Cuventul, aprilie 1932 (Anul 8, nr. 2495-2523)
1932-04-01 / nr. 2495
anul AL VllI^lea — 1^0^2405. Redacția și Administrația: BUCUREȘTI. Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) t 312/45 Direcția TELEFON: 1 378/10 Redacția I. 378/09 Administrația Fondator: TITUS ENACOVICI Director: I MAE IONESCU ANUNCIIlBllE $1 PUBLICA1IUE Se primesc la ADMINISTRATIV „CUVÂNTULUI“ și prin toate *1® publicitate Sovietizarea învăţământului secundar ____OOOO O nouă experienţă se proectează în domeniul învăţământului secundar. Una din acele experienţe, nenumărate şi zadarnice, câte s’au abătut, fără să lase vreo urmă, peste destinele şcoalei româneşti, de gradul al II-lea. Că se proiectează şi chiar se experimentează un timp, una sau alta din reformele năstruşnice, n’ar fi tocmai aşa de vinovat lucru, câtă vreme nu lasă urme, dacă, în cele din urmă, totul n’ar duce la o enormă pierdere de timp şi la o sistematică batere în piuă a apei. Când viaţa în genere, şi a şcoalei în special e aşa de dificilă, e cel puţin de glumă să se alerge la diversiuni care de care mai fanteziste şi mai inutile. Cine socoteşte că se umple un vid cu alt vid, se ocupă de nimicuri cu aparenţă importanţă şi lasă, să zicem, să pătrundă bolile, fizice şi morale, prin toate încheiurile învăţământului. Astfel de distracţii duc la înfiinţarea decoraţiilor culturale pentru învăţători, a titlului de supra-învăţător, lareslănţuirea molimelor, precum deunăzi sau, ca să intrăm în subiect, la instituireaa examenului pentru transferările ce urmează a se face, când catedre vacante se ivesc. Căci iată noua experienţă ce se proectează. Se ştie ce erau transferările şi ce anume le determina. Profesorii dintr’un colţ sau altul al ţării, dintr’o pricină sau alta, binecuvântată întotdeauna, se vecheau într’o bună zi în situaţia de a cere să fie mutaţi la una din catedrele ce se declarau vacante. De cele mai multe ori aceste transferări vizau Bucureştii şi uneori nu din singura fascinare a Capitalei. Acest Heliopolis de pe Dâmboviţa, şi dacă oferă mijloace de mai directă cultură, nu mai acordă, astăzi mai ales, şi putinţa de a ţi le apropia. Viaţa în Bucureşti, între teatre, biblioteci şi concerte interzise pentru punga unui dascăl secundar, este o veritabilă tortură fantalică. Dar cerea omul să vie la Bucureşti, pentru că i se măriau copiii şi trebuia să-i dea la Universitate, sau în alte părţi, pentru ca interese familiare, de o speţă sau alta, prevăzute în regulamentul transferărilor, îl obligau la aceasta. Şi atunci cerea să fie mutat, în virtutea titlurilor şi drepturilor ele vechime sau de merit, pe cari consiliul de inspectori, le cerceta şi uneori le judeca şi pe bună dreptate. Era mai la urma urmei o simplă formalitate, aşa ceva ca preparativele unei schimbări de domiciliu, dintr’o mahala în alta, sau dintr’un târg în altul. Şi nici că putea să fie altfel. Şi iată că în loc să se purceadă de singura cale, aceia de a se perfecţiona cât mai mult cu putinţă instrumentul acesta al inspectorilor, Ministerul intenţionează să introducă concursul pentru indiferent ce transferare. Drept ar fi, pentru că să fie în linia cea dreaptă, ca odată cu instituirea concursului să se proceadă şi la suprimarea tuturor inspectorilor, deveniţi inutili pe dară cu aceasta. Inspectorul, precât ştiam, inspecta, ierarhiza, recomanda. De vreme ce totul va trece, de azi înainte, în faţa scaunului de judecată al concursului, la ce va mai folosi să fiinţeze această categorie de slujbaşi redusă la unica ei funcţie bugetară . Şi dacă ar fi numai atât! Dar concursul ce se institue pentru transferări suferă de cusururi mai mari şi chiar de unele contradicţii legale. Se înţelege un concurs pentru un titlu superior, dar concurs pentru un titlu echivalent, aceasta este deadreptul