Cuventul, aprilie 1932 (Anul 8, nr. 2495-2523)

1932-04-01 / nr. 2495

anul AL VllI^lea — 1^0^2405. Redacția și Administrația: BUCUREȘTI. Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) t 312/45 Direcția TELEFON: 1 378/10 Redacția I. 378/09 Administrația Fondator: TITUS ENACOVICI Director: I MAE IONESCU ANUNCIIlBllE $1 PUBLICA1IUE Se primesc la ADMINISTRATIV „CUVÂNTULUI“ și prin toate *1® publicitate Sovietizarea învăţământului secundar ____OOOO­ O nouă experienţă se proectează în domeniul învăţământului secun­dar. Una din acele experienţe, ne­numărate şi zadarnice, câte s’au a­­bătut, fără să lase vreo urmă, pes­te destinele şcoalei româneşti, de gradul al II-lea. Că se proiectează şi chiar se experimentează un timp, una sau alta din reformele năstruş­nice, n’ar fi tocmai aşa de vinovat lucru, câtă vreme nu lasă urme, dacă, în cele din urmă, totul n’ar duce la o enormă pierdere de timp şi la o sistematică batere în piuă a apei. Când viaţa în genere, şi a şcoalei în special e aşa de dificilă, e cel puţin de glumă să se alerge la diversiuni care de care mai fante­ziste şi mai inutile. Cine socoteşte că se umple un vid­ cu alt vid, se ocupă de nimicuri cu aparenţă im­portanţă şi lasă, să zicem, să pă­trundă bolile, fizice şi morale, prin toate încheiurile învăţământului. Astfel de distracţii duc la înfiinţa­rea decoraţiilor culturale pentru în­văţători, a titlului de supra-învăţă­­tor, la­­reslănţuirea molimelor, pre­cum deunăzi sau, ca să intrăm în subiect, la instituireaa examenului pentru transferările ce urmează a se face, când catedre vacante se ivesc. Căci iată noua experienţă ce se proectează. Se ştie ce erau transfe­rările şi ce anume le determina. Profesorii dintr’un colţ sau altul al ţării, dintr’o pricină sau alta, bine­cuvântată întotdeauna, se vecheau într’o bună zi în situaţia de a cere să fie mutaţi la una din catedrele ce se declarau vacante. De cele mai multe ori aceste transferări vizau Bucureştii şi uneori nu din singura fascinare a Capitalei. Acest Heliopolis de pe Dâmboviţa, şi dacă oferă mijloace d­e mai directă cultură, nu mai a­­cordă, astăzi mai ales, şi putinţa de a­ ţi le apropia. Viaţa în Bucu­reşti, între teatre, biblioteci şi con­certe interzise pentru punga unui dascăl secundar, este o veritabilă tortură fantalică. Dar cerea omul să vie la Bucureşti, pentru că i se măriau copiii şi trebuia să-i dea la Universitate, sau în alte părţi, pen­tru ca interese familiare, de o speţă sau alta, prevăzute în regulamen­tul transferărilor, îl obligau la a­­ceasta. Şi atunci cerea să fie mu­tat, în virtutea titlurilor şi dreptu­rilor ele vechime sau de merit, pe cari consiliul de inspectori, le cer­ceta şi uneori le judeca şi pe bună dreptate. Era mai la urma urmei o simplă formalitate, aşa ceva ca pre­parativele unei schimbări de domi­ciliu, dintr’o mahala în alta, sau dintr’un târg în altul. Şi nici că putea să fie altfel. Şi iată că în loc să se purceadă de singura cale, aceia de a se perfec­ţiona cât mai mult cu putinţă in­strumentul acesta al inspectorilor, Ministerul intenţionează să intro­ducă concursul pentru indiferent ce transferare. Drept ar fi, pentru că să fie în linia cea dreaptă, ca odată cu instituirea concursului să se proceadă şi la suprimarea tuturor inspectorilor, deveniţi inutili