Cuventul, noiembrie 1931 (Anul 7, nr. 2347-2376)

1931-11-25 / nr. 2371

(Intrarea prin Fasagiul Imobiliara)­­ 312145 DIRECŢIA 378.10 REDACŢIA 378100 ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU__________ ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA RĂPOSATELE ..cercuri fn­tanciare“ siram. Adversarii făţişi sau tainici, cu­rajoşi sau fofilaţi, ai legii conver­siunii, au găsit un nou argument,­­ adică, mai bine zis, au reluat vechiul argument din muzeul de­clasatelor arme de opoziţie conş­tientă : „ce-o să zică Europa?”. Negreşit, nu suntem dintre cei cari cred că, în solidaritatea in­ternaţională a mizeriei, ne putem sustrage, azi, prea hotărît de la re­ciprocitatea de cruţare ce obligă popoarele să geamă la fel sub a­­celeaşi ruine. Cu atât mai mult cu cât, condiţiile prea puţin soco­tite — dar, fireşte, intangibile , ale stabilizării leului, ne-au legat definitiv (sau cel puţin până la o remaniere radicală europeană a formelor schimbului) de centrele nervoase cele mai sensibile şi cele mai bolnave, ale bătrânului con­tinent. Prin urmare, suntem dispuşi să ne înduioşem şi noi, acum, de gri­­jea celor ce au inima destul de largă ca să se gândească şi la bia­ta Europa, — mama noastră aşa de generos stabilizatoare ! Ce-o să zică, anume, Europa în faţa hotărîrii guvernului de a despăduchia economia agricolă a României ? D-l ministru al Finanţelor a ţi­nut să răspundă, cu precizia de cugetare care îi este proprie, ace­stei întrebări strecurată de vreo săptămână sub toate condeiele desinteresate şi patriotice ale cro­nicei independente. Vorbind co­respondenţilor ziarelor străine, deci în faţa unor oameni ce ştiau să asculte chestia, d. Argetoianu a lămurit: „S-a afirmat că proectul nostru va distruge creditul ţării în străi­nătate. Lucrul nu este exact, pen­­tru că străinătatea nu e interesată în creanţele privitoare la micii proprietari rurali de 5 ha. Pentru ceilalţi, noi consolidăm creditul căci încercăm să lichidăm un por­tofoliu ce nu reprezintă nimic sau aproape nimic. Toate stabilimen­tele mari financiare vor reintra în banii lor prin plăţi eşalonate şi garantate. De altă parte, popu­laţia scăpată de o obsesie, se va pune pe lucru, va reîncepe să pro­ducă, ce zice nu poate decât să sporească încrederea străinătăţii în ţara noastră”. Logica, limpezimea şi tăria a­­cestui răspuns nu mai cer nici un comentariu. Ar fi, în adevăr, din­colo de limitele posibile ale de­pendenţii noastre internaţionale, ca să socotim pe cămătarii satelor româneşti sub protecţia Continen­tului! Şi iarăşi, ar fi caraghios să credem că supărarea cine ştie căror bancheri străini de voraci­tate specială şi cu infiltraţiuni în presă, înseamnă încruntarea în­săşi a Europei împotrivă-ne... Să fim liniştiţi, deci, în această privinţă, întâi, pentru motivul peremptoriu prezintat în expozeul d-lui Argetoianu: finanţa străină, (acea care mai rezistă încă sub vântul toamnei capitaliste a lu­mii), va găsi în noua rânduire a creditului agricol din România o sforţare nouă spre echilibru,­­ spre acel echilibru fără de care nicio funcţie economică nu e asi­gurată şi nu e rodnică. Dar, în afară de acest motiv de ordine formală, mai e unul care, negreşit, n’ar putea intra într’un expozeu ministerial, dar care se desprinde din replica mută a bu­nului simţ comun. Ce poate însemna, oare, în con­diţiile de acum ale vieţii europe­ne, această indispoziţie a „cercu­rilor financiare