antilegal. Sau poate se voeşte, în felul acesta, să se purceadă la o revizuire a capacităţilor didactice . Atunci, ar trebui instituit concursul nu numai pentru mica minoritate a celor ce se transferă de nevoe şi nu de plăcere, din motiv de forţă majoră şi nu din înclinare turistică, să nu se uite aceasta , cât pentru unanimitatea dascălilor secundari, indiferent dacă stau pe loc sau se transferă. Or, aşa ceva nu este cu putinţă. Ar însemna să răsturnăm pe deantregul, toată aşezarea instituţiilor, nu numai a şcoalei. Sunt între profesori, unii de o calitate inferioară. Dar lucrul se ştie îndeajuns, prin inspectori, prin state personale, prin activitate sau inactivitate manifestă. Şi apoi, când Ministrul Instrucţiei aplică dascălilor primari altă măsură, când vorbeşte, cum a vorbit la Senat, aşa de frumos şi convingător, împotriva examenelor, drept e să le institue, unde nu au ce căuta, la o categorie trecută printr’un alambic întreg de examene și mai cu seamă într’un plan, ca acela al transferărilor, unde nu trebuesc instituite . Suspiciunea aceasta ar putea să aibă urmări incalculabile. Ea ar putea să se extindă în toate domeniile şi la toate categoriile de slujbaşi. Hotărăşti într’o bună zi să scoţi la mezat toate slujbele ocupate şi toată lumea să apară la concurs. N’ar fi o adevărată sovietizare . Cum spuneam, însă, ne aflăm în faţa unei măsuri funciarmente ilogice. Se înţelege, mai la urma urmei să înlocueşti selecţia prin examen de capacitate cu selecţie prin concurs. Câtă vreme unii din cei trecuţi prin capacitate, au beneficiat de selecţia legată de capacitate, nu poţi impune celorlalţi concursul. Ca şi la legiferarea ultimă, pentru avocaţi, ca şi în orice legiferare firească şi logică, să se institue concursul,e aci înainte, pentru cei care vor ocupa catedre, tot prin concurs. Măsura, ce se proectează e o simplă şicană. Inchipuiţi-vă că sunt transferări nu numai dintr’un oraş, în altul, dar, în acelaş oraş, dintr’o mahala în alta, ba chiar, la aceiaş şcoală, de la un etaj la altul. Şi pentru aceste cazuri Ministerul vrea concurs. N’ar mai rămâne decât ca examinarea să o facă elevii, pentru ca sovietizarea să fie complectă, la un MU lin Prin budgetul de cheltueli, pe 1932, al ministerului instrucţiunii şi al cultelor s’a acordat, pentru întreg anul, suma de lei 5000 (cinci mii) cheltueli pentru întreţinerea automobilului seminariului monahal de la Cernica. . . . . Automobilul acesta are destinaţie precisă. El e pus la dispoziţia profesorilor seminariului. Se şte că majoritatea profesorilor sunt familişti. Nu pot deci locui la mănăstirea Cernica. Locuesc în Bucureşti. Şi câteva zile pe săptămână trebue să facă drumul până la Cernica şi înapoi. Şi Cernica nu e la o aruncătură de băţ, de bariera Bucureştilor. Maşina seminariului — al cărui director nu înţelege să facă risipă — aştepta, până acum, în fiecare dimineaţă, la bariera Obor. Profesorii erau datori să vie până acolo pe cont propriu. De la Obor maşina pleca, la oră fixă, cu profesorii spre Cernica. La înapoiere, îi aducea tot până la Obor. In timpul vacanţelor maşina seminariului stă sub cheie. Nimeni, nici chiar directorul seminariului, n’o folosea. Aşa hotărâse părintele Chesarie Păunescu. A vrut, odată, un bărsărie cu brâu roşu, oploşit în dealul patriarhiei să se folosească de ea, pe timpul verii.Dar a primit de la directorul seminariului... aşa un răspuns!.. Şi de atunci nimeni n’a mai poftit la ea. Prin budgetul anului în curs ministerul acordă pentru cheltuelile de întreţinere: cauciucuri, benzină, uleiu, reparaţii, suma de lei cinci mii. Părintele director a mai adăogat, cât a putut şi prea cu moşia sa, la cei 5000. Dar mare lucru nu s-a putut face. Trebuesc bani mai mulţi. Şi aşa, iată pe profesorii de la Cernica siliţi