Cuventul, iulie 1932 (Anul 8, nr. 2582-2612)
1932-07-01 / nr. 2582
ARUL Ali VIIMea. — Wo. jSgg» Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Directia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director: IS ENACOVICI MAE IONESCO UNCUSUC $1 PUBLICA1IILE Se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate_______ Taxa de francara plătită in numerar conform aprobărei Dir. Gen. P. T. T. No. 69.196/932 1 d. 1 00000* ! Nu-i pentru prima dată când calamitatea politică merge mână’n mână cu inundaţia, cu grindina, cu seceta şi alte intemperii ale naturii. Ziua de astăzi e una din acelea. Intre puhoaiele apelor înebunite şi între torentele elocinţei electorale este cumva vreo tainică înrâurire! Stă scris în cartea destinului neîndurat, să vină toate nenorocirile, când se porneşte una. Şi dacă pe urmele dezastrelor moldovene, ca’n alte dăţi, sinistraţii vor încerca să zidească din ruine şi să lege un snop din spice buhăite, — din mâlul rămas peste ţară, al diverselor Nituri contrafăcute, cam câte partide şi curente sunt, va rodi, oare, mai mult decât tradiţionala neghină ! Tot atâtea întrebări la care n’au să ne răspundă oracolii şi nici sibilele. Au să ne răspundă, poate, programele, nenumărate, unul mai ademenitor ca altul, unul mai spilcuit decât altul, unul mai zadarnic ca celălalt! Slabă nădejde. Cu ce se deosebesc programele acestea de ceie de dinaitea lor, ca să credem că de astădată vor avea altă soartă! Doar sunt aceiaşi oameni, ceva mai trecuţi, în vârstă, cel mult luni mutaţi în locul altora, angajaţi însă în aceiaş partidă de tennis, astăzi poate, mai antrenantă şi mai distractivă, de vreme ce şi oamenii sunt mai sportivi. Nu le vom ceti pe nici unele. Cum sunt de lungi, ni-i teamă de vreun atac letargic. Tuturora li s’ar putea aplica, dacă ne amintim bine, cuvintele cu cari Petre Carp stigmatiza pe unul din strămoaşele celor de azi .«Programul dela Mazar-Paşa a fost un program! Nu, pentrucă nu s’a aplicat». Ne vom opri însă la cel mai scurt dintr’însele, întâi, pentru că oboseşte mai puţin. Şi după aceia, pentru că e şi cel mai trist. Iar ziua de astazi n’ai o nimic vesel într’ânsa, programul partidului naţional de onocrat, altminteri zicând programul idrghiştilor. Nu v’aşteptaţi să-i ceri împreună, să-l comentăm să-l despuiăm punct cu punct. La ce-ar sluji! Din decalog, nu mai păsitorulâ ilonâf ! Avm o avfoutnanST LJ.VUUUI uevuu XVLXJJLl« VAVV4. LVkiJ. Ml JL I biele legii au fost uitate în mărăcinii culmii sinaite pe care partid şi profet au huzurit un an şi mai bine. Dar ne vom apleca pe semnul electoral din stânga şi din dreapta, peste cele două pătrate închise unul într’altul ca secţiunea unui dublu coşciug sau, mai bine, ca ghizdurile de lemn ale unui puţ adânc, în fundul căruia luceşte, ca de pe celălăit tărâm, pânza de apă a trecutului. Este o oglindă care nu minte. Am înşela, şi în primul rând ne -am minţi pe noi, dacă am spune că suntem la întâia tristeţe. Cu fiecare schimbare de guvern, şi au fost câteva de când facem pe spectatorii, de după războiu, ai trebilor obşteşti mai coclită a fost tristeţa decât bucuria de o clipă a chinului răpus. Şi dacă e să fim sinceri, nici una n’a fost mai amară ca aceia pe care o lăsă după dânsa guvernarea naţional-ţărănistă. Tristeţa de astăzi e totuşi altminteri. Şi programul pe care zăbovim, ca pe o fântână a trecutului, fără să-l prindem litera, îndurerează şi pentru alte pricini. Nu e numai o nădejde iremediabil pierdută. Cel ce se socotia