străine”, — indis­poziţie care găseşte, într’o parte a presei noastre, o aşa de preveni­toare — ba, chiar, extrem de an­­ticipativă — repercusiune ? Puterea de influenţă sau de su­gestie a numitelor „cercuri finan­ciare străine” e azi cu totul mito­logică... Pretutindeni, în toate ţările Eu­ropei, chiar în Franţa excepţiona­lă, finanţa nu mai e acum o exis­tenţa de sine stătătoare. Pretutindeni, finanţa — satra­­pă capricioasă până ieri — a a­­juns o biată minoră, care nu poa­te face un pas fără tutela Statu­lui. Independenţa bancară e dis­trusă pe toate pieţele naţionale. Vechea, clasica, splendida separa­ţie a finanţei şi a Statului, s’a lichidat. Comerţul banului, mai mult decât celelalte categorii ale schimbului, e deocamdată — sau, poate, într’o formă introductivă către alt regim al circulaţiei bu­­nurilor — într’o etatizare nemăr­turisită. Aşa se înţelege cum de sunt posibile aşa de vaste atentate la majestatea seculară a solidarităţii capitalului internaţional, ca, bu­năoară, suspendarea etalonului­­aur în Anglia sau hermetismul prezent al pieţii financiare ger­mane. t­ârgul bancar a devenit doar o anexă a respectivelor ministere de F­inanţe. Aşezările aşa ziselor încă „in­stitute de credit” nu mai sunt ve­chile sobe ştiute, la care se încăl­zea toată viaţa Statului. N’a mai rămas din ele decât nişte simple vetre stinse, în cenuşea cărora gu­vernele suflă de le­ns planu­l­­ii ca să menţină câţiva cărbuni înşelă­tori... Atunci, să se vorbească mai pu­ţin de supărările zeului prăbuşit! El nu mai trăieşte decât în memo­ria spamei cuvintelor. Sensibilitatea europeană a în­cetat să mai fie sensibilitate ban­cară. Dem. Theodorescu Svârcolirile de peste Tisa Cunoscutele declaraţii ale senatoru­lui american Borah, făcute presei fran­ceze cu prilejul vizitei d-lui Laval la Washington, apoi unele declaraţii ale d-lui MacDonald, făcute in cursul re­centei campanii electorale şi, mai ales, discursul rostit de ducele Mussolini la Napoli, au răscolit profund neastăzt părul revizionist al vecinilor noştri de peste Tisa. Un proaspăt val de proză revizionistă se­­revarsă asupra ţării ve­cine din tiparniţele de la Budapesta. Po­pulaţia maghiară este din nou cuprin­să de frenezia patriotică din vara anu­lui 1927, când a apărut în Daily Mail faimosul articol al lordului Rotherme­­re «Locul Ungariei sub soare». Secţiile «Ligii revizioniste» se mişcă iarăş, se ţin întruniri, se rostesc discur­suri răsboinice, se fac gesturi largi spre Carpaţi, spre munţii Tatrei şi spre Fiu­me, se adună sute de mii de iscălituri pentru senatorul american revizionist şi se strâng fonduri pentru intensificarea propagandei în străinătate. Pare că un nou val de nebunie colectivă se revarsă asupra ţărişoarei vecine, care-i răscoleş­te toate conştiinţele, trezind iluzii de­şarte şi sdruncincindu-i echilibrul sufle­tesc atât de neti­sit pentru reali­­tul unei opere de pace rodnică şi de rela­­ţiuni normale cu statele vecine. Agitaţia opiniei publice şi a presei­­ maghiare Pe noi ne interesează aci prea puţin. O urmărim totuş cu atenţiunea firească, cu care sunt urmările manifesta- _ fiile morbide ale de aproapelui. Ungaria însă nu are un guver responsabil. Un­garia întreţine relaţiuni diplomatice cu­ ţările vecine. Ungaria face parte din­­ Societatea Naţiunilor şi şi-a luat anga-r jamentul de a colabora la opera de im- j păciuire şi de înfrăţire a popoarelor şi a Statelor. Şi de­ aceea dacă nu ne