Cuventul, noiembrie 1931 (Anul 7, nr. 2347-2376)
1931-11-25 / nr. 2371
(Intrarea prin Fasagiul Imobiliara) 312145 DIRECŢIA 378.10 REDACŢIA 378100 ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU__________ ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA RĂPOSATELE ..cercuri fntanciare“ siram. Adversarii făţişi sau tainici, curajoşi sau fofilaţi, ai legii conversiunii, au găsit un nou argument, adică, mai bine zis, au reluat vechiul argument din muzeul declasatelor arme de opoziţie conştientă : „ce-o să zică Europa?”. Negreşit, nu suntem dintre cei cari cred că, în solidaritatea internaţională a mizeriei, ne putem sustrage, azi, prea hotărît de la reciprocitatea de cruţare ce obligă popoarele să geamă la fel sub aceleaşi ruine. Cu atât mai mult cu cât, condiţiile prea puţin socotite — dar, fireşte, intangibile , ale stabilizării leului, ne-au legat definitiv (sau cel puţin până la o remaniere radicală europeană a formelor schimbului) de centrele nervoase cele mai sensibile şi cele mai bolnave, ale bătrânului continent. Prin urmare, suntem dispuşi să ne înduioşem şi noi, acum, de grijea celor ce au inima destul de largă ca să se gândească şi la biata Europa, — mama noastră aşa de generos stabilizatoare ! Ce-o să zică, anume, Europa în faţa hotărîrii guvernului de a despăduchia economia agricolă a României ? D-l ministru al Finanţelor a ţinut să răspundă, cu precizia de cugetare care îi este proprie, acestei întrebări strecurată de vreo săptămână sub toate condeiele desinteresate şi patriotice ale cronicei independente. Vorbind corespondenţilor ziarelor străine, deci în faţa unor oameni ce ştiau să asculte chestia, d. Argetoianu a lămurit: „S-a afirmat că proectul nostru va distruge creditul ţării în străinătate. Lucrul nu este exact, pentru că străinătatea nu e interesată în creanţele privitoare la micii proprietari rurali de 5 ha. Pentru ceilalţi, noi consolidăm creditul căci încercăm să lichidăm un portofoliu ce nu reprezintă nimic sau aproape nimic. Toate stabilimentele mari financiare vor reintra în banii lor prin plăţi eşalonate şi garantate. De altă parte, populaţia scăpată de o obsesie, se va pune pe lucru, va reîncepe să producă, ce zice nu poate decât să sporească încrederea străinătăţii în ţara noastră”. Logica, limpezimea şi tăria acestui răspuns nu mai cer nici un comentariu. Ar fi, în adevăr, dincolo de limitele posibile ale dependenţii noastre internaţionale, ca să socotim pe cămătarii satelor româneşti sub protecţia Continentului! Şi iarăşi, ar fi caraghios să credem că supărarea cine ştie căror bancheri străini de voracitate specială şi cu infiltraţiuni în presă, înseamnă încruntarea însăşi a Europei împotrivă-ne... Să fim liniştiţi, deci, în această privinţă, întâi, pentru motivul peremptoriu prezintat în expozeul d-lui Argetoianu: finanţa străină, (acea care mai rezistă încă sub vântul toamnei capitaliste a lumii), va găsi în noua rânduire a creditului agricol din România o sforţare nouă spre echilibru, spre acel echilibru fără de care nicio funcţie economică nu e asigurată şi nu e rodnică. Dar, în afară de acest motiv de ordine formală, mai e unul care, negreşit, n’ar putea intra într’un expozeu ministerial, dar care se desprinde din replica mută a bunului simţ comun. Ce poate însemna, oare, în condiţiile de acum ale vieţii europene, această indispoziţie a „cercurilor financiare