Cuventul, august 1931 (Anul 7, nr. 2255-2285)
1931-08-01 / nr. 2255
ANUL AL Vll-lea. No. 2255. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara Scara B, dreapta) 37S/10 REoncim 378/09 aDMiNisTRaria TELEFON: Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE $I PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Profeţii şi... altele Tot în jurul partidelor politice Există în ţara românească partizani ai regimului partidelor politice cu orice preţ. Cam dela o vreme au început a face profeţii. Mai exact, au reînceput. Căci profeţii făcuseră toată viaţa lor. Dar dela o vreme începuse să le meargă prost. O recunoaştem, nu din vina lor, ci din cea a... evenimentelor. Care fiind în ultimul timp de mari proporţii, au făcut pe oameni să-şi aducă aminte de unele prevederi insistente şi să constate că aceste prevederi erau simple prostii. Deci aceşti «doctori» ai vieţii noastre publice care ştiau tot şi prevedeau întâmplările cu o «certitudine» ce nu era egalată de neseriozitatea lor, se lăsaseră în ultimul timp păgubaşi de meseria lor de profeţi. Dar, iată, acum au reînceput, şi anume pe o temă caracteristică: aceea a realităţii şi eficacităţii partidelor politice în viaţa noastră publică. Ei au descoperit că şefii «marilor partide» sunt... în favoare («bună ziua ţi-am dat a belea mi-am găsit»!) şi clamează: «o să vedeţi voi!» Să vedem? Ce să vedem ? Ar fi mai nimerit ca întâiu să ştim de ce e vorba. Şi, în acest scop, iată aşi cere voe pentru o precizare. Discuţia în jurul partidelor politice a luat la noi forme deosebite. Există o teză radicală, care crede că partidele politice sunt pur şi simplu nefaste şi că trebuesc desfiinţate. Teza aceasta a fost cercetată şi fundată critic pentru prima oară în «Cuvântul» în vara anului 1926. De atunci, ea a mai fost reluată de alţii, însă fără aparatul şi atitudinea critică, şi mai ales fără plasarea acestei atitudini în cadrul de viaţă publică şi statală care îi convine. Eroarea adversarilor radicali ai partidelor politice — eroare pe care acum cinci ani «Cuvântul» a evitat-o cu grijă —este că se ignorează (sau cel puţin nu se spune în chip explicit) că desfiinţarea partidelor politice trebue să echivaleze cu o schimbare radicală, revoluţionară, a întregii structuri a statului nostru, schimbare ce şi-ar găsi expresiunea cea mai concisă în trecerea de la statid politic (Franţa, Anglia şi în formă degenerată România)— la statul gospodăresc (Rusia de azi, Italia şi într’o oarecare măsură Germania lui Bismarck). Atunci, acum cinci ani, noi indicaserăm la «Cuvântul» şi formula — pe care nu am părăsit-o nici azi, pentru că nu e a noastră, ci a realităţilor—: statul corporativ. O asemenea atitudine însă nu e politică, ci istorică. Şi noi nu confundăm lucrurile. Când a fost să spunem încotro merg lucrurile, am scris : statul corporativ — dispariţia partidelor politice. Şi ne-am înduioşat asupra lipsei de perspectivă şi asupra inutilităţii eforturilor celor cari cred că pot opri istoria în loc. Nu am luptat însă — în cadrul politic — pentru desfiinţarea partidelor, pentru că avem oroare de gestul fals; noi ştim că nu distrugerea partidelor va aduce instaurarea noului regim, ci din potrivă, noua ordine va face să dispară partidele — ca inutile şi lipsite de funcţiune. Nu porneşte de altfel la distrugerea partidelor decât cel care vrea să institue dictatura, iar în ce ne priveşte, nu suntem şi nu am fost niciodată partizanii dictaturii ca formulă politică, pentru simplul motiv că dictatura e un regim personal şi ca atare trecător, ca una ce violentează istoria. Mai există însă o atitudine oarecum protivnică partidelor; şi ea şi-a găsit expresia tot în «Cuvântul». Ea e, spre deosebire de prima, de natură politică, şi contestă eficacitatea partidelor politice de astăzi. Nu e vorba deci