Cuventul, ianuarie 1932 (Anul 8, nr. 2405-2434)
1932-01-01 / nr. 2405
AftUL AL VllMea.NO. 240S* htDAC4IA si ADMINISTRATIA: Bucuresti, Calea Victoriei 48, etajulI {laitatea prin tanagiui Imobiliara) tELEFON Fondator Director : 3x2145 JI»Etrifl 37S10 REDnciia 3780 9 ADMNISTRRND TITUS ENACOV1CI ^ ft NAE IONESCU AMilMCillPILE $1 PUBLICAtlIU; SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Condoleanţele Federaţiei salariaţilor publici A trecut mai neobservat ca celelalte, cel de— al câtelea?— şi ultimul comunicat pe care Federaţia Salariaţilor Publici s’a ostenit să-l dea mai zilele trecute. Cum te obişnueşti cu sergentul de stradă, plantat totdeauna în acelaş punct şi salutându-te automat sau, mai curând, ca puiul de ţigan ce-ţi repetă totdeauna aceiaşi urare, de foarte multe ori ineficace, la fel s’a obişnuit lumea şi cu comunicatele Federaţiei Salariaţilor Publici. Până într’atâta, că dacă ai întreba la întâmplare: la ce slujeşte Federaţia? ţi sar răspunde, cu cea mai nevinovată convingere, ca să dea comunicate. De ce natură sunt acele comunicate şi dacă greşim numindu-le cum o făcurăm mai sus, condoleanţe, rămâne să se vadă din cele ce vom adăuga. Negreşit, nimeni nu ne obligă să avem o părere despre federaţie şi despre conducătorii ei şi nici că am încerca să avem una, câtă vreme ar fi în joc numele şi persoana onorabililor ei şefi. Când e vorba însă de activitatea şi mai ales de inactivitatea Federaţiei şi când această Federaţie pretinde să reprezinte şi să apere interesele unnei mulţimi ca aceia a slujbaşilor Statului, atunci putem avea, se cuvine chiar să avem, o părere. Şi am putea să ne întemeiem pretenţia aceasta pornind de la datele cotidiane. Nu desigur de la nenumăratele fraude câte se fac în instituţiile de Stat între mobilele cărora mulţi, sociologi sau numai cetăţeni de obşte, sunt înclinaţi să vadă efectele inevitabile ale proastei salarizări a slujbaşilor publici. A interpreta însă excrocheria publică drept corectivul firesc al salarizării subminimale, oricâtă şansă de adevăr s’ar putea să se cuprindă într aceasta, e totuşi, o interpretare cu mult prea simplistă. Ar fi, între altele, ca şi cum ai susţine eu toţi fraudatorii publici, sau marea lor majoritate, ar fi fost recrutaţi dintre slujbaşii prăpădiţi când adevărul e tocmai cel dimpotrivă. Nu vom cere, aşadar, Federaţiei să pretindă salariul minimal numai pentru că, altminteri, se îndeamnă oamenii la furturi şi Statul se păgubeşte, când ar putea să fie de folos tuturor, de câţiva numai. Dar vom gândi că ar fi trebuit şi avem toate motivele să regretăm că în toată campania Presei pentru punerea la curent a salariilor întârziate din ţară, Federaţia a lipsit , mai mult chiar că între bogatele ei comunicate nu şi-au aflat nici cel mai mic locuşor, constatarea, reprobarea şi, desigur, soluţia, căci trebue să fie una, acestei stări nedrepte şi apăsând numai pe o parte a salariaţilor publici. Vorbim de salarii minimale şi mai bine de trei sferturi din ţară nu le primesc nici pe cele de mizerie, aşa cum sunt cele mai multe din tranşele. Veţi zice însă, că Federaţia are în vedere probleme cu mult mai grave decât grija pentru sărbătorile slujbaşilor din ţară, deşi sărbătorile acestea cereau să fie numai ale pâinii cea de toate zilele. Să vedem la ce se reduc aceste probleme. Comunicatele aşa de copioase ale Federaţiei ne vor fi de ajutor. Federaţia stă, aşteaptă şi constată. Iată cele trei faze ale extenuantei activităţi a