Cuventul, iulie 1932 (Anul 8, nr. 2582-2612)

1932-07-01 / nr. 2582

ARUL Ali VIIMea. — Wo. jSgg» Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Directia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director: IS ENACOVICI MAE IONESCO UNCU­­SUC $1 PUBLICA1IILE Se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate_______ Taxa de francara p­lătită in numerar conform aprobărei Dir. Gen. P. T. T. No. 69.196/932 1 d­. 1­ 00000* ! Nu-i pentru prima dată când ca­lamitatea politică merge mână’n mână cu inundaţia, cu grindina, cu seceta şi alte intemperii ale natu­rii. Ziua de astăzi e una din acelea. Intre puhoaiele apelor înebunite şi între torentele­­ elocinţei electorale este cumva vreo tainică înrâurire! Stă scris în cartea destinului neîn­durat, să vină toate nenorocirile, când se porneşte una. Şi dacă pe urmele dezastrelor moldovene, ca’n alte dăţi, sinistraţii vor încerca să zidească din ruine şi să lege un snop din spice buhăite, — din mâlul ră­mas peste ţară, al diverselor Nituri contrafăcute, cam câte partide şi curente sunt, va rodi, oare, mai mult decât tradiţionala neghină ! Tot atâtea întrebări la care n’au să ne răspundă oracolii şi nici sibi­­lele. Au să ne răspundă, poate, pro­gramele, nenumărate, unul mai ade­menitor ca altul, unul mai spilcuit decât altul, unul mai zadarnic ca celălalt! Slabă nădejde. Cu ce se deosebesc programele acestea de ce­­ie de dinaitea lor, ca să credem că de astădată vor avea altă soartă! Doar sunt aceiaşi oameni, ceva mai trecuţi, în vârstă, cel mult l­uni mu­taţi în locul altora, angajaţi însă în aceiaş partidă de tennis, astăzi poa­te, mai antrenantă şi mai distracti­vă, de vreme ce şi oamenii sunt mai sportivi. Nu le vom ceti pe nici u­­nele. Cum sunt de lungi, ni-i teamă de vre­un atac let­argic. Tuturora li s’ar putea aplica, dacă ne amintim bine, cuvintele cu cari Petre Carp stigmatiza pe unul din strămoaşele celor de azi .«Programul dela Ma­zar-Paşa a fost un program! Nu, pen­trucă nu s’a aplicat». Ne vom opri însă la cel mai scurt dintr’însele, întâi, pentru că oboseş­te mai puţin. Şi după aceia, pentru că e şi cel mai trist. Iar ziua de as­tazi n’ai­ o nimic vesel într’ânsa, programul partidului naţional de onocrat, altminteri zicând progra­mul idrghiştilor. Nu v’aşteptaţi să-i cer­i împreună, să-l comentăm să-l despuiăm punct cu punct. La ce-ar sluji! Din decalog, nu mai păs­itorulâ ilonâf ! Avm o avfoutnanS­T LJ.VUUUI uevuu XVLXJJLl« VAVV4. LVkiJ. Ml JL I biele legii au fost uitate în mără­cinii culmii sinaite pe care partid şi profet au huzurit un an şi mai bine. Dar ne vom apleca pe semnul electoral din stânga şi din dreapta, peste cele două pătrate închise unul într’altul ca secţiunea unui dublu coşciug sau, mai bine, ca ghizduri­­le de lemn ale unui puţ adânc, în fundul căruia luceşte, ca de pe ce­lălăit tărâm, pânza de apă a trecu­tului. Este o oglindă care nu minte. Am înşela, şi în primul rând ne -am minţi pe noi, dacă am spune că suntem la întâia tristeţe. Cu fieca­re schimbare de guvern, şi au fost câteva de când facem pe spectatorii, de după războiu, ai trebilor ob­şteşti mai coclită a fost tristeţa de­cât bucuria de o clipă a chinului ră­pus. Şi dacă e să fim sinceri, nici una n’a fost mai amară ca aceia pe care o lăsă după dânsa guvernarea naţional-ţărănistă. Tristeţa de as­tăzi e totuşi altminteri. Şi progra­mul pe care zăbovim, ca pe o fântâ­nă a trecutului, fără să-l prindem litera, îndurerează şi pentru alte pricini. Nu e numai o nădejde iremediabil pierdută. Cel ce se socotia rezerva