de o inimiciţie faţă de partidele politice, ci de constatarea unui fapt: că în forma lor de astăzi partidele politice din ţara noastră nu mai reprezintă nimic, nici ca expresiune a ţării, nici ca forţă şi capacitate de guvernare. Atitudine, prin urmare, nu hotărâtă de cine ştie ce preferinţe programatice sau — Doamne fereşte ! — înclinaţiuni filosofico-sociale, ci impusă de realităţi, cari chiar într’un regim politic de partid, indică cu necesitate formarea unor partide sănătoase, cu existenţă reală. Aşa zişii partizani ai partidelor politice, cari se bucură astăzi frecându-şi manile şi reluând profeţiile în genul lui «o să vedeţi voi», sunt doar nişte iepuri de două hotare cari vor să-şi facă situaţia uşoară. «Adversarii partidelor pretind...» Ei, acuma ştiţi ce pretind «adversarii partidelor. In faţa acestor preciziuni, mă rog, cari mai sunt profeţiile Dvs? Ca să fiţi profeţi în această chestiune a partidelor, profeţi cari să ne ruşinaţi pe noi, de dincoace, ar trebui să afirmaţi: 1. că, istoriceşte, omenirea nu trece printr-o criză, sau că — chiar dacă criza ar fi — răscrucea de azi nu angajează structura liberal-democrată a societăţilor, singurul suport real şi firesc al regimului de partide; 2. că, politiceşte, partidele politice din ţara noastră nu trec astăzi prin criză — de program şi de cohesiune — şi că e posibilă o viaţă publică normală şi rodnică fără o regrupare a realităţilor politice în vederea creării unor partide fireşti, sănătoase şi eficace. Dacă nu ni se dau aceste răspunsuri, şi dovezi în sprijinul lor, o continuare a discuţiei e pură pierdere de vreme. La care, în ce ne priveşte, nu vom consimţi. Nae lonescu PEMTÎNÎA HUI Eli In tovărăşia unui bun prieten am intrat aseară în grădina unei cârciumi din vecinătatea bisericii Albe. Grădina, mică, pufin populată. Ne-am aşezat la o masă, am comandat ceva şi ne-am aruncat privirile pe la mesele din jur. In fundul grădinii, la o masă mare, un domn în vârstă, grav, cu pielea obrazului bine întinsă, gras, cu musteaţă aproape albă, aştepta, vădit, pe cineva. N’a trecut mult şi două fete, frumoase şi elegant îmbrăcate, au apărut la intrarea grădinii. Amândouă înalte, tinere (fete la 23-25 de ani), îndrăsneţe, mândre. In urma lor venea, agale, un maior gras şi tânăr. S’au aşezat cu toţii la masa bătrânului. Am făcut haz cu prietenul, pe tema lu': câtu-i moşul de bătrân! Şi eram veseli la gândul chiulului pe care, fatal, avea să i-l tragă tânărul ce le-adusese. In grădină era linişte adâncă. Par’că toţi consumatorii ar fi fost nemţi. — Ce dracu, numai noi vorbim aici. Intr’o astfel de grădină, la Paris, ar fi o gălăgie, o voe bună, de te-ai cruci. (Prietenul venea dela Paris). Liniştea a fost ruptă de un anemic sunet de lăută. Aproape ascuns după paravanul de la intrare, neîndrăsnind să păşească înăuntru, un ţigan bătrân şi ros de vremi îşi încerca lăuta. A început: cânta... Ave Maria. O cânta aproape exact. Dar îi era proastă lăuta. Am chemat pe chelner. — De ce nu vine țiganul înăuntru? (Era interesant tipul şi am fi vrut să-l încercăm la un Săbtărel). — Nu vine de frica generalului. — Care general? — Domnul bătrân de colo. E generalul X, rudă cu Brătianu. Ţiganului i-a dat ordin să nu mai intre aci când e dânsul înăuntru. Am rămas adânc miraţi: pe generalul X. îl credeam mort de mult. După câte ştiu, rudă cu Brătianu nu era. Dar era omul lui de casă. Numele acestui om, care a contribuit la dezastrul armatei noastre în marele răsboiu, era rostit de toţi, în legătură cu... Turtucaia. Şeful lui, generalul Y, se împuşcase de ruşine. El însă nu. Ş i astăzi sta la masă, cu două fragede fete, în grădina unei cârciumi... — Chelner! Ascistă, tipesele dela masa generalului... — ...Sânt... pardon de expresie- Cu aia din dreapta trăeşte el. Trăeşte! Şaizeci de ani, cu