Cuventul, iulie 1932 (Anul 8, nr. 2582-2612)

1932-07-22 / nr. 2603

ANUS Al VlII-lea. — Ne* 8603 Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI, Casca Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator : Director: TITUS ENACOVI­CI__________ NAE IONESCU ONIlMUa]UliC./$i PUBLICA (IILE se primesc la ADMINISTRATUL „CUVÂNTULUI" și prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform aprobărei Dir. No. 69.196/932 1­8 PAGINI II Uliii IÎBB1 3 LSI r. VINERI 22 IULE 1932 Ziarul in scoală -xoxox­. Ceea ce se desprinde pe urma exa­menului de bacalaureat nu este nu­mai constatarea ca şi­­ unanimă de­spre o scădere a nivelului intelec­tual. Nu numai că se ştiu foarte pu­ţine lucruri din cele ce formează zestrea minimă a unui tânăr ce se va porni la împeţit cu viaţa, dar şi ceea ce se ştie face, în majoritatea cazurilor, impresia unor straie de împrumut, dacă nu chiar de bogda­proste. Insă ceea ce uimeşte cu ade­­vărat, scandalizează uneori şi de­­vine, întotdeauna, subiect de anec­dotă în societate sau material de exploatat pentru revistele umoris­tice sunt acele aşa zise performan­ţe de dezorientare, acele răspunsuri ce pun pe candidaţi în postura u­­nor de curând coborâţi din lună. Nu din Sirius, şi nici din Saturn ca eroii lui Voltaire, aceia fiind nişte spirite, în ciuda originiei lor, destul de avizate, cu toată uimirea de care dau la tot pasul dovadă. Căci cine se miră, deschide ochii mari şi cine deschide ochii mari acela va păstra ceva întrânşii din spectacolul mi­nunilor lui Dumnezeu. In timp ce pe eroii bacalaureatului nostru nu-i miră nici una din prăpăstiile pe marginea cărora umblă, ca nişte veritabili lunatici. Inutil să spunem că nu e vorba să se tragă, întotdeauna, o conclu­zie capitală de pe urma unei atari nebuloase. Concedem chiar că unii din aceşti virtuoşi ai gafelor sunt numai distraţi, aşa cum îndeobşte se povesteşte despre marile genii. In ce proporţie însă­? Aşa că rămân toţi ceilalţi, marea massă a topoa­relor de oase, cărora le-ar sta bine şi le-ar şi prinde bine să ştie mi­nimum de istorie, un minimum de geografie, un minimum de literatu­ră românească, cam cât rămâne pe fund după o descântare de 7 ani din clasă în clasă şi cu acea pasiu­ne pe care cei mai mulţi dintr’ânşii o pun în urmărirea unui match sau în asimilarea unui film sonor. De­oarece, să fim drepţi, nici o scu­ză nu se poet© afla, acelui candidat pentru care Basarabia, (cum măr­­turisia deunăzi un prezident de co­m­isie), este o ţară cu care nu avem legături amicale, nici aceluia pen­tru care Cehoslovacia sau altă ța­ră, după împrejurări, este o cora­bie zvârlită cu nepăsare dintr’un polt la altul al Europei, nici celui ce n’a auzit de sufragiul universal, într’o vreme când propaganda pen­tru alegeri era în toiu, nici aceluia ce vorbind de romanul preferat po­­vestea subiectul aproximativ al fil­mului extras dintr’ânsul. Dar dacă ar fi ştiut toate aceste, ziceţi d-voa­­stră, înseamnă că ar fi fost un can­didat ideal? Cu acestea se măsoară ,un intelectual în prima vârstă, a­­cela a absolvirii liceelor? Nu nu­mai cu acestea dar şi cu acestea. Căci exemplele de mai sus nu au alt scop decât să sublinieze carac­terul de dezorientare, mai mult de­cât pe acela de ignoranţă incurabi­lă la candidaţi în vârsta celor mai lesnicioase asimilări. Ce gândim despre şcoala secundară, despre re­gresele ei, datorate fi unor racile atavice fie unor contingenţe con­­temporane şi în ce vedem îndrep­tarea am spus-o când am scris des­pre «compromiterea bacalaureatu­lui». O şcoală secundară reintrată în făgaşul