Cuventul, iulie 1932 (Anul 8, nr. 2582-2612)
1932-07-22 / nr. 2603
ANUS Al VlII-lea. — Ne* 8603 Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI, Casca Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator : Director: TITUS ENACOVICI__________ NAE IONESCU ONIlMUa]UliC./$i PUBLICA (IILE se primesc la ADMINISTRATUL „CUVÂNTULUI" și prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform aprobărei Dir. No. 69.196/932 18 PAGINI II Uliii IÎBB1 3 LSI r. VINERI 22 IULE 1932 Ziarul in scoală -xoxox. Ceea ce se desprinde pe urma examenului de bacalaureat nu este numai constatarea ca şi unanimă despre o scădere a nivelului intelectual. Nu numai că se ştiu foarte puţine lucruri din cele ce formează zestrea minimă a unui tânăr ce se va porni la împeţit cu viaţa, dar şi ceea ce se ştie face, în majoritatea cazurilor, impresia unor straie de împrumut, dacă nu chiar de bogdaproste. Insă ceea ce uimeşte cu adevărat, scandalizează uneori şi devine, întotdeauna, subiect de anecdotă în societate sau material de exploatat pentru revistele umoristice sunt acele aşa zise performanţe de dezorientare, acele răspunsuri ce pun pe candidaţi în postura unor de curând coborâţi din lună. Nu din Sirius, şi nici din Saturn ca eroii lui Voltaire, aceia fiind nişte spirite, în ciuda originiei lor, destul de avizate, cu toată uimirea de care dau la tot pasul dovadă. Căci cine se miră, deschide ochii mari şi cine deschide ochii mari acela va păstra ceva întrânşii din spectacolul minunilor lui Dumnezeu. In timp ce pe eroii bacalaureatului nostru nu-i miră nici una din prăpăstiile pe marginea cărora umblă, ca nişte veritabili lunatici. Inutil să spunem că nu e vorba să se tragă, întotdeauna, o concluzie capitală de pe urma unei atari nebuloase. Concedem chiar că unii din aceşti virtuoşi ai gafelor sunt numai distraţi, aşa cum îndeobşte se povesteşte despre marile genii. In ce proporţie însă? Aşa că rămân toţi ceilalţi, marea massă a topoarelor de oase, cărora le-ar sta bine şi le-ar şi prinde bine să ştie minimum de istorie, un minimum de geografie, un minimum de literatură românească, cam cât rămâne pe fund după o descântare de 7 ani din clasă în clasă şi cu acea pasiune pe care cei mai mulţi dintr’ânşii o pun în urmărirea unui match sau în asimilarea unui film sonor. Deoarece, să fim drepţi, nici o scuză nu se poet© afla, acelui candidat pentru care Basarabia, (cum mărturisia deunăzi un prezident de comisie), este o ţară cu care nu avem legături amicale, nici aceluia pentru care Cehoslovacia sau altă țară, după împrejurări, este o corabie zvârlită cu nepăsare dintr’un polt la altul al Europei, nici celui ce n’a auzit de sufragiul universal, într’o vreme când propaganda pentru alegeri era în toiu, nici aceluia ce vorbind de romanul preferat povestea subiectul aproximativ al filmului extras dintr’ânsul. Dar dacă ar fi ştiut toate aceste, ziceţi d-voastră, înseamnă că ar fi fost un candidat ideal? Cu acestea se măsoară ,un intelectual în prima vârstă, acela a absolvirii liceelor? Nu numai cu acestea dar şi cu acestea. Căci exemplele de mai sus nu au alt scop decât să sublinieze caracterul de dezorientare, mai mult decât pe acela de ignoranţă incurabilă la candidaţi în vârsta celor mai lesnicioase asimilări. Ce gândim despre şcoala secundară, despre regresele ei, datorate fi unor racile atavice fie unor contingenţe contemporane şi în ce vedem îndreptarea am spus-o când am scris despre «compromiterea bacalaureatului». O şcoală secundară reintrată în făgaşul