douăzeci şi patru! Dar, în sfârşit... S’au ridicat şi au pornit-o spre ieşire. — Lăutar! Zi-mi Jalea dela Turtucaia! — N’o ştiu domnişori de ! — Dar ce ştii mă, ce ştii ? îmi cânţi aici Ave Maria? Fir’ai al dracu’ de bou! Mi-am domolit prietenul: ce ai mă cu generalul? Nu vezi că face penitenţă? — Penitenţă! Douăzeci şi patru de ani? — Ei, da, da, crezi tu că ăsta nu-i chin? 24 la 60? Amintește-ți de pățania bietului Abbé Fauchon, din Démon de Midi. L-am potolit. — Să zică, atuncea, Săbtărelul... — Sigur!... Ger. ANCHETE POLITICE Lupta care s’a dat împotriva ideei de partid, aşa cum este înţeleasă la noi, s’a crezut că va provoca o coaliţie a şefilor de partide. Ori după cum se ştie partidele s’au prezentat atât în timpul crizei de guvern cât şi în alegeri complet desbinate. E adevărat că partidele miei, au realizat o înţelegere, însă ea s’a format împotriva partidelor mari, iar nu contra acelora cari luptaseră împotriva influenţei lor nefaste. Deşi ştiu că opinia publică este contra felului cum înţeleg partidele să facă politică, totuşi ele nu renunţă la concepţia balcanică ce o au despre drepturile şi datoriile lor. Naţionali-ţărănişti Cu toate că au plecat dela putere sdrobiţi de propriile lor greşeli, graţie organizaţiunilor, ce le posedă au putut obţine un număr de sull de mare de mandate în parlament Evident că pentru un partid care a venit în 1928 la putere prin dorinţa masselor şi a avut popularitatea ce a avut-o, numărul mandatelor obţinute este destul de mic, înfrângerea lor se datoreşte în mare parte şi faptului că au luptat împotriva unui guvern care n'avea legături cu partidele politice. Fruntaşii naţionali-ţărănişti cred că în cursul toamnei criza de la şefia partidului lor va lua sfârşit şi se vor putea reorganiza spre a cere puterea. Lupta cea mare o vor da împotriva liberalilor dacişti, deoarece cred că sunt singurii cari s’ar putea prezenta să ceară puterea în afară de ei. Naţionalii-ţărănişti nu se tem de grupările mici şi de aceia nici nu-şi cheltuesc forţele împotriva lor. Liberalii ducişti Liberalii ducişti au dedus o luptă destul de grea. Spre a-şi reface situaţiunea electorala trebuie să lupte contra naţionalilor-ţărănişti cât şi împotriva d-lui Gh. Brătianu, care în fiece zi câştigă mai mult prestigiu în faţa corpului electoral. In afară de aceste două fronturi ei mai au un mare balast: pe d. I. G. Duca ale cărui continue greşeli le crează o situaţiune din ce în ce mai dificilă. Partidul poporului care este situaţiunea partidului poporului, am arătat-o cu alte prilejuri. In ultima vreme acesta a recoltat multe simpatii, însă nu se poate spune că are o situaţie electorală de invidiat. Lupta lui se concentrează împotriva naţionalilorţărănişti şi a liberalilor dacişti. Flirtează însă cu georgiştii şi lupiştii, tot sperând, că evenimentele vor impune o colaborare cu aceste partide. Liberalii georgişti Singurul obiectiv pe care îl are d. Gh. Brătianu este distrugerea şi alungarea d-lui I. G. Duca de la şefia partidului. D-sa e sigur de victorie. De altfel are un colaborator foarte bun, pe d. I. G. Duca, ale cărui greşeli nu fac decât să-l apropie de şefia partidului. Lupiştii D. dr. N. Lupu în cursul toamnei va încerca să-şi reorganizeze partidul. D-sa va căuta să menţină bunele raporturi cu averescanii şi georgiştii, tot în vederea unei viitoare colaborări politice. Raporturile dintre partide Lupta dintre naţionali-ţârănişti şi liberalii dacişti Partidul naţional Partidul naţional de sub preşedinţia d-lui N. Iorga se reorganizează. Din toată ţara şi în fiecare zi d-nii Munteanu Râmnic şi dr. Petre Topa primesc adeziuni. Alegerile comunale din primăvară vor arăta roadele muncei secretariatului acestui partid şi a activităţii guvernului. Sforțările partidelor politice sunt zadarnice. Ţara este