să-şi plătească ei drumul până acolo şi înapoi. Lucru imposibil, mai ales astăzi, cu lefurile pe cari le au şi cu întârzierile în încasări, cunoscute. Bieţii suplinitori — şi sunt câţiva la Cernica — n’au primit un ban, de la 1 Ianuarie până astăzi. Cum să-şi poată plăti, deci, automobilul? Sau mii de lei pentru întreţinerea celui pe care îl are seminariul? Până la Pantelimon sunt curse de autobuse. Dar de aci încolo, nimic. Şi de la Pantelimon până la Seminar sunt cinci chilometri. Iarna, pe viscol, sau pe noroiu, e o poezie întreagă s’o iei la picior, până acolo şi înapoi, de trei, sau patru ori pe săptămână. Ministerul instrucţiunii va avea motivele lui să nu acorde mai mult decât a acordat pentru întreţinerea automobilului de la Cernica. Dar în situaţia în care se află acum seminariul, patriarhia are datoria să-l ajute. îndrăzneşte, înalt prea sfinţite Miron I! Vâră-ţi mâna, cât mai adânc, în cutia cu fondul «milelor». Fie-ţi milă de seminarul monahal. Doară te mândreşti cu el: e creaţia prea fericirii tale. Va rămâne asta în Istorie. Ajută seminariul, ca să nu fugă profesorii. Fiindcă jertfe fac ei, destule, dar n.e. nu se poate dece nu pot nici ei face, a R. Perpessicius ----------xxooooxx-------- D. general Răşcanu printre refugiaţii moldoveni de peste Nistru la Chişinău IN CAUTAREA UNUI PROGRAM POLITIC Discursul domnului Grigore Iunian a dat în sfîrşit discuţiei publice un material mai serios decât cel care agită de obicei inteligenţa şi instinctul partidelor politice. Omul care a demonstrat cu atâta frumuseţe morală că nu ştie «guverna» — în înţelesul de supunere la portofoliu până la îndobitocire totală, demisionând când le era partizanilor fericiţi lumea mai dragă, arată astăzi că nu se pricepe nici la «opoziţie Căci, ce înseamnă în dicţionarul consacrat a face opoziţie în România, mai ales în zilele de facilă negaţie pe cari le trăim? înseamnă a urla cu înverşunare că guvernul este execrabil şi că singurul mijloc de a îndrepta ţara cu urgenţă nu se poate găsi decât în chemarea la putere a partidului reprezentat de urlătura respectivă. D. Gr. Iunian crede, cu o perspicacitate bravă şi cu o preciziune pe care nu i-o egalează decât nobleţea clasică a cuvântului său, că nu se poate aspira către o nouă guvernare decât pe baza alcătuirii practice şi severe a programului de imediate execuţii. Numai ideea, de un caraghiozlâc imbecil, că guvernul Iorga n’ar fi constituţional, nu poate satisface spiritul de o limpezime imposibil de domesticizat în rigorile «disciplinei» de partid, a subtilului domn Gr. Iunian. El a spus-o net, cu riscul de a-şi asmuţi împotrivă toată masa imbecilităţii dogmatizate, că guvernul Iorga nu poate fi calificat ca anti-constituţional. Este treaba opoziţiei să-i găsească vinile de care s-a încărcat, dar nici o obligaţie de solidaritate nu poate face pe un om deştept să articuleze inutil stupiditatea decretată. Ca opozant luminat, deci, fostul ministru de justiţie crede în utilitatea schimbărei guvernului. Fără a subscrie la această credinţă a domniei sale, fiindcă socotim în toată obiectivitatea că un guvern cu o aşa de impresionantă şi decisivă operă ca cel al realizărei conversiunei, mai are încă drept la creditul public — nu putem totuşi să tagăduim legitimitatea sforţărei de conştient opozant al domnului Iunian,tăzi ţărei înainte de poftirea nudă a puterei, este un program extras din actualitatea cea mai puţin teoretică. D. Gr. Iunian crede că el poate fi mărginit cu folos la înlesnirile financiare grabnice cari sunt necesare, în chip liminar, pentru practica leacurilor economice ale vieţei Statului. Şi atunci îi este indiferent omului acesta de conştiinţă şi de înalt civism, dacă partidul său îşi poate ajusta interesele la programul necesităţilor naţionale, şi