inte­resează svârcolirile ligii de sub preşe­dinţia scriitorului Herczeg Ferenci şi violenţa articolelor din ziarele de la Bu-­ dapesta, ne interesează în cea mai mare măsură, atitudinea guvernului şi a or­­ganelor sale. Ori, ce vedem? In ziua când s’au im­­plinit 11 ani dela ratificarea tratatului dela Trianon, în toate şcolile din Unga­ria , s’au ţinut elevilor, din ordinul ministrului instrucţiunii — căci altfel nu se puteai — lecţii revizioniste, în toate bisericile s’au făcut slujbe «Pro patria», adică pentru refacerea Ungariei în vechile hotare iar la amiazi au fost trase, timp de cinci minute, clopotele I­ffi­t,iar biser’cilor din fără. Mai mult încă, Ziarul Budapesti Hírlap aducea zilele trecute știrea, că în Sopron a a­­vut loc adunarea secţiei locale a «Ligii revizioniste». Adunarea s-a ţinut în pa­latul prefecturii, la ea au participat­­ prefectul Simon Elemér şi inspectorul şcolar Bresztel Gyula, care a prezentat o amănunţită dare de seamă asupra ac­tivităţii revizioniste a învăţătorilor din judeţ. Prin urmare e vorba de o acţi­une făţişe a unor organe de Stat contra integrităţii teritoriale a ţărilor vecine. I­­n faţa acestei acţiuni a autorităţilor publice maghiare, evident, nu putem ră-­­ mâne indiferenţi şi credem că nu va ră­mâne indiferent nici guvernul. Va tre­bui să se atragă atenţia Budapestei, că uzanţele internaţionale impun anumite atitudini organelor oficiale ale Statelor, cari vreau să trăiască în pace,z. s. »*e 8 PAGINI 3 LEI MIERCURI 25 NOEMBRIE 1931 ANUL AL VIIMea.­No. 2371. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I Actualități M. S. Regele a sosit ieri in Capitală, destiinzând in gara de Nord. Intre ieri şi între azi Intr’una din şedinţele Camerei din vremea guvernului Maniu ci­neva avusese îndrăsneala să afir­me că d. N. Iorga, pe atunci depu­tat, este un «tolerat» al Adunării. Cum necunoscutul care strigase, în plină Cameră, acest lucru, era de­putat naţional-ţărănist d. Maniu, din întâmplare pe banca ministe­rială, a fost somat să declare dacă d-sa împărtăşeşte, sau nu, părerea... mamelucului său. Şi d. Iuliu Maniu s’a executat. S’a desprins , s’a deşi­rat, încet, a rămas stană de piatră şi când s’a făcut linişte adâncă bu­zele lui au început să se mişte, gră­ind: «In numele guvernului declar că d. deputat N. Iorga este membru liber ales al acestei Adunări şi în această calitate domnia-sa are dreptul la stima pe care Adunarea o datorează unui membru al ei». înainte de a deschide gura, ştiam care va fi răspunsul prudentului, abilului prim ministru. Şi acesta i-ar fi fost răspunsul pentru ori­care alt deputat. Dacă, însă, în lo­cul său ar fi fost d. Iorga, cu sigu­ranţă că lucrurile ar fi fost puse la punct printr-o vorbă de spirit. Iar dacă ar fi fost cazul ca d. prim­­ministru Iorga să aibă despre un membru al Adunării deputaţilor convingerea că s’a strecurat, ho­ţeşte, in această adunare, apoi ar fi spus-o, sus şi tare, chiar de pe ban­ca ministerială. De întâmplarea asta mi-am a­­dus aminte, când am văzut, acum câteva zile, străduinţa unui depu­tat de a-l prinde pe Primul- Minis­tru «în cuvânt». Deputatul era li­beral, ales, s’ar putea spune, cu şti­rea d-lui Iorga şi voinţa naţională. Om inteligent şi suficient de şiret pentru a ieşi bine la mal dintr’o situaţie, fie ea cât de dificilă. In faţa domnului Iorga, prim-minis­­tru, însă, sulimanul tactic al depu­tatului interpelator s’a dovedit in­­fructuos. Fiindcă, dintr’o