sătulă de ele. Dovada despre aceasta este succesul din alegeri al guvernului și simpatiile ce le are în opinia publică. intervieva! D-Mi Iorga Pericolul galben D. Iorga, în interviewul acordat corespondentului din Viena al ziarului «Manchester Guardian», a făcut o serie de declaraţiuni ce ies din banalul formulei politice aproape stereotipe pe care foştii noştri primminiştrii o transmiteau presei internaţionale până acum. Eram obişnuiţi, în adevăr, să aflăm din ziarele străine, informate de şefii guvernelor noastre, că România e credincioasă aliaţilor ei, că spiritul pacifist la gurile Dunărei este nealterat, că statul face o înţeleaptă politică internă şi o reală şi îngăduitoare politică externă faţă de foştii ei inamici, că situaţia economică naţională e prosperă, că agricultura e aşa şi pe dincolo, că, în fine, fericirea acestei ţări va începe să fie cunoscută în adevăratele ei dimensiuni abia după ce vor fi aplicate măsurile de ordine materială şi morală ale guvernului în numele căruia vorbea «interviewarii» De altfel — dacă nu mă înşel, — ziariştii străini, ca să fie mai prompţi în informarea cotidianului lor, scriau ei singuri interviewul, îl citeau într’o limbă cunoscută premierului român, la telefon, acesta îl aproba şi a doua zi reportajul telegrafic din România anunţă cititorilor din Occident «senzaţionalul oficial» de pe malurile Dâmboviţei. Cu d. Iorga nu merge însă tocmai aşa uşor. D-sa ştie, înţelege şi gândeşte cu mintea sa de toate zilele şi vorbeşte cu acea autoritate a personalităţei sale de totdeauna, care este cu mult mai mare decât prestigiul pe care i-l dă titulatura purtată până ieri de exponenţii democraţiei adormite şi inconştiente. De aceia, d. Iorga, savantul, nu se sperie de d. Iorga, primministrul. Afirmaţiile făcute de d-sa pentru presa engleză în legătură cu situaţia generală a dezorientate, sunt de domeniul sintezei ştiinţifice. Ele pornesc dintr’un spirit nou şi dintr’o viziune clară a fenomenelor de actualitate, iar greutatei acestor afirmaţiuni, este cu atât mai mare cu cât ele sunt făcute pentru lumea politică internaţională, de şeful unui guvern, D. Iorga, referindu-se la deruta eeconomică generală sau mai bine zis la aceea a economiştilor moderni, după ce fixează marxismul ca o doctrină perimată şi în on ce caz inaplicabilă, explică rezistenţa regimului bolşevic ca o comit nţ.e a slabiciunei capitalismului, aplicat în forma învechită şi perimată a cugetătorilor dinainte de revoluţia franceză. «Soarta Europei — spune d. Iorga — depinde de ce va face capitalismul modern, de faptul dacă se va putea ridica la înălţimea situaţiei, spre a da im cuprins nou doctrinelor vechi. Luaţi de pildă etalonulaur şi vedeţi cât e de învechit. Capitalismul modern trebue să elaboreze idei noi şi metode noi. Dacă nu va fi în stare s’o facă, se va putea vorbi de pericolul galben». Aceste declaraţii, de o importanţă în adevăr covârşitoare pentru ceasul de îndoială prin care omenirea trece astăzi fixează punctele de plecare ale organizării societăţii de mâine şi limiteză datele marii probleme economice în cadrul doctrinei capitaliste, pe care specialiştii sunt chemaţi să o revizuiască şi să-i caute un cuprins nou. D. Iorga este convins de nenorocirile etalonului aur, în forma în care convenţionalismul bancar a instalat metalul galben pe fotoliul dictatorial al destinelor omeneşti şi vede pericolul despre care va vorbi istoria mâine, dacă ne vom pierde astăzi timpul cu expediente de suprafaţă numai spre a nu face operaţie în adâncimile cangrenate ale unui statut în agonie. Până acum, toată activitatea omenirei a fost determinată de capriciile băncilor cari au ales sistemul cel mai convenabil desvoltărei lor. S’a sacrificat astfel elementul firesc al prosperităţei generale, unei tendinţe egocentrice de câştig