Cuventul, iulie 1931 (Anul 7, nr. 2224-2254)
1931-07-01 / nr. 2224
ANUL AL VlMea. No. 7XM.40 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. rrTZT I 378/10 REDACŢIA TELEFON 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA IAR CU 8 CLASE $ca $coolo In dinf Când cu două luni în urmă, ministerul şcolilor se declara hotărât, pentru desfiinţarea bacalaureatului, la acest loc şi cu acelaş condeiu de astăzi, însemnarăm câteva gânduri de rezervă. Bacalaureatul, socotiam noi, poate fi amelionat, poate fi degrevat dacă se pare a fi prea dificil, poate fi specializat, însă nu poate şi mai ales nu trebue să fie suprimat pe deantregul. Scriind astfel eram, dealtminteri, în linia convingerii de totdeauna. O convingere pornind dela cunoaşterea realităţilor, dela media scăzută a seriilor de după războiu, ca şi de la alarma universităţilor invadate de mulţimile slab diferenţiate ale absolvenţilor de licee. Mai mult chiar, ne amintim să fi scris astfel de lucruri, mai cu seamă după sesiunea de bacalaureat a anului trecut, când preconizam fuzionarea anului preparator, acel făt mort născut al reformatorilor noştri fără de oboseală, cu fosta clasă a 8-a a liceelor, care repusă la sfârşitul celor 7 ani de curs ar fi devenit anul de iniţiere specializată în vederea bacalaureatului. Observaţiunea n’avea, la drept vorbind, alt merit decât pe acela că venia de la un examinator atent la toate datele problemei bacalaureatului. Liceul de astăzi cu şapte clase şi fără nicio urmă de specializare a însemnat faţă de cel dinainte, trifurcat sau numai bifurcat, o diluare a cunoştinţelor de tot soiul, fără să fi întronat acel regim de cultură generală după care suspină pedagogii noştri. Cum totuşi la examenul de bacalaureat candidaţii se împărţiau în două secţii, a matematicii şi a latinei, iar pe de altă parte nu aduceau cunoştinţe cât de cât specializate, ni s’a părut că nu poate fi reformă mai utilă decât să se treacă anul preparator, rămas doar pe hârtie la liceu, sub chip de a opta clasă, dedicată unor subs urmat să se dea şi bacalaureatul. In chipul acesta, ne-am fi putut aştepta să vedem serii din ce în ce mai bine pregătite şi coeficiente mai puţin compromiţătoare, de admişi ai bacalaureatului. Când, după aceia, la începutul acestui din urmă an şcolar, fostul ministru al şcoalelor, d. N. Costăchescu, anunţa desfiinţarea integrală a anului preparator şi reînfiinţarea clasei a 8-a ca o adevărată clasă de pregătire a bacalaureatului, cu atât mai mult am consemnat faptul şi l-am aplaudat. Mai puţin dintr’o vanitate de cremeni nu s’ar fi aşteptat. Riscurile hazardului se dovedesc din nou capricioase. Cine a experimentat vechiul gimnaziu de 4 clase şi liceul cu alte 4 ştie ce armonie şi câtă proporţionalizare de cunoştinţe reprezenta acela. Gimnaziul de 3 clase a fost cu adevărat o reformă şubredă. Trebuia readus la vechia lui constituţie: de 4. Dece însă cu 5 clase? Când ar fi fost cu mult mai simplu: gimnaziu 4, superiorul 3 şi a 8-a clasă de bacalaureat. Să nu disperăm însă. S’ar putea să iasă, într’o bună zi şi o astfel de formaţie aritmetică din urna cu mistere sau din zigzagurile rotii norocului. Perpessicius propagatăriei Citesc într’un ziar ştirea că din Bulgaria au fost trimişi in ţară la noi numeroşi agenţi spre a face propagandă pentru atragerea vizitatorilor pe timpul verei la Varna. Gazeta cu pricina cere autorităţilornoastre să ia măsuri ca să se împiedice această acţiune adăogănd că trimişii bulgari pe lângă propaganda pe care o fac farmecelor şi confortului Varnei se dedau şi la acte de spionaj ori de atâtcere iredentă. Evident, dacă faptul din urmă este adevărat, autorităţilenoastre au datoria să procedeze cu toată severitatea pentru a pune cacapăt unei atari încercări dăunătoare statului şi ordinei. In