rezerva de energie şi toiagul care să despice apele pentru un vad pe unde neamul acesta aşteaptă de atâta timp să treacă, s’a dovedit, din nenorocire, o călăuză la fel cu celelalte. Din nenorocire, deci, poate, dintr’o fatalitate mai presus de fire. Să ne consolăm ferecându-l între victime, fie şi istorice! E un joc prea simplu. Vremite sunt lăsate să fie sub om. Circumstanţe atenuante sunt bune la judecăţile mărunte, dintre oameni sau chiar la judecata din urmă. Cine se încumetă să conducă, să aibă şi curajul de a se recunoaşte învins. Şi guvernarea iorghistă a semănat cu două picături, ba şi mai rău, cu toate cele pe cari de mai bine de un sfert de veac le anatemizează. E însă cu mult mai mult decât o simplă decepţie, ca toate celelalte. E bruma ce s’a lăsat, haină, peste inflorescenţa acelui verb de apocalips. E placa de asbest, dincolo de care nu mai trece, ca până acum, ecoul elocinţei. E apa în care sfârâie şi se stinge un fier roşu, semănând mai mult cu cărbunele dedeochiului. Sunt toate acele condiţii neprielnice, pe care meteorologia politică le cunoaşte aşa de bine, ea care a prezis atâtea zile frumoase şi atâtea criveţe şi pe toate le-a amestecat în aceiaşi oală, le-a uniformizat, le-a anihilat. Sunt toti acei demoni la ispitele cărora putini stâlpnici rezistă. A, dacă d-l Nicolae Iorga n’ar fi fost trecut încă pela guvern şi n’ar fi lăsat amintirea celei mai comune dintre cârmuiri! Cât de tinere s’ar fi părut aceste cuvinte, ce ecou ar fi trezit în inimile de atâta timp vacante, ce timbru inedit ar fi sunat! Dar aşa! Din valea de la Roncevaux a Vălenilor de Munte, cornul lui Roland nu mai sună, nici a mustrare, nici a alarmă desnădăjduită, nici a nădejde. Şi-un corn de vânătoare mai puţin e o melancolie mai mult, Perpessicius E maghiar Comitetul de direcţie al partidului maghiar s’a întrunit Sâmbătă şi Duminică pentru pregătirea campaniei electorale, şi cu acest prilej na respins» oferta de cartelare a partidului naţional-ţârănist, «A respins o», e un fel de-a vorbi, căci, după cum se ştie, tratativele sunt întrerupte de o săptămână, şi nu partidul maghiar le-a întrerupt, dacă-i adevărat ce-a declarat deunăzi d■ Cicio-Pop (alţi fruntaşi naţional-ţărănişti le-au tăgăduit pur şi simplu, numindu-le simple conversaţii informative), că partidul maghiar venit cu pretenţii cari s'ar fi tradus prin luarea unor obligaţiuni referitoare la regimul minorităţii ungureşti. Indiferent că tratativele s’au numit tratative ’n regulă sau numai conversaţii informative, şi indiferent de altă parte că s’au întrerupt automat sau prin supărarea cuiva, ceeace trebuie fixat, şi nu fără bucurie, este că un partid românesc de la putere care se angajase în decursul celor 11 ani de la unire prin tot felul da declaraţii faţă de minoritari şi în special fală de unguri, a avut curajul să nu încheie cu cel mai năbădăios şi pretenţios partid minoritar un tratat electoral cu urmări obligatorii asupra regimului minoritar 06 tiUr ircbliS S Sivă niîuîG COnturi nişte întâmplătoare alegeri. Cu riscul cartelării cu un partid maghiar de improvizaţie ca acea Ligă agrară ungurească apărută în ultimele zile, partidul naţional-ţărănist a rupt-o cu o tradiție ce începuse să se facă la noi, a angajării întregii politici a unui partid dela putere față de un alint electoral minoritar, care, de obicei, devenea îndată după alegeri mai opoziționist încă și decât partidele minoritare cu cari nu s’a încheiat în ajun de alegeri nimic. Ne-a adus vrea multe