tolerat De aceea, banul şi creditul a lipsit unde nevoia a fost mai mare şi el s’a acumulat acolo unde bancherului i-a convenit să-l plaseze. Formula lichidităţei eUp care se face atâta caz, numai spre a permite acumularea depozitelor particulare este condamnată odată cu fructificarea banului leneș care constituia aceste depozite. Factorul timp, care pentru banca de până acum nu era cunoscut decât la calculul procentelor, va trebui să apară în noua așezare capitalistă ca a patra dimensiune în raport cu care se va studia evoluţia tuturor fenomenelor economice. Iar instrumentul de schimb, spre a deveni ceea ce trebue să fie, trebue descătuşat din lanţurile convenţiei monetare existente, pentru a ajunge la realitatea rolului lui de a sta la dispoziţia cerinţelor economice, în loc ca aceste cerinţe să fie la dispoziţia instrumentului de schimb. Pericolul galben anunţat de d. Iorga atunci când vorbeşte de etalonul aur, nu este o figură de stil, după cum nu se va comite nici o exagerare mâine, când se va scrie tragedia omenirei din anii 1928— 1932 sub titlul de «aurul asasin». C. Costandache SAMBATA I AUGUST 1931 Epoca planurilor şi a raţionalizărilor -0000- Procesul de raţionalizare a vieţei, a fost creat de războiul mondial. In Germania, ca şi în alte ţări beligerante, s’au produs tendinţe de amestec pronunţat al Statului în viaţa economică, un curent de raţionalizare-Insă tendinţele acestea le-a scos la iveală mai accentuat Rusia Sovietică, cu planul ei de cinci ani. Lăsăm la o parte intenţiile comuniste ale planului. Este important numai că Rusia a lansat mai mult lozinca raţionalizării şi sub această egidă ea trăeşte şi lucrează. «Piatiletca» n’a ieşit încă din al treilea an al realizării sale, când guvernul sovietic a dispus să înceapă lucrările pentru pregătirea unui al doilea plan de cinci ani, care ar îmbrăţişa timpul de la 1933 şi până la 1938. Tendinţa spre industrializarea şi «americanizarea» Rusiei, nu este un fapt izolat. Nu vrea să rămâie în urmă nici chiar America. Preşedintele Hoover a dispus ca guvernul să elaboreze un plan de zece ani pentru prefacerea industrială şi agricolă a Statelor Unite nord-americane. După America, a venit rândul Asiei. «Morning Post» ne-a povestit nu de mult că guvernul chinez de la Nankin a elaborat şi el un plan al industrializării Chinei, realizabil în zece ani. Acest plan ne reaminteşte într’o măsură oarecare «piatiletca» sovietică. El conţine 14 articole fundamentale: construirea porturilor, a şoselelor şi a căilor ferate, îmbunătăţirea agriculturii; desvoltarea puţurilor de mine; crearea uzinelor metalurgice, mărirea producţiei fierului şi a oţelului, etc. Toate întreprinderile proiectate trebuiesc să fie puse sub controlul direct al guvernului. In sfârşit, ştirile recente ale lui «Daily Herald» în legătură cu conferinţa de la Londra pentru mântuirea Germaniei, ne arată că se vorbeşte în cercurile diplomatice de un plan special european de cinci ani, care ar avea de scop împăciuirea Europei. Cu toată diversitatea regimurilor social-politice din diferite colţuri ale lumei, cu toată varietatea cauzelor cari provoacă fenomenele de mai sus, nu putem socoti coincidenţa lor întâmplătoare. Avem a face cu un interesant proces de întărire a amestecului voinţei omului în viaţa economică. In jocul orb al forţelor omeneşti, trebuie să intervină mai mult ca până acum raţiunea umană. Interdependenţa economică şi financiară mondială se observă mai clar ca oricând. Dacă reprezentanţii marilor puteri, inclusiv şi ai Statelor Unite, îşi bat capul căutând soluţionarea crizei financiare germane, o fac aceasta nu atât din motive altruiste, cât apreciind însemnătatea falimentului eventual al mărcii germane. Prăbuşirea ei ar aduce după sine multe evenimente neaşteptate de ordin economic şi