Federaţiei, reprezintată prin comitetul ei. Federaţia mai are şi un reprezentant în Parlament, pe cunoscutul mucenic al întâiei mişcări de eliberare funcţionărească, pe d. Schina. Comitetul ţine şedinţe, la cam din când în când este invitat şi reprezentantul din Parlament, al salariaţilor publici. Atunci, câte unul încearcă un puls, ce-ar zice de deputat dacă, la din contră, şi-ar depune mandatul, ceilalţi încep să tuşască şi pişcătura trece neobservată. Apoi cu toţii, comitet şi ales al naţiunii, în contul funcţionarilor, prind să se tânguie şi după ce constată o bucată de vreme, purced să redacteze un comunicat, cu cea mai trandafirie din cerneluri. Comitetul aduce la cunoştinţa guvernului că el posedă o bogată colecţie de studii cu privire la tichiile de mărgăritar ale cheliei de Stat, că dacă binevoeşte guvernul, el, comitetul ar fi prea onorat să fie primit în audienţă de comunicare, etc. şi alte temenele de soiul ăstora, pentru că după ce surprinde completa inutilitate a tuturor sugestiilor bine crescute să redacteze un comunicat, ca cel din urmă, în care Federaţia, după ce observă cu regret distincţia pe care guvernul a făcut-o între minimul de salar al slujbaşilor particulari faţă de cei publici, transmite respectuoase condoleanţe pentru răposarea întru vistierie şi a ultimilor iluzii... Şi totul reintră în normal, până la viitoarea şedinţă de comitet şi până la viitorul comunicat. Pledăm, aşadar, pentru anormal, când dezaprobăm atitudinea aşa de bine crescută a Federaţiei? Mai întâi ar trebui să definim anormalul, ceea ce ar duce la constatarea că el, anormalul, e semnul zilelor de azi. Spunem însă un lucru cu mult mai simplu: o Federaţie teoretică, meşteră în maniere elegante şi în comunicate e anacronică şi ar face cu mult mai bine dacă nu s’ar mai manifesta în public. Comunicatele ei au ajuns un soiub urări de anul nou, stereotipe şi incolore, cari nu mai impresionează pe nimeni Păcat de hârtie. Perpessicius ililor Un farsor de profesie nimerise, din întâmplare, la un banchet al congresului internaţional al contabilor. A ascultat amuzat discursurile rostite în aproximative limbi europene, s-a delectat cu înţelepciune statistică, cu raţionamente contabiliceşti iar definiţia unui bărbat grav şi cu barbă; «contabilitatea este acea ramură a ştiinţelor sociale care se ocupă cu înregistrarea raporturilor juridice a diverselor operaţiuni» i-a răsfăţat pur şi simplu auzul. Era atât de interesant spectacolul, erau atât de pitoreşti figurile adunate la această cină de taină, că nu s’a putut deslipi până nu s’au răspândit invitaţii. Farsorul de profesie fusese depăşit; la banchet se risipise atâta umor că imaginaţia lui fu iremediabil biruită. Dar pe când se răspândiau veselii congresiştii — dintre care nu lijisia bineînţeles d. Trancu-laşi — farsorul dădu peste o figură ciudată. Un fel de pitic cu capul uriaş, o arătare pusă în redingotă, ghete galbene, cravată pestriţă şi pantaloni vărgaţi. Farsorul nu-şi putu stăpâni temperamentul. II opri pe micuţul congresist, întrebându-l: — Dar ce fu pe aici, domnule ? — Congresul internaţional al contabililor! răspunse grav piticul. — Aha! răspunse atunci farsorul, compunăndu-şi o figură de bărbat profund revoltat. Am înțeles! S’au adunat trădătorii! S’au adunat ca să vândă ţara duşmanilor. — Cum? zise îndurerat piticul. Se poate să vorbeşti aşa ? Congresul contabililor a fost un congres patriotic. N’are nici o importanţă că se numeşte internaţional. Asta