îi este cu deosebire plăcut să aştepte ca o cât mai întinsă întovărăşire de bune intenţii şi de forţe să se pună la dispoziţia Coroanei pentru munca cea grea. D. Iunian are curajul admirabil să strige: nu un guvern de partid şi nici măcar unul de par tD tide. Ţării îi trebue un guvern de program. Aşa, formaţia ministerială viitoare nu este a se căuta în împăcarea prealabilă, pur politică, a diverselor organizaţii de râvnire a puterii, ci în fixarea luminată a unui plan practic de lucru; să se adune adică cine este în stare să se supună, cu sinceritate, realizărei şi disciplinei imanente a aff^lui plan. ' . • Metoda fiu e lipsită de experimentare. Ce e, bunăoară, guvernul Bruening în Germania? Nu e o coaliţie de partide care şi-a căutat mai apoi un program, ci ralierea la programul mi Bruening a grupurilor ce s’au simţit în măsură să-l ajute. Acelaşi sistem e şi la baza coaliţiei, de oameni şi nu de partide, care conduce azi Marea Britanie. Programul acesta nu trebuiesă fie un compromis între tendinţe ireconcialibile — un fel de pace artificială cucerită doar prin abdicările ce gustul de a guverna cu orice preţ le-ar smulge silnic adversarilor reuniţi — ci condiţia a priori a întovărăşirii dorite. Realizarea unei astfel de soluţii e mai uşoară la noi ca aiurea. Mai lesnicioasă, fiindcă — slavă Domnului! — partidele noastre nu prea sunt împovărate de programe particulare!... Mai anevoioasă, pentru că sunt despărţite, la noi, pe o chestie mai excesivă decât orice doctrină proprie: necesitatea vitală de a guverna fără a împărţi cu alţii bunătăţile puterii... Teoria domnului Iunian duce, însă, după cum se vede tot către un minister... anticonstituţional! Fiindcă ar fi tot un cabinet care s’nr constitui altfel decât după normele de distribuţie şi pricopseală ale cluburilor «constituţionale». E de întrevăzut scoaterea apropiată a domnului Iunian din constituţie ••• Dem. Theodorescu Ceeace se cade a fi prezentat as- D. GR. IUNIAN In cadrul somptuos al villei-atelier din Strada Vasile Alexandri No. 16, Doamna Cecilia Cuţescu- Storck, prezintă un ansamblu de picturi şi desene ce depăşesc prin aşezare, număr şi preţiozitate genul obişnuit de expoziţie. După un răstimp de mai mulţi ani în care doamna Cecilia Cuţescu-Storck nu s’a manifestat decât la expoziţiile Saloanelor oficiale, prezentarea celor aproape trei sute de lucrări, aranjate pe cimeza a şapte săli în ambianţa unui interior de artist unic la noi, capătă amploarea linei serioase colecţii de muzeu, şi con Rubrica plastică de MAC CONSTANT INESCU sacră definitiv talentul generos şi puternic al pictorului. A scrie despre opera picturală a Doamnei Cecilia Cuţescu-Storck în spaţiul îngrădit al unui foileton este un fapt temerar şi deplasat în acelaş timp ; şi apoi, atâtea lumini autorizate în materie de artă plastică, au explicat la timp, cu amănunte bogate, evoluţia unei arte superioare, de mare temperament şi de muncă îndârjită. Ne vom mărgini să notăm aci frânturi de impresii simţite în faţa panourilor .ţescu-Storck. Sala I (atelierul) şi şi desenelor Doamnei Cecilia Cusalata cuprind picturile murale ce decorează permanent aceste două încăperi. Intr’un gust rafinat şi segniorial aceste două săli prin decoraţiunea lor interioară aminteşte magnificul ornamental al palatelor renaşterii italiene. Piatra sculptată, lemnul lambris-urilor şi pereţii acoperiţi de compoziţii ample de o înaltă ideologie şi o susţinută vibraţie plastică, fac din aceste două încăperi, un rar şi preţios exemplu de interior somptuos şi rafinat. Doamna Cecilia Cutescu-Stork, iubeşte desfăşurările compoziţionale vizionate larg şi sintetic. Coloritul este luminos şi cald. Desenul precis sensibil şi spiritualizat. Personagiile feminine, se înscriu pe fonduri de vegetaţie exotică, păstrând