financiar. Lumea se deprinde a regreta chiar şi nenorocirea adversarilor politici. De aceea tendinţa spre raţionalizare apare ca o manifestare generală a perioadei istorice pe care o trăim şi ea ne priveşte şi pe noi. Să ne întrebăm acum: ce-am făcut noi pentru a ţine piept cerinţelor noui ale vieţei de azi ? Din nefericire organizarea statisticei noastre abia începe. Fără studierea fenomenelor economice pe cale de adunare şi comparare a datelor statistice (generale şi de conjunctură) nu se poate afla caracterul şi sensul adevărat al proceselor economice naţionale. Avem nevoie de un organ suprem al economiei naţionale, care ar delibera şi aprecia nevoile noastre, ar conduce după indicaţiile guvernului lucrările pentru raţionalizare în cadrele sistemului capitalist. Cu alte cuvinte, aceasta ar însemna începutul operei celei mari a actualului guvern de prefacerea Statului, de reorganizarea aparatului nostru central, calea spre însănătoşirea moravurilor noastre publice şi a puterei noastre economice. A. Boldur (Citiţi continuarea în pag. 2 a) Vânturând fara Spre Vatra Marie! de ARTUR GOROVEI , cald. Aşa-i de cald că parc ai fi nu am nicîo afacere, într’un loc într’un cuptor. Noi, ceştia din partea de sus a Moldovei, nu suntem obişnuiţi cu astfel de călduri. La noi clima e mai blândă vara, anume ca să poată să fie mai sălbatecă iarna, când te îngrozesc gerurile şi viscolele. Şi pentru că nu suntem obişnuiţi cu aşa de mari călduri, de aceea le suportăm mai greu. Plec la drum, spre Vatra Dornei. Cine te sileşte să te duci pe aşa vreme afurisită? mă întreabă un prieten, că doar n’ai nici o treabă acolo. Dacă ar fi, să călătorească omul numai pentru afaceri! Eu nu fac nici un fel de negustorie, ca să fiu nevoit să plec numaidecât astăzi, plăcere! "unde se duc oamenii pentru odihnă, şi cei necăjiţi de anumite boli, ca să-şi caute sănătatea. Eu mă duc de plăcere. Ce fel de plăcere să fie şi asta, să te coci pe perina înfierbântată a maşinei! Poate, că ar trebui să mă exprim altfel. Desigur că nu poţi să simţi plăcere în dogoreala unui soare nemilostiv, cu gura uscată, cu ochii îmbâcsiţi de praful unui drum neînchipuit de prost, pe care biata maşină se sbate din hop în hop, gemând la fiecare învârtitură de roată. Asta nu-i plăcere, atunci cum poţi să spui că te frămânţi aşa, deşi cu toate acestea mă aştern la aşa drum obositor, de bună voie, pentru că motivul care mă îndeamnă să mă supun unei adevărate torturi, este tot plăcerea. Este plăcerea ce voiu gusta când, la capătul călătoriei mele, îmi voiu simţi gâtul încătuşat de mănuţile vibrând de emoţie ale fetiţei care împlineşte astăzi zece ani. Voiu avea plăcere de a-mi îmbrăţişa nepoţica, şi-i voiu face şi ei plăcere, pentru că-şi iubeşte bunicul şi mă aşteaptă fericită. Cine ar putea să spuie că nu-i aceasta o călătorie de plăcere, deşi nu ai nicio plăcere călătorind ! De sus, din vârful dealului care desparte şesul întins al Moldovei,de acela mai zgârcit al Şomuzului, se desfăşoară o privelişte care te far- mecă. Un şearpe de argint, uriaş ne- închipuit de mare, îşi ondulează sclipirea printre malurile înverzite şi arborii, înfipţi anume parcă pentru a-i îndruma calea spre sorbul tuturor apelor pământului. Munţii îţi străjuesc privirea spre Apus, şi peste vârfurile lor, care se îndreaptă spre naltul cerului, se împânzeşte dunga norilor albi ca spuma laptelui. De atâtea zile se ivesc prevestitori de răcoare, aceşti eclerori ai unei armate prietene, aşteptată cu nerăbdare să ne scape de duşmănia arşiţei. Sfioase, îmbrobodite de praful neîndurat, care copleşeşte firea, satele de pe valea Moldovei apar misterioase. Baia, cu ruinele şi bisericile ei vechi. Şasea, fosta locuinţă a unei familii de prinţi, rămân în urma noastră, ascunse privirei de nourii de praf care gândeşti că înneacă