pe dară cu aceasta. Inspectorul, precât ştiam, inspecta, ierarhiza, recoman­da. De vreme ce totul va trece, de azi înainte, în faţa scaunului de judecată al concursului, la ce va mai folosi să fiinţeze această cate­gorie de slujbaşi redusă la unica ei funcţie bugetară . Şi d­acă ar fi numai atât! Dar concursul ce se institue pentru transferări suferă de cusururi mai mari şi chiar de unele contradicţii legale. Se înţelege un concurs pen­tru un titlu superior, dar concurs pen­tru­ un titlu echivalent, aceasta este deadreptul antilegal. Sau poa­te se voeşte, în felul acesta, să se purceadă la o revizuire a capacită­ţilor didactice . Atunci, ar trebui instituit concursul nu numai pentru mica minoritate a celor ce se tran­sferă­­ de nevoe şi nu de plăcere, din motiv de forţă majoră şi nu din înclinare turistică, să nu se uite aceasta , cât pentru unani­mitatea dascălilor secundari, indi­ferent dacă stau pe loc sau se tran­sferă. Or, aşa ceva nu este cu pu­tinţă. Ar însemna să răsturnăm pe deantregul, toată aşezarea insti­tuţiilor, nu numai a şcoalei. Sunt între profesori, unii de o calitate inferioară. Dar lucrul se ştie în­deajuns, prin inspectori, prin state personale, prin activitate sau inac­tivitate manifestă. Şi­ apoi, când Ministrul Instrucţiei aplică dască­lilor primari altă măsură, când vor­beşte,­ cum a vorbit la Senat, aşa de frumos şi convingător, împotriva examenelor, drept e să le institue, unde nu au ce căuta, la o categorie trecu­tă printr’un alambic întreg de examene și mai cu seamă într’un plan, ca acela al transferărilor, un­de nu trebuesc instituite . Suspiciu­nea aceasta ar putea să aibă­ ur­mări incalculabile. Ea ar putea să se extindă în toate domeniile şi la toate categoriile de slujbaşi. Hotă­răşti într’o bună zi să scoţi la me­­zat toate slujbele ocupate şi toată lumea să apară la concurs. N’ar fi o adevărată sovietizare . Cum spuneam, însă, ne aflăm în faţa unei măsuri funciarmente ilo­gice. Se înţelege, mai la urma ur­mei să înlocueşti selecţia prin exa­­men de capacitate cu selecţie prin concurs. Câtă vreme unii din cei trecuţi prin capacitate, au benefi­ciat de selecţia legată de capacita­te, nu poţi impune celorlalţi con­cursul. Ca şi la legiferarea ultimă, pentru avocaţi, ca şi în orice legi­ferare firească şi logică, să se in­stitue concursul,­­­e aci înainte, pentru cei care vor ocupa catedre, tot prin concurs. Măsura, ce se proectează e o simplă şicană. In­­chipuiţi-vă că sunt transferări nu numai dintr’un oraş, în altul, dar, în acelaş oraş, dintr’o mahala în alta, ba chiar, la aceiaş şcoală, de la un etaj la altul. Şi pentru aces­te cazuri Ministerul vrea concurs. N’ar mai rămâne decât ca exami­narea să o facă elevii, pentru ca sovietizarea să fie complectă, la un MU lin Prin budgetul de cheltueli, pe 1932, al ministerului instrucţiunii şi al cultelor s’a acordat, pentru întreg a­­nul, suma de lei 5000 (cinci mii) chel­tueli pentru întreţinerea automobi­lului seminariului monahal de la Cernica. . . . . Automobilul acesta are destinaţie precisă. El e pus la dispoziţia profe­sorilor seminariului. Se şte că majo­ritatea profesorilor sunt familişti. Nu pot deci locui la mănăstirea Cer­nica. Locuesc în Bucureşti. Şi câteva zile pe săptămână trebue să facă drumul până la Cernica şi înapoi. Şi