străine”, — indispoziţie care găseşte, într’o parte a presei noastre, o aşa de prevenitoare — ba, chiar, extrem de anticipativă — repercusiune ? Puterea de influenţă sau de sugestie a numitelor „cercuri financiare străine” e azi cu totul mitologică... Pretutindeni, în toate ţările Europei, chiar în Franţa excepţională, finanţa nu mai e acum o existenţa de sine stătătoare. Pretutindeni, finanţa — satrapă capricioasă până ieri — a ajuns o biată minoră, care nu poate face un pas fără tutela Statului. Independenţa bancară e distrusă pe toate pieţele naţionale. Vechea, clasica, splendida separaţie a finanţei şi a Statului, s’a lichidat. Comerţul banului, mai mult decât celelalte categorii ale schimbului, e deocamdată — sau, poate, într’o formă introductivă către alt regim al circulaţiei bunurilor — într’o etatizare nemărturisită. Aşa se înţelege cum de sunt posibile aşa de vaste atentate la majestatea seculară a solidarităţii capitalului internaţional, ca, bunăoară, suspendarea etalonuluiaur în Anglia sau hermetismul prezent al pieţii financiare germane. târgul bancar a devenit doar o anexă a respectivelor ministere de Finanţe. Aşezările aşa ziselor încă „institute de credit” nu mai sunt vechile sobe ştiute, la care se încălzea toată viaţa Statului. N’a mai rămas din ele decât nişte simple vetre stinse, în cenuşea cărora guvernele suflă de lens planulii ca să menţină câţiva cărbuni înşelători... Atunci, să se vorbească mai puţin de supărările zeului prăbuşit! El nu mai trăieşte decât în memoria spamei cuvintelor. Sensibilitatea europeană a încetat să mai fie sensibilitate bancară. Dem. Theodorescu Svârcolirile de peste Tisa Cunoscutele declaraţii ale senatorului american Borah, făcute presei franceze cu prilejul vizitei d-lui Laval la Washington, apoi unele declaraţii ale d-lui MacDonald, făcute in cursul recentei campanii electorale şi, mai ales, discursul rostit de ducele Mussolini la Napoli, au răscolit profund neastăzt părul revizionist al vecinilor noştri de peste Tisa. Un proaspăt val de proză revizionistă serevarsă asupra ţării vecine din tiparniţele de la Budapesta. Populaţia maghiară este din nou cuprinsă de frenezia patriotică din vara anului 1927, când a apărut în Daily Mail faimosul articol al lordului Rothermere «Locul Ungariei sub soare». Secţiile «Ligii revizioniste» se mişcă iarăş, se ţin întruniri, se rostesc discursuri răsboinice, se fac gesturi largi spre Carpaţi, spre munţii Tatrei şi spre Fiume, se adună sute de mii de iscălituri pentru senatorul american revizionist şi se strâng fonduri pentru intensificarea propagandei în străinătate. Pare că un nou val de nebunie colectivă se revarsă asupra ţărişoarei vecine, care-i răscoleşte toate conştiinţele, trezind iluzii deşarte şi sdruncincindu-i echilibrul sufletesc atât de netisit pentru realitul unei opere de pace rodnică şi de relaţiuni normale cu statele vecine. Agitaţia opiniei publice şi a presei maghiare Pe noi ne interesează aci prea puţin. O urmărim totuş cu atenţiunea firească, cu care sunt urmările manifesta- _ fiile morbide ale de aproapelui. Ungaria însă nu are un guver responsabil. Ungaria întreţine relaţiuni diplomatice cu ţările vecine. Ungaria face parte din Societatea Naţiunilor şi şi-a luat anga-r jamentul de a colabora la opera de im- j păciuire şi de înfrăţire a popoarelor şi a Statelor. Şi de aceea dacă nu ne interesează