dovedeşte doar de câtă simpatie, şi cinste se bucură ţara noastră. Da' studenţii? Da’ parlamentarii sunt trădători când se adună în congres internaţional , îşi pleda cu atâta căldură cauza micul contabil, că un prieten al farsorului, milostivindu-se de siuaţia lui îi zise : — Lasă-l domnule. Că ăsta e din provincie şi nu prea ştie ce este un congres internaţional. întâmplarea aceasta absolut autentică ne-am amintit-o cetind un articol scris de o pană ruginită şi ex-umoristă. Senilul proprietar al penei a fost tocmit să facă opoziţie. Şi o face cu mijloacele lui. După ce de mai bine de un an, atât proprietarul penei cât şi arendaşul proprietarului penei au făcut exces de citate mai mult sau mai puţin latineşti, mai mult sau mai puţin istorice, mai mult sau mai puţin revoluţionare, se dau la parlamentari.Cică, s’au ales în actualul parlament deputaţi cari nici nu-şi cunosc judeţul. Deaceia merge rău. Deaceia bântuie criza. Deaceia pot conclude «în viaţă nu este destul să fii mare, dar trebue să ştii a te înălţa acum scârţie trudită pană. Numai că citind proza aceasta îţi vine să adaogi: In viaţă nu este destul să fii mare, dar trebue să ştii a te înălţa şi mai ales să ştii a întreba : Da’ parlamentarii ? Mai ales când ai vrut să te alegi într’un judeţ pe care nu-l cunoşti şi nu ți s'a acordat favoarea... Dar. Citiţi în pagina Iii-a: Pe urmele traficanţilor de cane , Un raport senzaţional Actualitafi Vânzătorii de răvașe isbutesc să facă și anul ăsta afaceri bune... O organizaţie periculoasă de G. RAGOVEANU De treisprezece ani de zile in cuprinsul graniţelor ţării noastre dăinueşte, nestingherită de nimeni şi de nimic, o ciudată instituţie, în felul ei unică în întreaga lume. Este „Statul romano-catolic ardelean”, organ cu pretenţie de complectă autonomie şi al cărui rost ar fi: conducerea anumitor afaceri ale eparhiei romano-catolice ardelene. Legile ţării noastre nu-l recunosc; biserica romano-catolică îl acuză că e protestant în spirit. Cu toate astea, de la unire, prin uzurparea drepturilor statului român, „statul catolic” fiinţează, de fapt, ca stat în stat, nesocotind drepturile statului nostru — care n’a fost în stare să şi le exercite — şi lucrând împotriva intereselor acestui stat prea îngăduitor. Originile statului catolic, în altă hipostasă decât cea de acum, se pierd în negurile vremii- Ele se urcă până în veacul XVI. 1), prof. Onisifor Ghibu, de la universitatea din Cluj, a sfârşit, de curând, un bogat studiu al acestei chestiuni. Studiul d-sale a servit ca bază a cercetărilor unei „Comisiuni istorico-juridice pentru studiul problemei Statului rom. cat. ardelean”, — comisiune instituită de ministerul instrucţiunii şi al cultelor. In iunie trecut Comisia era alcătuită din: d. prof. Onisifor Ghibu, preşedinte; prof. Victor Onişor, prof. Alexandru Borza, prof. Vitold Baroni, toţi de la universitatea din Cluj; d-nii: Istrate Micescu de la universitatea din Bucureşti, Ioan O-trescu, Moise Ienciu şi Ovid Demetrescu, funcţionari superiori în ministerul instrucţiunii şi al cultelor. Concluziunile acestei comisiuni, împreună cu studiul d-lui prof. Ghibu, intitulat: „Cu anahronism şi o sfidare: statul romano-catolic ardelean, studiu istorico-juridic”, a fost tipărit de către ministerul instrucţiunii, (Cluj, „Ardealul”, 1931). Din cercetările făcute asupra desvoltării istorice a statului catolic ardelean, asupra activităţii lui în era românească, asupra situaţiei lui juridice din era maghiară