neplăceri această tradiţie a capitulării în faţa voturilor minoritare, pentru ca să nu apreciem cele întâmplate. In loc să fi adaos câte puţin numai la reparaţiile ce le reclama un trecut de asuprire milenară in folosul românilor din Ardeal, fiecare partid ajuns la putere s-a grăbit să se angajeze că va restitui şi din puţinul ce s-a câştigat în atmosfera de după război, şi fiecare nouă guvernare a ţinut să-şi respecte cu sfinţenie angajamentele de acest fel, după ce de cele luate în ajun de alegeri faţă de alegătorii români şi-a uitat de îndată ce-au trecut alegerile. S-ar întinde la nesfârşit lista capitulărilor acestora, şi nu e locul să le mai amintim după ce toată lumea se ştie. De aceea se impune cronicarului obiectiv să releve faptul care a supărat acum atât de mult partidul conţilor, chiar dacă — cum de sigur se va întâmpla — vor urma totuşi din când in când capitulări de o natură sau alta în decursul guvernării ce ni se făgădueşte. I. T. înspre instauraţia Coroanei, — ci a preferat să se păstreze într’o pseudodemocraţie încropită, în care puterea trebuia să fie exercitată efectiv de o oligarhie dulceagă în aparenţă, dar în fond nu mai puţin brutală şi poftitoare de dominaţie. Dispoziţia faimoaselor demisii în alb, cari nu priveau calitatea de ră;- *+ :•:! partidului şi nu mergeau la PARTID, ci calitatea de deputat, şi se dedeau GUVERNULUI, avut dintru început ţărănismului şira spinării, aimlându-i caracterul revoluţionar. In ordinea financiară. Felul în care a fost făcută stabilizarea, cu grija ei constantă şi cu jertfele ei faţă de capitalismul bancar, precum şi compunerea bugetelor cari nu îndrăzneau să se atingă de structura capitalist-burgheză a statului, nu numai că nu a contribuit la promovarea statului ţărănesc, dar au aservit întreg efortul naţiunii economici banului, cel dintâiu duşman pe care ar trebui să-l sugrume ţărănismul. In ordinea economică. Au fost desigur, temeinicile începuturi ale d-lui Mihalache. Ele erau însă pornite, cu mijloace foarte reduse, pe baze foarte largi, şi departe de a fi secundate de ceilalţi membri ai guvernului, au fost mai degrabă anulate prin politica de tarife vamale urmată în acel timp. Lăsând la o parte faptul că însus d-l Mihalache a venit cu legea mobilizării bunurilor ţărăneşti, lege pe care — aşa cum am lămurit atunci — trebuie să o considerăm categoric anti-ţărănistă. In ordinea administrativă. Ne aducem aminte ce a fost cu legea pentru descentralizarea administrativă. Pornind de la anumite principii sănătoase, clare şi în adevăr ţărăniste, a mers din compromis în compromis până la schilodenia hibridă pe care a îngăduit-o medie, critatea speriată, lipsită de orice în îndestulătoare în acea vreme, aţelegere pentru largile orizonturi Discursurile programatice rostite Duminică la «Eforie» de fruntaşii partidului naţional-ţărănesc, verifică punct cu punct, aproape peste prevederile noastre, politica pe care de şase ani, zi de zi o facem — adesea chiar împotriva naţionalţărăniştilor — aci la «Cuvântul... E greu să ne oprim a însemna satisfacţia noastră pentru acest fapt nou; dar, iarăş, trebue să observăm că asta nu ne-a surprins. Noi ştiam că aşa va fi, căci de fapt nu ţărăniştii fac azi politica noastră, — ci noi am făcut, statornic, în toată această vreme, politica ţărănismului. Că ţărănismul acesta, altoit după 1319 cu tot felul de elemente de viitură—incapabile a se încadra ideologiei şi structurii partidului, dar destul de active pentru a-şi marca locul — trebuia să alunece alături de drumurle lui fireşti, era sigur. Dar tot aşa de sigur era că împrejurările, întotdeauna şi peste tot locul îmi tari decât prostiile cărturăreşti, vor sfârşi prin a restabili echilibrul în fiinţa doctrinară şi programatică a ţărănismului. Readucându-l, deci, acolo unde îl aşteptam noi. Să mărturisim, însă, că această întoarcere la matcă — o adevărată restauraţie a ţărănismului — nu isbuteşte să disolve în noi toate punctele de îndoială. Nici programul din 1928 nu era rău. A, desigur, el nu era conceput sub presiunea, dureroasă aproape, a «crizei»; şi, în afară de asta, nici nu avea preciziunea doctrinară a celui de azi. Dar era, totuş, un program; dacă nu ţărănist, măcar... naţional-ţărănist. Ce s’a făcut din el? Să amintim, Iu ordinea politică. Venit la putere prin presiunea masselor Populare, guvernul din 1928 a refuzat să îndrepte ţara înspre un regim de dictatură a masselor, aşa cum o indicau de altfel şi structura ţărănismului, şi funcţiunea, cu totul ne- de MAE IONESCU politice, a unui ilustru răposat, şi pe care a schilodit-o ulterior, până la anulare, guvernul unui alt ţărănist—Iorga. Iar — last not least,în ordinea constituţională guvernele naţionalţărăniste s’au păstrat în concepţia democratică, contractuală a «Pactului» fundamental, ignorând că prima condiţie de înfăptuire a ţărănismului este aşezarea în piramidă a statului şi a societăţii. Asta a fost atunci. Desigur, uu cal.I î O trhiima n Clin cihi f î amim UiUiJg«lUl * U V«, uaw* (7M Alt; JJA UVUUl Dimpotrivă, împrejurările sunt de aşa natură, încât realizarea ţărănismului, care acum patru ani era posibilă şi utilă, este astăzi strict necesară. Din nefericire, nimic din cele spuse Duminecă la «Eforie» sau cuprinse în manifestul electoral al partidului, nu dovedeşte că miniştrii de mâine vor realiza politiceşte ceea ce ideologic şi programatic fruntaşii naţionali-ţărănişti enunţă aşa de categorie astăzi. Nimic. Pentru că toate cuvântările de Dumineca trecută sunt lipsit© de suflul METODEI revoluţionare; şi asta e îngrijorător, dat fiind că doctrină revoluţionară, oricât de revoluţionară ar fi ea, rămâne literă moartă, şi nu isbuteşte să treacă în fapt, atâta vreme cât îi lipseşte metoda. Este adevărat, am avut satisfacţia să auzim pe d. Maniu grobind — spre scandalizarea d-lui Madgearu—de autarhie. Ceea ce e, desigur, ceva. Dar tot d. Maniu a fost acela care s’a grăbit să liniştească lumea, asigurându-ni» că «de la sine înţeles că o asemenea măsură am lua-o tot în bună înţelegere cu aliaţii şi prietenii noştri». Buna înţelegere cu prietenii şi aliaţii noştri — cine ar putea protesta împotriva ei? Numai că ce ne facem dacă prietenii şi aliaţii noştri nu se împacă cu o autarhie românească? Renunţăm la EI, sau la Ea? (Continuarea în pagina II a). La Scribile Sobolilor Echipamilitară sportivă care va reprezintă Romania la serbările sobolilor la Pracla ,execută în faţa Suveranului un exerciţiu formând, pe teren, coroana regală L (Citiţi continuarea în pag. II-a) : Ortodoxia integrală şi creştinismul de paradă de OLIMP N. CĂCIULĂ S’au făcut în ultimul timp o mul- nouă, mai alarmant, de Pr. Al. N. Time de observaţiuni în legătură cu Constantinascu (vezi «Cuvântul» No. viaţa bisericească actuală dela noi s’au evidenţiat şi criticat atitudini, s’au făcut evocaţiuni la trecut, s’au rectificat păreri, s’au ilustrat metode, dar problema nu a fost nicidecum fundamental atacată. Glasul plin de revoltă sufletească al d-lui prof. N. Iorga (vezi «Neamul Românesc» No. 87) urmat de articolele semnificative, dar diametral opuse ca fond, ale d-lui M. Vulcănescu şi d-nei Elena Manoilescu ( vezi Revista «Lumea Nouă» No. 2) îşi găsise mai alaltăeri duşmanul implacabil în condeiul d-lui V. N. Popescu (vezi «Calendarul» No. 73), dar tocmai când ne socoteam mai liniştiţi el este reluat sub o formă 2573). D. prof. N. Iorga şi-a făcut datoria şi a înfierat cu cuvinte grele «o seamă de fapte» ce i se păruse d-sale streine de duhul ortodoxiei, învăţat cu mireasma de busuioc şi tămâie ce secoli de-a rândul s’a ridicat spre ceruri, ca o jertfă, de pe altarele clădite de credinţa profundă a strămoşilor şi cu lumina candelilor ce în penumbra zidurilor seculare licăreşte tainic întocmai ca sufletul în preludiul bgmeneului cu eternitatea, d. prof. Iorga a privit neîncrezător anumite fenomene ale vieţei noastre bisericeşti actuale pe care a caracterizat-o ca pe o ortodoxie «prefăcută într’un cult mistic, desfrâului». Ceea ce numi numeşte disertaţii romantice şi visări sentimentale, celălalt afirmă şi susţină ca pe nişte «apeluri curate făcute în numele lui Christos, care chiamă la el pe toţi cei împovăraţi» şi «visări ale unei vieţi curate cu inima». Mai mult, d. V. N. Popescu declară — şi pe bună dreptate — că «inspiraţiile pornite din Evanghelie se ridică deasupra fondurilor naţionale, având în ele ceva etern şi universal». Aşadar nimic mai creştin, mai bun şi mai ortodox decât mişcarea aceasta de revirement al vieţii cretineşti intime întreprinsă de câţiva preoţi harnici şi demni de toată lauda — din punctul acesta de vedere — din Capitala ţării. Dar, iată că unii preoţi în elanul lor de misionarism, calcă peste autoritatea bisericească, zice pr. Al. N. Constantinescu sau, vom zice, noi întrebuinţează o metodă nouă în ortodoxia seculară: metoda reclamei. Afişele şi lumina, mijloace barbare de reclamă teatrală, întrebuinţată cu liturghii nocturne şi scormoniri devin idolatre, închinându-se zeului cu instincte idolatre, într’un câmp de discuţii romantice şi de visări sentimentale, într’un isvor de inspiraţii literare opuse celor cari pleacă din fondul naţional». D. V. N. Popescu, cu titluri ce-i dau competenţă covârşitoare în materie religioasă şi teologică corectează ideea, ce şi-o formează cu privire la ortodoxia noastră actuală d. prof. N. Iorga. Pentru d. V. N. Popescu ortodoxia actuală este o ortodoxie activă iar nu pasivă ca cea a trecutului.Ceea ce pentru primul sunt «liturghii nocturne», pentru cel deal doilea: «e jertfa de seară pe care acel© suflete obosite o caută în Biserici, fugind de ispitele cine ştie cărui local, adunare dubioasă şi stradă dosnică. Sunt genunchii plecaţi sub truda unor suflete, care caută să se descătuşeze de pulberea de necazuri, pe care viaţa le-o aruncă pa ochii sufletului lor». Ceeace de-o parte sunt scormoniri de instincte idolatre, de cealaltă parte e tocmai«încreştinarea acelor instincte care* afară de Christos şi Biserică ——----UWU —W— ■ ■— de unele biserici din Capitală pentru ademenirea oamenilor la biserică, erau încă de mult cunoscute publicului bucureştean, dar rafinamentele relatate de pr. Al. N. Constantinescu sunt mai presus de toate aşteptările. Şi pe când ochii celui «sărac cu duhul» la contactul cu Dumnezeirea i se umplu de lacrimi, pe când sufletul lui devine sensibil şi mâna generoasă, ochiul scrutător şi vigilent al «veacului acestuia» vede cu revoltă cum preoţii de astăzi îşi formează situaţii, case şi averi