ceia ce priveşte, însă, acţiunea de propagandă şi de reclamă în folosul Varnei, aceia nu cu oprelişti poliţieneşti se cuvine să fie combătută. Fiindcă nu e drept. Căci atunci ar trebui s'o extindem la orice localitate străină. Or toate localităţile din lume înzestrate de Dumnezeu fie cu frumuseţi fie cu daruri tămăduitoare îşi fac prin alte mijloace reclamă ca să atragă lumea de oriunde. Cataloage, afişe, certificate de la somităţi medicale, fotografii, anunţul prin ziare, placarde prin gări şi prin trenuri, in hoteluri şi res taurante, pretutindeni şi cu mijloace ingenioasa te râafaţfi got-yt*p igandd. Poate cineva s’o împiedice i ce drept ! Suferă din această pricină staţiunile noastre? Se poate. Dar cine e de vină? Să facă şi ele propagandă. Pe de o parte pentru a şi pune în evidenţă avantagiile pe care le oferă asupra străinătăţii, pe de alta pentru a distruge, ceia ce se afirmă că este o prejudecată a noastră, de a găsi mai bun tot ce există dincolo de graniţă. Cu rare excepţii toate întreprinderile de băi, de găzduire şi de restaurante din localităţile noastre balneare şi climaterice nu cunosc decât specula cea mai neruşinată în condiţiile de confort cele mai detestabile. Edilii aceloraşi staţiuni nici nu vor să ştie că turală a peisagiului sau numai puterea miraculoasă a darurilor tămăduitoare nu sunt deajuns. Trebuie pentru a se bucura de una şi a extrage din cealaltă maximum de randament să se pregătească vizitatorului toate celelalte condiţiuni de confort, de distracţie, de estinătate cari să-l mulţumească şi să-l atragă pentru a face din el un client şi în acelaş timp cel mai bun propagandist. Nimic sau aproape nimic nu s’a realizat în această direcţie de către nici una din staţiunile de recreaţie şi însănătoşire dela noi. Toate s’au mărginit doar să-şi speculeze vizitatorii. In aşa chip, în cât încep să culeagă acum şi roadele. Dezertăm localităţile din ţară pentru Cele de aiurea. Chiar pentru Varna bulgărească, precum vedeţi. Nu patriotic, se spune. N’o fi. Dar lipsa de LUCRĂRILE PARLAMENTULUI Caracterul râipolaiui aerian viitor le va răspunde d. N. Iorga partide din şedinţa de mâine a Camerei După toate probabilităţile astăzi la Senat şi mâine la Cameră va lua sfârşit discuţiunea Adresei la Mesajul Tronului. Din partea guvernului la Senat va răspunde d. M. Manoilescu, iar la Cameră d. prim ministru N. Iorga. Discuţiunea la Adresă deşi a fost scurtă n’a fost lipsită de interes. Partidele au reuşit să-şi precizeze punctele lor de vedere faţă de guvern fără să uzeze prea mult coardele vocale ale reprezentanţilor lor din Parlament. Prin aceasta s-a făcut o triplă economie: de bani, de timp şi de gogomănii. De pe urma ei au câştigat ţara, prestigiul regimului parlamentar şi mai ales oratorii care vroiau să se ilustreze. Pentru la toamnă însă se pare căguvernul le-a promis, majoritarilor amatori de a-şi plasa micul lor cuplet de la tribuna parlamentului — libertatea de a se compromite şi de a-şi distruge aureola ce cu multă grijă şi-au creat în jurul ilustrelor lor persoane. Răspunsul d-lui N. Iorga Răspunsul pe care d. N. Iorga, preşedintele de consiliu, îl va da mâine partidelor, este aşteptat cu mare interes. D-na va trebui să precizeze atitudini ce înţelege guvernul s-o aibă faţă de grupările politice reprezente în Cameră şi Senat şi în acelaş timp să-şi expună programul să parlamentar. Discursul d-lui rim-ministru este aşteptat cu aceiaşi, curiozitate şi de o parte a preyi din străinătate care se ocupă de câtăva vreme neobişnuit de mul de situaţiunea noastră internă, dându-ne sfaturi ce nu le-a cerut nimit. Opera reparatorie De joi parlamentul îşi va începe marea lui misiune: aceia de a repara şi îndrepta ceea ce au distrus partidele politice. Misiunea lui este mare şi grea, fiindcă pe