dinainte de ultima uni­ficare cu furca va avea parte ine­­vitabil, de un bacalaureat onorabil, dacă nu excelent. Astăzi e vorba de ambianţa şcolii secundare, de pătu­ra aceia izolatoare, graţie căreia Candidatul şi când ştie ceva, îţi fa­ce impresia că nu­ înţelege iar când nu ştie pe aceia că este, totuş un mare inventator. Şcoala secundară, chiar pusă pe adevăratele ei temelii, trebueşti completată, ea nu-şi ajunge sieşi în­­­tr’o vreme ca aceasta, diversă, ner­­voasă, trepidantă, când forţele de distragere se întretac aşa de nume­roase şi foarfecă un suflet, recep­tor prin excelenţă, ca acela al ado­lescentului. Cu ce s’ar putea face această completare, prin ce mijloa­ce ar trebui operată actualizarea şi ventilarea unui învăţământ, al cărui culoaj spiritual lasă mai mult de dorit ca celălalt? Noi credem, fără să avem pretenţia de a fi des­coperit cine ştie ce Americă şi fără să invităm autoritatea superioară să-ş­i însuşiască brevetul, că acest lucru se poate încerca prin introdu­cerea ziarului în şcoală. Şi pentru a fi bine înţeles, nu ziarul matur, dar ziarul pentru şcoală, anume fă­cut, din care ar lipsi tot ceea ce şi cea mai puţin pudică dintre peda­gogii ar găsi excesiv dar în care s’ar afla toate elementele de via­ţă, de interes, de asiune chiar pe care le închide în sine ziarul de ifeaate zilele. Apărând, să zicem săp­tămânal şi (cu o populaţie aşa de numeroasă şi neurmărind nici un câştig) fiind capabil de perfecţio­nări succesive, ziarul pentru şcolari ar informa pe toate tărâmurile, ar urmări legăturile de orice soiu ale ţării noastre cu vecinii şi cu restul lumii, ar vorbi de evenimentele is­toriei contemporane şi le-ar jude­ca, fără să mai vorbim de cronicile de tot soiul, de literatura sau de sugestiile şi impulsul pe car© l-ar aduce tuturor disciplinelor. Şi lu­crul nici n’ar fi dealtminteri prea nou. Diapozitivul, filmul documen­tar, discul în muzică şi’n alte părţi şi’n studiul limbilor, radiofonia, chiar şi la noi, au încercat să asis­te şi să ajute şcoala modernă a tim­pului din urmă. Nici un auxiliar, gândesc, n’ar fi însă la înălţimea ziarului, şi niciunul n’ar pasiona cât ziarul pentru şcoală, nici unul n’ar putea deveni instrumentul de estimul efectiv şi de desarhaizare a şcolii, ca ziarul. Cu singura rezervă, mare, totuş, cât toate avantagiile la un loc, să fie un ziar mai mult decât o cate­dră, o tribună mai mult decât un amvon şi o o curte de joacă mai mult decât o sală de festivităţi. Tot atâtea spaime pentru pedagogii noştri. Perpessicius IN JURUL TRATATULUI DE AMICIŢIE ITALO-ROMAN .—oooo— In jurul negocierilor pentru prelun­girea tratatului de amiciţie italo-ro­­mân s’au făcut prin presă comentarii cari în majoritatea lor pălmuiau rea­lităţile şi adevărul. Nu mai departe de­cât deunăzi un ziar din Bucureşti se grăbea să descopere nu ştiu ce insur­montabile dificultăţi isvorând din anu­mite condiţiuni, pentru noi inaccepta­bile, şi pe cari guvernul de la Roma ar fi înţeles să le pună înainte şi să lege de satisfacerea lor noul tratat de amic­ciţie dintre Italia şi România. Pentru oricine cunoaşte puţin lucru­rile şi ştie ce înseamnă un tratat de amiciţie, formulă post-belică a unui sistem de securitate preconizat şi patro­nat de Soc. Naţiunilor, informaţiile şi comentariile acelei gazete nu valorau doi bani. Nu numai­­fiindcă ele nu pu­teau sub nici un motiv să corespundă realităţii, ci şi fiindcă dovedeau o cra­să ignoranţă. Ce spunea ziarul cu pricina? El ară­ta că guvernul italian pretinde guver­nului român să-şi ia obligaţiunea de a nu interveni