dinainte de ultima unificare cu furca va avea parte inevitabil, de un bacalaureat onorabil, dacă nu excelent. Astăzi e vorba de ambianţa şcolii secundare, de pătura aceia izolatoare, graţie căreia Candidatul şi când ştie ceva, îţi face impresia că nu înţelege iar când nu ştie pe aceia că este, totuş un mare inventator. Şcoala secundară, chiar pusă pe adevăratele ei temelii, trebueşti completată, ea nu-şi ajunge sieşi într’o vreme ca aceasta, diversă, nervoasă, trepidantă, când forţele de distragere se întretac aşa de numeroase şi foarfecă un suflet, receptor prin excelenţă, ca acela al adolescentului. Cu ce s’ar putea face această completare, prin ce mijloace ar trebui operată actualizarea şi ventilarea unui învăţământ, al cărui culoaj spiritual lasă mai mult de dorit ca celălalt? Noi credem, fără să avem pretenţia de a fi descoperit cine ştie ce Americă şi fără să invităm autoritatea superioară să-şi însuşiască brevetul, că acest lucru se poate încerca prin introducerea ziarului în şcoală. Şi pentru a fi bine înţeles, nu ziarul matur, dar ziarul pentru şcoală, anume făcut, din care ar lipsi tot ceea ce şi cea mai puţin pudică dintre pedagogii ar găsi excesiv dar în care s’ar afla toate elementele de viaţă, de interes, de asiune chiar pe care le închide în sine ziarul de ifeaate zilele. Apărând, să zicem săptămânal şi (cu o populaţie aşa de numeroasă şi neurmărind nici un câştig) fiind capabil de perfecţionări succesive, ziarul pentru şcolari ar informa pe toate tărâmurile, ar urmări legăturile de orice soiu ale ţării noastre cu vecinii şi cu restul lumii, ar vorbi de evenimentele istoriei contemporane şi le-ar judeca, fără să mai vorbim de cronicile de tot soiul, de literatura sau de sugestiile şi impulsul pe car© l-ar aduce tuturor disciplinelor. Şi lucrul nici n’ar fi dealtminteri prea nou. Diapozitivul, filmul documentar, discul în muzică şi’n alte părţi şi’n studiul limbilor, radiofonia, chiar şi la noi, au încercat să asiste şi să ajute şcoala modernă a timpului din urmă. Nici un auxiliar, gândesc, n’ar fi însă la înălţimea ziarului, şi niciunul n’ar pasiona cât ziarul pentru şcoală, nici unul n’ar putea deveni instrumentul de estimul efectiv şi de desarhaizare a şcolii, ca ziarul. Cu singura rezervă, mare, totuş, cât toate avantagiile la un loc, să fie un ziar mai mult decât o catedră, o tribună mai mult decât un amvon şi o o curte de joacă mai mult decât o sală de festivităţi. Tot atâtea spaime pentru pedagogii noştri. Perpessicius IN JURUL TRATATULUI DE AMICIŢIE ITALO-ROMAN .—oooo— In jurul negocierilor pentru prelungirea tratatului de amiciţie italo-român s’au făcut prin presă comentarii cari în majoritatea lor pălmuiau realităţile şi adevărul. Nu mai departe decât deunăzi un ziar din Bucureşti se grăbea să descopere nu ştiu ce insurmontabile dificultăţi isvorând din anumite condiţiuni, pentru noi inacceptabile, şi pe cari guvernul de la Roma ar fi înţeles să le pună înainte şi să lege de satisfacerea lor noul tratat de amicciţie dintre Italia şi România. Pentru oricine cunoaşte puţin lucrurile şi ştie ce înseamnă un tratat de amiciţie, formulă post-belică a unui sistem de securitate preconizat şi patronat de Soc. Naţiunilor, informaţiile şi comentariile acelei gazete nu valorau doi bani. Nu numaifiindcă ele nu puteau sub nici un motiv să corespundă realităţii, ci şi fiindcă dovedeau o crasă ignoranţă. Ce spunea ziarul cu pricina? El arăta că guvernul italian pretinde guvernului român să-şi ia obligaţiunea de a nu interveni cu