şi din era românească şi asupra situaţiei bunurilor administrate de el, comisiunea a ajuns la concluzni surprinzătoare. Organul, pe pivorul căruia a crescut „Statul catolic” de astăzi, a luat fiinţă în veac, XVI, prin gruparea deputaţilor catolici din Dieta ardeleana si a auiodixiei catolici, în urma răspândirii Reformaţiunii şi în urma încetării existenţei episcopiei catolice din Transilvania. Acest organ, în lipsa episcopului, avea săi se intereseze de treburile bisericii, rămase micşorată şi fără episcop. După anexarea Ardealului la Austria, dinastia habsburgică decretând religia catolică religie de stat şi reînfiinţând episcopatul Transilvaniei, statul catolic în hipostasa lui originară, se desfiinţa, dela sine, ca organ devenit inutil. S’a încăpăţînat totuș să dăinuiască sub altă hipostasă: aceia de „auxiliar” a guvernului austriac în politica de catolicizare a acestuia. Intre anii 1773—1848 statul catolic a încetat cu totul de a mai exista. In 1848, în urma unirii Ardealului cu Ungaria, statul catolic încearcă să învie, numai pentru a pune mâna pe imensele averi provenite din donaţiuni regeşti, făcute pentru scopurile culturale ale ţării şi cari, niciodată, nu fuseseră ale bisericii catolice, nici administrate de ea. Nu isbuteşte însă. In 1868, în urma unei noui tentative de instituire a acestui Stat, episcopul catolic al Transilvaniei, M. Fogarassy, declară drept „erezie” doctrina pe care se întemeia organizaţia. In 1873, printr’o manevră a baronului Jósika se înfiinţează Statul Catolic, trecându-se în mâinile acestuia atribuţiunile comisiei catolice provizorii, însărcinată de guvern cu gerarea afacerilor bisericii până la votarea autonomiei catolice regnicolare. Pe aceasstă cale piezişe s’a constituit în 1873 actualul stat catolic, ajungând încetul cu încetul, administratorul unor imense bunuri aparţinând statului. Grupând în cadrele sale pe toţi conţii, baronii, senatorii, deputaţii, prefecţii, judecătorii catolici, guvernul ungar, din motive de oportunitate, nu i-a disolvat imediat, ci i-a tolerat, până la înfăptuirea autonomiei catolice, ce trebuia să vie. In cursul întregei epoci maghiare Statul catolic n’a obţinut aprobarea statutului său de organizare, după cum na fost recunoscut nici de Sfântul Scaun.Statul Catolic şi Consiliul lui dirigent n'au obţinut, sub Unguri, niciodată dreptul de a dispune ceva, independent de guvernul ungar. întotdeauna a fost privit ca «organ subaltern al guvernului». Iar în privinţa averilor administrate de Statul catolic, iată ce spune ord. ministerial No. 30.918 din 1912: «Toate aceste averi nu formează proprietate particulară, care ar putea fi întrebuinţată liber, ci ele sunt fundaţiuni de natură perpetuă, prin urmare astfel de averi, pentru care corporaţiunile, în cazul de faţă Statul Catolic, sunt numai administratori responsabili». Aceasta este starea «de drept» cu care Statul Catolic a intrat în noul Stat Român, la 1 Dec. 1918. Ce s’a întâmplat de atunci, până astăzi? S-a parcurs un drum enorm. Statul Catolic, aflându-se în sat fără câini, şi-a dat o nouă organizaţie. A şters dreptul de patron suprem al Regelui României asupra fondurilor administrate de el, trecând acest drept asupra episcopului de Alba-Iulia; a eliminat dintre membrii de drept ai organului său de conducere pe reprezentanţii Statului român; a refuzat să se supuie oricărui control al gestiunii sale din partea statului român, nesocotind principiul fundamental al suveranităţii