lovitură, d. Iorga a mutat discuţia pe tere­nul sincerităţii şi al bunului simţ. In hipostasă de om profund în­grijorat de viitorul acestei ţări, căutase onoratul deputat să pro­voace o declaraţie a primului mi­nistru în chestiunea unor «libertăţi publice garantate prin texte con­­stituţionale». Respectul pentru tex­tele constituţionale era o mare slă­biciune a d-sale. Slăbiciune pe care o întâlnim, de­­altfel, la toţi cei ce-au stăpânit în această fericită tarii, până în vre­­mile de apoi, până în vremile în care profesorul N­iculae Iorga, a­­juns prim-ministru, vrea s’o rupă cu obişnuinţele, nesocoti­ndu-le, căl­­cându-le în picio»»‘r,lîuT.Că aceia, tot în legatură cu problema sfintei liber­tăţi a tuturor indrăsnelilor, d-sa interpelează pe d. prim-ministru Ia chestiunea manifestului lansat că­tre ţară. Era în acesta o frază de o gravitate excepţională, sau, în tot cazul, ea conţinea o ameninţare de­ghizată, la adresa nu ştiu cărei ca­tegorii de cetăţeni onorabili şi paş­nici. Şi a mai vorbit despre multe alte chestii domnul deputat făcând eforturi pentru a lăsa impresia că grija pentru viitorul României­ Mari l-a făcut să ia cuvântul aci şi dându-şi totodată silinţa să-l pu­nă pe şeful guvernului, cum s’ar zice, în greu de dilemă. D. Iorga­­ a înţeles. Şi a ţinut să-i vie într’ajutor. Să-l facă să nu se mai ostenească zadarnic. D. Ior­ga s’a ridicat şi a vorbit: «Domnilor, eu nu mă ascund. Da­că eu aş avea să aleg, într’un mo­ment când interesele esenţiale ale ţării ar fi în joc, între cea mai per­fectă legalitate şi între ruina ţării şi între trecerea în împrejurări ex­traordinare peste legalitate pentru a mântui ţara, eu aş preferi să-mi isprăvesc bătrânelele în temniţă, mântuitul tann mea, decât să în­­genunchiu înaintea unei măsuri de ordine obişnuită, atunci când soar­ta întreagă a ţării mele ar fi în primejdie». Limpede. Cinstit. Nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om. Şi n’o să faci plecăciuni d11 fa­ţa legii când ştii că din cauza ei se prăbuşeşte societatea omenească. Aşa ştie să declare profesorul Iorga, primul ministru al ţării. Ce ar fi declarat d. Iuliu Maniu în lo­cul dom­niei-sale ? E uşor de pri­ceput. Asta însă nu l-ar fi împie­decat — pe d-sa ca şi pe ceilalţi oa­meni politiei cari ne-au stăpânit — să calce legile în picioare, când sfintele interese ale partidului o cereau. Fiindcă niciodată, la dum­nealor interesele ţării n’au trecut înaintea intereselor partidului, — partidul fiind, precum se ştie, ade­vărata ţară. Astăzi însă cată a se instaura al­tă mentalitate. In joc nefiind inte­rese de partid, evident că pe pri­mul plan al preocupărilor guver­nului prezidat de d. Iorga trece grija de interesele colectivităţii ro­­mâneşti. Cu cei de rea credinţă, cu agitatorii, cu profitorii de totdea­una, nu se poate sta de vorbă. Fiindcă e, în prim­ul rând, pierde­re de vreme. Cu cei cinstiţi, cu cei dispuşi să jertfească, da. Cetiţi scrisoarea d-lui Iorga către congresul general al preoţilor ortodoxi. Al preoţilor cari nu şi-au primit, unii din Ia­nuarie, alţii din iunie, salariile. Sânt acolo semnele altei lumi. G. Racoveanu D. N. IORGA In pag. 11 l-a-Pe urm­ele artistei Rose Amu Din Istoria religiilor „L’idée de la Némésis chez Eschyle“ par Jean Coman -------0000—-----■ De multă vreme Patriarhia ro­mână trimite anual un număr de teologi în apus să-şi completeze studiile la facultăţile catolice cu care, zice-se, că are o