armele şi în nici un fel într’un eventual conflict italo-iugoslav, după cum la rându-i Italia sar obliga să nu ajute Ungaria în cazul unui conflict dintre această din urmă ţară şi România. Autorul acestui fantezist reportaj confundă însă un tratat de alianţă cu un tratat de amiciţie, căci cel din urmă are un scop cu totul limitat. El nu priveşte decât relaţiunile dintre părţile cari convin să-l irr cheie, stipulează pentru ambele state voinţa lor de a trăi în pace şi afirmă dorinţa ca orice chestiuni privindu-le strict pe ele să fie soluţionate prin bună înţelegere şi fără recurs la calea armelor. Un atare tratat nu are în nici un fel drept obicei raporturile cu terţe puteri. In consecinţă problema unei obligaţiuni din partea Italiei de a nu interveni într’un eventual conflict româno-maghiar, sau a unei obligaţiuni din partea noastră în cazul unui război italo-iugoslav nu se pot pune în cursul negocierilor pentru un tratat de amiciţie. In raporturile cu celelalte state, puterile legate printr'un tratat de amiciţie îşi păstrează o desăvârşită libertate de acţiune. Ca dovadă stă faptul că deşi România are tratate de alianţă cu Iugoslavia şi Cehoslovacia, ea are şi un tratat de amiciţie cu Ralta. Şi dacă guvernul de la Roma n’a formulat niciodată până acum condiţii de natură a pune în discuţie tratatele noastre cu terţe puteri, nu e nici un motiv să o facă astăzi. Cu atât mai mult cu cât, aşa precum arătam mai sus, atari chestiuni nu intră în spiritul şi în cadrul unui tratat de amiciţie. Dealtfel comunicatul ministerului nostru de externe spulberă nefundatele svonuri puse în circulaţie cu privire la tratatul de amiciţie cu Italia, tratat care a şi fost prelungit pe şease luni printr’o învoială întreguvernele ambelor ţări. Dacă el na fost prelungit pe timp mai îndelungat, faptul se datoreşte convingerii guvernelor respective că este necesar ca el să fie completat în raport cu realităţile internaţionale de astăzi şi cu evoluţia relaţiunilor italo-române. înăuntrul acestei prelungiri se vor negocia preciziunile şi completările cari se vor socoti cu cale la Roma şi la Bucureşti. V. I. PARIS. — Iulie. — Epoca marii penitenţe a început şi pentru Franţa. Nu putem contesta, noi francezii, că am fost, în această privinţă, oarecum privilegiaţi de circumstanţe... Suferinţele cu cari istoria încearcă azi din nou, după două veacuri de îmbătătoare certitudine, rezistenţa popoarelor, se lasă asupra noastră ceva mai târziu. E de văzut dacă această cruţare — acest foarte provizoriu «sursis» — înseamnă până la urmă o diminuare reală a cantităţii de suferinţă ce ne a dat să consumăm... Deficitul Penitenţa a început, fireşte, cu deficitul. Aşa cum a început pretutindeni. Sunt de acoperit, deocamdată, 4 miliarde franci în budgetul în curs. Mare şi usturătoare problemă pentru un guvern democratic, deabia ieşit din nişte alegeri, în care — evident — victoria n’a fost obţinută cu tăgăduirea unei crunte opere de compresiune budgetară! Jur că niciunul din aleşii majoritatii de azi n’a ţinut alegătorilor săi limbajul următor. «Fraţilor, imediat ce voi ajunge, ca trimis al vostru, la Palais Bourbon, voi cere micşorarea lefurilor şi mărirea impozitelor...» Şi, cu toate astea, nu s’a inventat până acum alt mijloc de a ajuta budgetul decât reducerea cheltuielilor şi buzunărirea contribuabililor. Numai că şi una şi alta din cele două operaţii nu sunt chiar aşa de lesnicioase în Franţa republicană, după o eclatantă victorie a Stângilor. Vă veţi mira d-voastră, Românii, cari — după câte aud aţi răbdat presiuni mult mai crud© — că la un budget de 53 de miliarde franci, nu se poate găsi mijlocul de a scădea 4 miliarde, dar iată realitatea: Franţa nu e încă pregătită să se supună fatalei penitenţe-Deflaţia budgetară — peste putinţă de evitat — va fi, la noi, o întreprindere tragică. Ne am învăţat niloi când capitalurile ameninţate pretutideni găsiră în Franţa un trecător adăpost. La ora când veţi primi aceste rânduri e sigur că guvernul Herriot va fi trecut, într’un chip sau altul, prima lui încercare parlamentară. E de prevăzut că va lui d-lui Léon Blum se va alătura o mare parte a radicalilor socialişti. La Stânga se cere o singură economie budgetară: reduceri masive în budgetele ministerelor apărării naţionale. Atât. Iar în materie de nouă venituri, socialiştii ca şi radicalii socializanţi nu admit decât cele ce le-ar putea produce etatizarea societăţilor de asigurare şi a drumurilor de fier. In acest caz, pe cine s’ar mai bizui parlamentar guvernul Herriot? Pe ramura de dreapta a radicalilor şi pe partidele de centru, — adică pe partidele fostei majorităţi, a majorităţii învinse în ultimele alegeri. Fenomenul, oricât de paradoxal ar părea, nu e nou... După alegerile din Mai 1924 — y amintiţi — am avut şi atunci, victoria Stângilor cu un guvern Herriot... Cu un guvern pur radical, care a sfârşit cu regimul de uniune naţional prezidat de d. Poincaré. Să nu vă miraţi dacă, şi de astă dată, istoria se va repeta! Deocamdată, socialiştii au început vechea lor acţiune de prudentă desolidarizare. Guvernul Herriot îşi caută sprijinitori la Dreapta. Incidentul Paul Bonemir la presa mare n’a ajuns ecoul unui prea serios incident politic, pricinuit de d. Paul Boucour, reprezentantul Franţei la Conferinţa dezarmării. Ministrul de Război a vorbit, după cum se ştie, imediat după prezentarea propunerii americane, afirmând că reducerea cu o treime a înnărmărilor tuturor statelor nu contrazice sentimentul guvernului francez. Fireşte, era în acest discurs al d-lui Boncour mai mult lunga sa deprindere de purtător al teoriei socialiste, decât concepţia oficială a purtătorilor răspunderilor Statului. Iată pentru ce, la cetirea stenogramei transmisă, chiar în ziua aceia, de la Geneva, —generalul Weigand. (Citiţi continuarea în pag. II-a) SCRISORI PAR ZIENC Zilele penitenlii In Franţa (Dela corespondentul nostru particular) isbuti s’o treacă uşor, deşi în culoarele Camerei sunt cunoscători bătrâni cari nu văd situaţia prea lămurită pentru guvernul radical. Criza politică se va redeschide Să nu uităm că a fost vorba deocamdată doar de acoperirea celor foarte suportabile ale deficitului în curs. Se pune, însă, de pe acum problema, extrem de apăsătoare, a celor 10 miliarde în minus ale anului budgetarviitor. Dacă i-a fost așa de anevoios guvernului Herriot să găsească în majorităţile sale sprijin pentru reducerea a 4 miliarde, vă închipuiţi cât de insurmontabilă îi va fi sarcina unor comprimări de aproape trei ori mai mari! Pe chestia, deci, a budgetului viitor, majoritatea victoriei Stângilor din Mai trecut, se va sfărâma. Socialiştii nu vor putea, — aceasta e cert — să accepte planul de reduceri pe care se gândesc să-l propună d-nii Germain — Martin şi Pahinade, — cei doui miniştri ai socotelilor cu belşug, — cu falsul belşug al a-'Statului — iar la opunerea partidu l. POINCARE Actualităţi Serbarea aviaţiei la Pipera,M. S. Regele decorează strapelul flotilei 1 staţie. as aero- Ao şi cieipennier --------oooo------- Votarea