cu armele şi în nici un fel într’un eventual conflict italo-iu­­goslav, după cum la rându-i Italia sar obliga să nu ajute Ungaria în cazul unui conflict dintre această din urmă ţară şi România. Autorul acestui fan­tezist reportaj confundă însă un tratat de alianţă cu un tratat de amiciţie, căci cel din urmă are un scop cu totul limitat. El nu priveşte decât relaţiuni­le dintre părţile cari convin să-l irr cheie, stipulează pentru ambele state voinţa lor de a trăi în pace şi afirmă dorinţa ca orice chestiuni privindu-le strict pe ele să fie soluţionate prin bu­nă înţelegere şi fără recurs la calea armelor. Un atare tratat nu are în nici un fel drept obicei raporturile cu terţe puteri. In consecinţă problema unei obligaţiuni din partea Italiei de a nu interveni într’un eventual conflict ro­­mâno-maghiar, sau a unei obligaţiuni din partea noastră în cazul unui răz­boi italo-iugoslav nu se pot pune în cursul negocierilor pentru un tratat de amiciţie. In raporturile cu celelalte state, puterile legate printr'un tratat de amiciţie îşi păstrează o desăvârşită libertate de acţiune. Ca dovadă stă faptul că deşi România are tratate de alianţă cu Iugoslavia şi Cehoslovacia, ea are şi un tratat de amiciţie cu Ra­lta. Şi dacă guvernul de la Roma n’a formulat niciodată până acum condiţii de natură a pune în discuţie tratatele noastre cu terţe puteri, nu e nici un motiv să o facă astăzi. Cu atât mai mult cu cât, aşa precum arătam mai sus, atari chestiuni nu intră în spiritul şi în cadrul unui tratat de amiciţie. Dealtfel comunicatul ministerului nostru de externe spulberă nefundatele svonuri puse în circulaţie cu privire la tratatul de amiciţie cu Italia, tratat care a şi fost prelungit pe şease luni printr’o învoială între­­guvernele am­belor ţări. Dacă el na fost prelungit pe timp mai îndelungat, faptul se da­­toreşte convingerii guvernelor respec­tive că este necesar ca el să fie com­pletat în raport cu realităţile interna­ţionale de astăzi şi cu evoluţia relaţiu­­nilor italo-române. înăuntrul acestei prelungiri se vor negocia preciziunile şi completările cari se vor socoti cu cale la Roma şi la Bucureşti.­ ­ V. I. PARIS. — Iulie. — Epoca marii penitenţe a început şi pentru Fran­ţa. Nu putem contesta, noi france­zii, că am fost, în această privinţă, oarecum privilegiaţi de circumstan­ţe... Suferinţele cu cari istoria în­cearcă azi din nou, după două vea­curi de îmbătătoare certitudine, re­zistenţa popoarelor, se lasă asupra noastră ceva mai târziu. E de vă­zut dacă această cruţare — acest foarte provizoriu «sursis» — în­seamnă până la urmă­­ o diminua­re reală a cantităţii de suferinţă ce ne a dat să consumăm... Deficitul Penitenţa a început, fireşte, cu deficitul. Aşa cum a început pretu­tindeni. Sunt de acoperit, deocam­dată, 4 miliarde franci în budgetul în curs. Mare şi usturătoare problemă pentru un guvern democratic, de­­abia ieşit din nişte alegeri, în care — evident — victoria n’a fost obţi­nută cu tăgăduirea unei crunte o­­pere de compresiune budgetară! Jur că niciunul din aleşii majori­­tatii de azi n’a ţinut alegătorilor săi limbajul următor.