Cernica nu e la o aruncătură de băţ, de bariera Bucureştilor. Maşina seminariului — al cărui di­rector nu înţelege să facă risipă — aştepta, până acum, în fiecare dimi­neaţă, la bariera Obor. Profesorii erau datori să vie până acolo pe cont propriu. De la Obor maşina pleca, la oră fixă, cu profesorii spre Cernica. La înapoiere, îi aducea tot până la Obor. In timpul vacanţelor maşina semi­nariului stă sub cheie. Nimeni, nici chiar directorul seminariului, n’o fo­losea. Aşa hotărâse părintele Chesa­­rie Păunescu. A vrut, odată, un băr­­sărie cu brâu roşu, oploşit în dealul patriarhiei să se folosească de ea, pe timpul verii.Dar a primit de la direc­torul seminariului... aşa un răspuns!.. Şi de atunci nimeni n’a m­ai poftit la ea. Prin budgetul anului în curs mi­nisterul acordă pentru cheltuelile de întreţinere: cauciucuri, benzină, u­­leiu, reparaţii, suma de lei cinci mii. Părintele director a mai adăogat, cât a putut şi prea cu moşia sa, la cei 5000. Dar mare lucru nu s-a putut face. Trebuesc bani mai mulţi. Şi aşa, iată pe profesorii de la Cernica siliţi să-şi plătească ei dru­mul până acolo şi înapoi. Lucru im­posibil, mai ales astăzi, cu lefurile pe cari le au şi cu întârzierile în în­casări, cunoscute. Bieţii suplinitori — şi sunt câţiva la Cernica — n’au primit un ban, de la 1 Ianuarie până astăzi. Cum să-şi poată plăti, deci, automobilul? Sau mii de lei pentru întreţinerea celui pe care îl are seminariul? Până la Pantelimon sunt curse de autobuse. Dar de aci încolo, nimic. Şi de la Pantelimon până la Semi­nar sunt cinci chilometri. Iarna, pe viscol, sau pe noroiu, e o poezie în­treagă s’o iei la picior, până acolo şi înapoi, de trei, sau patru ori pe săp­tămână. Ministerul instrucţiunii va avea motivele lui să nu acorde mai mult decât a acordat pentru întreţinerea automobilului de la Cernica. Dar în situaţia în care se află acum semina­riul, patriarhia are datoria să-l aju­te. îndrăzneşte, înalt prea sfinţite Miron I! Vâră-ţi mâna, cât mai a­­dânc, în cutia cu fondul «milelor». Fie-ţi milă de seminarul monahal. Doară te mândreşti cu el: e creaţia prea fericirii tale. Va rămâne asta în Istorie. Ajută seminariul, ca să nu fugă profesorii. Fiindcă jertfe fac ei, destule, dar n.e. nu se poate dece nu pot nici ei face, a R. Perpessicius ----------xxooooxx--------­ D. general Răşcanu printre refugiaţii moldoveni de peste Nistru la Chişinău IN CAUT­AREA UNUI PROGRAM POLITIC Discursul domnului Grigore Iunian a dat în sfîrşit discuţiei pu­blice un material mai serios de­cât cel care agită de obicei­­ in­teligenţa şi instinctul partidelor politice. Omul care a demonstrat cu atâta frumuseţe morală că nu ştie «guverna» — în înţelesul de supunere la portofoliu până la îndobitocire totală,­­ demisio­nând când le era partizanilor fe­riciţi lumea mai dragă, arată as­­tăzi că nu se pricepe nici la «o­­poziţie Căci, ce înseamnă în dicţiona­rul consacrat a face opoziţie în România, mai ales în zilele de fa­cilă negaţie pe cari le trăim? înseamnă a urla cu înverşunare că guvernul este execrabil şi că singurul mijloc de a îndrepta ţa­ra cu urgenţă nu se poate găsi de­cât în chemarea la putere a parti­dului reprezentat de urlătura respectivă. D. Gr. Iunian crede, cu o per­spicacitate bravă şi cu o preciziu­­ne pe care nu i-o egalează