atât de agitată a reformelor d-lui Germain Martin în parlamentul francez acum vreo zece zile, a dat loc la o mulţime de incidente semnificative. Cel mai important, pentru consecinţele sale politice, a fost desigur faptul că guvernul Herriot a recurs la o majoritate de centru-dreapta, fără socialişti, dacă nu împotriva lor. Dar cel mai amuzant, în ce ne priveşte, dintre toate aceste incidente, a fost altul. II aflăm cu detalii de economie şi politică. Se ştie că guvernul Herriot ţine cu hotărâre, cu desnădejde aproape, să realizeze echilibrul budgetului. Soluţiile erau două: reduceri în cheltueli sau sporuri în impozite. A doua soluţie fiind impopulară, s-a încercat cea dintâiu. Şi prima dintre economii trebuia să se facă în materie de salarii. Nu că este lucrul cel mai eficace, dar e cel mai simplu. Se proecta deci o serioasă micşorare a lefurilor funcţionarilor publici. Poate că ştiţi ce a urmat. Nici nu fusese lămurit formulata această intenţiune a guvernului şi o furtună de protestări şi ameninţări s’a dezlănţuit. Sindicatele tuturor categoriilor de slujbaşi ai statului francez au anunţat ritos, după câteva violente şedinţe, că la prima încercare de reducere a salariilor, vor declara grevă. Guvernul a înţeles şi a renunţat. Funcţionarii au fost lăsaţi în pace şi soluţiile s-au căutat aiurea. Dar organele autorizate ale acestor funcţionari, n’au lăsat incidentul aici şi, după încheierea lui, au adus o mulţime de preciziuni. Astfel, secretarul general al sindicatelor funcţionăreşti unite, a publicat un raport detailat asupra chestiunii. Şi ce credeţi că se constată în acest raport ? Se constată că statul francez dispune de un aparat funcţionăresc mult mai complicat decât îi trebue. Îşi preţine un număr de slujbaşi cu mult mai numeros decât cel normal, se înăbuşe sub asediul unei întregi armate de salariaţi, numiţi dacă nu abuziv, în orice caz inutil. Soluţia deci, încheie raportul secretarului general, ar fi nu reducerea salariilor, ci limitarea numărului de funcţionari, după necesităţi, după valoare şi după timp. Parcă ar fi un pasagiu dintr-unul din numeroasele raporturi şi bilete confidenţiale cu care ne-au fericit pe noi d-uii Rist şi Auboin. Cu nevinovata deosebire că învinuirile de astă dată nu ni se aduc nouă ci... Franţei, Franţei cuminţi, Franţei econoame, Franţei echilibrate. Constatarea asta nu vă nedumireşte? Căci, noi bunăoară ştim de ce am căzut în păcatele de mai sus. Ne au spus-o d-nii Rist şi Auboin, pentru că suntem conrupţi. Dar Franţa? Pentru care motiv, pentru care păcat a ajuns să-şi denunţe singură aproape aceleaşi tragedii sociale ca ale noastre ? D. Rist probabil că i-o va spune într’un raport. Până atunci, noi neam putea mulţumi cu explicaţia ce urmează. După socoteala noastră, cauza acestei «supraproducţii» de funcţionari este pur şi simplu de natură politică. Este în firea unui stat democrat, chiar când el se cheamă Franţa, să nu creeze un aparat de conducere adaptat necesităţilor sale reale. Organism artifical, exterior, convenţional şi suprapus, statul democrat nu are cum să-şi reguleze organele de acţiune după funcţiunile sale de viaţă. Pentru că între acest aparat şi aceste funcţiuni este un iremediabil hyatus. Adevărul acesta la noi sare în ochi. Pentru că disproporţia este de mărime exagerată. De mirare este însă că el prinde să se vădească şi în Franţa, unde mecanismul era mai precis, mai adoptat şi mai firesc. Ţara aceasta care dispune de un admirabil aparat adminstrativ, precis şi prob ca o adevărată