­ «Fraţilor, i­­mediat ce voi ajunge, ca trimis al vostru, la Palais Bourbon, voi cere micşorarea lefurilor şi mărirea im­pozitelor...» Şi, cu toate astea, nu s’a inventat până acum alt mijloc de a ajuta budgetul decât reducerea cheltuie­lilor şi buzunărirea contribuabili­lor. Numai că şi una şi alta din cele două operaţii nu sunt chiar aşa de lesnicioase în Franţa republicană, după o eclatantă victorie a Stân­gilor. Vă veţi mira d-voastră, Ro­mânii, cari — după câte aud aţi răbdat presiuni mult mai crud© — că la un budget de 53 de miliarde franci, nu se poate găsi mijlocul de a scădea 4 miliarde, dar iată realitatea: Franţa nu e încă pregă­tită să se supună fatalei penitenţe-Deflaţia budgetară — peste pu­tinţă de evitat — va fi, la noi, o în­treprindere tragică. Ne am învăţat niloi când capitalurile ameninţate pretutideni găsiră în Franţa un tre­cător adăpost. La ora când veţi primi aceste rânduri e sigur că gu­vernul Herriot va fi trecut, într’un chip sau altul, prima lui încercare parlamentară. E de prevăzut că va lui d-lui Léon Blum se va alătura o mare parte a radicalilor socia­­lişti. La Stânga se cere o singură eco­nomie budgetară: reduceri masive în budgetele ministerelor apărării naţionale. Atât. Iar în materie de nouă venituri, socialiştii ca şi ra­dicalii socializanţi nu admit decât cele ce le-ar putea produce etati­zarea societăţilor de asigurare şi a drumurilor de fier. In acest caz, pe cine s’ar mai bi­zui parlamentar guvernul Herriot? Pe ramura de dreapta a radicalilor şi pe partidele de centru, — adică pe partidele fostei majorităţi, a majorităţii învinse în ultimele a­­legeri. Fenomenul, oricât de paradoxal ar părea, nu e nou... După alegerile din Mai 1924 — y am­intiţi — am a­­vut şi atunci, victoria Stângilor cu un guvern Herriot... Cu un guvern pur radical, care a sfârşit cu regi­mul de uniune naţional prezidat de d. Poincaré. Să nu vă miraţi dacă, şi de astă dată, istoria se va repe­ta! Deocamdată, socialiştii au înce­put vechea lor acţiune de prudentă desolidarizare. Guvernul Herriot îşi caută sprijinitori la Dreapta. Incidentul Paul Bonemir la presa mare n’a ajuns ecoul u­­nui prea serios incident politic, pri­cinuit de d. Paul­ Boucour, repre­zentantul Franţei la Conferinţa de­zarmării. Ministrul de Război a vorbit, după cum se ştie, imediat după prezentarea propunerii ameri­cane, afirmând că reducerea cu o treime a înnărmărilor tuturor state­lor nu contrazice sentimentul gu­vernului francez. Fireşte, era în acest discurs al d-lui Boncour mai mult lunga sa de­prindere de purtător al teoriei so­cialiste, decât concepţia oficială a purtătorilor răspunderilor Statului. Iată pentru ce, la cetirea stenogra­mei transmisă, chiar în ziua aceia, de la Geneva, —generalul Weigand. (Citiţi continuarea în pag. II-a) SCRISORI PAR ZIENC Zilele penitenlii In Franţa (Dela corespondentul nostru particular) isbuti s’o treacă uşor, deşi în culoa­rele Camerei sunt cunoscători bă­trâni cari nu văd situaţia prea lă­murită pentru guvernul radical. Criza politică se va redeschide Să nu uităm că a fost vorba de­ocamdată doar de acoperirea celor foarte suportabile ale deficitului în curs. Se pune, însă, de pe acum problema, extrem de apăsătoare, a celor 10 miliarde în minus ale anu­lui budgetar­­viitor. Dacă i-a fost așa de anevoios gu­vernului Herriot să găsească în majorităţile sale sprijin pentru re­ducerea a 4 miliarde, vă închipuiţi cât de insurmontabilă îi va fi sar­cina unor comprimări de aproape trei ori mai mari! Pe chestia, deci, a budgetului vii­tor, majoritatea victoriei Stângilor din Mai trecut, se va sfărâma. So­cialiştii nu vor putea, — aceasta e cert — să accepte planul de redu­ceri pe care se gândesc să-l propună d-nii Germain — Martin şi Pahina­­de, — cei doui miniştri ai socotelilor cu belşug, — cu falsul belşug al a-'Statului — iar la opunerea partidu­ l. POINCARE Actualităţi Serbarea aviaţiei la Pipera,M. S. Regele decorează strapelul flotilei 1 staţie. as aero- Ao şi ci­eipenn­ier --------oooo-------­ Votarea atât de agitată a refor­melor d-lui Germain Martin în par­lamentul francez acum vreo zece zile, a dat loc la o mulţime de inci­dente semnificative. Cel mai im­portant, pentru consecinţele sale po­litice, a fost desigur faptul că gu­vernul Herriot a recurs la o majo­ritate de centru-dreapta, fără socia­lişti, dacă nu împotriva lor. Dar cel mai amuzant, în ce ne priveşte, din­tre toate aceste incidente, a fost al­tul. II aflăm cu detalii de economie şi politică. Se ştie că guvernul Herriot ţine cu hotărâre, cu desnădejde aproape, să realizeze echilibrul budgetului. Soluţiile erau două: reduceri în cheltueli sau sporuri în impozite. A doua soluţie fiind impopulară, s-a încercat cea dintâiu. Şi prima dintre economii trebuia să se facă în materie de salarii. Nu că este lucrul cel mai eficace, dar e cel mai simplu. Se proecta deci o serioasă micşorare a lefurilor funcţionarilor publici. Poate că ştiţi ce a urmat. Nici nu fusese lămurit formulata această in­­ten­ţiune a guvernului şi o furtună de protestări şi ameninţări s’a dez­lănţuit. Sindicatele tuturor catego­riilor de slujbaşi ai statului francez au anunţat ritos, după câteva vio­lente şedinţe, că la prima încercare de reducere a salariilor, vor declara grevă. Guvernul a înţeles şi a renunţat. Funcţionarii au fost lăsaţi în pace şi soluţiile s-au căutat aiurea. Dar organele autorizate ale aces­tor funcţionari, n’au lăsat inciden­tul aici şi, după încheierea lui, au adus o mulţime de preciziuni. Astfel, secretarul general al sin­dicatelor funcţionăreşti unite, a pu­blicat un raport detailat asupra chestiunii. Şi ce credeţi că se constată în a­­cest raport ? Se constată că statul francez dis­pune de un aparat funcţionăresc mult mai complicat decât îi trebue. Îşi preţine un număr de slujbaşi cu mult mai numeros decât cel normal, se înăbuşe sub asediul unei întregi armate de salariaţi, numiţi dacă nu abuziv, în orice caz inutil. Soluţia deci, încheie raportul secretarului general, ar fi nu reducerea salarii­lor, ci limitarea numărului de func­ţionari, după necesităţi, după va­loare şi după timp. Parcă ar fi un pasagiu dintr-unul din numeroasele raporturi şi bilete confidenţiale cu care ne-au fericit pe noi d-uii Rist şi Auboin. Cu ne­vinovata deosebire că învinuirile de astă dată nu ni se aduc nouă ci... Franţei, Franţei cuminţi, Franţei econoame, Franţei echilibrate. Constatarea asta nu vă nedumi­reşte? Căci, noi bunăoară ştim de ce am căzut în păcatele de mai sus. Ne au spus-o d-nii Rist şi Auboin, pentru că suntem conrupţi. Dar Franţa? Pentru care motiv, pentru care păcat a ajuns să-şi de­nunţe singură aproape aceleaşi tra­gedii sociale ca ale noastre ? D. Rist probabil că i-o va spune într’un raport. Până atunci, noi neam putea mulţumi cu explicaţia ce urmează. După socoteala noastră, cauza a­­cestei «supra­producţii» de funcţio­nari este pur şi simplu de natură politică. Este în firea unui stat de­mocrat, chiar când el se cheamă Franţa, să nu creeze un aparat de conducere adaptat necesităţilor sale reale­. Organism artifical, exterior, convenţional şi suprapus, statul de­mocrat nu are cum să-şi reguleze or­ganele de acţiune după funcţiunile sale de viaţă. Pentru că între acest aparat şi aceste funcţiuni este un iremediabil hyatus. Adevărul acesta la noi sare în och­i. Pentru că disproporţia este de mărime exagerată. De mirare este însă că el prinde să se vădească şi în Franţa, unde mecanismul era mai precis, mai adoptat şi mai firesc. Ţara aceasta care dispune de un ad­mirabil aparat adminstrativ, precis şi prob ca o adevărată magistratu­ră, se dovedeşte a nu fi scutită pâ­nă la urmă de rănile adânci şi e­­tern necicatrizate ale unui sistem, care este mai tare decât toate vir­tuţile neamurilor. Vedeţi, noi netrebnici suntem şi ri­sipitori suntem, dar chiar dacă am fi altfel, în situaţia de azi, tot acolo am ieşi. Exemplul Franţei e o do­vadă şi — puţin — o consolare. Mihail Sebastian încasările Statalul CICSI —­oooo-­ Va să zică şi acest pronostic al nos­tru relativ la mersul conjuncturii eco­nomice şi f­inanciare, se împlineşte.