anumită înţe­legere. Unii din ei se duc şi rămân acolo, alţii, impresionaţi de prozeli­tismul făţiş al catolicilor, de trata­mentul lor puţin creştin, pleacă şi găsesc la protestanţi o desăvârşită primire, maniere distinse şi mai presus de toate cavalerism şi res­pect al convingerilor. Este cazul fostului meu coleg de studii uni­versitare, I. Coman, trimis la cato­lici şi ren­tors în ţară cu doctoratul de stat «très honorable» şi cu un studiu important publicat la Paris care-l onorează pe el şi ne cinsteş­te pe noi ca Români: «Ideea despre Nemesis la tragicul Eschil», carte voluminoasă în 260 pagini, tipărită în colecţia studiilor de istorie şi de filosofie religioasă a facultăţii pro­testante din Strassbourg. In studiile despre clasicismul grec, cercetătorii recenţi au ajuns la concluzia că problemele com­plexe şi variate ale elenismului nu pot fi deplin înţelese fără a se ţine seamă de fenomenul religios care a jucat un rol important în cultura greacă ca element constitutiv. Ca­zul titanului Prometeu este tipic în această privinţă. Istoria lui nu poate fi bine cunoscută fără înţele­gerea sufletului religios al Greciei antice! Astfel autorul nostru studiind problema lui Prometeu înlănţuit de Eschil a fost silit să adâncească în ce proporţie pedeapsa lipsei de mă­sură se găseşte şi în celalalte piese ale tragicului grec, care era inter­pretarea curentă până în momentul în care apare Eschil şi cum o înfă­ţişează tragedianul în piesele lui ! Iată în câteva cuvinte subiectul lu­crării. Sprijinit pe o minuţioasă inter­pretare a textelor vechi autorul fa­ce dovada peremtorie că ideia des­pre Nemesis este anterioară zeiţei cu care devine abia mai târziu corelati­vă. Ideea n’a căpătat caracterul cla­sic decât atunci când zeiţa a luat o existenţă sigură şi a fost introdu­să în panteonul olimpic. Ceea ce în­seamnă că, la Greci, orice principiu religios—moral sau poetic — ca să subsiste trebuia să fie întărit de puterea şi autoritatea unei divini­tăţi reale, cu un cult deosebit, şi cu o istorie mitică proprie. La început zeiţa Nemesis era o divinitate a pământului, o zeitate ctonică, protectoarea vieţii anima­le şi vegetale şi cu grijă de viaţa şi moartea oamenilor. Cu timpul, semnificaţia se lărgeşte. Nemesis devine soţia lui Zeus şi prin inter­mediul ei se pedepsesc: necredinţa oamenilor faţă de zei, bogăţia prea mare, fericirea, tot ceea ce scotea individul din normalul obişnuit. Ea reprezenta legile puse de zei oame­nilor şi supraveghea executarea lor. Această credinţă despre Neme­sis se întâlneşte în popor şi la au­torii cari preced pe Eschil. Cu Eschil ideia despre Nemesis se schimbă şi intră într’o fază nouă a cărui înţelegere se uşurează mult dacă se ţine seamă de două fapte noi, contemporane marelui tragic: 1. Războaele cu Perşii în care E­­schil însăşi luptase în conştiinţa profundă a mizeriei umane în faţa dreptăţii divine care salvase Gre­cia de barbari şi 2. luminismul grec din secolul al V-lea —­eşirea din e­­vul mediu — când judecata clară începuse să-şi facă loc întărind ast­fel ideea dreptăţii şi prin asta ide­ea despre Nemesis. Cu alte cuvinte, la Eschil, această divinitate nu mai întrupează răz­bunarea, gelozia sau pedeapsa divi­nă pentru greşeli obscure (bogăţie, glorie, fericire) — idee incompatibi­lă cu concepţia lui despre drepta­tea divină — ci Nemesis devine sancţiunea implacabilă a oricărei lipsă­­de măsură în actele sufleteşti (orgoliu, impietate, etc.) urmate de fapte crude, improase şi dezordona­te. (Verse în războaiele medice, Pro­meteu până la înlănţuirea pe stân­ca Caucazului). Sancţiune care vine de la Zeus, principiul etern al drep­­tăţei. (Citiţi continuarea în pag. II-a) * Nu este exclus ca măgarul, dobi­­toc dat ca pildă de încăpăţânare şi tâmpenie să fie, în fond, o făptură superinteligentă, un idealist incori­gibil, de o intransigenţă necunos­cută genului uman. Căruia, puţinii pasă de legende şi de infamiile ce se debitează pe seama lui. De prea multe veacuri este calomniat şi bâr­fit, dar la toate evenimentele mari e nelipsit şi îşi dă — cu desintere­­sar­e — concursul. In fabulele lui E­­sop, la fuga din Egipt (când apare, e drept, în chip de asin) în fabule­le lui Lafontaine şi în alte împreju­rări, în care se cere discreţie şi jert­fă de sine. Măgarul, credem noi, este un Machiavel, în felul său. Nu scrie tratate politice (nu se cunoaşte încă un tratat politic scris de un măgar) dar poate fi asemuit cu pă­rintele «Principelui». Asemeni can­­celaristului florentin, băiat de trea­bă, minte lucidă, inimă onestă şi, care n’a greşit în viaţă decât, poate, faţă de soţia sa, şi care este confun­dat cu doctrina de guvernare pe care a scornit-o, măgarul este redus la singură trăsătură de caracter, so­cotit profilul de idioţenie al lumei. In definitiv, bietul Machiavel a scris o carte. Antologie de minciu­nă, intrigă şi sceleratetă. Din atâtea biografii ce s’au scris, nici una nu pomeneşte însă de vre o gravă e­roare a florentinului. Dacă a fost într’adevăr o canalie, apoi a fost o canalie idealistă. Păstrându-se pe sine onest şi integru, a arătat doar prinţilor şi diriguitorilor de popoa­re, în genere, posibilităţi de a nu se ţine de cuvânt, oferindu-le o justifi­care etică supra-umană. Potentaţii cari urmează învăţătura lui, fie în viaţa politică, fie în cea socială, sunt adoraţi, lăudaţi şi înmormân­taţi cu pompă. Iar bietul diplomat florentin plăteşte de câteva veacuri oalele sparte şi servă ca ţap ispă­şitor. întreaga cafenea bucureşteană cu­noaşte butada lui Bratu, care îl în­vinovăţia pe Apolodor din Damasc constructorul podului de peste Du­năre de toate relele ce bântuie în lumea românească. Graţie lui Apo­lodor din Damasc, susţinea Bratu, a trecut Dunărea lepădătura Romei, s’a statornicit la noi... şi a dat naştere lichelei noastre autohtone. Omenirea a adoptat faţa de Machia­vel, logica lui Bratu :—toate crimele istorice sunt trecute în seama flo­rentinului. Legenda se vede, însă că e mai tare decât adevărul istoric sau ade­vărul pur şi simplu. S’ar putea întâmpla ca Machiavel să fie, într’o bună zi, cu desăvârşire reabilitat şi termenul machiavelism să fie şters din dicţionar. Nu se ştie însă dacă nu va stărui dea­­pururi în mintea oamenilor ca unic Machiavel, singulară încăpă­ţânare şi neverosimilă tâmpenie măgarul. Fiindcă dobitocul ăsta are un soi de mândrie pe care oa­menii n’o vor înţelege niciodată şi refuză să se disculpe. Are un fel de a protesta tăcut şi sobru împo­triva autorităţii omeneşti, împo­triva iluziei omeneşti, că nu se poate deduce niciodată dacă o face conştient. Nu de mult, un măgar de ăsta bulgar, locuitor în jurul Plev­­nei (care e şi puţin a noastră) înfiat de un ţăran cu numele de Ivan Gos­­podinof, a mâncat peste şasesprezece mii leva hârtie. Lucrurile s’au pe­trecut precum urmează. Vânduse Ivan ăsta boii la târg. Şi cum îşi numără banii pe marginea