lumea. Căldură, praf... Călătorie de plăcere! Ferma Cornul-Luncei, de pe Domeniul Coroanei Molini, este numai o amintire. Clădirile în mijlocul unei curţi împresurată de pământul expropriat şi pulverizat —atâta mai dăinueşte din ferma ale cărei vaci frumoase, câte au mai rămas, îşi duc ine poartă răspunderea? D. general Grigore Costandache, şeful serviciului istoric al Marelui Stat Major, a tipărit o broşură întitulată „Problema responsabilităţilor războiului”. Concepută într’un larg spirit de obiectivitate ştiinţifică, scrisă vioi, dar cu pondere, lucrarea d-lui general Costandache nu tinde să restabilească fapte sau să justifice vreo teză dintre acele scorniţe de beligeranţi, în vederea susţinerii intereselor lor. Concluzia d-lui general Costandache prezintă însă teza, după noi, cea mai justă. Anume că , problema responsabilităţilor războiului fiind una de morală a istoriei, ideci trebuie scoasă din domeniul politic. Generaţia noastră a suportat răsboiul. Ne pare a şti că războiul mondial a fost pornit pentru motive pur economice, deşi ni s’a vorbit de principii, de libertatea naţiunilor, de bunăstarea indivizilor şi alte noţiuni abstracte, ispititoare pentru minţile simpliste. Noi am trecut prin marea încercare şi am fost martori oculari ai chinurilor: războiul ca fenomen social a trecut peste putinţa noastră de înţelegere. Credem că dacă se pot stabili răspunderi pentru micile culpabilităţi, pentru vina capitală şi complexă a deslănţuirii, nu poate fi osândit nimeni. Documentele date în vileag,in această problemă sunt: unele pledoarii pro domo, iar altele, rechizitorii împotriva oamenilor cari nu erau decât mecanisme puţin însemnate dintr’un sistem care fatal trebuia să ducă la război. Acum vreun an, sârbii au bătut totuşi o placă comemorativă la Serajevo. Faptul era, dacă vreţi o sfidare: o naţiune mică lua asupră-şi răspunderea încăerării. Semnificaţia era: luam asupra noastră onoarea de a fi provocat războiul, care a dus la întregirea naţiunilor mici şi la celelalte cuceriri ale umanităţii, care, pe cale paşnică nu se puteau înfăptui ! Un bărbat inteligent şi cutezător a scris atunci un articol în care se străduia să desvolte teza că in viitor, după ce generaţiile războiului vor fi dispărut de pe pământ, fiecare naţiune va încerca să tragă asupră-şi o parte din cinstea de a fi deslănţuit războiul. Bineînţeles, că toate gazetele din apus, cărora le-a fost oferit articolul, au refuzat publicarea. Intr’adevăr, cine are interesul acum să declare onest: eu am provocat războiul care a adus ruina vechiului sistem de guvernământ şi economie politică, eu am provocat războiul care l-a ologit pe fratele tău, care ţi-a ucis părintele, l-a sărăcit pe semenul tău ? Social-democraţia germană, de pilda, aceea care a votat creditele de război susţine că poporul nare nici o vină şi că întreaga răspundere o poartă ex-conducerea oligarhă. Cert este însă că în Germania anului 1914 entuziasmul războinic a fost tot atât încins ca şi în Franţa şi în alte ţări. Regimul european căuta o ieşire din impas. A fost găsită soluţia războiului. Pentru că era cea mai simplă, mai la îndemână şi cerea mai puţină osteneală. A fost însă soluţia cea mai nimerită ? Unica impusă de împrejurări? Dacă se va dovedi că a fost pentru omenire soluţia cea mai bună—şi aceasta nu se poate dovedi acum când partea este şi judecător — atunci se va rezolvi şi problema stabilirii responsabilităţilor războiului. Teza responsabilităţilor este însă astăzi un mijloc de diversiune politică de care trebuie să se folosească guvernele întru apărarea intereselor pe care le reprezintă. Dar cum noi nam avut decât intenţia de a atrage atenţiunea asupra interesantei lucrări a d-lui general Costandache, nam privit problema decât la suprafaţă, potrivit cu concluzia lucrării. Dsr.