­ în­casările statului încep din această lună a lui Iulie, să se îmbunătăţească. Să recapitulăm: Prevederile noaAn de trei ani de zile încoace au fost ur­mătoarele :­1. O mare criză europeană şi mon­dială se va deschide in a doua jumă­­tate a lui 1929 şi 1930. Consecinţele vor fi, în primul rând, că nimeni nu ne va mai acorda vreun împrumut. 2. Anul 1­­ 31 şi prima jumătate a lui 1932 va aduce înrăutăţirea Până la ma­ximum a crizei, dar şi începutul sfâr­şitului ei. 3. încasările din Ianuarie—Iunie 1932 vor fi extrem de slabe şi vor prilejui căderea guvernului. 1. Începând din Iulie, încasările se vor îmbunătăţi. 5. Recolta anului 1932 va fi medio­cră, ceea ce va aduce în toamnă, o ur­care a preţurilor. 6. Prin aceasta, din Octombrie 1932 o destindere a situaţiei economice este certă. S’au împlinit, deci, toate aceste pre­viziuni ale noastre, ieşite dintr'o mi­găloasă cercetare a realităţii economi­ce româneşti şi străine. S’au împlinit în măsura in care tim­pul lor de înfăptuire a venit şi se vor împlini şi celelalte pronosticuri ale noastre când va veni timpul lor. Lunile Ianuarie—Maiu au venit, şi cu ele încasările infime şi căderea gu­vernului. Luna Iulie a venit, şi, cu ea încasă­­rile statului, fără mare opinteală, cresc şi vor continua să crească. Tot de acum se ştie că previziunea noastră relativă la recoltă este justă: nu avem grâu. Orzul şi porumbul nu vor întârzia să asculte de indicaţiile noastre ! Rezultatul va fi, din toamnă, urcarea preţului cerealelor în gară, şi urcarea preţului orzului şi porumbului pe pia­ţa internaţională. Fiindcă, la aceste două din urmă, cum am spus în repe­tate rânduri, România comandă preţul internaţional. Ne întrebăm şi întrebăm guvernul prezent şi pe cele viitoare dacă Româ­nia este pregătită ca să utilizeze ace­ste semne favorabile ale timpului, pe măsură ce ele se vor împlini . Prevederile noastre nu sunt nici fan­tezii, nici venite prin darul ghicirii, ci simple observaţii pe care oricine are minte clară şi pregătire suficientă spe­cială, poate să le inducă din mersul proceselor economice, încă odată.­ Cum vom profita noi, românii, de această îndreptare a situa­ţiei ? In această ipoteză favorabilă, cine şi ce măsuri propune ca să se ia ? Paul Sterian (Citiţi continuarea în pag. 2­ a) SIMPLE NOTE de ION CALUGARU Un vânzător de cărţi, care are dragoste pentru marfa pe care o vinde, ne spunea: «— Nu se vinde, domnule, cartea românească pentru că scriitorii ro­mâni nu se ocupă cu suferinţele con­timporane, cu siuciumul oamenilor de acum. Poeţii dau târcoale veşni­ciei care este foarte cenuşie şi nu se lasă descifrată, iar prozatorii, scriu despre o viaţă foarte liniştită, foar­te veselă şi familiară, care va fi fost altădată, dar nu mai este acum. Vor să fie cu tot dinadinsul clasi­ci. Cetitorul vrea o actualitate, da­că se poate spune, ceva mai puţin cotidiană decât aceia pe care i-o oferă gazeta. Ia, dumneata, orice gazetă, şi vei găsi tot ceiace nu-ţi -xoxox--------­ Ce ar trebui să ştie editorii, dar şi scriitorii... oferă o carte