Statului; şi-a transforformat adunarea generală într’un veritabil Parlament maghiar, cu 240 de deputaţi, a grupat în sânul acesteia pe toţi foştii funcţionari superiori ai statului ungar. a tran (Citiţi continuare în pag. 3 a) Există o frapantă asemănare între tezaurul liric al poporului român şi al celui rus, tezaur care s’a transmis prin tradiţie până în timpurile noastre, cu toată gama de sentimente puternice şi cu tot fondul păgânesc. Cele mai însemnate cântece lirice ale poporului sunt acelea care se leagă de obiceiuri şi mai cu osebire de viaţa de familie. Din timpurile păgâneşti, aceste cântece lirice se obişnuesc în timpul serbărilor religioase de peste an şi anume la acele serbări create de superstiţia populară şi de imaginaţia foarte bogată a ţăranului care vede în fenomenele Naturei puterea unor forţe supranaturale. Strămoşii poporului rus se închinau la diferite apariţii naturale şi mergeau cu veneraţia lor până acolo, încât au căutat să întruchipeze în diferiţi zei concreţi aceste forţe neînţelese ale Naturei. Soarele era supranumit Daj-Bog, Fulgerul şi Tunetul Perun, zeul agriculturei, acela care apăra viaţa vitelor şi proteja pe cântăreţii dumbrăvilor şi ai pădurilor, se numea Voios sau Velos, considerat egalul lui Apolon al mitului grecesc. Mai erau desigur şi alţi zei, dar cei mai principali rămân aceştia trei: Daj-Bog, Perun și Veles. In cinstea lor se organizau diferite serbări religioase, cari începeau în timpul iernii și se terminau după epoca treeratului. Iarna se dădea serbări în cinstea puterilor rei; în prima zi de P-’ .^vară se făcea serbarea '...ampinării Primă- Verei. •” urma curând sărbătoarea în cinstea lui Veles, zeul agriculturii; în Mai şi la începutul lui Iunie era sărbătorită zeiţa Primăverei; pe la mijlocul lui Iunie se sărbătoreau iar puterile naturei; Iulie era consacrat zeului Perun, iar după treer urmau iar serbări în cinstea lui Veles. Toate aceste sărbători erau însoţite de diferite obiceiuri religioase, jocuri şi cântece. Ivirea creştinismului n’a putut distruge aceste obiceiuri păgâneşti, ci, dimpotrivă, ele au influenţat pe cele creştineşti, astfel că la un moment dat sărbătorile creştine au coincis cu cele păgâneşti. Sărbătoarea de iarnă coincidea cu Crăciunul; cele de Primăvară cu Carnavalul, săptămâna Tomei şi Sf. Treime; ziua Sfântului Gheorghe coincidea cu ziua lui Veres; cele de vară cu Sf. loan Botezătorul (24 iunie), iar sărbătorile în cinstea lui *'•-Sf. Ilie, la 101 oc aşa s’au păsvechile cântece lirice; dar ele nu mai au înţeles mistic, ci se repetă numai ca distracţii. Astfel sunt colindele, superstiţiile cu ghicitul în timpul sărbătorilor de iarnă, cântecele din seara Sf. Andrei horele, ielele şi paparudele. După istoriograful literar rus PSmirnovschi, cuvântul colindă derivă dela latinescul «calendae» sau dela «caleo» (a arde sau a încălzi), (căldura soarelui). Colindele sunt cele mai vechi cântece lirice. Ele se spuneau atunci când păgânii aduceau jertfe zeilor Naturei în păduri și dumbrăvi. (Tablourile pictorilor ruşi au imortalizat asemenea scene simbo lice, la malul apelor, în peşteri sau în mijlocul codrilor). In timpurile creştine, jertfele s’au transformat N*- pâine, sare şi trei cărbuni. Se cântă un cântec. După acest cântec, obiectele de pe masă se pun pe blid şi se cântă alt cântec, numit Podblidnâi, se scot apoi obiectele şi fiecare îşi ghiceşte în ele viitorul. Urmează după ghicire diferite jocuri însoţite tot de cântece. In