svârcolirile ligii de sub preşedinţia scriitorului Herczeg Ferenci şi violenţa articolelor din ziarele de la Bu- dapesta, ne interesează în cea mai mare măsură, atitudinea guvernului şi a organelor sale. Ori, ce vedem? In ziua când s’au implinit 11 ani dela ratificarea tratatului dela Trianon, în toate şcolile din Ungaria , s’au ţinut elevilor, din ordinul ministrului instrucţiunii — căci altfel nu se puteai — lecţii revizioniste, în toate bisericile s’au făcut slujbe «Pro patria», adică pentru refacerea Ungariei în vechile hotare iar la amiazi au fost trase, timp de cinci minute, clopotele Iffit,iar biser’cilor din fără. Mai mult încă, Ziarul Budapesti Hírlap aducea zilele trecute știrea, că în Sopron a avut loc adunarea secţiei locale a «Ligii revizioniste». Adunarea s-a ţinut în palatul prefecturii, la ea au participat prefectul Simon Elemér şi inspectorul şcolar Bresztel Gyula, care a prezentat o amănunţită dare de seamă asupra activităţii revizioniste a învăţătorilor din judeţ. Prin urmare e vorba de o acţiune făţişe a unor organe de Stat contra integrităţii teritoriale a ţărilor vecine. In faţa acestei acţiuni a autorităţilor publice maghiare, evident, nu putem ră- mâne indiferenţi şi credem că nu va rămâne indiferent nici guvernul. Va trebui să se atragă atenţia Budapestei, că uzanţele internaţionale impun anumite atitudini organelor oficiale ale Statelor, cari vreau să trăiască în pace,z. s. »*e 8 PAGINI 3 LEI MIERCURI 25 NOEMBRIE 1931 ANUL AL VIIMea.No. 2371. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I Actualități M. S. Regele a sosit ieri in Capitală, destiinzând in gara de Nord. Intre ieri şi între azi Intr’una din şedinţele Camerei din vremea guvernului Maniu cineva avusese îndrăsneala să afirme că d. N. Iorga, pe atunci deputat, este un «tolerat» al Adunării. Cum necunoscutul care strigase, în plină Cameră, acest lucru, era deputat naţional-ţărănist d. Maniu, din întâmplare pe banca ministerială, a fost somat să declare dacă d-sa împărtăşeşte, sau nu, părerea... mamelucului său. Şi d. Iuliu Maniu s’a executat. S’a desprins , s’a deşirat, încet, a rămas stană de piatră şi când s’a făcut linişte adâncă buzele lui au început să se mişte, grăind: «In numele guvernului declar că d. deputat N. Iorga este membru liber ales al acestei Adunări şi în această calitate domnia-sa are dreptul la stima pe care Adunarea o datorează unui membru al ei». înainte de a deschide gura, ştiam care va fi răspunsul prudentului, abilului prim ministru. Şi acesta i-ar fi fost răspunsul pentru oricare alt deputat. Dacă, însă, în locul său ar fi fost d. Iorga, cu siguranţă că lucrurile ar fi fost puse la punct printr-o vorbă de spirit. Iar dacă ar fi fost cazul ca d. primministru Iorga să aibă despre un membru al Adunării deputaţilor convingerea că s’a strecurat, hoţeşte, in această adunare, apoi ar fi spus-o, sus şi tare, chiar de pe banca ministerială. De întâmplarea asta mi-am adus aminte, când am văzut, acum câteva zile, străduinţa unui deputat de a-l prinde pe Primul- Ministru «în cuvânt». Deputatul era liberal, ales, s’ar putea spune, cu ştirea d-lui Iorga şi voinţa naţională. Om inteligent şi suficient de şiret pentru a ieşi bine la mal dintr’o situaţie, fie ea cât de dificilă. In faţa domnului Iorga, prim-ministru, însă, sulimanul tactic al deputatului interpelator s’a dovedit infructuos. Fiindcă, dintr’o