lângă obligaţiunea de a repara şi îndrepta, o are şi pe acela de a nu compromite principiul în baza căruia i s’a încredinţat d-lui N. Iorga formarea acestui guvern. Miniştrii trebuie să facă dovada că sânt nişte buni cunoscători ai afacerilor publice iar munca lor şi a parlamentului este folositoare ţării şi cetăţenilor. Patru din legile depuse până în prezent de guvern pe biroul parlamentului ştim că răspund unei perfecte cunoaşteri a situaţiunei ţărei şi a nevoilor ei de organizare: proectul pentru modificarea reformei administrative şi proectul pentru rectificarea bugetului, ambele alcătuite de d. ministru C. Argotoianu, precum şi proeetele pentru modificarea bacalaureatului şi învăţământului secundar depuse de d. prim-ministru N. Iorga. începutul este bun şi promiţător. Rămâne să vedem şi celelalte proecte, ce io va aduce guvernul în această sesiune. . un cap satisfăcut în dezideratele lui pentru a atrage lumea trebuie să-i ofere cât din bucuria de a vedea roata l ţi schimb ceva. Numai frumuseţea nahazardului staţionând din nou la numărul 8. Sunt jucători, şi Dostoievski a fost unul dintr’ânşii, care vorbesc de conjurarea norocului ca de o ştiinţă aproape sigură. Odată — norocul — pornit pe drumul cel bun s’ar putea să nu se mai oprească şi în locul zigzagurilor capricioase la care e supus învăţământul, să avem o circumferinţă bine închisă. Cu singura condiţie ca ea să nu fie, în acelaş timp, şi un cerc vicios. Dar bucuria nu Unu mult şi din nou aflarăm că despre o a 8-a clasă nu se mai poate vorbi în niciun caz, cum nici despre anul prepar’ator şi mai puţin despre bacalaureat. Acestea se petreceau cu două luni în ur’mă. Insă nici întristarea nu Unu prea mult. Căci iată, bacalaureatul nu numai că nu s’a desfiinţat dar s'a îngrădit de noi dispoziţiuni, a căror eficacitate rămâne să fie verificată la faţa locului. Desigur, e metoda cea mai comodă pentru cronicar. Să aştepte la colt de drum, să înregistreze şi să judece. O metodă şi o situaţiune cu mult mai privilegiată decât aceia a reformatorilor. Un reformator trebue să prevadă, să presimtă, să-şi angajeze creditul. De aceia, poate, dificultatea aceasta, cei mai mulţi reformatori preferă soarta cronicarilor. De aceia, în loc să prejudece, dau brânci roţii hazardului şi pândesc. Ce vrea norocul, acela iese. Apoi studiază o vreme consecinţele şi dacă rezultatele nu sunt strălucite, din nou vâră mâna în urna cu bile câştigătoare sau dau brânci roţii hazardului. Şi şcoala o duce numai în zigzaguri, comod şi bine, ca pe o planşă de tobogan cucuiat. Mai sunt însă şi fericiri parţiale, efecte ale aceluiaş joc al norocului. S’a anunţat de pildă, că liceul va avea din nou 8 clase. Ne-ar fi plăcut să-l vedem din nou specializat şi cu a 8-a, drept clasă de pregătire a bacalaureatului. N’a fost aşa. Sau nu e încă. Cine ştie ce mai poate veni. In schimb se vesteşte: gimnaziul de 5 clase şi liceul de 3. La aşa ceva ni ac. Demisia d-lui Maniu 3. D. Preşedinte se răzbună Mari manifestaţii de solidarizare lăzi, când se prolie manifestaţiile i se organizează pretutindeni d-lui!1 de solidaritate, sluaţia se va fi Maniu. Desigur. Numai că mani-i schimbat în favoarea d-lui Maniu. festaţiile acestea trebuesc şi ele Nu. îndelungata ledere în străinătate «cum grano salis»- Declaraţii tate va fi fost pilitru fostul preşede dragoste şi credinţă politică? dinte un prilej de reflexiune. Nn Vai, am *«-s*uit noi Snşi-ne atâtea! însă şi unul de îr^ăcare. D. Maniu , pildă, aminte că ja !a fost adânc ligamentului »n*01 partidului şi în împrejurarea constituirii cabinetului Mironescu; şi nu a putut să o uite. Vremea nu a lucrat în sensul înţelepciunii şi al împăcării. D. Maniu s’a întors înrăit şi cu gânduri de răzbunare. Mare slăbiciune pentru un şef politic, de sigur, dar