timpurile vechi, cel mai obişnuit obiceiu era acela al îngropării aurului. întâlnirea Primăverei se sărbătoreşte şi azi de poporul rus. (Nu suntem însă siguri dacă Sovietele nu le-au suprimat cumva poate că tradiţia încă n’au putut-o suprima). Printre obiceiurile frumoase de Primăvară sunt şi acelea din ziua de Sf. Gheorghe, când ţăranii scot vitele la câmp cu salcie sfinţită. In în daruri. Iarna, flăcăii şi fetele din Rusia, se adunau întocmai ca şi la noi ca să ghicească în diferite semne şi coincidenţe, viitorul şi soarta. Astfel, un obiceiu care se păstrează şi azi în Rusia este ghicitul viitorului în seara de Anul Nou. Toţi asistenţii se adună în jurul unei mese pe care se află un blid cu apă, acoperit cu un prosop. Lângă blid se aşează inele şi cercei, bucăţele Rusia, această sărbătoare se chiamă sărbătoarea lui Egor sau Iurie. Săptămâna Tomei se sărbătoreşte pe un munte sau deal scăldat în razele soarelui. De la această sărbătoare, cântecele şi horele nu se mai sfârşesc până la începutul lui Iulie. Cercul horei este simbolul mişcării (Citiţi continuarea în pagina II a) VINERI I IANUARIE 1932 Legea Advocaţilor S-a votat totuşi legea advocaţilor. Moştenire a fostuluiparlament naţional-ţărănist, proect pe care căderea guvernului Mironescu îl aruncase în arhivele senatului pentru timpuri mai bune, legea aceasta a fost dezgropată, reînscrisă în ordinea de zi şi în fine votată cu discreţie, într’o serie de alte legi, care au trecut la Senat cu toptanul, într’o şedinţă dinaintea vacanţei. Nici discuţii n’au mai fost Nici comentarii. Nici proteste. La ce bun? Senatorii erau obosiţi, şedinţele erau prea lungi, Crăciunul bătea la uşe. Astfel, în aceste condiţii somnoroase, a trecut prin parlament una din cele mai importante legi ale sesiunii. Cine crede în parlament şi în parlamentarism să protesteze. Noi ne mulţumim să râdem. Altădată, în primăvara trecută anume, am cercetat aici într-o serie de articole, consecinţele acestei legi. Dovediam atunci confuzia proectului, interesele meschine ce-l justificau, opresiunea pe care o instituia împotriva împricinaţilor, regimul neomenos ce îl crea advocaţilor tineri. Era un proect de castă, un proect de strâmtă şi agresivă organizare profesională, un proect al bătrânilor împotriva tinerilor. Acelor observaţii nu le-a răspuns nimeni, căci nu avea nimeni ce să le răspundă. Dealtfel dizolvarea parlamentului de atunci urmase discuţii şi utilitatea ei imediată. Proectul acela este astăzi lege. Neschimbat. Intact. Cu toate socotelile lui obscure. Cu toate şurubăriile lui advocăţeşti. Lege încâlcită, cu nuanţe şi distincţii care o complică infinit.Unui tânăr licenţiat, care îi cerea lămuriri, unul din autorii legii îi răspundea chiar a doua zi după votare: «Dragă, ha-bar n’am ce scrie în lege; mai la- să-mi vreme s’o interpretez». Autentic! Sunt nenumărate păcatele acestui text abia votat. Cel mai grav desigur, păcatul de a institui o exploatare continuă a împricinaţilor care de astăzi înainte sunt puşi sub robia legală şi costisitoare a advocatului. Mai gravă atingere nu ştiu dacă s’ar putea aduce ideii de dreptate. Dealtminteri publicul va avea să înţeleagă curând acest lucru Pe de altă parte viaţa noastră universitară are de suferit consecinţe la fel de grave. Doctoratul în drept devine obligator prin această lege. Asta înseamnă că cel puţin trei generaţii de studenţi sunt supuşi unor ani de muncă suplimentară, pe care la înscrierea lor în facultate nu