o notă hieratică ce nu exclude umanitatea, ci dimpotrivă o accentuează Pictura de şevalet din celelalte săli, constrânge la o mai amănunţită soluţionare a detaliilor şi la putinţa de creaţie a atmosferei ambiante mai ales in motivul peisagiului baleichian, pe care artistul a reuşit să-l transpie pe pânză într’un stil propriu. Balcicul, motiv pictural, de care plastica de după răsboiu a abuzat fără prea multă înţelegere, capătă în pictura d-nei Cuţescu-Storck amploarea iniţială şi reabilitarea bine meritată. Când, perspectiva vremii, va pune la punct arta timpului nostr«Balcic»-urile d-nei Storck voi printre cele mai rare şi mazentative exemplare ale Interpretarea superioa-â nume,Hagiului ocupă în tantal Doamnei Cecilia Ouţescu-Stori un loc e®a compoziţiilor d-sale, murale. Mijlocul de expresie est® diferit, după cum diferită este şi afectivitatea- Conglomerate de clădiri detaşate pe ariditatea unui teren răscopt de un crâmpei de mare înaadra cer şi o vegetaţia izolată otive oare porni« ,îm am- Balcicului se în al Sudului P^“tei’ al Coral Span;^ ^ ușoi îIg îti ' j.re. artistul le a adus ’ Resale călătorii, sunt făapinterpretări cu totul deo. plastica română, m omagial aceste rânduri, expoziţia d-nei Cecilia Curck drept rar eventata noastră plastică, prin ra ţinută a creaţiei sale arcare ocupă un loc de mare Oii reviTimti. De mai bine de două luni apar în coloanele unui ziar din capitală destăinuiri din cele mai penibile despre impasul celei mai de seamă asociaţii culturale din Ardeal, al « Astrei». Ecou al regretabilelor întâmplări ce-au frământat în anii din urmă Asociaţia atâta vreme respectată a Ardealului, destăinuirile acestea sunt urmarea unei clătinări a încrederii aproape nelimitate ce o arătase «Astrei» intelectualitatea românească a provinciei de peste Carpați, și în nici un caz ele nu pot să sporească acest credit zdruncinat. Cei pe cari i-au îndurerat penibilele destăinuiri — şi pe cine dintre români nu l-au îndurerat! —, s’ar aştepta dar să combatem acest fel de spălare a unor rufe murdare în văzul obştesc, aşa după cum s’a îndătinat la noi — printr’o molipsire dela faimosul „tabu» ardelenesc pe care ofensiva publicistică a d-lui Octavian Goga nu l-a putut doborî — să se strige veto ori de câte ori se atinge un lucru care nu e întotdeauna infailibil. Nu ne vom ridica Insă împotriva acestei campanii, pentru câ, cu evoluţia ce a atins-o spiritul public românesc de-o vreme încoace, nu este campanie de presă care nu fie folositoare, fie prin îndreptarea unui rău, fie prin evidenţierea binelui atunci când campania cu pricina a fost nedreaptă. In plus, o intervenţie aşa cum ar cere-o unii şi ar reclama-o trecutul «Astrei» de la Sibiu, ar fi azi cu desăvârşire zadarnică. La «Astra», sau mai corect, în Ardeal, s-a început un curent care, fiindcă este cu totul normal şi în consecinţă e pe cale de generalizare, nu va putea fi oprit prin mijlocire artificială. Este şi această campanie de piesă un aspect al curentului acestuia. Dar aspectul său primordial e altul. Şi vom stărui' aci asupra lui, pentru că e de o t» fHvS "oftm rmn trii Ardeal. De-o vreme încoace, Ardealul nu mai este în ochii românilor o provincie românească respectabilă. Şi noi, cari suntem de acolo şi trăim acolo, le dăm desamăgiţilor tonală dreptate. Politicianismul său cu pretenţii de mesianism a reuşit să spulbere întreg mitul ce aureola in ochii româneşti provincia de peste Carpaţi, şi intelectualitatea ardeleană n’a putut până astăzi să convingă lumea că, în afară de Ardealul desamăgitor, mai este unul, al speranţei de mâine. N’a putut, pentrucă în Ardeal dăinuie încă o iobăgie cumplită, care scoate pe cel mai vrednic om din rândul oamenilor dacă nu are pe frunte pecetea aservirii la politica unui clan politic. E o