de energie şi toiagul care să despice apele pentru un vad pe unde nea­mul acesta aşteaptă de atâta timp să treacă, s’a dovedit, din nenoroci­­re, o călăuză la fel cu celelalte. Din nenorocire, deci, poate, dintr’o fata­litate mai presus de fire. Să ne consolăm ferecându-l între victime, fie şi istorice! E un joc prea sim­plu. Vremite sunt lăsate să fie sub om. Circumstanţe atenuante sunt bune la judecăţile mărunte, dintre oameni sau chiar la judecata din urmă. Cine se încumetă să condu­că, să aibă şi curajul de a se recu­noaşte învins. Şi guvernarea iorghis­tă a semănat cu două picături, ba şi mai rău, cu toate cele pe cari de mai bine de un sfert de veac le a­­natemizează. E însă cu mult mai mult decât o simplă decepţie, ca toate celelalte. E bruma ce s’a lăsat, haină, peste inflorescenţa acelui verb de apoca­lips. E placa de asbest, dincolo de care nu mai trece, ca până acum, ecoul elocinţei. E apa în care sfârâie şi se stinge un fier roşu, semănând mai mult cu cărbunele dedeoch­iu­­lui. Sunt toate acele condiţii nepriel­nice, pe care meteorologia politică le cunoaşte aşa de bine, ea care a prezis atâtea zile frumoase şi atâtea criveţe şi pe toate le-a amestecat în aceiaşi oală, le-a uniformizat, le-a anihilat. Sunt toti acei demoni la ispitele cărora putini stâlpnici rezistă. A, dacă d-l Nicolae Iorga n’ar fi fost trecut încă pela guvern şi n’ar fi lăsat amintirea celei mai comu­ne dintre cârmuiri! Cât de tinere s’ar fi părut aceste cuvinte, ce ecou ar fi trezit în inimile de atâta timp vacante, ce timbru inedit ar fi su­nat! Dar aşa! Din valea de la Ron­­cevaux a Vălenilor de Munte, cor­nul lui Roland nu mai sună, nici a mustrare, nici a alarmă desnădăj­­duită, nici a nădejde. Şi-un corn de vânătoare m­ai puţin e o melancolie mai mult, Perpessicius E maghiar Comitetul de direcţie al partidului maghiar s’a întrunit Sâmbătă şi Dumi­nică pentru pregătirea campaniei elec­torale, şi cu acest prilej na respins» oferta de cartelare a partidului naţio­­nal-ţârănist, «A respins­ o», e un fel de-a vorbi, căci, după cum se ştie, tratativele sunt întrerupte de o săptă­mână, şi nu partidul maghiar le-a în­trerupt, dacă-i adevărat ce-a declarat deunăzi d■ Cicio-Pop (alţi fruntaşi na­­ţional-ţărănişti le-au tăgăduit pur şi simplu, numindu-le simple conversaţii informative), că partidul maghiar venit cu pretenţii cari s'ar fi tradus prin luarea unor obligaţiuni referitoa­re la regimul minorităţii ungureşti. Indiferent că tratativele s’au numit tratative ’n regulă sau numai conver­saţii informative, şi indiferent de altă parte că s’au întrerupt automat sau prin supărarea cuiva, ceeace trebuie fixat, şi nu fără bucurie, este că un partid românesc de la putere care se angajase în decursul celor 11 ani de la unire prin tot felul da declaraţii faţă de minoritari şi în special fală de un­guri, a avut curajul să nu încheie cu cel mai năbădăios şi pretenţios partid minoritar un tratat electoral cu urmări obligatorii asupra regimului minoritar 06 tiUr ircbliS S Sivă niîuîG COntu­ri nişte întâmplătoare alegeri. Cu riscul cartelării cu un partid maghiar de im­provizaţie ca acea Ligă agrară ungu­rească apărută în ultimele zile, parti­­dul naţional-ţărănist a rupt-o cu o tra­diție ce începuse să se facă la noi, a angajării întregii politici a unui par­tid dela putere față de un alint electoral minoritar, care, de obi­cei, devenea îndată după alegeri mai opoziționist încă și decât partidele mi­noritare cu cari nu s’a încheiat în ajun de alegeri nimic. Ne-a adus vrea multe neplăceri