aveau ce să-i prevadă. De fapt, este o măsură cu efect retrospectiv, măsură de două ori vexatorie, odată prin conţinutul ei şi a doua oară prin aplicarea ei abuzivă. Cât priveşte inutilitatea practică a doctoratului, discuţia am întreprins-o prea amplu altădată, ca să o mai reluăm. Legea aceasta are de scop să facă accesul în breaslă cât mai dificil. Prin orice mijloc, tinerii advocaţi trebue împiedicaţi să-şi exercite profesiunea şi să facă deci o concurenţă serioasă advocatului bătrân. Iată dece doctoratul obligator. Iată de ce înăsprirea condiţiunilor de stagiu. Iată de ce interzicerea adusă advocatului stagiar de a pleda sau de a semna acte de notariat. In rezumat două sunt mobilele acestei legi. 1) Să-l exploateze pe împricinat. 2) Să-l pauperizeze pe advocatul tânăr. Dovada am făcut-o în repetate rânduri, atunci când proectul putea ma—■■*..hiiii — fi amendat, dacă nu din spirit de omenie, măcar de rușine. Astăzi chestiunea este definitiv rezolvată. Ceea ce însă nu ne poate abţine de la platonicul protest al acestor rânduri. Chestiunea advocatuluistagiar, mizeria practică din care a trăit până azi, Mizeria legală în care va trăi de azi încolo, trebue reluată. O vom face. Mihail Sebastian Sibilil şi Se ştie că Rusia sovietică, Rusia oficială — cel puţin — este dacă nu o ţară, desigur, un stat ateist. Religia, credinţa sunt socotite narcotice pentru popor. Deaceia împotriva bisericilor de orice fel se duce o campanie îndârjită, furibundă, susţinută de organele de stat. In toate oraşele mari şi mici ale republicilor sovietice federative, se desvoltă cuiburile de ateişti, se alcătuiesc societăţi, federaţii de tineri cari militează cu fanatism, ca să desrădăcineze credinţa şi să risipească misticismul religios. Se tipăresc nenumărate publicaţiuni, manifeste, studii, se dau reprezentaţii teatrale pilduitoare. Pravoslavnicul misticism rusesc ca şi proteicul, sedând misticism slav a fost înlocuit cu misticismul ateist. Fiindcă noua formulă de suplinire a străbunei religii rămâne, cu toată aparenţa ei blasfematoare, o formulă religioasă. Desigur că biserica biroucratică şi birou eratizată a avut de suferit de pe urma campaniei antireligioase. Prestigiul clerului închegat în clasă de funcţionari ai lui Dumnezeu a scăzut. Credinţa sădită de milenii în sufletul masselor n’a piut fi însă desrădăcinată. In locul bisericei, birou pământesc de înregistrare, a născut o biserică vie, a ţâşnit credinţa care pâlpâie în inimi, iar bisericele cată să-şi dea o organizare potrivită cu noua rânduială. Gazetele ateiste iau în derâdere credinţa. «Fără Dumnezeu» organul ateiştilor arată că în târgul Biterci locuitorii au colectat bani pentru restaurarea bisericei dar au refuzat să dea vreun gologan pentru repararea podului. Gazetele sunt pline apoi de caricaturi. Intre altele, una ni s’a părut reprezentativă. O femeie de țăran chiabur îi spune bărbatului ei, văzând cum un tovarăş din conducere îşi botează copilul. Ăştia tineri comunişti! Aşa mai înţeleg şi eu. Şi nu sunt periculoşi! Intenţionau caricaturiştii desigur, să-şi bată joc de comuniştii religioşi. Realitatea nemărturisită depăşeşte însă hazul. Se răsbună. Sub agitaţia zilei caleăe un nou spirit religios şi biruie credinţa. Ţărănimea nu se lasă târâtă de curentele modei, iar târgoveţii desamăgiţi îşi găsesc mângâiere şi reculegere în credinţă. Realitatea se răsbună. Cu toată împotrivirea ideologiilor. X. Y. S’a votat totuşi... -----c—=‹%Ρ=3 ▼ —«Hsaa%e;aa----