lovitură, d. Iorga a mutat discuţia pe terenul sincerităţii şi al bunului simţ. In hipostasă de om profund îngrijorat de viitorul acestei ţări, căutase onoratul deputat să provoace o declaraţie a primului ministru în chestiunea unor «libertăţi publice garantate prin texte constituţionale». Respectul pentru textele constituţionale era o mare slăbiciune a d-sale. Slăbiciune pe care o întâlnim, dealtfel, la toţi cei ce-au stăpânit în această fericită tarii, până în vremile de apoi, până în vremile în care profesorul Niculae Iorga, ajuns prim-ministru, vrea s’o rupă cu obişnuinţele, nesocotindu-le, călcându-le în picio»»‘r,lîuT.Că aceia, tot în legatură cu problema sfintei libertăţi a tuturor indrăsnelilor, d-sa interpelează pe d. prim-ministru Ia chestiunea manifestului lansat către ţară. Era în acesta o frază de o gravitate excepţională, sau, în tot cazul, ea conţinea o ameninţare deghizată, la adresa nu ştiu cărei categorii de cetăţeni onorabili şi paşnici. Şi a mai vorbit despre multe alte chestii domnul deputat făcând eforturi pentru a lăsa impresia că grija pentru viitorul României Mari l-a făcut să ia cuvântul aci şi dându-şi totodată silinţa să-l pună pe şeful guvernului, cum s’ar zice, în greu de dilemă. D. Iorga a înţeles. Şi a ţinut să-i vie într’ajutor. Să-l facă să nu se mai ostenească zadarnic. D. Iorga s’a ridicat şi a vorbit: «Domnilor, eu nu mă ascund. Dacă eu aş avea să aleg, într’un moment când interesele esenţiale ale ţării ar fi în joc, între cea mai perfectă legalitate şi între ruina ţării şi între trecerea în împrejurări extraordinare peste legalitate pentru a mântui ţara, eu aş preferi să-mi isprăvesc bătrânelele în temniţă, mântuitul tann mea, decât să îngenunchiu înaintea unei măsuri de ordine obişnuită, atunci când soarta întreagă a ţării mele ar fi în primejdie». Limpede. Cinstit. Nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om. Şi n’o să faci plecăciuni d11 faţa legii când ştii că din cauza ei se prăbuşeşte societatea omenească. Aşa ştie să declare profesorul Iorga, primul ministru al ţării. Ce ar fi declarat d. Iuliu Maniu în locul domniei-sale ? E uşor de priceput. Asta însă nu l-ar fi împiedecat — pe d-sa ca şi pe ceilalţi oameni politiei cari ne-au stăpânit — să calce legile în picioare, când sfintele interese ale partidului o cereau. Fiindcă niciodată, la dumnealor interesele ţării n’au trecut înaintea intereselor partidului, — partidul fiind, precum se ştie, adevărata ţară. Astăzi însă cată a se instaura altă mentalitate. In joc nefiind interese de partid, evident că pe primul plan al preocupărilor guvernului prezidat de d. Iorga trece grija de interesele colectivităţii româneşti. Cu cei de rea credinţă, cu agitatorii, cu profitorii de totdeauna, nu se poate sta de vorbă. Fiindcă e, în primul rând, pierdere de vreme. Cu cei cinstiţi, cu cei dispuşi să jertfească, da. Cetiţi scrisoarea d-lui Iorga către congresul general al preoţilor ortodoxi. Al preoţilor cari nu şi-au primit, unii din Ianuarie, alţii din iunie, salariile. Sânt acolo semnele altei lumi. G. Racoveanu D. N. IORGA In pag. 11 l-a-Pe urmele artistei Rose Amu Din Istoria religiilor „L’idée de la Némésis chez Eschyle“ par Jean Coman -------0000—-----■ De multă vreme Patriarhia română trimite anual un număr de teologi în apus să-şi completeze studiile la facultăţile catolice cu care, zice-se, că are o anumită