FAPT. Căci atunci când a fost în măsură să o facă, ŞEFUL PARTIDULUI A PROVOCAT DISOLVAREA PARLAMENTULUI. Asupra acestei întâmplări nu există îndoieli. Să amintim împrejurările: însărcinat cu formarea unui cabinet de uniune naţională, d. Titulescu şi-ar fi putut împlini misiunea, dacă ar îi înţeles că un asemenea cabinet nu se poate constitui decât cu camerele naţional ţărăniste. Ministrul nostru la Londra a crezut altfel, împotriva tuturor indicaţiilor cari i s’au dat în chip expres, şi a eşuat. Vineri seara însă — Vinerea care a precedat constituirea guvernului lorgar se ajunsese, precum se ştie, la soluţia unui cabinet Titulescu fără dizolvarea parlamentului. Această combinaţie nu a reuşit nici ea însă. De ce ? Pentru că d- Maniu a declarat că nu poate pune Camerele, recte majorităţile parlamentare, la dispoziţia viitorului guvern, decât dacă i se admite controlul asupra eventualei compuneri a ministerlui. Cred că nu fac indiscreţiuni amintind aceste împrejurări. Faptele ma lui '8, in ziua aceea de Sâmbătă când naţional-ţărăniştii preluau puterea, d. Maniu strângându-mi mâna emoţionat îmi spunea: noi nu uităm că 50% din această victorie o datorăm «Cuvântului». Se putea o mai categorică manifestare de simpatie şi un mai precis legământ de solidaritate? Şi totuş nu mai departe decât la sfârşitul lui ianuarie 1920, d. Maniu trata cu inamici de-ai noştri, suprimarea ziarului «Cuvântul». Noi suntem însă obicinuiţi cu manifestaţiile d-lui Maniu. Ultima dată când am stat de vorbă, la 2 ianuarie 1930, când , după o conversaţie de aproape două ore în care preşedintele de pe atunci, slăbit, enervat şi hărţuit, a sfârşit prin a-şi desvălui cele mai intime intenţii (ŞI CE INTENŢII!) — m’am sculat să plec, d. Maniu m’a condus prieteneşte până dincolo de uşă şi m’a asigurat de statornicia sentimentelor sale sublimând necesitatea absolută a colaborării noastre- Asta la ora 1.20. Ceea ce nu-l împiedica însă ca la ora 1.25 să cheme telefonic siguranţa generală, cerându-i să mă pună în urmărire (Am în această privinţă, declaraţii faţă de martori!). De ce ne-am emoţiona deci de manifestaţiile cari se fac azi pentru d. Maniu şi am crede mai mult în declaraţiile partizanilor decât în cele ale şefului? Cu atât mai mult, cu cât situaţia de fapt pledează contra. Contra d-lui Maniu- Căci se poate spune orice în această chestiune: grijă, incapacitatea, incura, dezordinea nu se poate spune însă că din toamşi specula neruşinată din staţiunile nă, când raporturile între partid şi noastre sunt patriotice? V« I« I şef erau cum le ştim, şi până as In numărul de mâine: Demisia Mii Maniu 4. Diversiunea au fost de altfel relatate de chiar ziarele amice d-lui Maniu de unde le şi iau. Este dela sine înţeles că o asemenea pretenţie, a cărei împlinire ar fi conferit d-lui Maniu o situaţii de supra arbitru în vieţa noastră put- »te jestrcptată. A tu v buit deci să se renunţe la parlamentul naţional-ţărănist Nu e însă clar că, în asemenea împrejurări, vina dizolvării revine în întregime d-lui Maniu? Ba da. Ce hotăra însă pe acesta la un asemenea act? Situaţia politică? Nu. Ci numai resentimentele sale personale împotriva parla- mentului, care nu consimţise în toamnă să se solidarizeze cu el, şi acceptase un guvern Mironescu. Iată deci car erau raporturile dintre şef şi partid în Aprilie 1931. D. Maniu era supărat, exercita răsbunări şi încerca să-şi măsoare oarecum forţele. In acelaş cadru se plasează de altfel şi ultima campanie a «Patriei», campanie cu totul dezordonată, care nu putea găsi aprobarea partidului; ce importanţă avea însă asta? D Maniu voia să vadă: va avea curaj partidul să protesteze ? Ei bine, experienţa nu a fost favorabilă şefului; partidul a protestat; şi nu au protestat numai ţărăniştii (ceea ce ar fi fost normal) sau «chemăriştii» (ceea ce iarăş ar fi fost normal), ci au protestat chiar vechii ardeleni, de un netăgăduit dinasticism, în cap cu d. Aurel Vlad. Faptul acesta era hotărâtor pentru d. Maniu. D-sa se răsbunase pe parlament pedepsindu-l, dar partidul nu fusese impresionat de acest gest de forţă. El judeca singur, şi pretindea să dea indicaţiuni chiar şefului. Situaţia delicată şi dificilă la care d. Maniu probabil nu se aşteptase. Trebuia să , reacţioneze. Repede. Şi a făcut-o. Cum? Vom explica. Nae Ionescu Intre Vatican şi Fascism de Preotul PETRE CHIRICUŢA III Am lămurit, sper, unele din temeiurile de prim ordin cari au dus la actuala criză între Vatican şi Fascism. S’ar pune poate întrebarea — mulţi şi în felurite chipuri şi-o pun: cine va birui ? Chinuitoare întrebare — şi, mărturisim, uşurinţa cu care obicinuit se răspunde, cu atâta promptitudine, de anumiţi «iniţiaţi», nu e mai puţin chinuitoare. Pentru că oricine ar birui — Vaticanul sau Fascismul — pentru Italia precum şi pentru civilizaţia şi ordinea politică morală de stări şi de valori cu cari am fost crescuţi, această biruinţă n’ar fi alta decât o dureroasă pagubă pentru toţi. Oricare din cele două puteri diminuată în prestigiu ar constitui o pierdere aproape ireparabilă pentru feti. Cel puţin pentru generaţia noastră, Vaticanul angajează doar ceva mai mult decât obicinuit se crede : însuşi prestigiul religiei care ne este comună, religia Mântuitorului. Paguba ce ar suferi Vaticanul în acest conflict implică totodată o reală pagubă pentru opera creştinismului în lume. De altă parte, să precisăm: din această păgubire nici un folos pentru ortodoxia noastră. E clar ? Ce a folosit, de pildă, ortodoxia pe urma răsmeriţii anticatolice din Mexic, acum câţiva ani ! Sau din Spania, de curând! Sau în Franţa, în preajma revoluţiei franceze ? Se poate răspunde cu sinceritate afirmativ: eu am folosit noi ortodoxii ceva pe urma acestor răsvrătiri ? Sau: avem noi traistă să prindem noi, în traista noastră, fructele cari se desprind și cad din pomul catolicismului sguduit de astfel de intemperii ? Ori, fructele cari cad din catolicism, într’acest chip, sunt fructe coapte pentru... ortodoxie ? Numaidecât... pentru ortodoxie ? Fructe cari sunt ori crude ori putrede, de cad, sunt fructe cari ne-ar putea mulţumi în vreun chip ? Cât despre Fascism — p! cât datorează Vaticanul şi întreagă civilizaţia şi ordinea Europei acestei revoluţii de eroică rezistenţă şi reacţiune contra anarhiei bolşevice! De n’ar fi fost doar biruitoare revoluţia fascismului: în Italia n’ar fi desăvârşit, cu certitudine, o pustiire mult mai costisitoare şi ireparabilă ca în Rusia. Opera de propăşire a primejdiei bolşevice în Europa ar fi fost imens înlesnită de bolşevizarea Italiei In acest caz, cine ar putea estima în justă valoare imensa pierdere pentru Vatican, în primul rând, dacă nu s’ar fi produs chiar în ceasul al 12-lea reactiunea eroicăsalvatoare a Fascismului?! Fascismul — restaurator de energii creatoare nebănuite și mii de ani neverificate; restaurator al unui ideal dispreţuit de indolenţa vechilor partide şi de mişcarea de insurecţie a maselor muncitoreşti bolşevizate de suferinţele unor stări postbelice pentru cari ei n’aveau doar nici o înţelegere — idealul imperiului spiritualităţii latine, care a dat vieţii în ţara Ducelui , unitate, ritm şi directivă spre consolidare şi acea uriaşă operă de construcţie, recunoscută şi admirată de adversar chiar, în toate domeniile, ca să fie pildă şi pentru alţii, într’un cuvânt: Fascismul care a salvat Italia pe marginea prăpastiei şi i-a dat, în câţiva ani numai forţa şi prestigiul de care se bucură mnmammmammmmmmmammmMm.MBB» şi se mândreşte Italia azi, între popoarele lumii, a salvat totdeodată prestigiul şi patrimoniul Vaticanului! Cine