bazaţi pe această reclamă şi în lumina învăţăturii Desculţului şi Obositului din Nazarat care nu avea «unde să-şi pună capul Său». Credinţa simplă este speculată iar necredinţa, din prisma aceasta, astăzi, mai mult decât oricând se înfurie şi este pe punctul de a sdroba pe Infamă. Reclama nu este permisă în ortodoxia după cum nu este permisă nici botezarea necredincioşilor cu dea sila. Ea este un tertip, un artificiu şi ca atare cea mai mar© impietate asupra curăţeniei credinţei creştine asupra ortodoxiei ecumenice care nu cunoaşte alte mijloace liturgice decât cântarea, rugăciunea şi slujba divină făcută în conformitate cu canoanele sfinţilor părinţi şi pravilele Bisericii. Dar numai atât. Ortodoxia sub despotismul arbitrar al reclamei tânjeşte amarnic şi aceasta o cunosc îndeajuns cei cari întrebuinţează reclama pentru a chema pe oameni la biserică. De aici şi grija ciudată de a se oferi celor ce trec pragul bisericii cât mai multe sensale estetice, care gustate de puţini, neînţelese de cei mai mulţi, fără îndoială că au de multe ori puterea să scoată din sărite firile slabe sau nevropate. De reclamă, forţă şi presiuni nu s’au servit în istorie decât ereziarhii şi anume din nevoia imperioasă da a face pe orice cale concurenţă Bisericii Ortodoxe. In mâna ereziarhului reclama este un lucru vital, în mâna preotului ortodox însă ea este cu totul vătămătoare. Ea smul 11WBÍT VINERI I IULIE 1932 DURA UN RAIBOIU TELEGRAFIC -0000- in sfârşit ostilităţile au încetat. După câteva obuze petetiste, schimbate între d-nii Iorga şi Vaida, părţile s’au liniştit, iar d-l Munteanu- Râmnic a rămas, nu mai puţin bătut, dar cu «onoarea reperată». Două zile am fost în plin Carageale. Cetiţi telegramele d-lui Râmnic şi recitiţi apoi telegramele celebrului Iordăchel Gudurău, amândoi victime ale «bandelor regimului». Asemănarea este uluitoare. S’ar spune că d-l Munteanu-Râmnic, în vinele căruia curge sânge ploeştean şi revoluţionar, şi-a copiat depeşele din «Momentele» eternului nostru prieten Ion Luca. Dar incidentul n’a fost numai hazliu. El a fost mai ales semnificativ. Cel puţin printr’un detaliu al acestei încăerări telegrafice. Sentimentele ziarului nostru pentru d-1 Iorga, se cunosc. In timp ce toată lumea îi reproşează a fi fost un prim-ministru fantezist, noi i-am reproşa cel mult că n’a fost destul de fantezist. Că adică n’a contrariat suficient obiceiurile noastre politice, n’a făcut toate «nebuniile» care trebuiau făcute, n’a călcat toate «legile» ce trebuiau călcate. Cu atât mai mult deci, cunoscute fiind aceste sentimente, putem spune despre d-l Iorga, cele ce urmează. D-sa a trimis d-lui Vaida o telegramă scurtă, fulgerătoare şi lipsită de cea mai simplă politeţe. Treaba d-sale şi treaba d-lui Vaida. Dar, vedeţi, nu erau aici în jco d. Iorga şi d-l Vaida. Ci era preşedintele unui partid politic şi mai era primul ministru al ţării. Doi simpli particulari se pot sudui cât poftesc. Dar doi bărbaţi publici, servitori ai Regelui şi ai Ţării, nu au acest drept. D-l Iorga telegrafiază primului sfetnic al Regelui brusc, familiar şi violent. Aproape îl tutuieşte. In orice caz nu i se adresează decât la persoana doua singular. Fleacuri, veţi spune dv. Dar d-l Iorga nu poate spune acest lucru. D-sa ştie că valorile publice, fie ele numai formale, trebue respectate. D-sa ştie că începutul anarhiei cetăţeneşti vine mai întotdeauna de la destrămarea respectului şi a bunei cuviinţi. Câtă vreme a fost prim-ministru, d-l Iorga a apărat