înţelegere. Unii din ei se duc şi rămân acolo, alţii, impresionaţi de prozelitismul făţiş al catolicilor, de tratamentul lor puţin creştin, pleacă şi găsesc la protestanţi o desăvârşită primire, maniere distinse şi mai presus de toate cavalerism şi respect al convingerilor. Este cazul fostului meu coleg de studii universitare, I. Coman, trimis la catolici şi rentors în ţară cu doctoratul de stat «très honorable» şi cu un studiu important publicat la Paris care-l onorează pe el şi ne cinsteşte pe noi ca Români: «Ideea despre Nemesis la tragicul Eschil», carte voluminoasă în 260 pagini, tipărită în colecţia studiilor de istorie şi de filosofie religioasă a facultăţii protestante din Strassbourg. In studiile despre clasicismul grec, cercetătorii recenţi au ajuns la concluzia că problemele complexe şi variate ale elenismului nu pot fi deplin înţelese fără a se ţine seamă de fenomenul religios care a jucat un rol important în cultura greacă ca element constitutiv. Cazul titanului Prometeu este tipic în această privinţă. Istoria lui nu poate fi bine cunoscută fără înţelegerea sufletului religios al Greciei antice! Astfel autorul nostru studiind problema lui Prometeu înlănţuit de Eschil a fost silit să adâncească în ce proporţie pedeapsa lipsei de măsură se găseşte şi în celalalte piese ale tragicului grec, care era interpretarea curentă până în momentul în care apare Eschil şi cum o înfăţişează tragedianul în piesele lui ! Iată în câteva cuvinte subiectul lucrării. Sprijinit pe o minuţioasă interpretare a textelor vechi autorul face dovada peremtorie că ideia despre Nemesis este anterioară zeiţei cu care devine abia mai târziu corelativă. Ideea n’a căpătat caracterul clasic decât atunci când zeiţa a luat o existenţă sigură şi a fost introdusă în panteonul olimpic. Ceea ce înseamnă că, la Greci, orice principiu religios—moral sau poetic — ca să subsiste trebuia să fie întărit de puterea şi autoritatea unei divinităţi reale, cu un cult deosebit, şi cu o istorie mitică proprie. La început zeiţa Nemesis era o divinitate a pământului, o zeitate ctonică, protectoarea vieţii animale şi vegetale şi cu grijă de viaţa şi moartea oamenilor. Cu timpul, semnificaţia se lărgeşte. Nemesis devine soţia lui Zeus şi prin intermediul ei se pedepsesc: necredinţa oamenilor faţă de zei, bogăţia prea mare, fericirea, tot ceea ce scotea individul din normalul obişnuit. Ea reprezenta legile puse de zei oamenilor şi supraveghea executarea lor. Această credinţă despre Nemesis se întâlneşte în popor şi la autorii cari preced pe Eschil. Cu Eschil ideia despre Nemesis se schimbă şi intră într’o fază nouă a cărui înţelegere se uşurează mult dacă se ţine seamă de două fapte noi, contemporane marelui tragic: 1. Războaele cu Perşii în care Eschil însăşi luptase în conştiinţa profundă a mizeriei umane în faţa dreptăţii divine care salvase Grecia de barbari şi 2. luminismul grec din secolul al V-lea —eşirea din evul mediu — când judecata clară începuse să-şi facă loc întărind astfel ideea dreptăţii şi prin asta ideea despre Nemesis. Cu alte cuvinte, la Eschil, această divinitate nu mai întrupează răzbunarea, gelozia sau pedeapsa divină pentru greşeli obscure (bogăţie, glorie, fericire) — idee incompatibilă cu concepţia lui despre dreptatea divină — ci Nemesis devine sancţiunea implacabilă a oricărei lipsăde măsură în actele sufleteşti (orgoliu, impietate, etc.) urmate