acea­­stă tradiţie a capitulării în faţa votu­rilor minoritare, pentru ca să nu apre­ciem cele întâmplate. In loc să f­i adaos câte puţin numai la reparaţiile ce le reclama un trecut de asuprire milena­ră in folosul românilor din Ardeal, fiecare partid ajuns la putere s-a gră­bit să se angajeze că va restitui şi din puţinul ce s-a câştigat în atmosfera de după război, şi fiecare nouă guvernare a ţinut să-şi respecte cu sfinţenie anga­jamentele de acest fel, după ce de cele luate în ajun de alegeri faţă de ale­gătorii români şi-a uitat de îndată ce-au trecut alegerile. S-ar întinde la nesfârşit lista capitulărilor acestora, şi nu e locul să le mai amintim du­pă ce toată lumea se ştie. De aceea se impu­ne cronicarului obiectiv să releve fap­­tul care a supărat acum atât de mult partidul conţilor, chiar dacă — cum de sigur se va întâmpla — vor urma to­­tuşi din când in când capitulări de o natură sau alta în decursul guvernării ce ni se făgădueşte. I. T. înspre instauraţia Coroanei, — ci a preferat să se păstreze într’o pseudodemocraţie în­cropită, în care puterea trebuia să fie exercitată efectiv de o oligarhie dulceagă în aparenţă, dar în fond nu mai puţin brutală şi poftitoare de dominaţie. Dispoziţia faimoase­lor demisii în alb, cari nu priveau calitatea de ră;- *+ :•:! partidului şi nu mergeau la PARTID, ci cali­tatea de deputat, şi se dedeau GU­VERNULUI, a­vut dintru început ţărănismului şira spinării, aim­­lându­-i caracterul revoluţionar. In ordinea financiară. Felul în care a fost făcută stabilizarea, cu grija ei constantă şi cu jertfele ei faţă de capitalismul bancar, pre­cum şi compunerea bugetelor cari nu îndrăzneau să se atingă de stru­ctura capitalist-burgheză a statu­­lui, nu numai că nu a contribuit la promovarea statului ţărănesc, dar au aservit întreg efortul naţiu­nii economici banului, cel dintâiu duşman pe care ar trebui să-l su­grume ţărănismul. In ordinea economică. Au fost de­sigur, temeinicile începuturi ale d-lui Mih­alache. Ele erau însă por­nite, cu mijloace foarte reduse, pe baze foarte largi, şi departe de a fi secundate de ceilalţi membri ai gu­vernului, au fost mai degrabă anu­late prin politica de tarife vamale urmată în acel timp. Lăsând la o parte faptul că însus d-l Mihalache a venit cu legea mobilizării bunu­rilor ţărăneşti, lege pe care — aşa cum am lămurit atunci — trebuie să o considerăm categoric anti-ţă­­rănistă. In ordinea administrativă. Ne a­­ducem aminte ce a fost cu legea pentru descentralizarea administra­tivă. Pornind de la anumite princi­pii sănătoase, clare şi în adevăr ţă­­răniste, a mers din compromis în compromis până la sch­ilodenia hib­ridă pe care a îngăduit-o medie, critatea speriată, lipsită de orice în îndestulătoare în acea vreme, a­ţelegere pentru largile orizonturi Discursurile programatice rosti­te Duminică la «Eforie» de frunta­şii partidului naţional-ţărănesc, ve­rifică punct cu punct, aproape pe­ste prevederile noastre, politica pe care de şase ani, zi de zi o facem — adesea chiar împotriva naţional­­ţărăniştilor — aci la «Cuvântul... E greu să ne oprim a însemna satisfacţia noastră pentru acest fapt nou; dar, iarăş, trebue să ob­servăm că asta nu ne-a surprins. Noi ştiam că aşa va fi, căci de fapt nu ţărăniştii fac azi politica noas­tră, — ci noi am făcut, statornic, în toată această vreme, politica ţă­rănismului. Că ţărănismul acesta, altoit după 1319 cu tot felul de ele­mente de viitură—incapabile a se încadra ideologiei şi structurii par­tidului, dar destul de active pentru a-şi marca locul — trebuia să alu­nece alături de drumurle lui fi­reşti, era sigur. Dar tot aşa de si­gur era că împrejurările, întotdea­una şi peste tot locul îmi tari de­cât prostiile cărturăreşti, vor sfârşi prin a restabili echilibrul în fiinţa doctrinară şi programatică a ţără­nismului. Readucându-l, deci, acolo unde îl aşteptam noi. Să mărturisim, însă, că această întoarcere la matcă — o adevărată restauraţie a ţărănismului — nu is­­buteşte să disolve în noi toate pun­ctele de îndoială. Nici programul d­in 1928 nu era rău. A, desigur, el nu era conceput sub presiunea, du­reroasă aproape, a «crizei»; şi, în afară de asta, nici nu avea preci­­ziunea doctrinară a celui de azi. Dar era, totuş, un program; dacă nu ţărănist, măcar... naţional-ţără­­nist. Ce s’a făcut din el? Să amin­tim, Iu ordinea politică. Venit la pu­­tere prin presiunea masselor Popu­lare, guvernul din 1928 a refuzat să îndrepte ţara înspre un regim de dictatură a masselor, aşa cum o indicau de altfel şi structura ţără­nismului, şi funcţiunea, cu totul ne-­ ­ de MAE IONESCU politice, a unui ilustru răposat, şi pe care a schilodit-o ulterior, până la anulare, guvernul unui alt ţără­nist—Iorga. Iar — last not least­,în ordinea constituţională guvernele naţional­­ţărăniste s’au păstrat în concepţia democratică, contractuală a «Pactu­­lui» fundamental, ignorând că pri­ma condiţie de înfăptuire a ţărănis­mului este aşezarea în piramidă a statului şi a societăţii. Asta a fost atunci. Desigur, uu c­al.I î O trhiim­a n Clin cihi f î amim UiUiJg«lUl * U V«, uaw* (7M Alt; JJA UVUUl Dimpotrivă, împrejurările sunt de aşa natură, încât realizarea ţără­nismului, care acum patru ani era posibilă şi utilă, este astăzi strict necesară. Din nefericire, nimic din cele spuse Duminecă la «Eforie» sau cuprinse în manifestul electo­ral al partidului, nu dovedeşte că miniştrii de mâine vor realiza po­liticeşte ceea ce ideologic şi progra­matic fruntaşii naţionali-ţărănişti enunţă aşa de categorie astăzi. Ni­mic. Pentru că toate cuvântările de Dumineca trecută sunt lipsit© de suflul METODEI revoluţionare; şi asta e îngrijorător, dat fiind că doctrină revoluţionară, oricât de re­voluţionară ar fi ea, rămâne literă moartă, şi nu isbuteşte să treacă în fapt, atâta vreme cât îi lipseşte me­toda. Este adevărat, am avut satis­facţia să auzim pe d. Man­iu gro­­bind — spre scandalizarea d-lui Madgearu—de autarhie. Ceea ce e, desigur, ceva. Dar tot d. Maniu a fost acela care s’a grăbit să liniş­tească lumea, asigurându-ni» că «de la sine înţeles că o asemenea măsură am lua-o tot în bună înţelegere cu a­­liaţii şi prietenii noştri». Buna în­ţelegere cu prietenii şi aliaţii no­ştri — cine ar putea protesta îm­potriva ei? Numai că ce ne facem dacă prietenii şi aliaţii noştri nu se împacă cu o autarhie românească? Renunţăm la EI, sau la Ea? (Continuarea în pagina II a). La Scribile Sobolilor Echipa­­militară sportivă care va reprezintă Romania la serbări­le sobolilor la Pracla ,execută în faţa Suveranului un exerciţiu formând, pe teren, coroana regală L (Citiţi continuarea în pag. II-a) : Ortodoxia integrală şi creştinismul de paradă de OLIMP N. CĂCIULĂ S’au făcut în ultimul timp o mul-­ nouă, mai alarmant, de Pr. Al. N. Time de observaţiuni în legătură cu Constantinascu (vezi «Cuvântul» No. viaţa bisericească actuală dela noi s’au evidenţiat şi criticat atitudini, s’au făcut evocaţiuni la trecut, s’au rectificat păreri, s’au ilustrat me­tode, dar problema nu a fost nici­decum fundamental atacată. Glasul plin de revoltă sufletească al d-lui