magistratură, se dovedeşte a nu fi scutită până la urmă de rănile adânci şi etern necicatrizate ale unui sistem, care este mai tare decât toate virtuţile neamurilor. Vedeţi, noi netrebnici suntem şi risipitori suntem, dar chiar dacă am fi altfel, în situaţia de azi, tot acolo am ieşi. Exemplul Franţei e o dovadă şi — puţin — o consolare. Mihail Sebastian încasările Statalul CICSI —oooo- Va să zică şi acest pronostic al nostru relativ la mersul conjuncturii economice şi financiare, se împlineşte. încasările statului încep din această lună a lui Iulie, să se îmbunătăţească. Să recapitulăm: Prevederile noaAn de trei ani de zile încoace au fost următoarele :1. O mare criză europeană şi mondială se va deschide in a doua jumătate a lui 1929 şi 1930. Consecinţele vor fi, în primul rând, că nimeni nu ne va mai acorda vreun împrumut. 2. Anul 1 31 şi prima jumătate a lui 1932 va aduce înrăutăţirea Până la maximum a crizei, dar şi începutul sfârşitului ei. 3. încasările din Ianuarie—Iunie 1932 vor fi extrem de slabe şi vor prilejui căderea guvernului. 1. Începând din Iulie, încasările se vor îmbunătăţi. 5. Recolta anului 1932 va fi mediocră, ceea ce va aduce în toamnă, o urcare a preţurilor. 6. Prin aceasta, din Octombrie 1932 o destindere a situaţiei economice este certă. S’au împlinit, deci, toate aceste previziuni ale noastre, ieşite dintr'o migăloasă cercetare a realităţii economice româneşti şi străine. S’au împlinit în măsura in care timpul lor de înfăptuire a venit şi se vor împlini şi celelalte pronosticuri ale noastre când va veni timpul lor. Lunile Ianuarie—Maiu au venit, şi cu ele încasările infime şi căderea guvernului. Luna Iulie a venit, şi, cu ea încasările statului, fără mare opinteală, cresc şi vor continua să crească. Tot de acum se ştie că previziunea noastră relativă la recoltă este justă: nu avem grâu. Orzul şi porumbul nu vor întârzia să asculte de indicaţiile noastre ! Rezultatul va fi, din toamnă, urcarea preţului cerealelor în gară, şi urcarea preţului orzului şi porumbului pe piaţa internaţională. Fiindcă, la aceste două din urmă, cum am spus în repetate rânduri, România comandă preţul internaţional. Ne întrebăm şi întrebăm guvernul prezent şi pe cele viitoare dacă România este pregătită ca să utilizeze aceste semne favorabile ale timpului, pe măsură ce ele se vor împlini . Prevederile noastre nu sunt nici fantezii, nici venite prin darul ghicirii, ci simple observaţii pe care oricine are minte clară şi pregătire suficientă specială, poate să le inducă din mersul proceselor economice, încă odată. Cum vom profita noi, românii, de această îndreptare a situaţiei ? In această ipoteză favorabilă, cine şi ce măsuri propune ca să se ia ? Paul Sterian (Citiţi continuarea în pag. 2 a) SIMPLE NOTE de ION CALUGARU Un vânzător de cărţi, care are dragoste pentru marfa pe care o vinde, ne spunea: «— Nu se vinde, domnule, cartea românească pentru că scriitorii români nu se ocupă cu suferinţele contimporane, cu siuciumul oamenilor de acum. Poeţii dau târcoale veşniciei care este foarte cenuşie şi nu se lasă descifrată, iar prozatorii, scriu despre o viaţă foarte liniştită, foarte veselă şi familiară, care va fi fost altădată, dar nu mai este acum. Vor să fie cu tot dinadinsul clasici. Cetitorul vrea o actualitate, dacă se poate spune, ceva mai puţin cotidiană decât aceia pe care i-o oferă gazeta. Ia, dumneata, orice gazetă, şi vei găsi tot ceiace nu-ţi -xoxox-------- Ce ar trebui să ştie editorii, dar şi scriitorii... oferă o carte