de fapte crude, improase şi dezordonate. (Verse în războaiele medice, Prometeu până la înlănţuirea pe stânca Caucazului). Sancţiune care vine de la Zeus, principiul etern al dreptăţei. (Citiţi continuarea în pag. II-a) * Nu este exclus ca măgarul, dobitoc dat ca pildă de încăpăţânare şi tâmpenie să fie, în fond, o făptură superinteligentă, un idealist incorigibil, de o intransigenţă necunoscută genului uman. Căruia, puţinii pasă de legende şi de infamiile ce se debitează pe seama lui. De prea multe veacuri este calomniat şi bârfit, dar la toate evenimentele mari e nelipsit şi îşi dă — cu desinteresare — concursul. In fabulele lui Esop, la fuga din Egipt (când apare, e drept, în chip de asin) în fabulele lui Lafontaine şi în alte împrejurări, în care se cere discreţie şi jertfă de sine. Măgarul, credem noi, este un Machiavel, în felul său. Nu scrie tratate politice (nu se cunoaşte încă un tratat politic scris de un măgar) dar poate fi asemuit cu părintele «Principelui». Asemeni cancelaristului florentin, băiat de treabă, minte lucidă, inimă onestă şi, care n’a greşit în viaţă decât, poate, faţă de soţia sa, şi care este confundat cu doctrina de guvernare pe care a scornit-o, măgarul este redus la singură trăsătură de caracter, socotit profilul de idioţenie al lumei. In definitiv, bietul Machiavel a scris o carte. Antologie de minciună, intrigă şi sceleratetă. Din atâtea biografii ce s’au scris, nici una nu pomeneşte însă de vre o gravă eroare a florentinului. Dacă a fost într’adevăr o canalie, apoi a fost o canalie idealistă. Păstrându-se pe sine onest şi integru, a arătat doar prinţilor şi diriguitorilor de popoare, în genere, posibilităţi de a nu se ţine de cuvânt, oferindu-le o justificare etică supra-umană. Potentaţii cari urmează învăţătura lui, fie în viaţa politică, fie în cea socială, sunt adoraţi, lăudaţi şi înmormântaţi cu pompă. Iar bietul diplomat florentin plăteşte de câteva veacuri oalele sparte şi servă ca ţap ispăşitor. întreaga cafenea bucureşteană cunoaşte butada lui Bratu, care îl învinovăţia pe Apolodor din Damasc constructorul podului de peste Dunăre de toate relele ce bântuie în lumea românească. Graţie lui Apolodor din Damasc, susţinea Bratu, a trecut Dunărea lepădătura Romei, s’a statornicit la noi... şi a dat naştere lichelei noastre autohtone. Omenirea a adoptat faţa de Machiavel, logica lui Bratu :—toate crimele istorice sunt trecute în seama florentinului. Legenda se vede, însă că e mai tare decât adevărul istoric sau adevărul pur şi simplu. S’ar putea întâmpla ca Machiavel să fie, într’o bună zi, cu desăvârşire reabilitat şi termenul machiavelism să fie şters din dicţionar. Nu se ştie însă dacă nu va stărui deapururi în mintea oamenilor ca unic Machiavel, singulară încăpăţânare şi neverosimilă tâmpenie măgarul. Fiindcă dobitocul ăsta are un soi de mândrie pe care oamenii n’o vor înţelege niciodată şi refuză să se disculpe. Are un fel de a protesta tăcut şi sobru împotriva autorităţii omeneşti, împotriva iluziei omeneşti, că nu se poate deduce niciodată dacă o face conştient. Nu de mult, un măgar de ăsta bulgar, locuitor în jurul Plevnei (care e şi puţin a noastră) înfiat de un ţăran cu numele de Ivan Gospodinof, a mâncat peste şasesprezece mii leva hârtie. Lucrurile s’au petrecut precum urmează. Vânduse Ivan ăsta boii la târg. Şi cum îşi numără banii pe marginea