prof. N. Iorga (vezi «Nea­mul Românesc» No. 87) urmat de ar­ticolele semnificative, dar diame­tral opuse ca fond, ale d-lui M. Vul­­cănescu şi d-nei Elena Manoilescu ( vezi Revista «Lumea Nouă» No. 2) îşi găsise mai alaltăeri duşmanul implacabil în condeiul d-lui V. N. Popescu (vezi «Calendarul» No. 73), dar tocmai când ne socoteam mai liniştiţi el este reluat sub o formă 2573). D. prof. N. Iorga şi-a făcut dato­ria şi a înfierat cu cuvinte grele «o seamă de fapte» ce i se păruse d-sale streine de duhul ortodoxiei, învăţat cu mireasma de busuioc şi tămâie ce secoli de-a rândul s’a ri­dicat spre ceruri, ca o jertfă, de pe altarele clădite de credinţa profun­dă a strămoşilor şi cu lumina can­­delilor ce în penumbra zidurilor se­culare licăreşte tainic întocmai ca sufletul în preludiul bgmeneului cu eternitatea, d. prof. Iorga a privit neîncrezător anumite fenomene­ ale vieţei noastre bisericeşti actuale pe care a caracterizat-o ca pe o orto­doxie «prefăcută într’un cult mistic, desfrâului». Ceea ce numi numeşte disertaţii romantice şi visări senti­mentale, celălalt afirmă şi susţină ca pe nişte «apeluri curate făcute în numele lui Christos, care chiamă la el pe toţi cei împovăraţi» şi «vi­sări ale unei vieţi curate cu inima». Mai mult, d. V. N. Popescu decla­ră — şi pe bună dreptate — că «in­spiraţiile pornite din Evanghelie se ridică deasupra fondurilor naţio­nale, având în ele ceva etern şi uni­versal». Aşa­dar nimic mai creştin, mai bun şi mai ortodox decât mişcarea aceasta de revirement al vieţii cretineşti intime întreprinsă de câ­ţiva preoţi harnici şi demni de toată lauda — din punctul acesta de ve­dere — din Capitala ţării. Dar, iată că unii preoţi în elanul lor de mi­sionarism, calcă peste autoritatea bisericească, zice pr. Al. N. Cons­­tantinescu sau, vom zice, noi între­buinţează o metodă nouă în orto­doxia seculară: metoda reclamei. Afişele şi lumina, mijloace barbare de reclamă teatrală, întrebuinţată cu liturghii nocturne şi scormoniri devin idolatre, închinându-se zeului cu instincte idolatre, într’un câmp de discuţii romantice şi de visări sentimentale, într’un isvor de ins­piraţii literare opuse celor cari pleacă din fondul naţional». D. V. N. Popescu, cu titluri ce-i dau competenţă covârşitoare în ma­terie religioasă şi teologică corec­tează ideea, ce şi-o formează cu pri­vire la ortodoxia noastră actuală d. prof. N. Iorga. Pentru d. V. N. Po­pescu ortodoxia actuală este o orto­doxie activă iar nu pasivă ca cea a trecutului.Ceea ce pentru primul sunt «liturghii nocturne», pentru cel de­al doilea: «e jertfa de seară pe care acel© suflete obosite o caută în Bi­serici, fugind de ispitele cine ştie cărui local, adunare dubioasă şi stradă dosnică. Sunt genunchii ple­caţi sub truda unor suflete, care caută să se descătuşeze de pulberea de necazuri, pe care viaţa le-o a­­runcă pa ochii sufletului lor». Ceea­ce de-o parte sunt scormoniri de in­stincte idolatre, de cealaltă parte e tocmai«încreşti­narea acelor instincte care* afară de Christos şi Biserică ——----UWU —W— ■ ■— de unele biserici din Capitală pen­tru ademenirea oamenilor la biseri­că, erau încă de mult cunoscute publicului bucureştean, dar rafina­­mentele relatate de pr. Al. N. Cons­­tantinescu sunt mai presus de toate aşteptările. Şi pe când ochii celui «sărac cu duhul» la contactul cu Dumnezeirea i se umplu de lacrimi, pe când sufletul lui devine sensibil şi mâna generoasă, ochiul scrutător şi vigilent al «veacului acestuia» vede cu revoltă cum preoţii de as­tăzi îşi formează situaţii, case şi