continuu, uneori excesiv, această bună cuviinţă. Unori cetăţeni care i se plângeau mai deimult, într’o telegramă, foarte politicoasă dealtminteri, dar energică, de nu mai ştiu ce ilegalitate, d-l Iorga le-a răspuns textual: «Până nu veţi învăţa cum trebue să vorbiţi primului ministru al ţării, cererea voastră nu va fi ascultatei». Să fi uitat atât de repede d-l Iorga «cum trebue să i se vorbească primului ministru al ţării»! Să nu ni se spună că dăm prea mare importanţă unui amănunt. Din asemenea amănunte se creează atmosfera politică a unei ţări şi numai ele indică nivelul vieţii publice. D-l Iorga este un orgolios. Are şi dreptul de a fi. Dar tocmai de aceea d-sa ar trebui să dea exemplul întâiu, al înclinării orgoliului personal în faţa autorităţii şi a demnităţilor publice. Niculae Iorga nu are dreptul de a-şi spune că el e Niculae Iorga, în timp ce d-l Vaida nu e decât d-1 Vaida. Valoarea personală nu are ce căuta în această socoteală. Există un prestigiu al instituţiilor, o lege a lor superioară, care nu se judecă pe criterii personale, ci după menirea şi rostul lor. Un istoric se cuvine să ştie asta. Dar dacă nu o ştie! Dacă nu o ştie, devine ea d-l Iorga, un exemplu de anarhie civică. Mihail Sebastian Garda dels Pantelimo. Luni după amiază un cucernic protopop a descălecat la biserica Sf. Ioan Botezătorul, din şoseaua Pantelimon, cu gând de prădare. Venea cu împuternicire dela cei din Dealul Mitropoliei ca să ridice Sf. Antemis şi să închidă biserica , iar arhiva ei s’o ia şi s-o dea unui preot pe care-l trimite acolo mitropolia, împotriva vrerii parohienilor. De isbutit, n’a isbulit părintele protopop. Ba se spune că s'a ales şi cu huiduituri puternice. Şi că ar fi fost chiar «pus pe fugă». In faţa unor astfel de încercări, enoriaşii bisericii Pantelimon s'au adunat, s’au sfătuit şi, degrab, au luat măsuri de apărare. Un comitet de acţiune a fost, pe loc, ales. Comitetul a hotărît următoarele : a) Se va forma o gardă care să apere biserica, pe preotul bisericii şi actele bisericii. b) In fiecare seară se va comunica enoriaşilor măsurile luate spre a linişti. c) De va fi nevoe ca toţi enoriaşii să se adune, se va bate clopotul în două Părţi, timp îndelungat. Precum vedeţi, nu e lucru de glumă s gardă, semnal de alarmă, strângerea enoriaşilor, cu topoare, cu furci şi coase, ca în vremi de restrişte. Cazul de la Pantelimon e cunoscut tuturor. E inutil să mai vorbim de tot ce a făcut acolo omul extraordinar care e părintele Vasile Ionescu, numit preot ajutător încă din Septembrie 1030. Având de plasat un om, mitropolia vrea să-l aşeze la Pantelimon, alungând de-acolo pe părintele Vasile Ionescu. Dar enoriaşii nu pot trăi fără el. Fără omul care, numai în doi ani de zile, a isbutit să se schimbe viaţa lor de până aci. Dar ce poate pricepe, din dărzenia lor, mitropolia . Ea are de făcut o afacere şi vrea să isprăvească mai repede. Şi atunci trimite pe protopop să ameninţe prosteşte. Amenințarea n'a prins, însă. Credincioşii I au alungat şi au luat, apoi, măsuri de apărare. Ce va face acum mitropolia? Va cere armată, cu mitraliere ! De ar crede că pe calea asta le ar putea veni la hac, nu ne îndoim că mitropolia ar pregeta s’o facă. Dar credincioşilor dela Pantelimon nici cu mitralierele nu li se poate veni de hac. Fiindcă ei sunt dârzi pentru că sunt credincioşi. Şi tăria din credinţă nu se poate frânge cu violenţă ! De data asta li s’a înfundat lumănătorilor din Deal. Nu merge urciorul de multe ori la apă. Ger.