decât nobleţea clasică a cuvântului său, că nu se poate aspira către o nouă guvernare decât pe baza al­cătuirii practice şi severe a pro­gramului de imediate execuţii. Numai ideea, de un caraghiozlâc imbecil, că guvernul Iorga n’ar fi constituţional, nu poate satisface spiritul de o limpezime imposibil de domesticizat în rigorile «dis­ciplinei» de partid, a subtilului domn Gr. Iunian. El a spus-o net, cu riscul de a-şi asmuţi împotrivă toată masa imbecilităţii dogmati­zate, că guvernul Iorga nu poate fi calificat ca anti-constituţional. Este treaba opoziţiei să-i găseas­­că vinile de care s-a încărcat, dar nici o obligaţie de solidaritate nu poate face pe un om deştept să articuleze inutil stupiditatea de­cretată. Ca opozant luminat, deci, fos­tul ministru de justiţie crede în utilitatea schimbărei guvernului. Fără a subscrie la această credin­ţă a domniei sale, fiindcă soco­tim în toată obiectivitatea că un guvern cu o aşa de impresionantă şi decisivă operă ca cel al reali­­zărei con­versi­unei, mai are încă drept la creditul public — nu pu­tem totuşi să tagăduim legitimi­tatea sforţărei de conştient opo­zant al domnului Iunian,­tăzi ţărei înainte de poftirea nudă a puterei, este un program extras din actualitatea cea mai puţin te­oretică. D. Gr. Iunian crede că el poate fi mărginit cu folos la în­lesnirile financiare grabnice cari sunt necesare, în chip liminar, pentru practica leacurilor econo­mice ale vieţei Statului. Şi atunci îi este indiferent omului acesta de conştiinţă şi de înalt civism, dacă partidul său îşi poate ajus­ta interesele la programul nece­sităţilor naţionale, şi îi este cu deosebire plăcut să aştepte ca o cât mai întinsă întovărăşire de bune intenţii şi de forţe să se pună la dispoziţia Coroanei pen­tru munca cea grea. D. Iunian are curajul admira­bil să strige: nu un guvern de partid şi nici măcar unul de par­­ tD tide. Ţării îi trebue un guvern de program. Aşa, formaţia ministerială vii­toare nu este a se căuta în împă­carea prealabilă, pur politică, a diverselor organizaţii de râvnire a puterii, ci în fixarea luminată a unui plan practic de lucru; să se adune adică cine este în stare să se supună, cu sinceritate, rea­­lizărei şi disciplinei imanente a a­­ff^lui plan. ' . • Metoda fiu e lipsită de experi­mentare. Ce e, bunăoară, guver­nul Bruening în Germania? Nu e o coaliţie de partide care şi-a căutat mai apoi un program, ci ralierea la programul mi Brue­ning a grupurilor ce s’au simţit în măsură să-l ajute. Acelaşi sis­tem e şi la baza coaliţiei, de oa­meni şi nu de partide, care con­duce azi Marea Britanie. Programul acesta nu trebuie­­să fie un compromis între tendin­ţe ireconcialibile — un fel de pa­ce artificială cucerită doar prin abdicările ce gustul de a guver­na cu orice preţ le-ar smulge sil­nic adversarilor reuniţi — ci con­diţia a priori a întovărăşirii do­rite. Realizarea unei astfel de solu­ţii e mai uşoară la noi ca aiurea. Mai lesnicioasă, fiindcă — slavă Domnului! — partidele noastre nu prea sunt împovărate de pro­grame particulare!... Mai anevo­ioasă, pentru că sunt despărţite, la noi, pe o chestie mai excesivă decât orice doctrină proprie: ne­cesitatea vitală de a guverna fă­ră a împărţi cu alţii bunătăţile puterii... Teoria domnului Iunian duce, însă, după cum se vede