şi cum ar putea nesocoti acestea toate ? «CINE VA BIRUI!» Dar admiţând că ar birui Vaticanul, această biruinţă va fi enorm de costisitoare şi enorm de târzie, în orice caz ea pare imposibilă în zilele Ducelui. Dar întrebăm: şi după Fascism ? Cine-şi poate imagina o Italie redată iarăşi convulsiunilor aceluiaşi politicianism venal şi steril de odinioară . Temperamentul poporului italian, mai ales în vremurile de mari sguduiri şi prefaceri din temelie a vieţii ce trăim, greu, imposibil, să ne imaginăm că s’ar putea adapta iarăşi politicei de poticneli, de hezitări ale politicianismului de ori «cuminte» şi «circumspect» până la desnădejde ! Altcineva va întinde pânzele în această mare a desnădejdii, ce ar deveni Italia după spulberarea efortului fascist. bolse (Cititi continuarea In pag. Il a) MJOUWUt i IbUL lyjl Autorul francez, de care ne-am ocupat în articolul precedent Pier Faure în cartea sa «Fers un noveau Charleroi. La guerre aérier7^le faultate de demain», afirmă că viitorul război va fi cu totul altceva decât războiul mondial din 1914—1918. Războaiele din trecut au fost bazate pe doctrina de ocupaţie militară a terenului. Se lupta întotdeauna pentru ocuparea pământului inamicului. De acuma înainte, ocuparea de teren nu va mai avea aceiaşi importanţă. Pentru un viitor răsboi se pune imperios dilema: va fi oare aviaţia o simplă armă accesorie în ajutorul armatei sau ea va fi în stare să schimbe valoarea relativă a armelor existente ? Autorul este de părere ca aviaţia (şi anume aviaţia grea) va schimba brusc caracterul răsboiului. Aşa, de exemplu, 100 avioane echipate pentru bombardament nocturn pot îmbarca actualmente 80 tone de bombe. In schimb este suficient să ai numai două avioane puternice cu o suprafaţă de 100 metri, ca să poţi îmbarca aceiaşi greutate. Insă aceste două avioane vor avea nevoie, numai de 24 oameni (echipaj şi servanţi) în loc de 200. Apoi, în loc de 50 avioane cu un motor fiecare, aceiaşi putere de bombardare poate s’o aibă un singur avion, dacă va fi de 130 tone şi va fi înzestrat cu 20 motoare de* 650 cai putere. O economie enormă este evidentă în loc de 50 avioane — unul şi în loc de 50 motoare — numai 20. Autorul recomandă construirea unui avion de tip special, considerându-l cel mai bun. Acest avion ar semăna cu «Dornier-Dox», având o suprafaţă de 930 metri pătraţi, zece motoare de 750 C.V., procetoare, paraşute şi s’ar baza pe specializarea echipajului. Faur insistă asupra necesităţii ‘le&lic/at STUiC» CATT Ui* jVCtt III războiul viitor un rol formidabil. Numărul de oameni căzuţi în rândul inamicilor, nu depăşeşte, după socoteala autorului cifra de 1.200.000. Mijloacele technice vor face posibil ca această massă de oameni să fie ucisă într’o singură noapte, prima noapte a unui atac massiv. De îndată ce ar putea să fie incendiate cu gaze toxice 20 orașe mari, s’ar produce moartea imediată a unui număr enorm de peste un milion de oameni. Și tragedia va fi în faptul că armata inamică nu va putea ajuta întru nimic. Imaginati-vă numai spiritul armatei, când ea va afla că gratie atacului aerian sunt distruse 20 oraşe şi ucise femei şi copii — femeile şi copii lor! Se va putea păstra disciplina în asemenea condiţiuni ? Până acum oamenii chemaţi să-şi apere patria aveau un scop bine determinat: a opune corpul lor invaziei inamice pe teritoriul natal. Dacă prezenţa lor în cadrul armatei nu va mai putea împiedeca pe inamic să atingă binele lor cel mai scump. — ce forţă omenească îi mai reţine ? se întreabă autorul. Să mai avem în vedere că, împreună cu oraşele incendiate, vor fi distruse şi uzinele mari, cari de obiceiu se instalează în oraşele mari. Iar fără industrie, orice răsboiu este azi imposibil. Germania are posibilitatea să pregătească avioane grele graţie modului de «construcţie în serii», adică construirea în massă a părţilor inponente ale unui tip. Punerea lor în formă de atac, la o novoergenţă, nu ar prezintă nici ooi-Germanii învaţă, se gândesc la prototipul celui mai perfect avion, iar francezii, după părerea autorului, «dorm», încântaţi de posibilităţile creatoare naţionale ale Franţei. Am expus conţinutul acestei cărţi consacrată războiului aerian posibil în viitor, pentru a atrage atenţia celor ce au însărcinarea să se intereseze de asemenea chestiuni. Chestiunile ridicate de Faure au vădită importanţă şi pentru lumea civilă. Trăim o perioadă când cunoştinţele militare într’o formă populară trebuiesc aduse la cunoştinţa marelui public prin instrucţie şcolară, conferinţe speciale, etc. Când aruncăm privirea asupra situaţiei internaţionale, cu lipsa siguranţei de pace, devine absolut indispensabilă cea mai mare grijă pentru aviaţia noastră, pentru crearea şi buna ei înzestrare. A. Boldur mianturi Intr’o gazetă naţional-ţărănistă găsim un bilanţ al guvernării lorga. Depe acum bilanţ al guvernării lorga este oarecum prea de timpuriu. Mai întâi, guvernul lorga încă nu s’a înscăunat deabinelea. N’a avut timpul material să se înscăuneze, necum să realizeze măcar un punct din programul impus de cerinţele ceasului. Al doilea, chiar dacă ar fi avut timp să realizeze, este obligat să lichideze moştenirea trecutului şi implicit şi poştenirea naţional-ţărănistă. Totuşi naţionalţărăniştii cred că se şi poate face s’au respectat, zice gazeta naţional ţărănistă, formei constituţionale, ci s’a încercat să se guverneze după datina pământului. Dezastruos este pentru naţional-ţărănişti când o guvernare cată să ţină seamă de sufletul şi năzuinţele intime ale naţiunei. Pentru că, de acest păcat nu pot fi învinovăţiţi naţional , ţărăniştii. Ei au ţintit deapururi la formele de împrumut ale apusului, au ţinut să nu contrazică ideologia, pactul de bază liberal. Din această pricină au guvernat ca liberalii,au guvernat ca averescanii, au guvernat ca oricine, numai ca naţional şi ca ţărănişti, mai ales, n’au guvernat. Ci au dus o politică de continuitate. S’au simţit măguliţi când li s’a acordat favoarea de a sta pe linia tradiţiilor împotriva cărora s’au ridicat violent cât au fost în opoziţie. Au guvernat un an, au guvernat doi: actele unei guvernări obişnuite în sensul felului cum s’au obişnuit partidele să guverneze se acumulau ca tot atâtea acuzări precise, ca tot atâtea desminţiri ale programului ideologic şi de opoziţie. Şi totuşi, oridecâte ori încerca cineva, destul de timid, să schiţeze un bilanţ al guvernării naţional-ţărăniste, guvernul, presa, partidul protestau cu vehemenţă. — N’am avut încă timp să ne obişnuim cu ideia că guvernăm, necum să ne realizăm şi dvs. încheiaţi bilanţuri ! A încheia un bilanţ era sinonim cu o declaraţie de război. Intr’adevăr, este extrem de greu a încheia un bilanţ fără a ţine seamă de greşelile de tactică şi de greşelile comise cu intenţii. Un bilanţ este menit să supere, chiar dacă activul ar depăşi cu mult pasivul. Pasivul guvernării naţional - ţărăniste întrece însă cu mult activul. A fost fatal să se întâmple aşa şi nu altfel. Felul cum a pornit guvernarea naţional-ţărănistă bizuită pe un compromis care era în acelaş timp o renegare, a trebuit să aducă la devitalizarea partidului, la devitalizarea ţării. Şi totuşi, au îndrăzneala să întocmiască bilanţul altor guvernări. Pentru bilanţul guvernării lor ca de până acum nu se pot utiliza decât aşa zise principii, material retoric de meeting, poate, nu cifre rezultate. Pentru bilanţul guvernării naţional - ţărăniste stau însă gata maldărele de dosare, stă martoră anarhia pe care au semănat-o şi încurajat-o, anumite afaceri care lasă urme, fără a se mai lua în seamă și pe cele invizibile. Dar.