­ In ziua când rămăşiţele pămân­teşti ale mareşalului Joffre primeau cele din urmă omagii ale Franţei şi ale trimişilor celorlalte naţiuni, apărea — coincidenţă sporind in­tensitatea amintirilor — al şeapte­­lea volum din marea lucrare a d-lui Raymond, Poincaré, «In slujba Fran­ţei». Ziarul «Le Matin» implică un pa­saj din amintirile pe care fostul preşedinte al Republicii le face să retrăiască în paginile acestui vo­lum. Şi sunt lucruri cu deosebire inte­resante care se desprind din rân­durile reproduse de marele cotidian francez. D. Poincaré subliniază cu o discretă ironie lipsa de seriozi­tate a parlamentarilor cari se sim­ţeau obligaţi să atragă atenţiunea guvernului şi a conducătorilor mi­litari asupra unor chestiuni în care nimic nu-i îndreptăţea să se ames­­tece. Ei cereau să se ia în conside­rare necesitatea de a trimite trupe şi a începe o acţiune militară la Dar­danele pentru ocuparea Cons­­tantinopolului. Mareşalul Joffre şi guvernul francez examinaseră de mult eventualităţile şi posibilitatea unei atari acţiuni, mai ales după eşecul suferit da forţele britanice. Dar dacă învingătorul de la Marna nu purcedase încă la realizarea a­­cestui plan este pentru că situaţiu­nea militară pe frontul occidental ca şi pe celelalte teatre de opera­ţiune, situaţiune pe care nimeni n-o putea cunoaşte mai bine decât el, nu-i permiteau o acţiune în St­râm­­tori. Ei dar ce voiaţi să facă şi par­lamentarii ! Ei nu se puteau obiş­nui de loc cu gândul că ţara nu mai priveşte la giumbuşlucurile şi vor­băria lor. Trebuiau deci să reediteze povestea muştei la arat. Dealtfel din toate memoriile diverselor persona­lităţi care au avut un rol în marele război şi se desprind constatări foar­te puţin măgulitoare pentru insti­tuţia parlamentară şi acţiunea ei în vremea tragicelor clipe ale uria­şei învolburări. In momentul când situaţia era mai gravă în Franţa, semnalul defetismului care era cât pe aci să prăbuşească frontul de apărare, din mijlocul parlamentu­lui a pornit. In Germania, slăbiciu­nea morală a Reichstagului a gră­bit disoluţia formidabilei puteri germane. La noi chiar, nu vă amin­tiţi ce exod de parlamentari a fost în dureroasele clipe ale retregerii şi luptei noastre din Moldova? A­­junseseră stimabilii noştri deputaţi şi senatori să împăneze Odessa şi Chersonul, unii nemeri­seră până fie la Tokio, alţii apucaseră cafea Ar­­hangelsb­ahii şi nu s’au oprit decât pe la Paris sau Londra. A fost poate mai bine aşa, căci cine ştie ce năz­bâtii ar fi făcut dacă rămâneau la Iaşi. Nimic nu arată mai categoric ce inutil Instrument este parlamentul în împrejurări grele, decât figura pe care el a făcut-o şi vremea răz­boiului. Şi faptul nu e de loc de na­tură a spori ataşamentul nostru pentru această instituţie democra­tică. V. I. „Duşmani in viată, viteji in lupte, trăiiţi prin moarte". in-

Next