tot către un minister... anticonstituţional! Fiindcă ar fi tot un cabinet care s’nr constitui altfel decât după normele de distribuţie şi pricop­seală ale cluburilor «constituţio­nale». E de întrevăzut scoaterea apropiată a domnului Iunian din constituţie ••• Dem. Theodorescu Ceeace se cade a fi prezentat as- D. GR. IUNIAN In cadrul somptuos al villei-ate­­lier din Strada Vasile Alexandri No. 16, Doamna Cecilia Cuţescu- Storck, prezintă un ansamblu de picturi şi desene ce depăşesc prin a­şezare, număr şi preţiozitate genul obişnuit de expoziţie. După un răs­timp de mai mulţi ani în care doamna Cecilia Cuţescu-Storck nu s’a manifestat d­ecât la expoziţiile Saloanelor oficiale, prezentarea ce­lor aproape trei sute de lucrări, a­­ranjate pe cimeza a şapte săli în ambianţa unui interior de artist unic la noi, capătă amploarea linei serioase colecţii de muzeu, şi con­ Rubrica plastică de MAC CONSTANT INESCU sacră definitiv talentul generos şi puternic al pictorului. A scrie despre opera picturală a Doamnei Cecilia Cuţescu-Storck în spaţiul îngrădit al unui foileton este un fapt temerar şi deplasat în acelaş timp ; şi apoi, atâtea lumini autorizate în materie de artă plas­tică, au explicat la timp, cu amă­nunte bogate, evoluţia unei arte superioare, de mare temperament şi de muncă îndârjită. Ne vom mărgini să notăm aci frânturi de impresii simţite în faţa panourilor .ţescu-Storck. Sala I (atelierul) şi şi desenelor Doamnei Cecilia Cu­sala­t­a cuprind picturile murale ce decorează permanent aceste două încăperi. Intr’un gust rafinat şi segniorial aceste două săli prin de­­coraţiunea lor interioară aminteşte magnificul ornamental al palate­lor renaşterii italiene. Piatra sculp­tată, lemnul lambris-urilor şi pere­ţii acoperiţi de compoziţii ample de o înaltă ideologie şi o susţinută vi­braţie plastică, fac din aceste două încăperi, un rar şi preţios exemplu de interior somptuos şi rafinat. Doamna Cecilia Cutescu-Stork, iubeşte desfăşurările compoziţionale vizionate larg şi sintetic. Coloritul este luminos şi cald. Desenul pre­cis sensibil şi spiritualizat. Perso­­nagiile feminine, se înscriu pe fon­duri de vegetaţie exotică, păstrând o notă hieratică ce nu exclude uma­nitatea, ci dimpotrivă o accentuea­ză Pictura de şevalet din celelalte săli, constrânge la o mai amănun­ţită soluţionare a detaliilor şi la putinţa de creaţie a atmosferei am­biante mai ales in motivul peisa­­giului baleichian, pe care artistul a reuşit să-l transpie pe pânză în­tr’un stil propriu. Balcicul, motiv pictural, de care plastica de după răsboiu a abuzat fără prea multă înţelegere, capătă în pictura d-nei Cuţescu-Storck amploarea iniţială şi reabilitarea bine meritată. Când, perspectiva vremii, va pune la punct arta timpului nostr­­«Balcic»-urile d-nei Storck voi­ printre cele mai rare şi ma­­zentative exemplare ale Interpretarea superi­oa-â n­ume,Ha­giului ocupă în ta­ntal Doamnei Cecilia Ouţescu-Stori un loc e®a compoziţiilor d-sale, murale. Mijlo­cul de expresie est® diferit, după cum diferită este şi afectivitatea- Conglomerate de clădiri detaşate pe ariditatea unui teren răscopt de un crâmpei de mare înaadra­­­ cer şi o vegetaţia izolată otive oare porni« ,îm am- Balcicului se în al Sudului P^“tei’ al Cor­al Span;^ ^ ușoi îIg îti ' j.re. artistul