şanţului, urechiatul flămând, privind mereu bumăştile, l-a cuprins dorul să guste din ele. Şi le-a înghiţit... Ce s’a întâmplat după, nu mai interesează. Interesează însă semnificaţia. A fost acesta un gest de obişnuită măgărie! Probabil, că nu. Suntem înclinaţi a crede că adoptivul fiu al lui Ivan, a vrut să pilduiască umanităţii ce preţ are banul şi cât preţueşte, mai ales, dictatura banului, dacă un biet urechiat îl poate înghiţi, fără să se sature măcar. Şi a dovedit — dacă mai era nevoie — că măgarul este un incorigibil idealist, dar unul care ţine seamă de adevăratele realităţi. La fel cu Machiavel... i. cg. ----------------------------Deşi petrecut peste Carpaţi, la o zvârlitură de băţ de Capitală, faptul ne-a parvenit cu apreciabil acol. Mai puţin ca o dovadă de rotunjimea pământului şi mai mult ca una de internaţionalizarea vieţii de azi şi a faptului divers în special. Informează deci o gazetă pariziană, reproducând ştirea după alta din Turin că la Brassó, mare oraş unguresc, un comerciant pe numele Schiller, avu ciudata inspiraţie să se trezească în coşciug pe când i se oficiau funeraliile, la biserica luterană din localitate. Negreşit, întâmplarea iese din comun şi, privită de departe, ea poate fi socotită drept o lună afacere a celui întors de la groapă, în ciuda dictonului şi a Doamnei Cosaşe. Poporul a mers chiar mai departe şi credinţa lui vine deadreptul din zona misterelor, când socoteşte că morţile aparenţa sunt de bun augur şi că mai presus de metodele voronojiene, longevitatea-i garantată când muritorul, cum se zice, şi-a ucis moartea. Aşadar, îşi zice fitecine: iată un an fericit care, răsturnând vorba lui, Shakespeare, va servi mâncăriia praznicului la ziarelul cu care îl vor T.'ămpina şi-l vor sărbători ai săi. Pe dânsul îl vor arăta, cu degetul, până şi copiii, dar nu ca pe un monstru, ci dimpotrivă ca pe cel ce fu mai tare ca Lazăr, înviatul din morţi, la cuvântul Mântuitorului. Poate că şi pe dânsul să-l fi asist cu aceiaş putere resurecţională, n’ar fi exclus, dar omul de azi e mai sceptic şi dedat televiziunii şi tuturor viciilor tehnice, cum este, se lasă mai greu şi dacă admite miracolul e pantru vremile biblice. Iată omul autonom, care singur a decis de învierea sa. Ce simbol şi ce subiect oportun ! Dar, cum spune, poetul, realitatea rânjeşte din oglinda spartă. Căci lucrurile s’au petrecut cu totul altfel. Intâiu fu spaima celor dimprejur, indiferent dacă moştenitori sau nu. Omului îi place să audă de hviere, fie că e vorba de Făt-Frumos, fie că de un cetăţean oarecare, la alegerile generale. Să vadă, mai puţin. Şi să stea de vorbă cu el, chiar de loc. Deaceia negustorul nostru trebui s’o ia pe jos, el care venise în landou, să intre cu oarecare sfială în casa lui, să-şi convingă familia, să-l accepte pentru restul zilelor... Dar mai frumoasă fu chestia cu dricarul. Acesta pretinse cei 7000 lei, costul înmormântării. Acela tăgădui. Mai întâi nu murise. Să-i fi dat din bucurie să zicem, ar fi însemnat totuși că murise. Doar costul echivalează un serviciu prestat. Şi înmormântare fără de obiect nu se poate. Şi dricarul se adresă justiţiei. Speţa ni se pare mai mult decât interesantă. Afară dacă nu se găseşte vreo jurisprudenţă, sau vreo străveche cutumă, după care mortul dein groapă nu se întoarce. Ceea ce ar complica definitiv socotelile. In definitiv, cine plătește I Perpessicius