averi bazaţi pe această reclamă şi în lumina învăţăturii Desculţului şi Obositului din Nazarat care nu avea «unde să-şi pună capul Său». Cre­dinţa simplă este speculată iar ne­credinţa, din prisma aceasta, astăzi, mai mult decât oricând se înfurie şi este pe punctul de a sdroba pe Infamă. Reclama nu este permisă în orto­doxia după cum nu este permisă nici botezarea necredincioşilor cu dea sila. Ea este un tertip, un arti­­ficiu şi ca atare cea mai mar© im­pietate asupra curăţeniei credinţei creştine asupra ortodoxiei ecume­nice care nu cunoaşte alte mijloace liturgice decât cântarea, rugăciunea şi slujba divină făcută în confor­mitate cu canoanele sfinţilor pă­rinţi şi pravilele Bisericii. Dar nu­mai atât. Ortodoxia sub despotismul arbitrar al reclamei tânjeşte amarnic şi aceasta o cunosc îndeajuns cei cari întrebuinţează re­clama pentru a chema pe oameni la biserică. De aici şi grija ciudată de a se oferi celor ce trec pragul bisericii cât mai multe sensale es­tetice, care gustate de puţini, neîn­ţelese de cei mai mulţi, fără îndo­ială că au de multe ori puterea să scoată din sărite firile slabe sau nevropate. De reclamă, forţă şi presiuni nu s’au servit în istorie decât ereziarhii şi anume din nevoia imperioasă da a face pe orice cale concurenţă Bi­sericii Ortodoxe. In mâna ereziar­­hului reclama este un lucru vital, în mâna preotului ortodox însă ea este cu totul vătămătoare. Ea smul­ 11WBÍT VINERI I IULIE 1932 DURA UN RAIBOIU TELEGRAFIC -0000- in sfârşit ostilităţile au încetat. După câteva obuze petetiste, schim­bate între d-nii Iorga şi Vaida, păr­ţile s’au liniştit, iar d-l Munteanu- Râmnic a rămas, nu mai puţin bă­tut, dar cu «onoarea reperată». Două zile am fost în plin Cara­­geale. Cetiţi telegramele d-lui Râm­nic şi recitiţi apoi telegramele cele­brului Iordăchel Gudurău, amândoi victime ale «bandelor regimului». A­­semănarea este uluitoare. S’ar spune că d-l Munteanu-Râmnic, în vinele căruia curge sânge ploeştean şi re­voluţionar, şi-a copiat depeşele din «Momentele» eternului nostru prie­­ten Ion Luca. Dar incidentul n’a fost numai hazliu. El a fost mai ales semnifi­cativ. Cel puţin printr’un detaliu al acestei încăerări telegrafice. Sentimentele ziarului nostru pen­tru d-1 Iorga, se cunosc. In timp ce toată lumea îi reproşează a fi fost un prim-ministru fantezist, noi i-am reproşa cel mult că n’a fost destul de fantezist. Că adică n’a contra­riat suficient obiceiurile noastre politice, n’a făcut toate «nebuniile» care trebuiau făcute, n’a călcat toa­te «legile» ce trebuiau călcate. Cu atât mai mult deci, cunoscute fiind aceste sentimente, putem spune de­spre d-l Iorga, cele ce urmează. D-sa a trimis d-lui Vaida o tele­gramă scurtă, fulgerătoare şi lipsi­tă de cea mai simplă politeţe. Trea­ba d-sale şi treaba d-lui Vaida. Dar, vedeţi, nu erau aici în jco d. Iorga şi d-l Vaida. Ci era preşedintele u­­nui partid politic şi mai era primul ministru al ţării. Doi simpli parti­culari se pot sudui cât poftesc. Dar doi bărbaţi publici, servitori ai Re­gelui şi ai Ţării, nu au acest drept. D-l Iorga telegrafiază primului sfetnic al Regelui brusc, familiar şi violent. Aproape îl tutuieşte. In ori­ce caz nu i se adresează decât la persoana doua singular. Fleacuri, veţi spune dv. Dar d-l Iorga nu poate spune acest lucru. D-sa ştie că valorile publice, fie ele numai formale, trebue respectate. D-sa ştie că începutul anarhiei ce­tăţeneşti vine mai întotdeauna de la destrămarea respectului şi a bu­nei cuviinţi. Câtă vreme a fost prim-ministru, d-l Iorga a apărat