românească. Şi pe urmă mai este ceva: criza a tăiat avântul pe care îl luase car­tea românească.. Oamenii bogaţi din ţară n’au cetit niciodată carte ro­mânească. A cetit însă mica bur­ghezie, au cetit funcţionarii parti­culari şi de stat. Or, categoriile a­­cestea sociale, n’au în ceasul de faţă parale. Cartea românească este prea scumpă. O carte românească de 50 sau 60 lei, reprezintă coşniţa unei familii modeste pe d­oi. Cum vreţi s’o mai cumpere acei care au avut de suferit reduceri de salarii sau sunt în plin şomaj». Literatura românească nu s’a bu­­cu­rat niciodată de o prea întinsă circulaţie. Când scriitorii nu s’au cetit între ei şi nu s’au încurajat între ei, au fost cetiţi de prieteni personali sau prietenii prietenilor şi de elevii de liceu. Un public stabil, consumator de literatură n’a exis­tat şi nu există în ţara românească. Fiindcă dacă ar fi existat acest pu­blic stabil, tirajul cărţilor ar fi tre­buit să crească în raport direct pro­porţional cu creşterea consumatori­lor. Stabilă a rămas doar cifra de tiraj. Ceia ce înseamnă că o parte din public a dezertat şi în anii de propagandă culturală, de programe culturale politice şi nepolitice, pu­blicul consumator care a dezertat dela lectură n’a fost înlocuit nici pe departe. Este adevărat că progra­mele politice culturale s’au redus la simple discursuri — nici măcar fru­moase — şi la cumpărări de cărţi pentru răsfăţul şoarecilor şi muce­gaiului din diverse instituţii care aveau fonduri special alocate în a­­cest sens. De bine de rău statul şi-a dat oarecare osteneală pentru plas­tică, prea multe sacrificii făcu pen­tru teatru — dar pentru literatură­­a făcut absolut nimic. Marii şi micii scriiori cari au roit în jurul ministerelor s’au mulţumit să ciu­pească pentru ei tot ce s’a putut ciupi. Gândiţi-vă la considerabilul Goga. A fost ministru al artelor, a fost ministru de interne. A miluit, precum se spune, pe unii din prie­tenii săi personali. Dar la cartea ro­mânească nici nu s’a gândit. Căci de s’ar fi gândit, s’ar fi cunoscut planul său de tipărire şi răspândi­re a cărţii româneşti. Gândiţi-va a­­poi la considerabilul scriitor Mihail Sadoveanu. A făcut mai puţină po­litică decât d. Octavian Goga. A a­­vut deci mai mult timp să mediteze asupra destinului cărţii. Ei bine şi d. Mihail Sadoveanu nu s’a preocu­pat decât de propriile d-sale cărţi şi dacă vreţi, de chivernisirea sa gos­podărească. A fost preşedinte al Se­natului. Deci, bărbat de autoritate. Ce iniţiativă culturală a luat d. Mi­hail Sadoveanu în acest timp? Ce intervenţii a făcut în favoarea lite­raturii româneşti. Vor spune unii, ca să-l scuze pe d. Mihail Sadoveanu că domnia sa a fost un președinte de Senat decora­tiv. Se prea poate. Dealtminteri, nici nu era nevoie să fie altceva. Putea pretinde acestui stat anticultural, putea smulge statului nostru anti­cultural, măcar oarecari înlesniri pentru camarazii săi de breaslă şi pentru literatura care trebuie să-i fie scumpă inimei sale. D. Mihail Sadoveanu nici nu s’a clintit. De aceia şi d-sa şi toţi scriitorii cari au ocupat sau ocupă câte o dre­­gătorie mai înaltă în stat, sunt vi­novaţi de meschinul loc pe care îl ocupă literatura în viaţa româneas­că. Trecem cu vederea pe acei, cari au fost directori generali de arte şi pe inspectorii şi subinspectorii de tot felul şi cari n’au fost nici mă­car nişte ideali biuroveraţi. Dacă ar fi să le facem rechizitoriul, nici un cuvânt n’ar fi prea greu, nici o înju­rătură prea necuviincioasă­ Oamenii aceştia au fost pur şi simi­lu nişte sinecurişti — fără merit.

Next