şanţului, urechiatul flămând, privind mereu bumăştile, l-a cuprins dorul să guste din ele. Şi le-a înghiţit... Ce s’a în­tâmplat după, nu mai interesează. Interesează însă semnificaţia. A fost acesta un gest de obişnuită mă­gărie! Probabil, că nu. Suntem în­clinaţi a crede că adoptivul fiu al lui Ivan, a vrut să pilduiască uma­nităţii ce preţ are banul şi cât pre­­ţueşte, mai ales, dictatura banului, dacă un biet urechiat îl poate în­ghiţi, fără să se sature măcar. Şi a dovedit — dacă mai era ne­voie — că măgarul este un incori­gibil idealist, dar unul care ţine seamă de adevăratele realităţi. La fel cu Machiavel... i. cg. ----------------------------­Deşi petrecut peste Carpaţi, la o zvârlitură de băţ de Capitală, fap­tul ne-a parvenit cu apreciabil a­­col. Mai puţin ca o dovadă de ro­tunjimea pământului şi mai mult ca una de internaţionalizarea vieţii de azi şi a faptului divers în spe­cial. Informează deci o gazetă pa­riziană, reproducând ştirea după alta din Turin că la Brassó, mare oraş unguresc, un comerciant pe nu­mele Schiller, avu ciudata inspira­ţie să se trezească în coşciug pe când i se oficiau funeraliile, la biserica luterană din localitate. Negreşit, în­tâmplarea iese din comun şi, privită de departe, ea poate f­i socotită drept o lună afacere a celui întors de la groapă, în ciuda dictonului şi a Doamnei Cosaşe. Poporul a mers chiar mai departe şi credinţa lui vi­­ne deadreptul din zona misterelor, când socoteşte că morţile aparenţa sunt de bun augur şi că mai presus de metodele voronojiene, longevi­­tatea-i garantată când muritorul, cum se zice, şi-a ucis moartea. Aşa­dar, îşi zice fitecine: iată un an fericit care, răsturnând vorba lui, Shakespeare, va servi mâncăriia praznicului la ziarelul cu care îl vor T­.'ămpina şi-l vor sărbători ai săi. Pe dânsul îl vor arăta, cu degetul, până şi copiii, d­ar nu ca pe un mon­stru, ci dimpotrivă ca pe cel ce fu mai tare ca Lazăr, înviatul din morţi, la cuvântul Mântuitorului. Poate că şi pe dânsul să-l fi asist cu­ aceiaş putere resurecţională, n’ar fi exclus, dar­ omul de azi e mai scep­tic şi dedat televiziunii şi tuturor viciilor tehnice, cum este, se lasă mai greu şi dacă admite miracolul e pantru vremile biblice. Iată omul autonom, care singur a decis de în­vierea sa. Ce simbol şi ce subiect oportun ! Dar, cum spune, poetul, realitatea rânjeşte din oglinda spartă. Căci lucrurile s’au petrecut cu totul alt­fel. Intâiu fu spaima celor dimpre­jur, indiferent dacă moştenitori sau nu. Omului îi place să audă de hv­iere, fie că e vorba de Făt-Fru­mos, fie că de un cetăţean oarecare, la alegerile generale. Să vadă, mai puţin. Şi să stea de vorbă cu el, chiar de loc. Deaceia negustorul nostru trebui s’o ia pe jos, el care venise în landou, să intre cu oare­care sfială în casa lui, să-şi convin­gă familia, să-l accepte pentru res­tul zilelor... Dar mai frumoasă fu chestia cu dricarul. Acesta pretinse cei 7000 lei, costul înmormântării. Acela tă­gădui. Mai întâi nu murise. Să-i fi dat din bucurie să zicem, ar fi în­semnat totuși că murise. Doar cos­tul echivalează un serviciu prestat. Şi înmormântare fără de obiect nu se poate. Şi dricarul se adresă jus­tiţiei. Speţa ni se pare mai mult de­cât interesantă. Afară dacă nu se găseşte vreo jurisprudenţă, sau vreo străveche cutumă, după care mor­tul dein groapă nu se întoarce. Ceea ce ar complica definitiv socotelile. In definitiv, cine plătește I Perpessicius

Next