românească. Şi pe urmă mai este ceva: criza a tăiat avântul pe care îl luase cartea românească.. Oamenii bogaţi din ţară n’au cetit niciodată carte românească. A cetit însă mica burghezie, au cetit funcţionarii particulari şi de stat. Or, categoriile acestea sociale, n’au în ceasul de faţă parale. Cartea românească este prea scumpă. O carte românească de 50 sau 60 lei, reprezintă coşniţa unei familii modeste pe doi. Cum vreţi s’o mai cumpere acei care au avut de suferit reduceri de salarii sau sunt în plin şomaj». Literatura românească nu s’a bucurat niciodată de o prea întinsă circulaţie. Când scriitorii nu s’au cetit între ei şi nu s’au încurajat între ei, au fost cetiţi de prieteni personali sau prietenii prietenilor şi de elevii de liceu. Un public stabil, consumator de literatură n’a existat şi nu există în ţara românească. Fiindcă dacă ar fi existat acest public stabil, tirajul cărţilor ar fi trebuit să crească în raport direct proporţional cu creşterea consumatorilor. Stabilă a rămas doar cifra de tiraj. Ceia ce înseamnă că o parte din public a dezertat şi în anii de propagandă culturală, de programe culturale politice şi nepolitice, publicul consumator care a dezertat dela lectură n’a fost înlocuit nici pe departe. Este adevărat că programele politice culturale s’au redus la simple discursuri — nici măcar frumoase — şi la cumpărări de cărţi pentru răsfăţul şoarecilor şi mucegaiului din diverse instituţii care aveau fonduri special alocate în acest sens. De bine de rău statul şi-a dat oarecare osteneală pentru plastică, prea multe sacrificii făcu pentru teatru — dar pentru literaturăa făcut absolut nimic. Marii şi micii scriiori cari au roit în jurul ministerelor s’au mulţumit să ciupească pentru ei tot ce s’a putut ciupi. Gândiţi-vă la considerabilul Goga. A fost ministru al artelor, a fost ministru de interne. A miluit, precum se spune, pe unii din prietenii săi personali. Dar la cartea românească nici nu s’a gândit. Căci de s’ar fi gândit, s’ar fi cunoscut planul său de tipărire şi răspândire a cărţii româneşti. Gândiţi-va apoi la considerabilul scriitor Mihail Sadoveanu. A făcut mai puţină politică decât d. Octavian Goga. A avut deci mai mult timp să mediteze asupra destinului cărţii. Ei bine şi d. Mihail Sadoveanu nu s’a preocupat decât de propriile d-sale cărţi şi dacă vreţi, de chivernisirea sa gospodărească. A fost preşedinte al Senatului. Deci, bărbat de autoritate. Ce iniţiativă culturală a luat d. Mihail Sadoveanu în acest timp? Ce intervenţii a făcut în favoarea literaturii româneşti. Vor spune unii, ca să-l scuze pe d. Mihail Sadoveanu că domnia sa a fost un președinte de Senat decorativ. Se prea poate. Dealtminteri, nici nu era nevoie să fie altceva. Putea pretinde acestui stat anticultural, putea smulge statului nostru anticultural, măcar oarecari înlesniri pentru camarazii săi de breaslă şi pentru literatura care trebuie să-i fie scumpă inimei sale. D. Mihail Sadoveanu nici nu s’a clintit. De aceia şi d-sa şi toţi scriitorii cari au ocupat sau ocupă câte o dregătorie mai înaltă în stat, sunt vinovaţi de meschinul loc pe care îl ocupă literatura în viaţa românească. Trecem cu vederea pe acei, cari au fost directori generali de arte şi pe inspectorii şi subinspectorii de tot felul şi cari n’au fost nici măcar nişte ideali biuroveraţi. Dacă ar fi să le facem rechizitoriul, nici un cuvânt n’ar fi prea greu, nici o înjurătură prea necuviincioasă Oamenii aceştia au fost pur şi similu nişte sinecurişti — fără merit.