mică eroare aceea care s’a acreditat, că politicianii altui club decât al reprezentanţilor de jure divino ai Ardealului, sunt ostracizaţi în Ardeal. Sunt, e adevărat, până la un punct, acoro de unde începe interesul de coaliţie familiară, de coaliţie a afacerilor, şi mai cu seamă de coaliţie în contra intelectualităţii. Când e vorba de drepturile la viaţă ale acesteia, se întinde în faţa ei barajul cel mai înspăimântător, şi intelectualitatea ardeleană rămâne sub orice schimbare a vremilor aşa cum a arătat-o pe vremuri d. Goga, d cenuşereasă cu plete lungi, bună să distreze la ocazii, dar pe care nimeni n’o tolerează în rândurile reprezentanţilor Ardealului, şi cu care nimeni nu se încusoțeşte. «Astra» ar fi avut menirea să schimbe stările acestea de lucruri, dar a preferat să rămână o organi DISCUŢII zaţie culturală anacronică, organizatoare de congrese unde se bat în piept politicianii, dar rar îi vezi pe scriitori şi pe cine are în Ardeal o materie cenuşie în funcţie. Ea putea, cu subvenţiile ce le-a primit în ÎS ani de la eliberare, să fi întemeiat o editură care să fi prilejuit o adevărat emulaţie în rândurile intelectualilor ardeleni, căci, har Domnului! îi avem şi Universităţile le îngroaşe an de an rândurile. Ar fi putut face să se nască, prin organizaţiile sale districtuale, mişcări culturale regionale cari să fi transformat oraşele de provincie, înduşmănite astăzi câineşte pentru că altă preocupare decât politica nu au, în adevărate fiecare locale de cultură, punând în rândurile de bă(Citiți continuarea în pag. II-a) . Reproşurile democraţiei Un confrate mustră foarte aspru pe d. Ianan, care prin declaraţiile făcute la Târgu-Jiu ar fi «dezamăgit întreaga democraţie română». E adevărat că, afară de exprimarea unei opiniuni personale asupra necesităţii guvernului de concentrare, fruntaşul naţional-ţărănist a dat expresie în cuvântarea sa numai preocupărilor legate de criza financiară şi economică în care se zbate astăzi ţara. De aceea diumian s’a ocupat îndeosebi de problema bugetară, indicând nevoia de a obţine o amânare a plăţii cuponului datoriei noastre externe, şi de problema monetară emiţând propunerea unei devalorizări ca mijloc pentru sporirea circulaţiei fiduciare şi pentru asanarea altui taur. Presa căreia îi stă la inimă demo- Ioraţia îi reproşează d-lui Iunian, nu atât soluţiile pe cari le preconizează, cât faptul că în loc să se ocupe la discursul său de interesele democraţiei, îşi concentrează gândurile asupra altor probleme. Se pare că pentru un adevărat democrat aceste chestiuni nu sunt vrednice de atenţie. Penuria bugetară, asprele condiţiuni cari strangulează viaţa reală a lumei noastre, mijloacele prin care s’ar putea merge către o ameliorare a acestei dureroase situaţiuni, nu reprezintă în ochii idealiştilor campioni ai democraţiei preocupări serioase şi meritorii. Mai mult chiar, cine cutează să vorbească despre asemenea lucruri este osândit fără drept de apel la ostracismul democratic. A, dacă d. Iunia ar fi dispreţuit aceste prozaice întâmplări ale vieţi noastre obşteşti şi s’ar fi apucat să discute pe larg temele scumpe democraţiei ca de pildă, cum trebuesc repartizate mandatele parlamentare, sau să taie firul în patru pentru a demonstra ce este democraţie şi ce este Oligarchie, desigur n’ar fi avut prilejul să fie pus la index. D. Iunian este însă un om viu, sensibil, deci, la realităţi mai mult decât la oţioase controverse. Asta nu i-o pot ierta democraţii. Dar, în definitiv, ce importanţă ar fi să aibă o asemenea «dezamăgire democratică»? Lumea nu trăeşte, doară, cu formule învăţate pe de rost din margiale şi nici cu sofisticării. Mai pu seamă când primejdiile asaltează de pretutindeni cetatea. Vladimír lenese« In pag. VII l-as Spshow sl tiwfl au Învins la «*«»