le a adus ’ Resale călătorii, sunt fă­apinterpretări cu totul deo­­. plastica română, m omagial aceste rânduri, expoziţia d-nei Cecilia Cu­­­rck drept­­ rar event­­­­ata noastră plastică, prin ra ţinută a creaţiei sale ar­­care ocupă un loc de mare Oii reviTimti. De mai bine de două luni apar în coloanele unui ziar din capitală destăinuiri din cele mai penibile despre impasul celei mai de seamă asociaţii culturale din Ar­deal, al «­ As­trei». Ecou al regretabi­lelor întâmplări ce-au frământat în anii din urmă Asociaţia atâta vre­me respectată a Ardealului, destăi­nuirile acestea sunt urmarea unei clătinări a încrederii aproape neli­mitate ce o arătase «Astrei» inte­lectualitatea românească a provin­ciei de peste Carpați, și în nici un caz ele nu pot să sporească acest credit zdruncinat. Cei pe cari i-au îndurerat penibilele destăinuiri — şi pe cine dintre români nu l-au în­durerat! —, s’ar aştepta dar să com­­batem acest fel de spălare a unor rufe murdare în văzul obştesc, aşa după cum s’a îndătinat la noi — printr’o molipsire dela faimosul „tabu» ardelenesc pe care ofensiva publicistică a d-lui Octavian Goga nu l-a putut doborî — să se strige veto ori de câte ori se atinge un lucru care nu e întotdeauna in­failibil. Nu ne vom ridica Insă împotriva acestei campanii, pentru câ, cu­ evoluţia ce a atins-o spiritul public românesc de-o vreme încoa­ce, nu este campanie de presă care­­ nu fie folositoare, fie prin în­dreptarea unui rău, fie prin eviden­ţierea binelui atunci când campania cu pricina a fost nedreaptă. In plus, o intervenţie aşa cum ar cere-o unii şi ar reclama-o­ trecutul «Astrei» de la Sibiu, ar fi azi cu desăvârşire zadarnică. La «Astra», sau mai co­rect, în Ardeal, s-a început un cu­rent care, fiindcă este cu totul nor­mal şi în consecinţă e pe cale de generalizare, nu va putea fi oprit prin mijlocire artificială. Este şi a­­ceastă campanie de pi­esă un aspect al curentului acestuia. Dar aspectul său primordial e altul. Şi vom stă­rui' aci asupra lui, pentru că e de o t» fHvS "oftm rmn trii Ardeal. De-o vreme încoace, Ardealul nu mai este în ochii românilor o pro­vincie românească respectabilă. Şi noi, cari suntem de acolo şi trăim acolo, le dăm desamăgiţilor tonală dreptate. Politicianismul său cu pre­tenţii de mesianism a reuşit să spul­bere întreg mitul ce aureola in o­­chii româneşti provincia de peste Carpaţi, şi intelectualitatea arde­­leană­ n’a putut până astăzi să con­vingă lumea că, în afară de Ardea­lul desamăgitor, mai este unul, al speranţei de mâine. N’a putut, pen­trucă în Ardeal dăinuie încă o io­băgie cumplită, care scoate pe cel mai vrednic om din rândul oameni­lor dacă nu are pe frunte pecetea a­­servirii la politica unui clan politic. E o mică eroare aceea care s’a a­­creditat, că politicianii altui club decât al reprezentanţilor de jure di­­vino ai Ardealului, sunt ostracizaţi în Ardeal. Sunt, e adevărat, până la un punct, acoro de unde începe in­teresul de coaliţie familiară, de coa­liţie a afacerilor, şi mai cu seamă de coaliţie în contra intelectualită­ţii. Când e vorba de drepturile la viaţă ale acesteia, se întinde în faţa ei barajul cel mai înspăimântător, şi intelectualitatea ardeleană ră­mâne sub orice schimbare a vre­mi­lor aşa cum a arătat-o pe vre­muri d. Goga, d cenuşereasă