continuu, uneori excesiv, această bună cuviinţă. Unori cetăţeni care i se plângeau mai deimult, într’o tele­gramă, foarte politicoasă dealtmin­­teri, dar energică, de nu mai ştiu ce ilegalitate, d-l Iorga le-a răspuns textual: «­Până nu veţi învăţa cum trebue să vorbiţi primului ministru al ţă­rii, cererea voastră nu va fi ascul­tatei». Să fi uitat atât de repede d-l Ior­ga «cum trebue să i se vorbească primului ministru al ţării»! Să nu ni se spună că dăm prea mare importanţă unui amănunt. Din asemenea amănunte se creează atmosfera politică a unei ţări şi nu­mai ele indică nivelul vieţii pu­blice. D-l Iorga este un orgolios. Are şi dreptul de a fi. Dar tocmai de aceea d-sa ar trebui să dea exemplul în­tâiu, al înclinării orgoliului perso­nal în faţa autorităţii şi­ a demnită­ţilor publice. Niculae Iorga nu are dreptul de a-şi spune că el e Nicu­lae Iorga, în timp ce d-l Vaida nu e decât d-1 Vaida. Valoarea perso­nală nu are ce căuta în această so­coteală. Există un prestigiu al in­stituţiilor, o lege a lor superioară, care nu se judecă pe criterii perso­nale, ci după menirea şi rostul lor. Un istoric se cuvine să ştie asta. Dar dacă nu o ştie! Dacă nu o ştie, devine ea d-l Iorga, un exem­plu de anarhie civică. Mihail Sebastian Garda dels Pantelimo. Luni după amiază un cucernic proto­pop a descălecat la biserica Sf. Ioan Botezătorul, din şoseaua Pantelimon, cu gând de prădare. Venea cu împuterni­cire dela cei din Dealul Mitropoliei ca să ridice Sf. Antemis şi să închidă bi­serica , iar arhiva ei s’o ia şi s-o dea unui preot pe care-l trimite acolo mi­tropolia, împotriva vrerii parohienilor. De isbutit, n’a isbulit părintele pro­topop. Ba se spune că s'a ales şi cu huiduituri puternice. Şi că ar fi fost chiar «pus pe fugă». In faţa unor astfel de încercări, eno­riaşii bisericii Pantelimon s'au adunat, s’au sfătuit şi, degrab, au luat măsuri de apărare. Un comitet de acţiune a fost, pe loc, ales. Comitetul a hotărît următoarele : a) Se va forma o gardă care să apere biserica, pe preotul bisericii şi actele bisericii. b) In fiecare seară se va comunica enoriaşilor măsurile luate spre a­­ li­nişti. c) De va fi nevoe ca toţi enoriaşii să se adune, se va bate clopotul­­ în două Părţi, timp îndelungat. Precum vedeţi, nu e lucru de glumă s gardă, semnal de alarmă, strângerea enoriaşilor, cu topoare, cu furci şi coa­­se, ca în vremi de restrişte. Cazul de la Pantelimon e cunoscut tu­turor. E inutil să mai vorbim de tot ce a făcut acolo omul extraordinar care e părintele Vasile Ionescu, numit preot ajutător încă din Septembrie 1030. Având de plasat un om, mitropolia vrea să-l aşeze la Pantelimon, alungând de-a­­colo pe părintele Vasile Ionescu. Dar enoriaşii nu pot trăi fără el. Fără omul care, numai în doi ani de zile, a isbu­­tit să se schimbe viaţa lor de până aci. Dar ce poate pricepe, din dărzenia lor, mitropolia . Ea are de făcut o afacere şi vrea să isprăvească mai repede. Şi atunci trimite pe protopop să ameninţe prosteşte. Amenințarea n'a prins, însă. Credin­cioşii I au alungat şi au luat, apoi, mă­suri de apărare. Ce va face acum mi­tropolia? Va cere armată, cu mitra­liere ! De ar crede că pe calea asta le­ ar putea veni la hac, nu ne îndoim că mitropolia ar pregeta s’o facă. Dar credincioşilor dela Pantelimon nici cu mitralierele nu li se poate veni de hac. Fiindcă ei sunt dârzi pentru că sunt credincioşi. Şi tăria din credinţă nu se poate frânge cu violenţă ! De data asta li s’a înfundat lumănă­­torilor din Deal. Nu merge urciorul de multe ori la apă. Ger.

Next