cu ple­te lungi, bună să distreze la ocazii, dar pe care nimeni n’o tolerează în rândurile reprezentanţilor Ardealu­lui, şi cu care nimeni nu se încus­­oțeşte. «Astra» ar fi avut menirea să schimbe stările acestea de lucruri, dar a preferat să rămână o organi­ DISCUŢII­ zaţie culturală anacronică, organi­zatoare de congrese unde se bat în piept politicianii, dar rar îi vezi pe scriitori şi pe cine are în Ardeal o materie cenuşie în funcţie. Ea pu­tea, cu subvenţiile ce le-a primit în ÎS ani de la eliberare, să fi înteme­iat o editură care să fi prilejuit o adevărat emulaţie în rândurile in­telectualilor ardeleni, căci, har Domnului! îi avem şi Universită­ţile le îngroaşe an de an rândurile. Ar fi putut face să se nască, prin organizaţiile sale districtuale, miş­cări culturale regionale cari să fi transformat­­ oraşele de provincie, înduşmănite astăzi câineşte pentru că altă preocupare decât politica nu au, în adevărate fiecare locale de cultură, punând în rândurile de bă­(Citiți continuarea în pag. II-a) . Reproşurile democraţiei Un confrate mustră foarte aspru pe d. Ian­an, care prin declaraţiile făcute la T­ârgu-Jiu ar fi «dezamăgit întreaga dem­ocraţie română». E ade­­vărat că,­­ afară de exprimarea u­­nei opiniuni personale asupra necesi­tăţii guvernului de concentrare, fruntaşul naţiona­l-ţărănist a dat ex­presie în cuvântarea sa numai preo­cupărilor legate de criza f­inanciară şi economică în care se zbate astăzi ţara. De aceea d­­iumian s’a ocupat îndeosebi de problema bugetară, in­dicând nevoia de a obţine o amâna­re a plăţii cuponului datoriei noas­tre externe, şi de problema monetară emiţând propunerea unei devalori­zări ca mijloc pentru sporirea cir­culaţiei fiduciare şi pentru asanarea altui taur. Presa căreia îi stă la inimă demo- I­oraţia îi reproşează d-lui Iunian, nu atât soluţiile pe cari le preconizează, cât faptul că în loc să se ocupe la discursul său de interesele democra­ţiei, îşi concentrează gândurile asu­pra altor probleme. Se pare că pentru un adevărat de­mocrat aceste chestiuni nu sunt vred­nice de atenţie. Penuria bugetară, asprele condiţiuni cari strangulea­ză viaţa reală a lumei noastre, mij­loacele prin care s’ar putea merge către o ameliorare a acestei dureroa­se situaţiuni, nu reprezintă în ochii idealiştilor campioni ai democraţiei preocupări serioase şi meritorii. Mai mult chiar, cine cutează să vorbească despre asemenea lucruri este osân­dit fără drept de apel la ostracismul democratic. A, dacă d. Iunia ar fi dispreţuit aceste prozaice întâm­plări ale vieţi noastre obşteşti şi s’ar fi apucat să discute pe larg temele scumpe democraţiei ca de pildă, cum trebuesc repartizate mandatele par­lamentare, sau să taie firul în patru pentru a demonstra ce este demo­craţie şi ce este Oligarchie, desigur n’ar fi avut prilejul s­ă fie pus la in­dex. D. Iunian este însă un om viu, sen­sibil, deci, la realităţi mai mult de­cât la oţioase controverse. Asta nu i-o pot ierta democraţii. Dar, în de­finitiv, ce importanţă ar fi să aibă o asemenea «dezamăgire democrati­că»? Lumea nu trăeşte, doară, cu formule învăţate pe de rost din mar­giale şi nici cu sofisticării. Mai pu seamă când primejdiile asaltează de pretutindeni cetatea. Vladimír lenese« In pag. VII l-as Spshow sl tiwfl au Învins la «*«»

Next